S-a scris mult despre ce au însemnat în istorie, pentru cultură și pentru credință, protectorii și principii Renașterii. Se știe ca în epicentrul acesteia, Florența quattrocentistă, familia Medici s-a ilustrat prin cele trei principii ale mecenatului său: „înfrumusețarea patriei” (patriae decus), sporirea sprijinului pentru cei apropiați (familiae amplitudo) și dezvoltarea artelor (incrementum artium)1, pentru ca, un secol mai târziu, tot în cetatea de pe Arno, secretarul cancelariei florentine Niccolò Machiavelli să poată redacta un manifest pentru același neam medicean care este faimosul Il Principe, un întreg capitol, al optsprezecelea, fiind despre credința principelui care „să-ți pară că este numai milă, numai fidelitate, integritate de caracter și credință în Dumnezeu”2.
Prea puțini cărturari europeni dintre cei care s-au aplecat asupra sensurilor și mijloacelor mecenatului din Renaștere și Baroc – în cuprinsul unei discipline umaniste speciale denumite „iconologie” – știu câte ceva despre felul în care, într-un mic principat al Estului continentului, care nu era nici neatârnat și nici supus deplin în vremea Turcocrației – mai precis spus, în anii sfertului de veac ce a precedat și a urmat lui 1700 – acest fenomen socio-cultural de vastă amploare s-a manifestat prin impulsul dat de un cârmuitor izvoditor de stabilitate, într-un ev mișcător și nesigur, căruia imperiul Habsburgilor i-a conferit titlul de „Reichsfürst”, iar Sublima Poartă i-a oferit domnia pentru o viață pe care tot iataganul otoman avea să o curme dramatic. În spiritul și litera amintitelor precepte mediceene, principele care se intitula sonor, pe medaliile de preț pentru el cizelate, „Constantinus Bassarab de Brankovan” și-a aureolat domnia prin noblețea meșteșugurilor artistice pe care le-a încurajat și patronat, a înfrumusețat plaiurile Țării Românești ca nimeni altul, de la Râmnicul Sărat până la Hurezi, conturând – prin zugravii, pietrarii și constructorii săi – acel stil panromânesc care îi poartă numele. De asemenea, voievodul a ajutat sensibil la sporirea prezenței culturale a apropiaților domniei, din Buzău până în Mehedinți, de la vechea stirpe a Cantacuzinilor care l-au sfătuit, asistat și trădat în cea mai firească manieră nobiliară, până la membrii mai recentelor neamuri ale Cândeștilor, Drugăneștilor sau Brăiloilor.
În fine, în înțelesul machiavelic, fiul lui Papa din Brâncoveni și al Stancăi Cantacuzino și-a dovedit credința în Dumnezeu prin gestul suprem al muceniciei sale și a fiilor săi, într-un chip care a impresionat o Europă pentru care exotismele turcești au cuprins și barbaria execuției din ziua Sfintei Marii a anului 1714, a celui pe care un autor din Franța lui Ludovic al XV-lea îl știuse ca „le Prince Bessarabe”.
Brâncoveanu era un principe autentic al vremurilor de tranziție către modernitate. Cel care, într-un timp al nesiguranței, își scruta viitorul pe căile oculte ale astrologiei, consultând horoscoape și pronosticuri, dar care, într-un timp al istorismului baroc, privea cu orgoliu către trecutul bizantin spre care coborau rădăcinile neamului său matern; de unde venea stema cu acvila bicefală cioplită în piatra portalului ce face trecerea din pridvor în pronaosul bisericii mari a Mănăstirii Hurezi; de unde se isca galeria de portrete cantacuzinești din aceeași încăpere liturgică; de unde, în fine, prezența în aceeași lavră vâlceană, în „Casa Cărților”, cum numește pisania zugrăvită la 1708 biblioteca monastică, a volumelor de izvoare grecești medievale din celebrul Corpus byzantinae historiae, publicat cam tot pe atunci la Paris de către părintele bizantinologiei Charles Du Cange du Fresne.
Așa cum am arătat și cu alt prilej3, atenția acordată Bizanțului era în fond și o privire către începuturile ortodoxiei al cărei patron Sfântul Constantin Brâncoveanu se voia, pe urma unor Neagoe Basarab și Vasile Lupu; mai mult, începuturile creștinismului însuși erau scrutate în acest mod, de unde și gustul cu totul particular pentru cultul patronului princiar care era omonimul întemeietor al Constantinopolului în veacul al IV-lea și primul împărat creștin Constantin cel Mare (se știe, în evul mediu oriental și occidental deopotrivă, socotirea unor suverani drept „noi Constantini” era un loc comun al textelor, cu ecouri în iconografie). Tipăriturile brâncovenești abundă în asemenea referiri: „Orânduielile slujbei sfinților Constantin și Elena” – cu gravuri și evocări ale triumfului crucii împotriva lui Maxentius, subiect ce constituia chiar partea centrală a unei scene zugrăvite în amintitul pronaos hurezean – era tipărită la Snagov în 1696, în anul următor, tot aici fiind imprimat în limba greacă un „Discurs panegiric despre împăratul Constantin” cel „asemenea cu apostolii”, prin grija Sfântului Antim Ivireanul, același cărturar și ierarh care, în 1701, așijderea în grecește, tipărea la București „Cuvântul panegiric la marele Constantin”, iarăși cuprinzând gravuri, rostit de Ștefan Brâncoveanu, fiul domnesc.
De numele acestui principe valah se leagă și noutatea arhitecturii rezidențiale – suntem în epoca în care în Europa englezii inventau cuvântul „comfort”, iar francezii pe cel de „confortable” – o arhitectură găsită în vechi centre politice încărcate de prestigiul istoriei, precum Târgoviște sau București, în imediata vecinătate a acestora – la Doicești și la Mogoșoaia unde, în pisania din 1702, apare, pentru întâia oară în limba română, termenul de „palat” –, la jumătatea distanței dintre cele două capitale – cazul Potlogilor – în venerabile așezăminte legate de istoria neamului lui Preda postelnicul – cum ar fi Brâncovenii ce au dat și numele familiei princiare –; în sfârșit, în plin Bărăgan, la Obilești sau la miazănoapte de munți, pe pământ ardelean, la Sâmbăta de Sus4.
Acest ctitor munificient și fastuos monarh5 – „un ruse Salomon danubien” l-a numit un cunoscut istoric de artă străin, încercând, îmi închipui, o fugară incursiune psihologică înaintea portretelor brâncovenești6 – și-a marcat prin texte, dar mai ales prin imagini, legitimitatea cârmuirii sale într-un veac baroc de ridicări și căderi vertiginoase, de teribile încercări, de nesiguranță compensată prin factice străluciri somptuoase.
Înțelegerea civilizației românești din jurul lui 17007 drept epoca hotărâtoare a trecerii spre evul modern, fără cezuri, fără răsturnări spectaculoase, într-un lent, dar hotărât gest de sincronizare cu restul culturii europene – tot mai mult știute de români prin lecturi și prin călătorii – și-a câștigat, e sigur, tot mai mulți adepți. Iar în centrul ei a devenit necesară, în ultimul timp, istoricilor, istoricilor artei și istoricilor literari deslușirea exactă a personalității Brâncoveanului, monarh dătător de măsură – prin el însuși, prin cărturarii și artiștii Curții de care a înțeles să se înconjoare – pentru ceea ce însemna aici, cu trei veacuri în urmă, știința îmbinării tradiției cu înnoirea, a ideii dinastice și a fastului aulic exprimate în arhitectura religioasă și rezidențială sau în pictura murală, cu sentimentul cel nou al demnității omului de merit, indiferent de obârșie, a omului care începe a ști să ducă o existență confortabilă și „civilizată”, în pas cu Europa.
…monarh dătător de măsură pentru ceea ce însemna aici, cu trei veacuri în urmă, știința îmbinării tradiției cu înnoirea, a ideii dinastice și a fastului aulic exprimate în arhitectura religioasă și rezidențială sau în pictura murală, cu sentimentul cel nou al demnității omului de merit, indiferent de obârșie, a omului care începe a ști să ducă o existență confortabilă și „civilizată”, în pas cu Europa.
Înnoire a formelor, tradiționalism al structurilor artistice, privire către un trecut medieval nimbat de glorie basarabească, dar și către contemporanii care încercau să-și exprime pe calea artei cultura superioară și locul de excepție dobândit în societatea munteană – este cazul Cantacuzinilor înrudiți cu „prințul aurului”, ei înșiși pregătind epoca aceasta nemijlocit și împlinind-o apoi printr-un mecenat artistic cu tonalitate distinctă – sfertul de veac de cârmuire brâncovenească, între 1688 și 1714, a însemnat, mai ales, schițarea unei expresii culturale „naționale” în care posteritatea a vrut să vadă, cu mândrie sau nostalgie, reperul întrupării unui spirit local în morfologii originale, inconfundabile în aceste părți de lume.
Vremea aceasta era pentru Blaga, ne amintim, un „minunat amestec de renaștere și bizantinism, de baroc și de orientalism”, „o aluzie reconfortantă la ceea ce ar fi putut să fie o epocă de adevărată (istorie) românească”8. Mai mult însă, ea a fost o realitate impresionant de organică în anii eflorescenței stilului brâncovenesc, modelatoare a viitorului de-a lungul a cel puțin un secol în sfera formelor plastice și literare, inspiratoare a unui „revival” de modernă, romantică încercare de captare a „sufletului național” în pragul secolului trecut. Într-un cuvânt, ea rămâne o piatră de hotar în istoria trecerii românilor de la medievalism la modernitate.
- 1
A. Chastel, Art et humanisme a Florence au temps de Laurent le Magnifique, Paris, 1959, p. 15.
- 2
Principele, ed. N. Façon, București, 1960, p. 66.
- 3
Constantin Brâncoveanu între „Casa Cărților” și „Ievropa”, ed. II, București, 2012, p. 64, cu textul care urmează.
- 4
Constantin Brâncoveanu între „Casa Cărților” și „Ievropa”, p. 93.
- 5
Constantin Brâncoveanu între „Casa Cărților” și „Ievropa”, p. 75.
- 6
H. Focillon, L'ancien art roumain, în Moyen Age, Survivances et reveils, Montreal, 1945, p. 190.
- 7
Pentru această încheiere vezi R. Theodorescu, op. cit., p. 19.
- 8
„Spațiul mioritic”, în Trilogia culturii, ed. D. Ghișe, București, 1969, p. 236.