În anul 1839 s-a născut în orașul Myriophyto din Estul Traciei un copil. Foarte puțin se cunoaște despre viața lui timpurie în afara faptului ca avea un auz muzical fin și o voce foarte plăcută. După terminarea studiilor a fost cântăreț în Constantinopol, iar mai apoi a slujit ca ierodiacon al Patriarhiei Ecumenice.
Din motive necunoscute, a părăsit Patriarhia în anul 1865, a călătorit la Muntele Athos și a devenit monah la Mănăstirea Dochiaru.
În Muntele Athos, ierodiaconul Synesios a devenit curând un fel de „senzație muzicală”. Respectat și admirat de întregul Sfânt Munte, se spunea că nici o priveghere nu mai era completă fără el.
Cercetător al secolului al XIX-lea, Gheorghe Papadopoulos, în lucrarea sa Contribuție la Istoria Muzicii Ortodoxe Ecleziastice din vremurile Apostolice până în prezent (Atena, 1980), a scris cu entuziasm despre Synesios, descriindu-l ca pe un „deosebit maestru tehnic al muzicii sacre” și un „cântăreț fără egal în ce privește agilitatea vocală, în stare să execute pasaje muzicale complicate cu o tonalitate perfectă și cu un control perfect și o comandă desăvârșită a vocii”.
Cam în aceleași vremuri, scriitorul Alexandru Moraitidis – verișor cu Alexandru Papadiamantis, și, ca și acela des vizitator al Athosului – a relatat despre o priveghere de toată noaptea la care a participat la mănăstirea rusească Pantelimon, și la care Synesios a cântat ca protopsalt. Moraitidis a fost uimit de cântărea lui Synesios, dar și de smerenia lui, căci părea a nu avea nici un pic de mândrie sau părere de sine, în ciuda talentului muzical prodigios.
Moraitidis a observat și reacțiile monahilor ruși care, spunea el, erau „încremeniți în mod absolut ascultându-l pe Synesios, deși probabil că cei mai mulți dintre ei nici nu înțelegeau cuvintele”.
Ceilalți călugări confrați, care-l cunoșteau pe Synesios, știau că el avea mare evlavie la Sfânta Paraskevi, martirizată în secolul al doilea, care a fost ucisă pentru că a refuzat să se închine idolilor romani.
Într-una din nopți, Sysenios s-a rugat Sfintei Paraskevi, cerându-i: „Te rog, ia de la mine ceea ce îmi poate zădărnici mântuirea” (Πάρε ἀπὸ πάνω μου ὅ,τι ἐμποδίζει τὴν σωτηρία μου). Sfânta Paraskevi nu a întârziat să răspundă, iar în dimineața următoare vocea l-a părăsit.
Știrea s-a răspândit cu repeziciune în toată mănăstirea și în tot Sfântul Munte. Călugării se apropiau de Synesios într-o stare de perplexitate, nesiguri de cum să-l îndrume sau să-l consoleze. Cu ce i-a mai rămas din voce, le-a relatat cu șoapte răgușite despre rugăciunea sa către Sfânta Paraskevi.
Atunci, ca răspuns, monahii l-au îndemnat să se târguiască cu Sfânta Paraskevi pentru o învoială mai avantajoasă: „Evlavia ta către dânsa este așa de mare – au argumentat ei – încât cu siguranță se va răzgândi și nu se va supăra dac-o rogi”. Synesios a rămas nemișcat la rugile lor și a refuzat să primească sfatul lor, dar călugării au început ei înșiși să o asedieze pe Sfânta Paraskevi cu rugăciuni, făcând slujba paraclisului zilnic.
Eforturile lor au fost încununate de succes. După o perioadă relativ scurtă de timp, vocea lui Synesios a revenit, iar el și-a reluat locul la strană unde a continuat să cânte până la moartea sa, în anul 1905. El este pomenit până astăzi în mănăstirea sa ca unul dintre cei mai mari cântăreți și instructori de muzică.
Această relatare simplă și, în același timp, plină de tâlc ne prilejuiește o importantă oportunitate de reflecție folositoare. „Rugăciunea periculoasă” a lui Synesios nu este doar o rugăciune, ci este în același timp și o întrebare sau poate o serie de întrebări pe care ar trebui să ni le adresăm.
Ce stă în calea mântuirii mele? Ce mă împiedică să simt prezența harului lui Dumnezeu în viața mea mai deplin? De ce mă întorc către Dumnezeu prin pocăință, rugăciune și recunoștință atât de rar? Dacă toate lucrurile strălucesc numai în lumina lui Dumnezeu, de ce este încă întuneric în inima mea?
Ce stă în calea mântuirii mele? Ce mă împiedică să simt prezența harului lui Dumnezeu în viața mea mai deplin? De ce mă întorc către Dumnezeu prin pocăință, rugăciune și recunoștință atât de rar? Dacă toate lucrurile strălucesc numai în lumina lui Dumnezeu, de ce este încă întuneric în inima mea?
Răspunsul meu inițial la aceste întrebări poate că va acorda prioritate păcatelor și patimilor. Dar dacă aceasta nu e totul? Se poate oare să nu includ în răspunsul meu lucrurile cu care mă mândresc, lucrurile prin care îmi înalț simțul iubirii de sine și care constituie miezul identității mele, anume, împlinirile mele, reușitele, statutul meu social și toate celelalte pe care le consider calități? Poate cumva să am de fapt nevoie de pocăință pentru ceea ce eu consider „virtuți” la fel de mult sau poate chiar mai mult decât pentru păcatele mele?
Poate cumva să am de fapt nevoie de pocăință pentru ceea ce eu consider „virtuți” la fel de mult sau poate chiar mai mult decât pentru păcatele mele?
Noi gândim în mod natural despre darurile noastre ca fiind date de la Dumnezeu și suntem cu toții familiarizați cu Pilda Talanților (Matei XXV, 14-30). Dar, chiar din cauză că acești talanți ne sunt dăruiți nouă, înseamnă că nu sunt cu adevărat ai noștri, ci doar dați nouă spre chiverniseală de Dumnezeu, Căruia trebuie să-I dăm socoteală pentru ei. Cum ne considerăm noi că suntem: slujitori sau stăpâni? Un slujitor trăiește în așteptarea zilei când Stăpânul se va întoarce și va trebui să-i restituie talanții cu dobândă. Un proprietar crede că toate câte le are sunt ale sale și le poate cheltui după cum crede de cuviință.
În cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul găsim că, „toate lucrurile au nevoie de o cruce” (Capetele teologice 67 PG 90: 1108B). De ce nu ar fi acestea adevărate și în cazul a ceea ce noi considerăm că este cel mai bun și măreț despre noi înșine? De aceea au spus Sfinții că, în timp ce diavolul încearcă să ne distrugă, folosind prilejul virtuților, Dumnezeu încearcă mântuirea noastră, folosind prilejul patimilor. Aceasta se tâlcuiește prin aceea că tot ceea ce noi vedem în noi înșine ca fiind „virtuți” pot deveni în fapt pricină de mândrie și ne poate conduce la conflict cu ceilalți, pe când păcatele noastre ne sunt pricină de rușine, ne smeresc și ne dau posibilitatea de a ne întoarce la Dumnezeu prin pocăință.
Ca preoți, suntem chemați a ne prinde în ritmul Liturghiei, care este un ciclu nesfârșit de pierdere și aflare, de lepădare și renunțare, urmat de har și înălțare. A te prinde în această mișcare înseamnă să-ți predai sinele și tot ceea ce crezi că posezi, ca să te afli refăcut și împlinit la un nivel mai înalt, căci știm că „nu mai suntem ai noștri” (I Corinteni VI, 19) și că „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele Luminilor” (Iacov I, 17).
