În martie 1714, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești (1688–1714), a fost mazilit de către sultanul Ahmed al III-lea, dus la Istanbul, întemnițat, torturat câteva luni și, în cele din urmă, decapitat, la 15 august același an, împreună cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Izvoarele istorice, în special sursele externe, relatările ambasadorilor unor state occidentale, aflați la acea dată în capitala Imperiului Otoman, martori oculari la evenimente, ne spun foarte clar faptul că voievodului i s-a propus grațierea în schimbul trecerii la islam. Refuzând categoric acest lucru, decapitarea sa a devenit un martiriu, deci un act asumat, pentru care a și dobândit cununa sfințeniei, recunoscută imediat de contemporanii săi și statuată de Biserica Ortodoxă Română în 20 iunie 1992, când Brâncovenii au fost trecuți oficial în rândul sfinților1.
Aceste relatări ale diplomaților străini, adesea pomenite în istoriografie, pentru valoarea lor, le-am amintit și comentat anterior în studiile noastre2, însă revenim acum numai cu un exemplu, acela al trimisului oficial francez la Istanbul, Des Alleurs, care, la 3 septembrie 1714, îi scria regelui Ludovic al XIV-lea că: On leur proposa à tous leur grâce, s'ils voulaient embrasser la réligion mahométane, ce qu'ils refusèrent tous constamment3. Declarația oficialului francez este cu atât mai importantă, cu cât vine din partea reprezentantului unei puteri, la acea vreme, ostilă Țării Românești și principelui acesteia; căci, Franța, aliata Rusiei, adversara Angliei și a Imperiului Otoman, încercase la un moment dat chiar detronarea domnului muntean.
În rândurile de față, ca o completare a celor spuse anterior, ne propunem să ne concentrăm mai ales pe sursele interne, pe relatările cronicarilor referitoare la împrejurările și cauzele care au dus la mazilirea și decapitarea voievodului muntean, pentru a avea o imagine mai amplă asupra evenimentelor din anul 1714. De asemenea, unele documente otomane, descoperite în arhivele turcești, traduse și puse în circuitul științific de regretatul Prof. Mihai Maxim, ne ajută să avem o percepție mai clară asupra consecințelor, pe termen lung, pe care mazilirea lui Brâncoveanu a avut-o asupra Țării Românești. Prin urmare, punctăm în cele ce urmează: motivele care au dus la scoaterea din funcție a principelui, persoanele implicate sau care au inițiat aceste schimbări, mijloacele prin care au acționat, ecourile faptelor lor în izvoarele istorice interne și consecințele pe termen lung ale acestui act asupra Țării Românești.
Cronicile interne precizează că un rol cheie în evenimentele din 1714 l-a avut o parte a boierimii muntene, căci voievodul a fost scos din funcție și decapitat nu neapărat din inițiativa sultanului, care avea încredere în Brâncoveanu, cât mai ales din cauza complotului și a intrigilor pe care familia Cantacuzino le-a inițiat la Poartă împotriva sa, în scopul de a prelua puterea și domnia.
De pildă, cronica lui Radu Popescu ne arată că:
„Cu atâta osârdie era Ștefan vodă ca să stingă casa lui Costandin vodă cât limbă de om nu poate povesti [...] Cu toate acestea ce se nevoia Ștefan vodă pentru stingerea văru-său lui Costandin vodă, n-ar fi putut ca să facă să piiară el și feciorii lui, numai hoțul acela bătrân tată-său, Costandin stolnicul, știind toate tainele nepotu-său Costandin vodă (pentru că le știia toate, avându-l nu ca pre un unchi, ci ca pre un părinte), au știut și cărțile de la nemți și de la moscali, care-i făcuse acei înpărați hrisoave să fie el și feciorii lui prințipi, cnezi și luându-le de unde au fost, însui bătrînul acela le-au dus la imbrihor4 de le-au dat, rugându-se ca să le dea în mâna împăratului, să vază vicleșugurile lui Costandin vodă.”5.
Cronica anonimă a Țării Românești ne spune:
„Zic unii carii sânt vrednici de crezut, că vrând imbrihorul să purcează la Țarigrad, să fi mers Costandin stolnicul și Mihai spătariul la dânsul și afară de daruri ce i-au dat și galbeni și altele, i-au zis să facă bine să stea cu nevoință către înpăratul, ca să omoare pe Costandin Vodă și pe feciorii lui, că au fost vicleni împăratului. Și acest lucru făcându-l, va fi norocul fii-său, lui Ștefan Vodă, pe carele el l-au făcut domn și cirac6. Și cu aceste vorbe rele ale acestor răi și hicleni bătrâni și cu mulțimea mojiciilor ce-i socotea fără voea lor înaintea imbrihorului și al unui hasechiu ce venise cu caftan de la Poartă, carii pâra pe Costandin Vodă de jăcaș7, de viclean și de altele, acestea au făcut de au perit Costandin Vodă și feciorii lui și casa lui. Și lângă acestea mai mult banul Costandin Știrbei și Radu logofăt Dudescul s-au nevoit cu pâră în toată vremea, cu arzuri și cu gură către cei mari de l-au stins pe acel domn din fața pământului. A căror fapte auzindu-le pământenii noștri toți, încă și streinii se mira cum și în ce chip aceia care au văzut bine, cinste și milă de la Costandin Vodă și multă bogăție cât era îndestulați de toate, aceea au fost vrăjmașii cei mai mari”8.
Acuzându-l de trădare în fața otomanilor, prin demascarea legăturilor sale cu puterile creștine, membrii familiei Cantacuzino practic îl osândeau la moarte, căci trădarea era păcat capital.
Tot din Cronica anonimă mai aflăm că, după decapitarea domnului, Cantacuzinii au complotat contra membrilor familiei Brâncoveanu din Istanbul, care rămăseseră în viață, mituind pe turci pentru ca să nu le permită acestora întoarcerea în țară, ci să fie trimiși în surghiun:
„Această pocăință făcea ei pentru păcatele lor. Și nu s-au îndestulat Ștefan Vodă numai pe moartea lui Costandin Vodă și a feciorilor lui, ci încă fiind doamna și ginerii lui Costandin Vodă și alți oameni ai lui scăpați din primejdia morții pre carele vrea turcii să-i sloboază să vie în țară, iar el s-au sfătuit cu tată-său și cu sfetnicii lor că nu să cade să vie în țară, ci să-i facă surgun. Și au făcut meșteșug cu imbrihorul și i-au înșălat de au dat bani 80 de pungi, zicîndu-le că zic turcii că de vor da acești bani, îi vor slobozi și ei în nădejdea aceea au trimis pe la casile lor aici în țară de au făcut cum au putut, de au dat acei bani și despre altă parte scriea la imbrihor ca să se nevoească să-i facă surgun la Kiutaiu, la Anadol și au fost cu banii dați și surguniți”9.
Anton-Maria del Chiaro, care fusese secretarul voievodului, subliniază și el faptul că Doamna Maria, soția Sfântului Constantin Brâncoveanu și rudele sale nu fuseseră eliberate, ci exilate trei ani la Kutajeh, din cauza intrigilor și a uneltirilor Cantacuzinilor, care plătiseră vizirului 40.000 de galbeni pentru anularea eliberării și exilarea lor. Și toate acestea se întâmplaseră, deși voievodul se purtase cu atâta cinste față de Cantacuzini, după cum ne relatează același autor:
„Principele Brâncoveanu acordă Cantacuzinilor cele mai de seamă demnități și păstra un respect deosebit pentru cei doi unchi ai săi, Constantin și Mihai, frații lui Șerban Cantacuzino, care fură spânzurați în anul 1716, unul la Constantinopol și celălalt la Adrianopol”10.
Și Dimitrie Cantemir, deși avea vederi politice diferite față de domnul muntean, amintește de intrigile lui Ștefan Cantacuzino la Poartă, pentru ca doamna Maria Brâncoveanu să fie surghiunită11.
Așa cum s-a văzut ulterior, scopul pentru care Cantacuzinii l-au înlăturat pe Constantin Brâncoveanu nu era neapărat opțiunea lui politică, ci dorința lor de a ajunge la putere, de a prelua efectiv domnia țării. Acuzându-l de trădare în fața otomanilor, prin demascarea legăturilor sale cu puterile creștine, membrii familiei Cantacuzino practic îl osândeau la moarte, căci trădarea era păcat capital. Dimitrie Cantemir, de exemplu, amintește că, după mazilirea domnilor, aceștia puteau rămâne în viață și trăi la Istanbul, uneori răscumpărându-și libertatea cu bani și că, după scoaterea din domnie, ei erau priviți cu oarecare cinste, scutiți de dări și bucurându-se de unele privilegii pe care nu le aveau creștinii de rând:
„primejdia care-l amenința este mai mare când toată țara se plânge de o prea mare povară a birurilor. Iar dacă este dovedit vinovat de aceasta este pedepsit de obicei cu exilul sau cu confiscarea averilor, căci numai răzvrătirea sau refuzul de a plăti tributul anual atrage asupra domnilor pedeapsa cu moartea”12.
Deci Cantacuzinii nu urmăreau mazilirea sa, adică scoaterea din domnie (care nu ducea în mod automat la execuție, ci doar la pierderea funcției), ci anihilarea domnului. Tot în acest sens, Anton Maria del Chiaro, după ce enumeră acuzațiie contra lui Brâncoveanu expuse de Cantacuzini turcilor, notează:
„Acestea au fost principalele capete de acuzare trimise Porții cu scopul de a-l ucide, împreună cu toată familia sa, pe unul din cei mai buni domni ce a avut Valahia”13.
Dimitrie Cantemir scria că, la aflarea veștii despre mazilirea domnului muntean, Constantin Cantacuzino:
„ca un crocodil, cu un ochi se prefăcea că îi pare rău și plânge nenorocirea lui Brâncoveanu, iar cu celălalt se bucura și se veselea pentru împlinirea dorinței lui [...] Băgat în temniță, Brâncoveanu poate ar fi scăpat de osânda la moarte dacă domnul Ștefan Cantacuzino și tatăl său Constantin, cu ponegririle lor neîncetate, cu învinuirile lor drepte și nedrepte, nu ar fi ațâțat împotriva lui furia sultanului și care îl pârau neîncetat, și în taină și pe față, pe bietul Brâncoveanu, dezvăluind fără teamă corespondențele lui, atât pe cele mai de demult, cât și pe cele mai noi, cu stăpânitorii creștini, precum și planurile sale de a-l trăda pe sultan la vremea potrivită. Adăugând la aceste rele altele și mai rele, au trimis înaintea lui imbrihor-aga, care pleca de la București, pe câțiva oameni cu jalbe, învățați de ei, care i s-au plâns că în vremea numeroșilor ani de tiranie ai lui Brâncoveanu au fost ruinați de el, fiindcă o mare parte din averile lor au fost date chesarului, țarului și altor stăpânitori creștini, ca să le câștige prietenia cu ajutorul unor daruri mari, așa că acum, din pricina sărăciei și a jafurilor, ei nu au de unde plăti birurile sultanului”14.
Tot Dimitrie Cantemir ne mai relatează că, după decapitarea Brâncovenilor, trupurile au fost aruncate în mare, iar capetele purtate prin oraș de un slujbaș, care striga că „așa vor sfârși toți trădătorii”15, subliniind deci vina, motivul execuției: trădarea. Toate acuzațiile aduse de Cantacuzini se axau pe pretinsa emancipare a lui Brâncoveanu față de turci, pe acceptarea și susținerea acesteia de către puterile străine (care-i emiseseră diplome și domnie ereditară16 și protecție17), deci pe politica sa tainică antiotomană. Domnul muntean avea, într-adevăr, o intensă corespondență cu puterile creștine, folosind și cifru în misiunile diplomatice. Turcii îi acordaseră domnului muntean domnia pe viață, din 1699, întărită probabil în 1703, cu prilejul vizitei la Adrianopol. Domnia pe viață, dată cu acte oficiale, nu verbal, ci cu berat, este amintită chiar de Brâncoveanu în însemnările de taină: Au tras împăratul hatul la baratul18. Această încredere a otomanilor în Brâncoveanu devenea acum o circumstanță agravantă, mai ales că domnia pe viață era ceva atipic, un favor. Cea mai gravă vină prezentată de Cantacuzini a fost aceea că domnul era hain față de turci, pentru că, deși avea legământ cu ei și plătea tribut, întreținea legături și corespondență cu Imperiul Habsburgic, Rusia și alte state europene, în vederea unei politici și eventual acțiuni armate antiotomane. Acuzațiile au fost prezentate turcilor ca fiind întărite cu peceți domnești, dar acestea, așa cum ne zic cronicile – Del Chiaro și Cronica anonimă – fuseseră falsificate la Brașov, deci, pentru mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu s-a făcut fals și uz de fals. Bineînțeles că dorința turcilor era și de a confisca bogățiile domnului muntean19, cunoscut ca Prințul aurului (Altân-bey), tot sub un pretext legal, acela al trădării.
Acuzațiile au fost prezentate turcilor ca fiind întărite cu peceți domnești, dar acestea, așa cum ne zic cronicile, fuseseră falsificate la Brașov.
După relații bune la începutul domniei, Constantin Brâncoveanu s-a distanțat treptat de familia Cantacuzino, pentru concepțiile diferite de politică externă, motiv pentru care l-a și îndepărtat din funcție pe spătarul Mihai Cantacuzino, în anul 1706. Relațiile încordate dintre domn și acea familie boierească s-au accentuat după dezertarea lui Toma Cantacuzino și fuga lui în Rusia, care a dus la confiscarea averilor fugarului, pentru viclenie. În anul 1714, Cantacuzinii s-au arătat prieteni otomanilor și l-au acuzat pe domnul muntean de infidelitate, ei fiind, însă, promotorii unei politici antiotomane clare, pe față, care s-a dovedit a fi nepotrivită în acel moment și context istoric.
Relațiile lui Brâncoveanu față de Imperiul Habsburgic și Rusia, de colaborare, dar prudente, s-au dovedit a fi corecte20. Prin politica externă, Brâncoveanu a evitat să schimbe dominația otomană cu una habsburgică (precum văzuse în cazul Transilvaniei, care fusese înglobată în Imperiul Habsburgic) sau cu una rusă (mai ales că Rusia avea interese și conflicte în zona nordică, în acea vreme). După momente încordate la începutul domniei, Brâncoveanu ajunsese la relații politice bune atât cu Imperiul Habsburgic cât și cu Rusia și la pace cu otomanii, în schimbul plății tributului, conform capitulațiilor. Domnul Țării Românești sprijinise negocierile de pace turco-habsburgice (1691), susținute de Anglia și Olanda, pentru care a primit, din partea habsburgilor, titlul de principe al Sf. Imperiu (1695). Brâncoveanu s-a apropiat și de Rusia și a inițiat negocieri cu aceasta, pentru o politică antiotomană, fiind la 1700 decorat de țar cu crucea Sfântului Andrei. A avut relații diplomatice cu Anglia regelui William al III-lea (1689–1702) și cu ambasadorul acesteia la Poartă, ceea ce a atras ostilitatea Franței, care a susținut pe unii boieri munteni să comploteze contra domnului muntean. În schimb, Anglia a susținut în fața Habsburgilor revendicările ortodocșilor în Transilvania, pentru mijlocirea lui Brâncoveanu, dar și din dorința ei – țară protestantă – de a stăvili puterea Franței catolice21.
Luciditatea politică a lui Brâncoveanu a fost vizibilă în anul 1711, la înfrângerea rușilor de la Stănilești. Însă Cantacuzinii, neținând seamă de situația reală, concretă, au dus o politică externă proprie, filorusă, independentă de cea a domnului, pe care, tot ei l-au acuzat la otomani de trădare.
Unul din capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu a fost că Toma Cantacuzino s-ar fi aliat cu rușii cu știrea domnului muntean, deși Cronica anonimă ne spune clar că spătarul a acționat pe cont propriu:
„iar Toma spătarul Săitănescul, au dintr-a lui nebună mândrie ce pururi avea păreri de domnie sau de sfatul unchilor lui, au lăsat cinstea ce o avea de la domnul său și binele ce avea […] s-au dus la moscali fără voea și știrea lui Costandin Vodă”22.
După încheierea păcii dintre turci și ruși23, din pricina acțiunii lui Toma, în vremea lui Ștefan Cantacuzino, Țara Românească a fost pusă în pericol, hotarele fiindu-i călcate, mai ales de brăileni (Kazaua Brăilei fiind în acea vreme sub administrație otomană24), așa cum ne relatează și Cronica anonimă:
„După aceasta, turcii brăileni, având și pizmă asupra țării pentru Toma spătarul Cantacuzino că venise acolo cu moscalii de făcuse mare pradă, au socotit și ei gâlceavă pentru hotarele ce să hotărăsc cu Țara Rumânească și intra cu hotaru în țară de lua pământ mult din toate hotarele, din toate satele după margine, până aproape de orașul Flocii pusese subași25 de lua vamă ei din bălți [...] Însă în urmă au biruit boerii țării cu dreptatea ce au avut și au luat hogetu de la cadiiu26, scriindu-să hotarele cele vechi ca să fie iar pe acolea și carte au scris de au gonit și pă subași du prin sate”27.
De altfel, arhivele turcești păstrează atât plângerea brăilenilor pentru încălcarea teritoriului lor de Brâncoveanu (căci ei așa percepeau, Brâncoveanu fiind domnul Țării Românești în acel moment al atacului), cât și plângerea ulterioară, a lui Ștefan Cantacuzino contra călcării hotarului muntean de nazârul28 Brăilei29. În 18–27 noiembrie 1714, sultanul Ahmed III cerea cadiilor din Brăila să respecte inviolabilitatea granițelor muntene, căci încălcarea hotarelor este contrară cutumei30.
Deși aceste tensiuni erau locale, incidente de hotar, iar nu o încercare oficială, de la centru, de transformare a țării în pașalâc, totuși, episodul relatat de cronică arată nesăbuința lui Toma Cantacuzino pe de o parte, dar și discernământul politic al lui Brâncoveanu, pe de altă parte. Statutul politico-juridic al țărilor române, de state tributare, a fost preferat și în acea perioadă de către Imperiul Otoman, pentru marile avantaje economice aduse Porții de dominația indirectă, opțiunea ulterioară pentru domniile fanariote arătând tocmai că otomanii nu încercau să transforme țara în pașalâc31. Însă, „pentru Țările Române, implicațiile imediate și pe termen lung ale campaniei și păcii de la Prut din 1711 au fost grave și dureroase”32, căci, după Brâncoveanu turcii au renunțat la formula domnilor pământeni și au preferat guvernarea prin greci din Fanar, instaurându-se așa-numita perioadă fanariotă, chiar dacă, în esență, raportul cu Imperiul Otoman nu a fost schimbat legal, noi fiind în continuare tributari Porții, până la Războiul de Independență din anul 1877.
Brâncoveanu a avut și înainte de mazilire probleme din cauza campaniei de la Brăila. De exemplu, un document din 1712–1713, o plângere adresată Divanului Imperial de un grec înstărit din Brăila, Manas, arată că patru boieri din Țara Românească (ghiauri moscoviți, adică aliați cu rușii), în timpul acțiunii militare, i s-au luat multe lucruri, în valoare de 8 pungi; grecul cere Divanului să aprobe recuperarea banilor, printr-o poruncă a Porții către domnul muntean33. Iar porunca sultanului Ahmed III, din 7–26 martie 1714, adresată mumbașirului34 Mustafa pentru prinderea lui Brâncoveanu, acuzat de trădare, spune și că domnul muntean a sprijinit pe cei care au jefuit și prădat avutul celor bogați ai raialelor35. Un important document din arhivele turcești, care conține enumerarea motivelor care au dus la mazilirea domnului, include și aceea că Brâncoveanu a luat Brăila36.
Acțiunile luate de otomani în momentul mazilirii lui Brâncoveanu arată că aceștia aveau un legământ cu românii, materializat într-un set de drepturi și obligații, prin care Țara Românească (inclusă în „dar-al-ahd”, adică în zona legământului), în schimbul plății tributului, ca o răscumpărare a păcii islamice, putea să-și păstreze autonomia, instituțiile interne, religia și domnia creștină. Nu se construiau cetăți musulmane, nici moschei, nu se luau copii pentru armata otomană, nu se aplica șeriatul și nu exista practica tahrir-urilor (a recensămintelor cadastrale). În virtutea acestor prevederi, Țările Române își păstrau pământurile, care nu puteau fi confiscate de turci sau date ca timar37 musulmanilor, pentru servicii militare mai ales38.
De pildă, în sentința (fetva) emisă contra lui Brâncoveanu, acesta era acuzat de trădare, ca un hain, „pe când era dimpreună și în alianță și în înțelegere și avea legământ (ahd) cu sultanul”39. Iar trădarea era o vină grea, căci încălca prevederile legământului cu turcii, care, deși lăsau țării autonomia și instituțiile, îi diminuau independența și dreptul la o politică externă proprie, cerând ca domnul să fie „prieten prietenilor și dușman dușmanilor (dosta dost ve dușmana dușman olub)” Imperiului Otoman. Relațiile româno-otomane, dincolo de unele abuzuri, s-au desfășurat în limitele prevederilor din capitulații, care, deși nu s-au păstrat în original, au existat. Mihai Maxim, care s-a ocupat în mod deosebit de istoria românilor raportată la actele otomane, a descoperit în arhivele turcești un arz către sultan al voievodului muntean Ștefan Cantacuzino, din 24 mai 1715, care amintea de „capitulații (ahidname), care ni s-au dăruit și pe care le avem în mâna noastră”40. Deci, la acea dată, actele existau și se păstrau încă în Țara Românească.
Otomanii respectau statutul de autonomie al Țării Românești, așa cum era prevăzut în capitulații. O dovadă avem și din aceea că bunurile mobile ale domnului considerat trădător au fost confiscate și vândute la mezat de turci, la fel ca și cele externe, însă de moșii nu s-au atins, fiind pământurile țării:
„Documente turcești recent descoperite în arhivele din Istanbul relevă41 faptul că i s-au confiscat fostului domn tot aurul și argintul găsit, 222 487 de oi și capre, 1969 de cai, 1625 de boi și vaci, vinurile, casele și trăsurile, cărțile, bijuteriile, etc, dar nu și cele 179 de moșii din țară (ciftlik), dimpreună cu caii și vila de la San-Stefano, situată în afara țării, i-a fost confiscată”42.
Despre vinderea la mezat a bunurilor mobile lui Brâncoveanu, din Țara Românească, amintește și Anton Maria del Chiaro, într-un pasaj în care autorul subliniază și duritatea noului domn Ștefan Cantacuzino față de membrii familiei lui Brâncoveanu rămași în țară, cărora nu le permitea nici măcar accesul la medic, în caz de nevoie:
„Imbrohorul deschise la București tezaurul privat al lui Brâncoveanu, sigilat de capugiu43 și făcu inventarul bogățiilor găsite: bani, bijuterii de mare valoare, veșminte superbe, în mare parte căptușite cu sobol și alte blănuri de preț aduse din Moscova. Tacâmurile, mobilele și toate ale casei fură vândute la mezat de către turci, sub ochii Principeselor rămase, iar noul domnitor găsise cu cale să interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar al medicilor în caz de boală, dat familiei celui detronat”44.
La 11 septembrie 1716, Ahmed III emitea o poruncă către nazârul monetăriei Porții, pentru reevaluarea și topirea în lingouri a vaselor de argint și a celor suflate cu aur, confiscate anterior de la Constantin Brâncoveanu și de la Ștefan Cantacuzino, mazilit și executat între timp45.
Despre averile mobile ale lui Brâncoveanu, mai ales despre banii depuși la Banca Zecca din Veneția, cronicarul grec Constantin Dapontes spune că nu erau luați de la supuși, prin dări, ci proveneau din corecta exploatare a averilor proprii, fiind ale cămării domnești, nu ale visteriei:
„Această cantitate atât de mare nu s-a adunat de la supuși, de la locuitorii țării, adică de la haragi și alte dări, după cum adună acum domnii actuali. Ci toată strânsoarea de bani era din veniturile lucrurilor lui, de la stupi, oi, boi, cai, porci, grădini și pământuri și din unele venituri domnești ale cămărei, nu ale visteriei”46.
Cu dobânda banilor de la Veneția era ajutată Academia Domnească de la Sfântul Sava din București, transformată de același domn într-o înaltă instituție de învățământ, așa cum ne spune însuși domnul, într-un hrisov din 1 septembrie 170747.
Acesta este doar un singur exemplu, din nenumăratele fapte prin care Sfântul Constantin Brâncoveanu a sprijinit Biserica Ortodoxă48, învățământul și cultura teologică din Țările Române și din străinătate, până în regiunea Georgiei sau în Imperiul Habsburgic49. Prezentate adesea în istoriografie, daniile către spațiul ortodox ale Sfântului Constantin Brâncoveanu merită mereu pomenite, pentru importanța lor, căci au fost făcute într-o vreme când Biserica Ortodoxă se afla într-o situație grea, teritoriile peste care ea avea păstorire fiind înglobate în Imperiul Otoman. Deși oficial nemusulmanii din Imperiu nu erau uciși, prigoniți, ei aveau o situație mai grea economică și juridică50, în raport cu musulmanii, iar bisericile ajunseseră în stare de sărăcie, împovărate de dări, multe în degradare sau ruină, iar călugării în mare lipsă. Daniile în spațiul creștin au fost distorsionat prezentate ca acuzații de irosire a banilor publici de către dușmanii lui Brâncoveanu, așa cum ne amintim de intrigile prezentate imbrohorului și redate de Dimitrie Cantemir.
…daniile către spațiul ortodox ale Sfântului Constantin Brâncoveanu merită mereu pomenite, pentru importanța lor, căci au fost făcute într-o vreme când Biserica Ortodoxă se afla într-o situație grea, teritoriile peste care ea avea păstorire fiind înglobate în Imperiul Otoman.
În continuare, prezentăm și alte exemple, din documentele păstrate în Condica Marii Logofeții, pentru a ne reaminti atenția deosebită arătată de domnul muntean Ortodoxiei în ansamblul ei. De pildă, la Sfântul Munte Athos, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat mănăstirile Sfântul Athansie (cu un mertic de 6000 bani, în 1695–1696), Vatoped (cu 20.000 bani, prin hrisovul din 18 noiembrie 1696), Sfântul Pavel (prin actul din 11 mai 1698, dăruindu-i un mertic anual de 150 taleri) și Dionisiu (căreia îi întărește, la 6 martie 1713, merticul anual de 100 taleri). În acest din urmă caz, impresionantă este motivația, anume ca părinții să se poată chivernisi, să nu mai iasă din mănăstire pentru strângerea de milostenii, cu sfinte moaște, ca acestea să fie ferite, să nu se piardă, precizare care arată dragostea pentru Sfinți și pentru Sfintele lor Moaște a domnului muntean și grija purtată călugărilor:
„Drept aceia dar și domniia mea, Io Costandin Basarab voievod, întâmplându-mă într-această vreme, den mila lui Dumnezeu a oblădui și a ține scaunul domnii Țării Rumânești, de vreme ce pe lângă altele și acest bine de la Proniia cea de susu ne-am învrednicit, adică a vedea cu ochii și a săruta cu buzele cinstitele și preasfintele moaște ale Preaslăvitului și Înaintemergător Prooroc și Botezător Ioan, carele întru închinăciune și întru priimință de sființire s-au adus noao ce ca o comoară de mult preț aflându-se și păzindu-se în sfânta și dumnezeiasca mănăstire ce se cinstește întru numele acestui slăvit și Înaintemergător Prooroc, ce să numește Dionisiu, ce se află în sfântul și dumnezeiescul Munte al lui Aton, că socotind domniia mea că nu iaste cu cădere părinților dentr-această sfântă mănăstire să scoață și să poarte, întru parte și într-alta acest preacinstit și de multe daruri izvoritoare moaște, ca să nu se întâmple vreun lucru fără cuviință și de pagubă, au pe mare, au pe uscat, precum pururea se întâmplă de la făcătorii de rău. Și pierzându-se, se va lipsi un odor ca acesta vrednic a multor bunătăți de sfânta această mănăstire și de obște de la toți pravoslavnicii creștini”51.
Sudul Dunării, aflat și el sub dominație musulmană, a beneficiat de atenția lui Brâncoveanu, care a miluit mănăstirile Sfânta Treime din munții Târnov (ctitoria craiului Șișman, hrisovul domnului muntean datând din 14 martie 1697), Brodeț (ctitoria lui Pogonat, căreia domnul muntean îi dă un mertic anual de 9000 galbeni)52. De asemenea, Brâncoveanu a ajutat mănăstirea Pogoniani din Rumelia (cu 3000 bani pe an, prin actul din 8 decembrie 1696), Trebina din Țara Sârbească (8 ianuarie 1702), patriarhia de Antiohia (care primește pe perioada vieții domnului suma de 500 de taleri pe an, prin hrisovul din 20 septembrie 1702) și biserica de la Sarai din Țarigrad (12 noiembrie 1699)53.
Domnul era cunoscut în epocă ca un sprijinitor al creștinilor, de aceea la el veneau călugări cerând ajutor. De pildă, în actul către mănăstirea din Munții Târnovului, ne arată că:
„acum viind frații călugări de la această sfântă mănăstire, aducând la domnia noastră rugăciuni și blagoslovenii de la toți sfinții părinți de acolo […] înțelegând domnia mea Sfinților părinți de acolo jalba, cum că au rămas această sfântă mănăstire întru nedestoinicie și pentru multe întâmplări ce s-au întâmplat pre acolo la mare sărăcie și cel ce împrejurul ei direse întru stricăciune și neavând niciun folos și niciun venit de nici o parte, am râvnit și domnia mea, dentru lăuntru inimii domniei mele, ca să mă chem nou ctitor la această sfântă mănăstire”54.
Câteva documente interne emise de domnii fanarioți Ioan, Nicolae și Constantin Mavrocordat, atestă pe de o parte faptul că Brâncoveanu, înainte de a fi decapitat, a fost pus în închisoare și chinuit, venind deci să confirme și să completeze relatările ambasadorilor străini despre care am amintit în lucrările noastre anterioare, iar pe de altă parte că Toma Cantacuzino se viclenise față de Brâncoveanu, deci acționase fără acordul acestuia. Astfel, într-un act din 16 mai 1717, prin care Ioan Mavrocordat, domnul Țării Românești, îl scutea de dări pe Manolache Lambrino, ginerele lui Brâncoveanu și soțul Bălașei, se precizează că Manolache era la Constantinopol în momentul execuției domnului și că i se confiscaseră bunurile:
„Deci, luându-le împărățiia tot ce au avut, i-au lăsatu la mare sărăcie și lipsă și sosind socru-său la Țarigradu cu doamnă sa Mariia, cu coconii lor și cu ceilalți gineri și încăpându acest vrednic de pomenire blagocestiv domnu, socru-său, la mai grele închisori și pedepse, l-au dus și pe aga Manolache cu soțiia dumnealui, Doamna Bălașa, împreună și cu ceilalți gineri cu toții într-o închisoare fiindu, până ce pre răposatul Costandin Vodă și pre coconii lui i-au tăiat Împărățiia”55.
Privilegiile și bunurile îi sunt confirmate lui Manolache Lambrino și de domnii următori. La 10 decembrie 1719, Nicolae Mavrocordat îi dăruia lui Manolache, mare clucer la acea vreme, satele Filipeștii de Pădure și Găujani, care fuseseră în trecut ale lui Toma Cantacuzino și Matei Fălcoianu, care fugiseră56. La 1 august 1741, Constantin Mavrocordat îi dăruiește lui Manolache Lambrino, ajuns mare ban al Craiovei, satele, moșiile, viile ce aparținuseră spătarului Toma Cantacuzino, care se dovedise hain57. Însă, așa cum ne arată actul din 1 aprilie 1745, Manolache Lambrino și soția sa dăruiesc aceste moșii bisericii Domnița Bălașa, ctitoria lor, cu precizarea ca și Toma să fie trecut în pomelnic:
„Care sfântă biserică din temelie înălțându-o și cu toate podoabele câte se cuvine înfrumusețându-o și cu odăjdii de cinste și cu alte sfinte bisericești vase împodobindu-o dintru ale noastre amândurora atât dentru ale mele drepte și agonisiri, cât și soțiia mea, Domnița Bălașa, dintru ale sale părintești zestri o am și înzestrat-o, dându-i danie lucruri mișcătoare și nemișcătoare […] am dat și am închinat la acest sfânt locaș și aceste mai sus-scrise părți ale Tomei spătarului […] Și de vreme ce aceste părți ce moșie și cu alte câte mai sus sunt numite că au fost ale Tomii spătarului, ne sunt danie și miluite de măriia sa, cu toată învoieșată inema noastră lăsăm ca să pomenească pururea și totdeauna la sfintele ierurgii numele mărielor sale necontenit, tocmai ca unor adevărați ctitori împreună cu noi și cu Toma spătarul”58.
Sursele narative interne relatează și câteva fapte neobișnuite întâmplate cu puțin timp înaintea mazilirii Sfântului Constantin Brâncoveanu și apoi în ziua execuției sale.
De pildă, Anton-Maria del Chiaro amintește de vedenia pe care a avut-o fiica mai mare a voievodului, Stanca, înainte de a muri. Evenimentul se întâmpla după ce tatăl ei fusese informat în secret că urmează să fie scos din domnie și sfătuit să ia măsuri spre a se salva, însă el nu luase în seamă veștile, căci așa cum ne spune același autor:
„Brâncoveanu era o fire atât de naivă că nu credea în posibilitatea unei trădări […] În aceste zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica cea mare a Voevodului, Doamna Stanca, care în agonie chemă pe Doamna, mama ei și surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care zmucește de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniștită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore. Acest fapt mi-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tatălui lor”59.
Cronica lui Radu Popescu ne informează că, la 15 august 1714, când la Istanbul erau executați voievodul, fiii săi și sfetnicul Ianache Văcărescu, în Țara Românească, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, s-a petrecut un fapt straniu, pe care cronicarul îl considera o pedeapsă a lui Dumnezeu trimisă asupra Cantacuzinilor, care complotaseră contra lui Brâncoveanu, binefăcătorul lor. Iată cuvintele autorului:
„Decii înpăratul60, tare mâniindu-se, au poruncit de au dus pe Costandin vodă și pe feciori, câte patru, înaintea lui unde șădea într-un foișor de lângă mare și le-au tăiat capetile înaintea lui. Însă întăi ale feciorilor, deci al lui, în ziua de Sântă-Măriia mare și așa s-au sfârșit Costandin vodă cu feciorii lui și cu avuțiia lui, viindu-i peirea de la neamul lui, pre carii i-au cinstiti, i-au îmbogățit, de era ca niște domni, iar ei cu acest feali de mulțumită i-au răsplătit. Iar aici în țară s-au arătat o minune mare care iaste vrednică de scris. Fiind doamna lui Ștefan vodă la mănăstirea Dintr-un lemn (mergând pentru evlavie) în zioa de Sântă-Măriia mare, când au tăiiat pă Costandin vodă și pe feciorii lui la Țarigrad, într-acea zi o au ajuns și pă doamna61 la mănăstire o nevoe mare dă făcea ca toate grozăviile și ei, nicicum nu socotiia că au venit bătaia lui D-zeu de le plătește după faptele lor. Ci au bănuit pe o mătușă a doamnii, soră mâne-sa, anume Olimbiada, călugăriță de mulți ani, că ea ar fi făcut farmece cu alte muieri de o au ajuns nevoe; și pă mărușă-să au trimis-o la altă mănăstire de călugărițe de au zidit-o într-o chilie, iar doo mueri le-au spânzurat”62.
Cronica anonimă relatează evenimentul astfel:
„Cu acest fel de mulțămită s-au arătat Șăităneștii cătră Costandin Vodă pentru binele ce le făcuse. Fosti-i-au stins casa și pe dănsul și pe feciorii lui, precum să va scrie înnainte […] Însă D-zeu, Cel Ce nu înșală niciodată au început a trimite și minuni în lume, pentru ca să cunoască toți că nu sânt Șăităneștii și cu ai lor dumnezei, ci este D-zeu cel mare și puternic care face minuni singur.
Însă întâia minune a fost că trimițând Ștefan Vodă pe doamnă-sa și pe coconii lui la mănăstirea de-un-lemn, unde este o icoană a Maicăi Preacestii, făcătoare de minuni, pentru închinăciunea și pentru chip de evlavie, întâmplându-se în zioa de sântă Măriea Mare, adecă Adormirea Precestii, de era acolo doamna la mănăstire, în care zi și la Țarigrad au tăeat pe Costandin Vodă și coconii lui (o minune), într-aceeași zi au lovit pe această doamnă a lui Ștefan Vodă nevoe, lovitură, îndrăcire cât s-au spărieat toți câți era acolo cu dânsa și să mira ce să-i facă. Și multă vreme cu acea îndrăcire au fost. Și această întâmplare fiind, iar n-au venit Ștefan Vodă și cu ai lor la cunoștință ca să-și vază păcatul ce l-au făcut, pentru care D-zeu și minune mare au făcut de s-au îndrăcit doamna sa și să fie căzut la păcăianie, ci au zis că o au fermecat călugărițele de acolo înpreună cu o călugăriță anume Olinbieada, ce era mătușe doamnii Păunii, sor cu mumă-sa și le-au pus la mare pedeapsă pe toate și pe unile din mueri de acelea le-au și spânzurat, iar pe mătușă-sa Olimbiea o au trimis la Bațcov, la mănăstire și o au zidit într-o chilie, lăsându-i numai o ferestrue de-i da pe acolo pită și apă”.
Cele două cronici, relatând neobișnuitul fapt întâmplat Păunei, îl fixează în timp (15 august 1714) și spațiu (Mănăstirea Dintr-un Lemn) și îl și explică foarte clar: pedeapsa lui Dumnezeu pentru trădarea Sfântului Constantin Brâncoveanu de către familia Cantacuzino. Această familie, în loc să se pocăiască pentru păcatul ei, așa cum ne spun textele, a dat vina pe niște călugărițe, că ar fi făcut farmece asupra Păunei, pretext pentru care maica Olimpiada a fost trimisă la o mănăstire de maici și zidită într-o chilie. Măsura luată contra Olimpiadei, dacă a fost într-adevăr pusă în aplicare și nu s-a revenit ulterior asupra ei, o explicăm ca o răzbunare a lui Ștefan Cantacuzino.
Păuna, fiica lui Andronic Greceanu, sora lui Șerban Greceanu, a fost soția domnului muntean Ștefan Cantacuzino, care era fiul lui Constantin Cantacuzino stolnicul. Despre Păuna știm că, după uciderea soțului ei la Istanbul, în 1716, s-a adăpostit la ambasada olandeză, a lăsat averea în bani, spre păstrare, câtorva persoane particulare din capitala Imperiului Otoman, apoi a fugit pe o corabie englezească spre Europa de vest63. Ajunsă în Italia, a apelat la papa Clement al XI-lea (1700–1721) să intervină la împăratul habsburgic Carol al VI-lea (1711–1740) să o sprijine pentru recuperarea banilor64. La 28 septembrie 1716, papa intervine pe lângă împărat pentru Doamna Păuna, iar în anul următor, 1717, chiar ea solicită acestuia să fie ajută. Feldmareșalul austriac Eugeniu de Savoia (la 25 aprilie 1717) și Consiliul de Război (14 iulie 1717) amintesc împăratului dorința fostei doamne a Țării Românești de a fi sprijinită și, mai mult, de a i se acorda domnia munteană fiului ei, Radu Cantacuzino. Deci ea dorea recuperarea banilor și obținerea domniei Țării Românești pentru fiul ei, Radu, după uciderea soțului ei, Ștefan Cantacuzino, de către turci, în anul 171665. Ajutată de Toma Cantacuzino, Păuna a stat o vreme în Rusia (1720–1725), dar a murit în 1740 în Transilvania, la Recea66.
Amintim în acest context faptul că unul dintre fiii Păunei, Radu Cantacuzino, pe baza unor diplome falsificate, a obținut de la împăratul Carol al VI-lea mai multe privilegii. Mai mult, el și fratele său își însușiseră pe nedrept titlul primit legal de Sfântul Constantin Brâncoveanu, de Principe al Imperiului Roman, folosindu-se de el pentru propriul folos și renume în lumea occidentală67. Ca o exemplificare a falsificării genealogiei, amintim, de pildă, titulatura de care se folosea, în 1735, Radu Cantacuzino, care se prezenta drept descendent legitim din Constantin cel Mare, duce al Valahiei, Moldovei, Basarabiei, despot al Peloponezului, principe al Tesaliei, marchiz de Ilfov68. Radu Cantacuzino a practicat un adevărat comerț al diplomelor false, contra cost, ceea ce a provocat indignarea Curții Imperiale din Viena, aceasta interzicând urmașului împăraților bizantini de a-și continua o asemenea activitate, mărginindu-i drepturile la folosirea titlului de cavaler constantinian în folosul doar al purtătorilor numelui Cantacuzino69. Amintim de exemplu o diplomă cu blazon acordată de Radu (Rudolf) Cantacuzino baronului Ioan Carol de Wallstadt, la 2 ianuarie 1744, din Viena, prin care beneficiarul era numit conte de Alba și indigenat al Valahiei. Radu Cantacuzino conferea această distincție, în calitate de mare maestru al ordinului Sf. Gheorghe. Documentul, redactat pe 12 foi, pe pergament, împodobit cu blazoane și miniaturi, se păstrează la Biblioteca Academiei Române din București70.
Soarta celor care au complotat contra Sfântului Constantin Brâncoveanu nu a fost bună71. Ne amintim că domnul Ștefan Cantacuzino a fost ucis la Istanbul, împreună cu tatăl său, stolnicul Constantin, în 7 iunie 1716. Constantin Cantacuzino stolnicul72 (fiul postelnicului Constantin Cantacuzino) era unchiul Sfântului Constantin Brâncoveanu și sfetnicul său, pe care domnul îl considera mai degrabă ca pe un părinte73. Brâncoveanu era înrudit cu Cantacuzinii; mama sa, Stanca, căsătorită cu Papa Brâncoveanu, era soră cu Șerban Cantacuzino, fostul domn al Țării Românești (1678–1688) și cu Constantin Cantacuzino stolnicul, deci Stanca era fiica lui Constantin Cantacuzino postelnicul și al Elinei. Iar Elina era fata fostului domn muntean Radu Șerban (1601, 1602–1610, 1611)74. Uciși de turci au fost și Mihai Cantacuzino, fratele stolnicului și Radu Dudescu.
Toma Cantacuzino, mare spătar, cel care a trecut de partea rușilor în 1711, fusese omul de încredere al lui Brâncoveanu, solul domnului muntean la Istanbul în 1703, la Adrianopol în 1704 și Brașov în 1709. Treptat, s-a distanțat de politica externă a domnului muntean și a întreținut în secret, fără știrea lui Brâncoveanu, relații cu rușii, pentru o colaborare militară antiotomană deschisă. În acest sens, a luat legătura cu țarul Petru I cel Mare (1672–1725) și cu domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710–1711) și a participat cu soldați la cucerirea Brăilei (iulie 1711). Însă, implicarea sa în acțiunea militară rusă s-a dovedit nechibzuită, căci, la Stănilești, rușii au fost învinși. Se dovedea încă o dată luciditatea politică și discernământul lui Brâncoveanu care evitase o confruntare militară fățișă cu otomanii, deși întreținea, așa cum știm, corespondență cu rușii și habsburgii. Toma Cantacuzino era văr cu Brâncoveanu, fiul agăi Matei Cantacuzino, deci nepotul de fiu al lui Constantin Cantacuzino postelnic. După înfrângerea rușilor în anul 1711, fuge în Rusia, unde este apreciat în mod deosebit de către țar, care l-a numit general-maior, apoi i-a încredințat misiuni importante, între care și supravegherea construirii canalului Marea Baltică – Marea de Azov, începând din lacul Ladoga75. El a murit în anul 1721 și a fost înmormântat la Moscova76.
În concluzie, reținem că:
i. Sursele interne arată că Brâncoveanu a fost trădat chiar de rudele sale, Cantacuzinii, care urmăreau să preia puterea și domnia. Prefăcându-se fideli turcilor, aceștia l-au acuzat pe domnul muntean că e hain și că are în vedere o emancipare de sub puterea otomană.
ii. Scos din funcție, domnul a fost torturat pentru a face o declarație a averilor sale (tot pe fondul intrigilor boierești), apoi decapitat, deoarece a refuzat grațierea propusă, pe care o obținuse muftiul în favoarea lui și a familiei, dar care era condiționată de trecerea la islam. Aceste fapte sunt atestate și de surse externe.
iii. Politica externă dusă de Brâncoveanu s-a dovedit a fi mai sigură pentru țară decât cea propusă de Cantacuzini; căci Rusia nu era interesată în zona balcanică în acel moment, iar Imperiul Habsburgic dorea o extindere a propriei dominații în aceste regiuni, el reușind să înglobeze Transilvania. Dar, spre deosebire de turci care lăsau deplina libertate religioasă Principatelor, habsburgii au manifestat o intoleranță religioasă.
iv. Metodele prin care Cantacuzinii (care beneficiaseră de cinstea și ajutorul domnului!) au obținut mazilirea și uciderea voievodului au fost: intrigile, fals și uz de fals, instigarea demnitarilor otomani și a sultanului față de domn, prezentarea faptelor sale bune ca o rea chivernisire a banilor, trădarea lui (ei fiind sfetnicii voievodului știau de corespondența secretă a acestuia cu statele creștine, îi cunoșteau variantele de cifru).
v. Sursele interne arată că Păuna, soția lui Ștefan Cantacuzino, pentru complotul contra domnului, s-a îndrăcit și acest fapt este explicat de izvoarele contemporane evenimentului ca o pedeapsă a lui Dumnezeu. Cei care au acționat pentru uciderea lui Brâncoveanu (în special Ștefan și Constantin Cantacuzino), au fost și ei uciși de turci, la doi ani distanță, în 1716.
vi. Pe termen lung, Țările Române au avut de suferit din pricina acestor evenimente, căci turcii, pierzându-și încrederea în domnii pământeni, după acțiunea lui Dimitrie Cantemir și a Sfântului Constantin Brâncoveanu, au numit domni fanarioți, chiar dacă, oficial, statutul politico-juridic al Principatelor nu a fost schimbat, ele rămânând state tributare; însă amestecul în treburile interne și presiunea economică asupra lor a crescut.
vii. Prin păstrarea credinței Ortodoxe, cu prețul vieții, Constantin Brâncoveanu, fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și sfetnicul Ianache Văcărescu au dobândit cununa sfințeniei și apoi canonizarea oficială. Această moarte martirică a încununat, în cazul domnului muntean, o întreagă viață dedicată ajutorării creștinătății, la vreme de nevoie!
- 1
Pentru neacceptarea convertirii la mahomedanism și preferarea morții creștinești în locul unei vieți de apostazie, Calinic, mitropolitul de Heracleea, ajuns ulterior patriarh ecumenic, care asistase la evenimente, le închină un imn, în care îi numește mucenici, jertfiți pentru Hristos și a lui Maică. Vezi P.Ș. Năsturel, „O mărturie grecească despre mucenicia lui Vodă Brâncoveanu”, în Lupta, Paris, IX, 7, 1987, nr. 85, p. 7, reluat în Verbum, VI-VII, 1995-1996, nr. 7, pp. 289-291. Pr. Acad. Niculae M. Popescu, Viața și faptele domnului Țării Românești Constantin Vodă Brâncoveanu, București, Ed. Dar din Dar, 2013, p. 77, îi numea, în lucrarea aceasta, dedicată împlinirii a două sute de ani de la moartea lor, adevărați mucenici ai neamului nostru românesc.
- 2
Oana-Mădălina Popescu, „Mărturii despre Sfântul Constantin Brâncoveanu”, în Teologie și Viață, 2012, nr. 5-8, pp. 132-166; Idem, Mărturii despre Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin vodă, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, Iași, Ed. Doxologia, 2014. Am amintit aici și bibliografia pe această temă.
- 3
Li s-a propus la toți grațierea, dacă doresc să îmbrățișeze religia mahomedană, ceea ce ei au refuzat în mod constant. Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor (în continuare Hurmuzaki), vol. I, 1, București, 1886, p. 430.
- 4
Imbrihor, imbrohor – trimisul sultanului în Țările Române. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești, București, Ed. Saeculum, 2013, p. 622.
- 5
Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Țării Românești, ed. Constantin Grecescu, București, Ed. Academiei RPR, 1963, pp. 208-209.
- 6
Cirac – favorit, om de casă. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 286.
- 7
Jacaș – jefuitor, rapace. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 710.
- 8
Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717. Cronica anonimă, ed. Constantin Grecescu, București, Ed. Științifică, 1959, p. 120.
- 9
Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717. Cronica anonimă..., pp. 117, 122-123.
- 10
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei, traducere din 1929 de S. Cris-Cristian, Iași, Tehnopress, 2005, pp. 132, 111.
- 11
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, în Idem, Opere complete, vol. VI, tom II, București, Ed. Academiei Române, 1996, p. 101.
- 12
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, București, Ed. Academiei, 1973, pp. 193-196.
- 13
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei..., pp. 117-118.
- 14
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor..., p. 99.
- 15
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor..., p. 101.
- 16
Diploma din 1695, emisă de împăratul Leopold prin care i se conferea Sfântului Constantin Brâncoveanu titlul de Prinț al Sf. Imperiu Roman. Vezi și celelalte capete de acuzare la Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei..., pp. 117-118.
- 17
Diploma din 27 martie 1712, prin care împăratul Carol al VI-lea de Habsburg îi acorda lui Constantin Brâncoveanu protecție în Imperiu și ajutor la nevoie. Biblioteca Academiei Române din București (BAR), Manuscrise-Carte Rară, P. 473.
- 18
Emil Vîrtosu, Însemnările de taină ale lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, București, 1942, p. 186. Berat-decret de domnie. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 164.
- 19
Relatările ambasadorilor străini la Istanbul subliniază că domnul muntean a fost torturat pentru a spune unde are averile.
- 20
Pentru politica externă a lui Constantin Brâncoveanu, vezi, de pildă: Paul Cernovodeanu, Epoca lui Constantin Brâncoveanu, în Istoria românilor, vol. V, coord. Vigil Cândea, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pp. 248-269; Idem, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, 1997; Constantin Bălan, „Domnia și personalitatea voievodului Constantin Brâncoveanu. Unele considerații”, în Revista de istorie, t. 41, 1988, nr. 4, pp. 841-860.
- 21
Andrei Pippidi, Un episod al relațiilor româno-engleze: Corespondența dintre Constantin Brâncoveanu și lordul Paget, în Constantin Brâncoveanu, ed. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, București, Ed. Academiei RSR, 1989, pp. 139-155.
- 22
Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717. Cronica anonimă..., p. 110.
- 23
Pacea de la Vadul Hușilor, din iulie 1711, aducea o reabilitare a prestigiului militar internațional al Imperiului Otoman, grav afectat de marile înfrângeri de după Viena, din 1683. Iar Rusia a fost îndepărtată o perioadă din zona Mării Negre. Mihai Maxim, Brăila 1711. Noi documente otomane, Brăila, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, 2011, pp. 88-89.
- 24
Din 1538, Portul Brăilei a fost încadrat provinciilor otomane, ca o kaza, parte din Sangeacul Silistrei, din Beilerbeyilik-ul Rumeliei. Mihai Maxim, Brăila 1711. Noi documente otomane..., p. 22.
- 25
Subaș – la turci, un fel de prefect, polițist. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 1257.
- 26
Cadiu – judecător turc. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 214.
- 27
Istoria Țării Romînești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717. Cronica anonimă..., p. 125.
- 28
Nazâr – comandantul unei cetăți turcești. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 853.
- 29
Mihai Maxim, Brăila 1711. Noi documente otomane..., pp. 107, 109.
- 30
Valeriu Veliman, Relațiile româno-otomane în documente turcești 1711-1821. Documente turcești, București, 1984, p. 95.
- 31
Însă, pentru veacurile anterioare, XIV–XVI, marcate de confruntări militare directe, autonomia teritoriilor românești avusese altă explicație: temerea turcilor de „complicații interne și internaționale, datorită remarcabilei capacități de rezistență românească și a interesului marilor puteri creștine din zonă”. Mihai Maxim, Țările Române și Imperiul Otoman (1400–1600), în Istoria românilor, vol. IV, coord. Ștefan Ștefănescu, Camil Mureșan, Tudor Teoteoi, București, Ed. Enciclopedică, 2001, p. 537.
- 32
Mihai Maxim, Brăila 1711. Noi documente otomane..., p. 89.
- 33
Mihai Maxim, Brăila 1711. Noi documente otomane..., pp. 80-81.
- 34
Mumbașir - agent polițienesc. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 841.
- 35
Valeriu Veliman, Relațiile româno-otomane în documente turcești 1711-1821. Documente turcești..., p. 85.
- 36
Mihai Maxim, Brăila 1711. Noi documente otomane..., p. 97.
- 37
Timar - în lumea otomană, o posesiune / feudă acordată condiționat, legată de îndeplinirea serviciilor militare.
- 38
Mihai Maxim, Țările Române și Imperiul Otoman, în Istoria românilor, vol. V..., pp. 822-825.
- 39
Valeriu Veliman, Relațiile româno-otomane în documente turcești 1711-1821. Documente turcești…, p. 85. Vezi și Mihai Maxim, Țările Române și Imperiul Otoman, în Istoria românilor, vol. V..., p. 825.
- 40
Mihai Maxim, O istorie a relațiilor româno-otomane, cu documente noi din arhivele turcești, vol. I, Perioada clasică, Brăila, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, 2012, p. 215.
- 41
Mihai Maxim, Romano-Ottomanica. Essays, Documents from the Turkish Archives, Istanbul, The ISIS Press, 2001, pp. 173-197.
- 42
Mihai Maxim, Țările Române și Imperiul Otoman, în Istoria românilor, vol. V..., p. 824.
- 43
Capugiu – mare șambelan turc, trimis cu firman să taie capul domnilor maziliți. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 229.
- 44
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei..., p. 129.
- 45
Valeriu Veliman, Relațiile româno-otomane în documente turcești 1711-1821. Documente turcești.., p. 100.
- 46
Textul lui Dapontes, tradus din greacă, a fost publicat de Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888, p. 172.
- 47
Condica Marii Logofeții (1692–1714), ed. Melentina Bâzgan, Pitești, Ed. Paralela 45, 2009, p. 425.
- 48
Vezi, de pildă, studiile publicate în volumul Constantin Brâncoveanu și contribuția lui la sporirea patrimoniului cultural, educațional, spiritual și social-filantropic al Țării Românești în contextul european al veacului al XVIII-lea, București, Basilica, 2014, precum și articolele din lucrarea scoasă sub egida Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” Constantin Brâncoveanu, ed. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, București, Ed. Academiei RSR, 1989.
- 49
Vezi, de exemplu: T. G. Bulat, Daniile lui Constantin-Vodă, Brâncoveanu pentru orientul ortodox, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII, 1964, nr. 9-10, pp. 931-944; Ioan Rămureanu, „Constantin Brâncoveanu – sprijinitor al Ortodoxiei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXII, 1964, nr 9-10, pp. 916-930; Oana-Mădălina Popescu, Mărturii despre Sfinții Martiri Brâncoveni..., pp. 44-53.
- 50
Starea grea, de inferioritate economică și juridică a creștinilor în raport cu musulmanii, a fost adesea un motiv pentru convertirea lor la islam, în regiunile înglobate în Imperiul Otoman.
- 51
Condica Marii Logofeții (1692–1714)..., pp. 89, 132, 553.
- 52
Condica Marii Logofeții (1692–1714)..., pp. 77, 118, 249.
- 53
Condica Marii Logofeții (1692–1714)..., pp. 117, 334, 362, 247.
- 54
Condica Marii Logofeții (1692–1714)..., p. 119.
- 55
Actele Domnilor Mavrocordați aflate în patrimoniul Muzeului Municipiului București, ed. Grina-Mihaela Rafailă, București, 2016, pp. 63-64.
- 56
Actele Domnilor Mavrocordați aflate în patrimoniul Muzeului Municipiului București..., p. 82.
- 57
Actele Domnilor Mavrocordați aflate în patrimoniul Muzeului Municipiului București..., p. 159.
- 58
Actele Domnilor Mavrocordați aflate în patrimoniul Muzeului Municipiului București..., p. 166.
- 59
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei..., pp. 113, 120.
- 60
Adică sultanul, Ahmed al III-lea.
- 61
Păuna Greceanu, devenită Cantacuzino, soția lui Ștefan Cantacuzino, domn al Țării Românești între aprilie 1714 – ianuarie 1716.
- 62
Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Țării Românești..., pp. 209-210.
- 63
Despre fuga ei amintește și Anton Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei, p. 140: Doamna Păuna, aflând de moartea soțului și a socrului, ca să-și salveze copiii, se ascunde împreună cu ei, travestiți, într-un loc sigur, ajutați de prieteni, cu toată silința turcilor de a pune mâna pe ei. Închirie apoi o corabie și porni din Constantinopol, cu mare pericol, spre a debarca după patru săptămâni la Messina. De aici trecu cu copiii la Napoli și prin Bologna și Ferrara, ajung la Veneția, unde fură găzduiți, cu toată îngrijirea, în casa D-lui Nicolai Caragiani și după cinci zile luară drumul spre Viena.
- 64
Vezi Alexandru Vasilescu, Oltenia sub austrieci, București, 1929, p. 17-24; text reluat, Alexandru Vasilescu, Păuna Doamna, în Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică. Familia Cantacuzino, vol. III, coord. Mihai Dimitrie Sturdza, București, 2014, pp. 182-183.
- 65
Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini. Studii istorice bazate în parte pe documente inedite din arhiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, București, 1902, pp. 285-289.
- 66
Nicolae Iorga, Femeile în istoria neamului nostru, ed. Lucian Pricop, București, Ed. Cartex, 2014, p. 47.
- 67
Alexandru Vasilescu, Un aventurier: Radu Cantacuzino, în Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică. Familia Cantacuzino..., pp. 194-197.
- 68
Alexandru Vasilescu, Un aventurier: Radu Cantacuzino, în Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică. Familia Cantacuzino..., p. 195.
- 69
Andrei Pippidi, Mihai Dimitrie Sturdza, Ordinul Constantinian, în Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică. Familia Cantacuzino..., p. 203.
- 70
BAR, Manuscrise-Carte Rară, P. 434.
- 71
Vezi și Gherasim Cristea, Pedeapsa lui Dumnezeu pentru uciderea Sfinților Brâncoveni, în Constantin Basarab Brâncoveanu, Slatina, Ed. Universității Craiova, 2004, pp. 493-498.
- 72
De altfel, Constantin Cantacuzino fusese mustrat și de către patriarhul de Ierusalim pentru fapta sa. Nicolae Iorga, „Constantin stolnicul Cantacuzino”, în Revista Fundațiilor Regale, an II. 1935, nr. 7, pp. 3-22, articol reeditat Nicolae Iorga, Constantin stolnicul Cantacuzino, în Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică. Familia Cantacuzino..., pp. 135-139.
- 73
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII, București, Ed. Enciclopedică română, 1971, p. 140.
- 74
Vezi și arborele genealogic, în Constantin Rezachevici, Domni și boieri. Craiovești-Basarabi, Cantacuzini și Drăculești în legătură cu zona Comanei, București, Total Publishing, 2012, p. 84.
- 75
Constantin Rezachevici, Domni și boieri. Craiovești-Basarabi, Cantacuzini și Drăculești în legătură cu zona Comanei..., p. 63.
- 76
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII..., p. 145.