Interviu cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle

Părinte Veniamin, ne este propriu să fim conștienți de un sens al existenței noastre, iar întrucât suntem chip al lui Dumnezeu, suntem chemați la îndumnezeire. Îndumnezeirea implică o comuniune personală cu Dumnezeu, răspunsul la chemarea lui Dumnezeu. Părinții duhovnicești ne-au încredințat despre faptul că rugăciunea este convorbirea cu Dumnezeu. Cum poate fi prezent omul într-o relație conștientă, vie și personală cu Dumnezeu în zilele noastre?

Despre îndumnezeire, Sfântul Apostol Petru afirmă că noi creștinii trebuie să devenim „părtași dumnezeieștii firi” (II Petru I, 4), iar Sfântul Atanasie al Alexandriei, comentând această idee, zice că „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să ne facem Dumnezeu”, și devine mai explicit, când spune că îndumnezeirea este „devenirea prin har a ceea ce Dumnezeu este prin natură”. Acest lucru este posibil prin Iisus Hristos, Care este Dumnezeu întrupat.

Pentru mulți Sfinți Părinți, îndumnezeirea depășește simpla restaurare a oamenilor la starea lor de dinainte de căderea lui Adam și a Evei. Deoarece Hristos a unit natura umană cu cea divină în Persoana Sa, este posibil pentru cineva să experimenteze o relație cu Dumnezeu mai apropiată decât cea a strămoșilor din Grădina Raiului, și acești oameni pot deveni mai asemănători lui Dumnezeu decât erau la vremea lor protopărinții noștri.

În Iisus Hristos, cele două naturi, umană și divină, nu sunt două persoane ci una singură; astfel, prin Hristos s-a făcut unirea dintre Dumnezeu și întreaga umanitate. Deci, Dumnezeu cel Sfânt și omul cel păcătos sunt împăcați, în principiu, în omul fără de păcate – Iisus Hristos.

Realizarea îndumnezeirii cuprinde multe forme practice, precum: trăirea în comunitatea Bisericii; participarea cu regularitate la Sfintele Taine, mai ales la Sfânta Liturghie, și practicarea „rugăciunii inimii” sau a rugăciunii neîncetate. Rugăciunea inimii este una din temele dominante din scrierile Părinților Bisericii. Rugăciunea neîncetată nu este scopul, ci este comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Fiul lui Dumnezeu Se „înomenește” în mod real ca să „îndumnezeiască” pe om, fapt pregătit în cursul vieții pământești, dar care se va desăvârși în viața viitoare. Învățătura sa despre „îndumnezeirea omului” oglindește profunzimea excepțională în abordarea hristologiei și antropologiei, și oferă o viziune înnoitoare asupra înomenirii Cuvântului și asupra îndumnezeirii omului.

Trebuie precizat că „Îndumnezeirea” nu înseamnă o identificare ontologică între Dumnezeu și om, ci numai o legătură, o comunicare dincolo de diferența dintre creatură și Creatorul ei. Îndumnezeirea este o Întrupare a lui Dumnezeu în condițiile umane, o unire a omului cu Dumnezeu în virtutea iubirii dumnezeiești și a doririi iubitoare a omului. Hristos S-a întrupat din iubire nesfârșită pentru om, a devenit om pentru a-L face pe om Dumnezeu prin unire cu Sine.

Un pasaj foarte interesant găsim în Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul: Dumnezeu Se coboară pentru ca omul să se înalțe. „Precum iubirea lui Dumnezeu de om produce înomenirea Lui ca maximă apropiere de om, așa iubirea omului de Dumnezeu produce îndumnezeirea omului ca maximă apropiere a lui de Dumnezeu. Dar numai pentru că Dumnezeu Se face om adevărat, fără de păcat, venind în umanitate, se îndumnezeiește omul și numai pentru că omul se poate îndumnezei, Dumnezeu Se înomenește”.

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu, Care este Duh, dar cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul: „Dumnezeu este mai presus de duh”. Și prin urmare, datorită firii Sale, Dumnezeu este atât de extins, atât de revărsat peste tot, încât omul poate să fie în orice clipă împreună cu El și cu duhul credinței să-L vadă și să vorbească cu El. Nicio persoană nu ne este atât de aproape, neîncetat, așa cum este Dumnezeu. Deasupra tuturor oamenilor și a îngerilor este Dumnezeu, iar noi ne învrednicim să vorbim cu El și să-L vedem prin ochii credinței.

…datorită firii Sale, Dumnezeu este atât de extins, atât de revărsat peste tot, încât omul poate să fie în orice clipă împreună cu El și cu duhul credinței să-L vadă și să vorbească cu El. Nicio persoană nu ne este atât de aproape, neîncetat, așa cum este Dumnezeu. Deasupra tuturor oamenilor și a îngerilor este Dumnezeu, iar noi ne învrednicim să vorbim cu El și să-L vedem prin ochii credinței.

Toată imnografia bisericească este rugăciune, dar mai presus decât aceasta, prin rugăciunea minții, care cuprinde cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, avem posibilitatea să comunicăm cu Dumnezeu neîncetat, neîntrerupt. Aceasta este voia lui Dumnezeu.

În primele veacuri creștine, pustnicii trăiau în peșteri, depărtate de lume. Atunci nu existau cărți tipărite, deci nu aveau posibilitatea să citească; ei se îndeletniceau ziua și noaptea cu Universitatea Universului întregii creații.

Sfinții Părinți învață că toate făpturile create vorbesc fiecare cu glasul său. Omul, ca să ajungă să asculte glasul făpturilor, trebuie să-și curețe sufletul, mintea și inima prin nevoință. Despre un pustnic, se spune, că se plimba într-o zi și a văzut o floare foarte frumoasă; a lovit-o și i-a spus: „Nu striga așa de tare!”, voind prin aceasta să arate că floarea vorbea despre înțelepciunea lui Dumnezeu. Deci, dacă o floare atât de mică era atât de minunat creată, cu cât mai mult este Dumnezeu, Creatorul tuturor!

Se știe că marele Arsenie era foarte învățat și mare filosof. A mers în pustie, unde s-a însingurat deplin și s-a nevoit cu multă asprime ca să-și curăță inima. Nu vorbea cu oameni și nu vedea pe nimeni. Astfel, prin nevoință și însingurare a primit și a cunoscut filozofia Duhului, care este neasemănat mai mare și mai duhovnicească decât cea lumească. În viața sa, se spune că își ridica mâinile la rugăciune la apusul soarelui și le cobora la răsărit, atunci când soarele îi mângâia obrazul cu razele sale. Toată noaptea le avea ridicate. Dar cum stăteau ele în aer? În mod firesc este greu, însă cu ajutorul lui Dumnezeu niciun lucru nu este cu neputință. Mintea întreagă și inima Sfântului Arsenie se afla în răpirea contemplației Duhului Sfânt și era inițiat în tainele cerești; comunica nemijlocit cu Dumnezeu.

Din viața Sfântului Arsenie, înțelegem că pentru a se uni cineva cu Dumnezeu este nevoie să se separe puțin pe sine însuși de ceilalți oameni și de grijile lumești și în duhul liniștirii minții să poată prin rugăciune să comunice cu Izvorul oricărei fericiri, Dumnezeu. Mintea omului este cea care conduce toată lucrarea duhului său. Dacă mintea se va curăți de gândurile necurate, care o întinează, atunci și inima sa, cu timpul, va dobândi curăție.

Mântuitorul Hristos zice: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8). Fiindcă Dumnezeu nu este antropomorf, ca să poată cineva să-L vadă cu ochii trupești, El Se face cunoscut în inima omului, într-un chip tainic, într-un chip negrăit, atunci când aceasta se curăță. Când creștinul se roagă corect, cu minte nerăspândită, adică mintea cu smerenie este focalizată pe înțelesul cuvintelor rugăciunii, atunci începe să simtă roadele ei. Și roada unei rugăciuni smerite este să ajungă omul la umilință și lacrimi sau la pocăință sau la multă bucurie și dragoste de Dumnezeu.

Sfântul Nectarie de Eghina învață că cea mai importantă lucrare a omului este rugăciunea. Omul a fost creat ca să-L laude pe Dumnezeu. Numai aceasta justifică ipostasul său duhovnicesc și îndreptățește poziția sa în mijlocul creației.

Mântuirea este experiența vie a relației personale, conștiente și libere a omului cu Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice. Pocăința sau mărturisirea păcatelor și primirea iertării în Taina Sfintei Spovedanii este viață și ridicare. De aceea, mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă, de fapt, eliberare și vindecare de păcat și de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel XVIII, 23; XXXIII, 11) sau Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei II, 4).

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Faceți în toată vremea întru Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri” (Efeseni VI, 18), însă această deprindere are nevoie de îndrumare pentru a putea spori duhovnicește. Cum păstrăm râvna care a izvorât gândul de a ne așeza la rugăciune?

Într-adevăr, Sfântul Apostol Pavel, în Epistolele sale, are numeroase îndemnuri adresate creștinilor să se roage neîncetat. În Epistola către Efeseni, citim: „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, și rugăciune pentru toți sfinții și pentru mine” (Efeseni VI, 18–19), iar în Epistola a doua către Tesaloniceni: „rugați-vă neîncetat” (V, 17), ni se pare că este un îndemn foarte greu de îndeplinit. Cum e posibil ca oamenii cu diferite preocupări să stea toată ziua în rugăciune? Sfântul Apostol Pavel nu pretinde ca omul să stea permanent în poziție de rugăciune, ci afirmă limpede, ca rugăciunile să fie făcute „în toată vremea, prin Duhul”. Pentru a dobândi rugăciunea neîncetată, trebuie întâi să înțelegem cum se poate ajunge la această stare. Din experiența monahilor îmbunătățiți, aflăm că rugăciunea este o stare a omului și nu este condiționată de vreo carte, pentru că omul se poate ruga și altfel decât cu gura. Mai de folos decât cuvântul rostit este efortul nostru de a ne uni mintea și inima cu Dumnezeu, de a chema mereu numele lui Iisus Hristos, ca apărător împotriva puterilor nevăzute care luptă împotriva noastră. Omul se poate ruga neîncetat atunci când în tot ceea ce face nu-și dezlipește mintea de Dumnezeu, când gândește și simte prezența Lui în inima sa. E vorba de o stare lăuntrică, un mod de a fi, câștigat de oameni prin chemarea neîncetată a Numelui lui Iisus.

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a oferit toate mijloacele pentru mântuirea noastră, dăruindu-ne chiar pe unicul Său Fiu, Iisus Hristos, ca model de viață. Cine Îl are pe Iisus de model în toate acțiunile vieții sale, acela și-a găsit sensul vieții și pacea sufletului său.

Rugăciunea devine familiară și ușor de făcut atunci când este zilnică, puterea obișnuinței îi dă ușurință. Trebuie să-l considerăm pe Dumnezeu prezent lângă noi, să vorbim cu El în mod sincer, fără falsitate și să ascultăm în tăcere ceea ce El ne răspunde întotdeauna în conștiința noastră. El ne ascultă întotdeauna cu răbdare și ia aminte la cererile noastre atunci când venim la El sinceri și cu inima deschisă.

Rugăciunea devine familiară și ușor de făcut atunci când este zilnică, puterea obișnuinței îi dă ușurință.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Facere, zice: „Cu rugăciuni neîncetate să ne întărim viața! Să nu ne stea în cale nicio piedică! Nimic nu ne poate împiedica de suntem cu mintea trează! Avem, oare, nevoie de loc sau de timp? Orice loc și orice timp este potrivit pentru o astfel de faptă. Ascultă-l iarăși pe dascălul lumii spunând: „În orice loc, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără șovăire” (I Timotei II, 8). Dacă ai inima curată de patimi, vei putea, dacă ești în piață, în casă, pe cale, la tribunal, pe mare, în han, în atelier, oriunde ai fi, vei putea, rugând pe Dumnezeu, să primești ce ceri”.

Dascălii rugăciunii ne învață că, atunci când ne rugăm, avem nevoie de „o atenție interioară”. Dumnezeu știe slăbiciunile și neputințele noastre și nu ne cere imposibilul. El dorește numai ca atunci când buzele noastre pronunță cuvinte de rugăciune, duhul nostru să se gândească la El, ca vocea noastră să fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atenție pur spirituală atunci când mintea, indiferent de cuvintele pronunțate, meditează asupra perfecțiunii lui Dumnezeu. De multe ori, atunci când nu mai simțim o plăcere în rugăciune, când mintea noastră nu se poate concentra suficient, când atenția ne lipsește, când ne întristăm, când ne deprimăm și întrerupem rugăciunea sub motivul că nu suntem destul de apți pentru ea, amânând-o pentru altă dată și așteptând să ne vină dorința de rugăciune, săvârșim o mare greșeală. Rugăciunea nu trebuie considerată ca o senzație plăcută și liniștitoare, ca pe un farmec al imaginației înflăcărate, nici ca pe lumina duhului care ne descoperă cu ușurință adevărul, nici ca pe o consolare a suferințelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acordă din când în când aleșilor Săi. Totuși, adevărata dragoste pentru Dumnezeu nu caută aceste daruri, nu așteaptă ca să le aibă și apoi să-L iubească pe Dumnezeu. Aceasta dragoste este adevărata renunțare de sine, ce se agață cu disperare și încredere oarbă de Dumnezeu, chiar în ariditatea inimii, în neputința concentrării atenției, în renunțarea la orice suport moral, la orice la orice bucurie și consolare personală”.

Apare frecvent întrebarea: „Cum trebuie să ne rugăm? Prin multa rostire a cuvintelor sau prin profunzimea minții?”

Rugăciunea este prima lucrare în viața creștinului. Dacă vorba din bătrâni: „Omul, cât trăiește, învață!”, se potrivește pentru lucrurile obișnuite, cu atât mai valabilă este în privința rugăciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necontenită.

Pentru orice rugăciune este necesară o pregătire. Marii cunoscători ai acestei practici vorbesc despre o „pregătire mică”, însă care este de mare însemnătate. Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate din lucrarea ei. După dobândirea acestei așezări lăuntrice, creștinul stă înaintea icoanei și, după ce face câteva metanii, zice rugăciunile începătoare, pe care le rostește fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înțelesul în inima sa și făcând câteva metanii. În aceasta constă de fapt spunerea plăcută lui Dumnezeu și roditoare a rugăciunilor.

Rugăciunea nu trebuie să fie lungă ca să fie puternică. În această privință, Mântuitorul Hristos ne învață următoarele: „Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei VI, 7). De asemenea, într-o zi, ucenicii Săi I-au zis: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii săi” (Luca XI, 1). Cu această ocazie, Iisus le-a dat ucenicilor Săi un model de rugăciune: „Tatăl nostru”, numită și „Rugăciunea Domnească”. Aceasta este cea mai de seamă dintre toate rugăciunile; ea se deosebește prin puterea, prin ușurința de a fi înțeleasă și prin bogăția cugetărilor. Marea ei putere constă în faptul că prin ea ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, și ne rugăm cu însăși cuvintele Sale. Acestei rugăciuni i se potrivește cel mai bine cuvântul Domnului: „Orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan XVI, 23); ea cuprinde cereri pentru toate trebuințele sufletești și trupești; deci pentru toate bunătățile cerești și pământești.

Sfânta Biserica folosește de la început Rugăciunea Domnească la Sfânta Liturghie și la toate slujbele bisericești, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie. Rostind-o, creștinul ar trebui să simtă îmbrățișarea îngerilor, pentru că nu mai numim pe Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci Îi spunem Tatăl nostru. Tot creștinul, care crede drept, trebuie să știe această rugăciune și să o rostească în toate împrejurările vieții sale.

Una dintre cele mai mari viclenii ale diavolului cu care îi amăgește pe oameni, în privința rugăciunii, este că aceasta trebuie să fie lungă. El vrea să îl facă să creadă că trebuie să se roage ore în șir, înainte ca să poată spune că într-adevăr s-a rugat. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că rugăciunea nu trebuie să fie lungă, ci să fie puternică. Lungimea rugăciunilor nu are nicio importanță în fața lui Dumnezeu. Tot ceea ce contează este ca rugăciunile să fie călăuzite de Duhul, să fie din inimă și să fie făcute cu credință.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că rugăciunea nu trebuie să fie lungă, ci să fie puternică… Tot ceea ce contează este ca rugăciunile să fie călăuzite de Duhul, să fie din inimă și să fie făcute cu credință.

Când se întâlneau, Sfinții Părinți din vechime, obișnuiau să se salute întrebând nu de sănătate, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea rugăciunii era pentru ei semnul vieții duhovnicești, și o numeau „respirația duhului”. Trupul respiră, deci trăiește; dacă respirația încetează, nu mai este în trup nici viață. Așa și cu rugăciunea.

În timpul rugăciunilor pe care le facem, toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca aceste simțăminte să umple sufletul nostru în așa fel încât atunci când limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă și trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci și în ea să fie un oarecare simțământ năzuitor către Dumnezeu. Doar când aceste simțăminte există, este adevărată rugăciunea noastră.

Adevărata rugăciunea constă în dorința puternică și consecvența inimii către Dumnezeu, dar ea nu se află la toți și întotdeauna; ea trebuie trezită și apoi întărită, adică educarea în noi a duhului rugăciunii. Săvârșind-o așa cum trebuie, vei reuși să trezești înălțarea către Dumnezeu în inima ta, adică vei pătrunde în duhul rugăciunii.

În istoria creștinismului, avem dascăli iluștri ai rugăciuni, cum sunt Sfinții Părinți Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și alți mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunilor, în ele se simte o mare putere și, cine se va adânci în ele, va gusta negreșit, în virtutea legii acțiunii și reacțiunii, din puterea rugăciunii, pe măsura ce așezarea sa lăuntrică se apropie de conținutul rugăciunii.

Deopotrivă cu așezarea la rugăciune, apar gândurile. Unele folositoare, altele potrivnice acestei stări. Vorbiți-ne, vă rugăm, despre înrudirea gândurilor cu mintea și cu inima, pentru a putea rămâne la rugăciune.

Într-adevăr, vrăjmașul diavol se luptă împotriva creștinului mai ales prin gânduri. Credinciosul, pentru a reuși să-și controleze gândurile, trebuie să ducă o luptă cu sine însuși. Atunci când își controlează gândurile este mai liniștit și mai pașnic, și are o mai bună capacitate de a discerne lucrurile. Când își controlează gândurile, devine mai evlavios. Adevărata rugăciune cere un cuget liniștit, eliberat de gândurile și frământările lumești așa încât să poată auzi vocea lui Dumnezeu care vine din inimă. Dar pentru lupta cu gândurile avem nevoie de ajutor. Sfântul Isihie ne spune: „Duhurile viclene ne stăpânesc mintea foarte ușor cu slava deșartă. Dar când îi cerem ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos duhurile viclene dispar de la noi într-o secundă”.

Lupta cu gândurile nu este ușoară și tocmai atunci când crezi că le poți stăpâni, pierzi lupta. Pentru a birui, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învață: „Atât timp cât Îi vom cere ajutorul lui Dumnezeu cu frică, credință, nădejde și dragoste, să depărteze din mintea noastră toate gândurile urâte, doar atunci Îl putem vedea pe Dumnezeu cu ochii minții”. Cine acordă atenția cuvenită gândurilor și Îl roagă pe Dumnezeu să-i ajute în această luptă, deoarece singur nu poate, atunci gândurile cele urâte vor dispărea din minte. Diavolul care a încercat să le pună în minte credinciosului va fi biruit. Numai pronunțând numele Mântuitorului Hristos și gândurile cele rele vor dispărea.

Un exemplu în lupta cu gândurile ne oferă acest sfânt care relatează despre un pustnic care trăia în deșert. La un moment dat, diavolii au venit să-l atace și să-l scoată afară din chilia sa. Pustnicul se lupta și el cu ei astfel încât diavolii ajunseseră să-l scoată afară din chilia sa. Văzându-se în pericol mare, pustnicul Îl chemă în ajutor pe Mântuitorul și spuse: „Doamne Iisuse Hristoase! Nu mă părăsi, ajută-mă!”. De îndată ce L-a chemat în ajutor pe Iisus Hristos, El Însuși a apărut în fața lui și a izgonit de acolo demonii care îl chinuiau pe pustnic. Mântuitorul i-a zis însă pustnicului: „Eu nu te-am părăsit, dar ca să te pot ajuta trebuie să-Mi ceri ajutorul și tu singur ai încercat să te lupți cu diavolii, dar să știi că de unul singur nu te poți lupta cu diavolul. Trebuie să-Mi ceri ajutorul și Eu îndată te voi ajuta”. După ce i-a spus aceste cuvinte pustnicului, Mântuitorul a dispărut. Așadar, în lupta noastră cu gândurile rele trebuie să cerem ajutor lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți ne învață că rugăciunea nu trebuie să fie numai o îndeletnicire săvârșită la o anumită vreme, ci o stare de totdeauna a sufletului nostru. Sfântul Ioan Gură de Aur zice să nu ne mărginim numai la un anumit timp din zi, ci „în orice vreme apucă-te de rugăciune, după cum spune și în altă parte: „neîncetat vă rugați” (I Tesaloniceni V, 17), apoi zice: „rugați-vă întru Duhul”, adică rugăciunea nu trebuie să fie numai cea din afară ci și lăuntrică, care se săvârșește de către minte în inimă. În aceasta stă ființa rugăciunii, care este o trecere înaltă a minții și inimii către Dumnezeu.

Sfinții Părinți deosebesc rugăciunea făcută cu mintea și cu inima, de cea făcută întru Duhul. Prima se săvârșește printr-o lucrare pornită din voia celui ce se roagă, cea de a doua îl află ea pe om, cu toate că el își dă seama de ea, totuși rugăciunea lucrează singură neatârnat de străduințele celui ce se roagă. Această rugăciune este mișcată de Duhul și nu o putem avea la poruncă, fiindcă nu se află în puterea noastră. Ea poate fi dorită, căutată și primită cu mulțumire, dar nu săvârșită oricând, după voie. De altfel, oamenii curățiți de patimi au în cea mai mare parte o rugăciune mișcată de Duhul. De aceea, trebuie să înțelegem că Apostolul ne poruncește rugăciunea cea cu mintea și cu inima să o săvârșim, atunci când spune: „rugați-vă întru Duhul”. O astfel de rugăciune ține sufletul mereu treaz înaintea lui Dumnezeu Care este pretutindeni și alungă pe vrăjmași. Se poate spune că, într-o asemenea stare, diavolii nu se pot apropia de suflet. Numai așa e cu putință să te rogi în orice vreme și în orice loc.

Toate faptele omului pornesc de la gând, de aceea se recomandă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, care curăță gândul. Ea se poate face oriunde și oricând, în orice loc, chiar și culcat în pat, și mai ales noaptea, când te trezești din somn.

Vorbind despre păzirea minții în timpul rugăciunii, Starețul Iosif Vatopedinul spune că atunci apar tot felul de gânduri necuvioase, aduse de ispitele diavolului; ele sunt cuvinte de hulă, gânduri necurate despre noi, despre semenul nostru, despre Sfinți, despre Maica Domnului și chiar despre Dumnezeu. Acesta este războiul nevăzut. Aici se cuvine multă atenție. De îndată ce gândul întinat este perceput de către conștiința noastră, trebuie să nu-i dăm ocazie pentru a se dezvolta. Iar aceasta se face prin desăvârșita adunare a minții în rugăciune și prin chemarea Numelui lui Hristos. Aici se va da lupta. Sfântul Efrem Sirul spune că „cine are mintea adunată, când se roagă, și ia aminte la cele pe care le spune, îi îndepărtează pe demoni cu flacăra rugăciunii, iar acela care se răspândește și-și împrăștie mintea la cugetări nefolositoare, devine jucăria lor”.

Sfântul Ioan Scărarul învață că, acolo unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. De asemenea, zice că, pomenirea de rău îl chinuiește pe omul care are nemulțumire în suflet pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată, adică: „Pomenirea de rău e rugina sufletului, e viermele minții, e fărădelege de toată clipa, e răutate neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”. Când cineva are însă iubire, acela n-are pomenire de rău și acela n-are toate acestea câte le are pomenirea de rău. Sfântul Isaac Sirul spune: „Dacă n-ai minte curată, să ai măcar gură curată”. Întâi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice necuviință, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în fața lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură [vorbire] curată, să ajungem să ne facem rânduială în minte, să ne cercetăm pe noi înșine în ceea ce privește gândurile pe care le purtăm în minte și care pot fi bune sau rele.

Părinții duhovnicești ne îndeamnă să rostim mai des rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, pentru care a fost alcătuită și o rânduială aparte. Vă propunem să redescoperim aspecte din istoria isihasmului, evidențiind sfințenia părinților care s-au așezat pe treptele desăvârșirii în spațiul românesc și, în mod aparte, la Mănăstirea Bistrița.

Noțiunea „isihasm” derivă de la cuvântul grecesc „isihia” care însemnează liniște, tăcere și concentrare sufletească interioară, care a fost tradus în limba română prin cuvântul „sihastru”, ca dovadă incontestabilă a pătrunderii acestui curent monahal în țările române. În Răsăritul ortodox, și în mod deosebit la Muntele Athos, monahii isihaști susțineau că, printr-o contemplație continuă și exercitată îndelung, se curăță sufletul de toate impuritățile, reușind apoi să realizeze apropierea de Dumnezeu până la vederea luminii divine, așa cum au văzut-o Sfinții Apostoli pe Muntele Taborului, când Iisus Hristos s-a Schimbat la Față înaintea lor.

În Răsăritul ortodox, și în mod deosebit la Muntele Athos, monahii isihaști susțineau că, printr-o contemplație continuă și exercitată îndelung, se curăță sufletul de toate impurităților, reușind apoi să realizeze apropierea de Dumnezeu până la vederea luminii divine, așa cum au văzut-o Sfinții Apostoli pe Muntele Taborului.

La început, isihia a fost practicată de monahii consacrați retragerilor în pustie, unde trăiau într-o asceză riguroasă și contemplație mistică, în liniște (έν ησυχία), fapt pentru care au fost numiți isihaști. Început prin secolele IV–V, isihasmul a cunoscut o dezvoltare în secolul al VII-lea prin aprofundarea operelor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, care tratează teme privitoare la viața mistică, duhovnicească. Tot în această perioadă, a trăit Sfântul Ioan Scărarul (†649), considerat întemeietorul propriu-zis al isihasmului; el a scris Scara Raiului, prin care monahii sunt îndrumați la rostirea monologică a rugăciunii, adică numai a numelui „Iisus”. Această formă redusă de rugăciune stă la temelia rugăciunii mai dezvoltate: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, caracteristica spiritualității isihaste și în general a spiritualității ortodoxe, care este hristocentrică.

Isihasmul cunoaște un reviriment duhovnicesc prin secolele X și XI, datorită celebrului mistic, Sfântul Simion Noul Teolog (†1022), care a ridicat viața creștină pe înalte culmi de trăire spirituală. Potrivit învățăturii sale, prezența harului divin în sufletele noastre trebuie să fie o certitudine. „Dacă acțiunea Sfântului Duh este inconștientă aici pe pământ, ea va fi la fel și în veșnicie, și toată religia este zadarnica”, învăță marele dascăl.

Mișcarea isihastă de reînnoire spirituală din secolul al XIV-lea a pornit din Sfântul Munte Athos, fiind dominată de sfinții Grigorie Sinaitul (1255–1346) și Grigorie Palama (1296–1359). Învățătura și practica isihastă ale Sfântului Grigorie Sinaitul vor pătrunde și pe teritoriul Țării Românești, aduse de unii călugări, foști ucenici ai săi, care vor întemeia primele așezăminte monahale de tip isihast.

Timp de douăzeci de ani, petrecuți la Muntele Athos, Sfântul Grigorie Sinaitul și-a făcut o serie de ucenici. În primăvara anului 1326 au năvălit agarenii, jefuind părțile din jurul Sfântului Munte, iar pe monahii care se nevoiau acolo i-au dus în robie. Din această cauză, Grigorie Sinaitul părăsește Muntele și merge la Tesalonic, împreună cu ucenicii săi; ulterior merg la Constantinopol, iar de acolo la Sozopolis unde, monahul Amirali, care locuia în pustiul Paroriei, le-a vorbit despre acest loc minunat, și s-au hotărât să meargă acolo. Paroria era situată în munții Stranta, la granița dintre Imperiul bizantin și Bulgaria; aici au zidit chilii mici pentru el și ucenicii săi.

Ulterior, mulțimea ucenicilor Sfântului Grigorie și-au făcut chilii, apoi au zidit două lavre: una la peștera din Misomilion, iar alta la Paizouba. Intervalul de timp, petrecut la Muntele Athos și în Paroria bulgărească, reprezintă partea de activitate cea mai intensă a vieții sale, legată de constituirea unui important grup de ucenici în jurul său și de îndrumarea acestora. Trecerea la cele veșnice a Sfântului Grigorie Sinaitul s-a petrecut în anul 1346, fiind prăznuit ca sfânt la 27 noiembrie și 6 aprilie.

În Viața Sfântului Grigorie Sinaitul, scrisă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Theofan episcopul Peritheorii, citim: „Nu am cum să povestesc și venerabilele isprăvi ale acelui bărbat care s-a făcut un izvor nesecat prin cuvânt, faptă și comportare. Știe acest lucru Marele Oraș (Constantinopolul) și toată Tracia și Macedonia, dar și tot pământul locuit de bulgari și de cele de dincolo de Istru (Dunărea) și Serbia. Mulțimi nesfârșite de aleși alergau spre el, căutau să se sature din izvorul învățăturilor lui pururea vii, și se săturau… Iar după adormirea și după urcarea aceluia la Dumnezeu, mulți din învățăceii aceluia au răsărit ca niște stele strălucitoare și au împodobit marginile lumii”, ducând cu ei învățătura și stilul de viață călugărească, însușită de la dascălul lor spiritual.

Adrian Marinescu, autorul unui studiu aprofundat privind viața și activitatea Sfântului Grigorie Sinaitul, afirmă că: „Pentru noi însă, existența acestei informații constituie nu doar o simplă certitudine a dezvoltării vieții monahale în teritoriile românești înainte de Sfântul Nicodim de la Tismana, așa cum s-a spus adeseori, ci, mai ales, o indicare a unei legături directe a spiritualității românești cu Sfântul Grigorie Sinaitul, așa cum observă și Părintele Dumitru Stăniloae împreună cu mitropolitul Tit Simedrea. Bineînțeles, acest lucru este susținut și de alte informații”. De asemenea, același autor crede că „este foarte posibil ca anumiți monahi români să fi venit în contact chiar cu ucenici ai Sfântului Grigorie Sinaitul, așa cum a fost Sfântul Maxim Cavsocalivitul; în Viața acestuia, se spune, spre exemplu: „De aceea, toți, fie noi cei care locuim în Munte, fie din răsărit și apus, din litoralul Eladi și insulele Ciclade și chiar de la barbarii tribali [sârbi], alergau ostenindu-se spre dreptul acesta mereu mulțimi nesfârșite, așa cum face și neamul albinelor atunci când simte în unele locuri dulceața mierii: în munți și peșteri și în crăpăturile pământului”. Autorul crede că între cei „din răsărit și apus” este foarte posibil să se fi aflat și români care au cunoscut și au stat căutând învățătură pe lângă acest ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul.

În Viața scrisă de Calist, se spune că la Athos locuiau „mulțimi nesfârșite de bărbați sfinți și sfințiți, bogați în astfel de virtuți dumnezeiești”, erau monahi „adunați din toată lumea”, învățând la el „Marea Cetate și toată Tracia și Macedonia și chiar toată regiunea alcătuită de bulgari, și cea de dincolo de Istru și din Serbia”, deci, cei „ de dincolo de Istru”, erau din nordul Dunării.

Legăturile românilor cu centrul isihast de la Paroria sunt confirmate și de corespondența pe care Sfântul Grigorie Sinaitul a întreținut-o cu „împărații pământului”. Nominalizați, ei sunt următorii: „Andronic și Alexandru, Ștefan și Alexandru le-a scris, doritori fiind ei de minunatele lui învățături prin epistole”. Specialiștii i-au identificat pe acești „împărați ai pământului” cu următorii demnitari din epoca respectivă: împăratul bizantin Andronic III Paleologul (1325–1341), țarul Ioan Alexandru al Bulgariei (1331–1371), Ștefan Dușan al Serbiei (1321–1355) și Nicolae Alexandru I al Valahiei (1338–1364), ultimul fiind propriu-zis asociat la domnie de tatăl său, Basarab I Întemeietorul (1310–1352), și apoi singur stăpânitor (1352–1364). Se știe că Sfântul Grigorie Sinaitul a murit în anul 1346, iar Nicolae Alexandru preia tronul începând din anul 1352.

Încă și mai semnificativ este faptul că principatele medievale – Țara Românească și Moldova – au luat ființă ca state independente în plină atmosferă isihastă. Cu câteva luni înainte de trecerea la cele veșnice a Sfântului Grigorie Palama (†1359), patriarhul isihast Calist I (1350–1363), ucenicul și biograful său, îl transfera, în luna mai 1359, la cererea voievodului Nicolae Alexandru, pe mitropolitul Iachint de Vicina la Argeș în scaunul de mitropolit al noii Mitropolii a Ungrovlahiei. Prin Actul sinodal (1359), emis de Patriarhia ecumenică de Constantinopol, patriarhul Calist I îndemna să asculte de Iachint nu numai toți clericii și laicii, ci și toți ieromonahii. În calitate de fost ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul la Paroria, el a întâlnit acolo călugări românii, prin mijlocirea cărora a cunoscut viața călugărească din prima jumătate a secolului al XIV-lea din Țara Românească. Deci, clauza cu „ieromonahii” din Actul sinodal nu este o formulă tipică a Cancelariei patriarhale, ci o realitate istorică.

Mai mult, aproape toate schiturile, din epoca respectivă, au ca hram Schimbarea la Față, întrucât sihaștri trăitori în ele, sau prin chilii apropiate – după metoda isihastă – năzuind să se împărtășească prin nevoințele și rugăciunea lor neîncetată de lumina taborică. De altfel, aproape toate mănăstirile mari – întemeiat în decursul timpurilor în Țara Românească și în Moldova – au avut la originea lor asemenea schituri sau chilii ale unor sihaștri trăitori pe vârful unui munte sau deal din apropiere.

În galeria acestor vetre monahale de tip isihast, apărute în jurul anului 1350 și după, se înscrie și Mănăstirea „Schimbarea la Față” de la Bistrița olteană. De aici, au fost desprinse două concluzii: monahismul românesc apare în istorie ca unul prin excelență isihast, centrat în jurul tainei Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, și a avut o legătură de profunzime cu apostolatul isihast al Cuviosului Grigorie Sinaitul și al ucenicilor săi, iar „o frumoasă ilustrare a acestor concluzii o reprezintă bisericuța-bolniță a Mănăstirii Bistrița”.

Monahismul românesc apare în istorie ca unul prin excelență isihast, centrat în jurul tainei Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, și a avut o legătură de profunzime cu apostolatul isihast al Cuviosului Grigorie Sinaitul și al ucenicilor săi.

Venind în Țara Românească, Sfântul Nicodim, care „tot din același duh și izvod al Paroriei se trage”, a ctitorit câteva mănăstiri, dar nici una dintre ele nu a fost închinată patronajului Schimbării la Față. Vodița (1371–1373) este închinată Sfântului Antonie cel Mare; Tismana (1377–1378), Adormirii Maicii Domnului; Prislop (1400), Sfântului Ioan Bogoslovul și Sfintei Treimi. Credem că Mănăstirea isihastă „Schimbarea la Față” de la Bistrița – pe care a vizitat-o Sfântul Nicodim – se impusese definitiv prin importanța și activitatea ei, fiind deplin afirmată în Ortodoxia românească, încât noile așezăminte i-au respectat prestigiul și nu i-au copiat hramul, atribuindu-l alteia.

Caracterul isihast al Mănăstirii „Schimbarea la Față” îl denotă și o inscripție păstrată lângă nișa diaconiconului, în partea de vest al altarului; grafitul este clar: „Schimon(a)h Lavre(n)t[ie]”, care și-a luat marea shimă în cadrul vieții monahale bistrițene. Mai mult, documentele de arhivă ale Mănăstirii păstrează nume de schimonahi, care locuiau în jurul acestei biserici; ieroschimonahul Antonie, „carele au viețuit la Bolnița Sfintei Mănăstiri Bistrița”. Tradiția isihastă a Mănăstirii „Schimbarea la Față”, devenită în anul 1509 bolniță a ctitoriei Craioveștilor, s-a continuat în Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul din apropiere; acolo au pustnicit numeroși monahi schivnici, dintre care, un număr de douăzeci și patru sunt atestați documentar, începând din secolul al XVII-lea până în al XX-lea, având viață sfântă și preocupări cărturărești, unii intrând chiar în istoria culturii naționale, cum sunt ieroschimonahul Macarie și schimonahul Chiriac, viitorul arhimandrit Chiriac Râmniceanu – cronicar.

Călugărul, deși retras din lume, îi poartă și îi „întâlnește” prin rugăciune pe ceilalți…

Călugărul s-a retras din lume, dintr-un cerc restrâns al familiei, și a intrat într-un spațiu larg, fără margini, unde într-adevăr are posibilitatea să-i întâlnească pe toți.

Se știe că la mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea și tăcerea, ca monahul să dobândească luminarea duhovnicească și desăvârșirea. Despre desăvârșire se spune că „este fără hotar”, iar după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, este „o prăpastie de smerenie”. De asemenea, dragostea, care este „legătura desăvârșirii” (Coloseni III, 14) și smerenia, dusă până la profunzimea ei, formează conținutul esențial al desăvârșirii. Numai cine ajunge să le aibă, acela cunoaște iluminarea și desăvârșirea.

Istoria monahismului românesc a cunoscut mai multe perioade de înflorire. În mănăstire, lucrarea interioară, mistică, duhovnicească a viețuitorilor ei este esențială. Călugărul este mai întâi un rugător permanent pentru sine și pentru lumea exterioară. Dragostea față de aproapele a monahului se exprimă prin rugăciunea fierbinte pe care o face pentru lume. Când Sfântul Teodor Studitul (759–826) spunea că „monahii constituie forța și fundamentul Bisericii”, se gândea tocmai la rugăciunile lor care susțin Biserica. Într-adevăr, atunci când călugărul se roagă retras într-o mănăstire, nu este despărțit de lume, căci rugăciunea, oricât de intimă ar fi, nu este niciodată solitară.

Sfinții Părinți ne învață că acela care se roagă este în permanentă comuniune cu toți membrii Bisericii, cu întreaga umanitate. „Orice rugăciune autentică și curată este comunitară și cosmică”, spunea Sfântul Teodor Studitul. Atunci când monahul rostește rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, el zice în același timp „miluiește-ne pe noi”, chiar dacă cuvintele în aparență nu o exprimă. Invocarea lor nu poate fi o rugăciune adevărată și autentică dacă ea vizează doar sinele, căci rugăciunea nu poate fi egoistă.

După Evagrie Ponticul (346–399), rugăciunea trebuie să fie făcută „separat de toți și unit cu toți”. Rugăciunea este o forță transfiguratoare, chiar dacă este făcută în cea mai ascunsă peșteră din munți sau într-o chilie izolată în austeritatea unei mănăstiri. Renumitul teolog și profesor Olivier Clement (1921–2009) spunea: „Pentru menținerea păcii în lume, mai mult face rugăciunea unor călugări retrași într-o mănăstire decât întrunirile tumultoase ale politicienilor. Un pustnic poate aduce la Hristos mai mulți oameni decât orice scriitor bisericesc sau predicator, indiferent cât ar fi el de talentat sau de cultivat”. Când monahul se roagă pentru aproapele cu dragoste și cu smerenie, se nevoiește, având simțirea păcătoșeniei sale, Dumnezeu nu-l părăsește, ci îl ajută și pe el și pe ceilalți.

Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, o condiție impusă practicantului acestei rugăciuni, este ca el să fie împăcat sufletește din toate părțile. În primul rând, să fie împăcat cu Dumnezeu, adică să fie un împlinitor desăvârșit al poruncilor Sale; apoi, să fie în pace cu aproapele, să nu aibă neînțelegeri, vrăjmășii cu ceilalți oameni; iar în al treilea rând, să fie împăcat cu sine. Piedicile în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viața personală; acestea trebuie să dispară.

Astfel, monahul reușește să deprindă rugăciunea curată. După Sfinții Părinți, prin „rugăciune curată” se înțelege rugăciunea în care nu se ivesc gânduri rele, izvorâte din patimi. Rugăciunea curată este aceea în care omul, fiind copleșit de Dumnezeu în chip simțit, nu se mai gândește la nimic altceva în afară de Dumnezeu. De aceea, fapta bună cea mai de trebuință pentru rugăciunea curată este liniștirea, retragerea cât mai deplină, prin care se nimicesc patimile și se împuținează impresiile.

Rugăciunea curată este aceea în care omul, fiind copleșit de Dumnezeu în chip simțit, nu se mai gândește la nimic altceva în afară de Dumnezeu. De aceea, fapta bună cea mai de trebuință pentru rugăciunea curată este liniștirea, retragerea cât mai deplină, prin care se nimicesc patimile și se împuținează impresiile.

În fine, rugăciunea pentru aproapele dezvoltă și adâncește dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, care se simte la rândul său iubit și de Părintele Ceresc, și de frații săi întru Hristos, adică semenii săi. Cu alte cuvinte, un alt rod al rugăciunii pentru semeni reprezintă evidențierea, afirmarea și adâncirea solidarității între cei care se roagă unii pentru alții.

În scrierile Preacuvioșiei Voastre ați evocat foarte multe minuni săvârșite de Preamilostivul Dumnezeu prin mijlocirile Sfântului Grigorie Decapolitul. Rămâne rugăciunea nădejdea credincioșilor aflați în necazuri?

Sfântul Grigorie Decapolitul este recunoscut în rândurile credincioșilor, ca mare făcător de minuni, vindecând tot felul de boli și împlinind dorințelor celor ce i se roagă cu credință. A dobândit harul Duhului Sfânt, prin rugăciunile și nevoințele sale ascetice, trăind în duhul dragostei creștine și, mai ales, apărând învățătura ortodoxă, în special a cinstirii sfintelor icoane, atacate cu furie de ereticii iconoclaști.

Pentru dobândirea ajutorului Sfântului Grigorie, trebuie să ne apropiem cu dragoste și cu încredere de el, pentru că și el a străbătut viața pământească asemenea nouă, dar, cu deosebirea că, a ieșit biruitor din confruntarea cu sine însuși, cu semenii și cu ispitele diavolului; a biruit cu ajutorul harului divin.

Același har mântuitor, prin care Sfântul Grigorie a triumfat asupra păcatului, stă permanent la îndemâna fiecărui creștin; prin el, are posibilitatea să-și întărească forțele spirituale și să înceapă lupta cea bună contra slăbiciunilor specifice naturii umane.

Recunoscut ca mare ajutător și sprijinitor al celor care își pun, prin intermediul său, nădejdea în Dumnezeu, Sfântul Grigorie a devenit ocrotitorul tuturor credincioșilor care vin la Sfintele sale Moaște.

Rugăciunea rămâne nădejdea credincioșilor aflați în necazuri. În acest sens, este semnificativă relatarea unui tânăr, care vorbește despre vindecarea miraculoasă a mamei sale datorită rugăciunilor pe care el le-a făcut pentru ea. El spune că era în vara anului 1986 și lucra pe un șantier lângă Râmnicu Vâlcea. Într-o duminică, șefii șantierului au organizat o excursie la Mănăstirea Bistrița. Acolo, un călugăr le-a explicat istoria Mănăstirii, dar cel mai mult i-a impresionat Moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, despre care călugărul le-a spus că, dacă un om are vreo dorință lăuntrică, adâncă și sinceră către Dumnezeu, el poate fi ajutat prin mijlocirea moaștelor Sfântului Grigorie. Deci, el a înțeles că trebuie să-și pună o dorință și să treacă pe sub sicriul cu Sfintele Moaște. Tânărul și-a pus dorința avută de mult timp în sufletul său, ca mama sa, care suferea de mulți ani de o boală grea și nu se mai putea ridica din pat, să se vindece. Apoi, a mulțumit lui Dumnezeu și Sfântului Grigorie și a plecat cu grupul. Peste un an, șantierul s-a terminat, iar omul s-a întors acasă, undeva pe lângă Suceava. Când a ajuns acasă, mama sa lucra prin curte; era foarte voinică și absolut sănătoasă; tăia lemne, căra apă de la fântână cu două găleți și făcea toate muncile gospodărești singură. Era mai vioaie ca niciodată. Mamă-sa i-a povestit cum s-a întâmplat minunea. Adică, într-o zi, cam pe la prânz, dintr-o dată a simțit în ea o mare căldură și i s-a părut că o voce din interior i-a spus: „Scoală-te și umblă!”. La început i-a fost frică, pentru ca mai târziu să observe că poate face din nou toate treburile casnice. Abia atunci, omul și-a dat seama ce mare dar a primit de la Dumnezeu, când mama sa i-a arătat, notat pe hârtie, ziua și ora la care s-a vindecat. Erau ziua și ora la care el, dorind vindecarea ei, se ruga în fața moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul.

O credincioasă din Sibiu scria în 1994: „Eu personal am mare evlavie la Sfântul Grigorie Decapolitul care, în anul 1971, a vindecat-o pe mama mea de cancer la sân. Doctorii i-au făcut radiații cu cobalt, și așa s-a ars pielea că a făcut o rană profundă, purulentă, la sân, de introducea în ea un m. p. de tifon să absoarbe supurația. M-a trimis pe mine la moaștele Sfântului Grigorie cu o cămașă, o prescură și vin pentru Sfânta Liturghie; cămașa am pus-o la racla Sfântului, iar după Sfânta Liturghie, preotul care slujea a miruit-o, și mi-a dat untdelemn de la candela sfintelor moaște. Am lăsat părintelui bani pentru slujbe și dezlegări, apoi am venit acasă și am dat mamei cele aduse. Mama s-a uns cu untuldelemn și, în trei zile, i s-a închis definitiv rana. După aceasta, am dus pe mama la spital, am căutat-o la raze, și doctorul a spus că toate organele interne îi sunt sănătoase și nu mai are nici urmă de tumoare.

De asemenea, un credincios, din părțile Sibiului, pe nume Nicolae, s-a tămăduit în anul 1993 de epilepsie, care îl chinuia de peste 40 de ani. Astfel, referitor la această minune, sora sa Ana scrie că: „Vă trimitem 40 Sfinte Liturghii pentru Nicolae, ca mulțumire pentru ajutorul primit de la Sfântul Grigorie; în urma sfintelor slujbe și a dezlegărilor făcute acolo, s-a vindecat de epilepsie; el suferea de peste 40 de ani”. Iar în altă scrisoare, din 29 august 1994, credincioasa Ana își manifestă bucuria și recunoștința pentru darurile primite, afirmând: „Încep scrisoarea mea prin a aduce laudă și mulțumire Bunului Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra noastră, prin mijlocirea rugăciunilor Sfântului Grigorie Decapolitul, și anume, fratele meu Nicolae a scăpat de chinurile unui duh rău, care l-a stăpânit de peste 40 de ani”.

Din București, am primit o scrisoare de la o credincioasă, care scrie că trei ani de zile a suferit de o gravă boală la gât; nici medicii, nici slujbele făcute pe la diferite biserici și mănăstiri, n-au ajutat-o. Vindecarea a dobândit-o la moaștele Sfântului Grigorie. Iată ce scrie: „Mă numesc Gherghina din București și vreau, în câteva rânduri, să vă povestesc despre mine, și minunea pe care a făcut-o Sfântul Grigorie. În vara anului 1992 m-am îmbolnăvit, am făcut „Zona Zoster” la gât și, din acel moment, durerea de la gât n-a mai dispărut. Am făcut tratament pentru acest diagnostic, dar fără nici un rezultat; am mers la diferiți doctori, la profesori doctori și, după analizele care ieșeau bine, sfatul pe care mi-l dădeau când ieșeam din cabinet era că n-am nimic, să-mi scot din cap această durere. Văzând că la doctor nu mai am ce căuta, am început să merg la sfintele masluri pe la diferitele biserici și, mai ales, pe la mănăstirile din țară, dar nu am cunoscut nici o ameliorare a durerilor. În vara anului 1995, am auzit de Sfânta Mănăstire Bistrița și că acolo se află moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, făcătoare de minuni. Am mers la Mănăstire; părintele mi-a citit molitve și rugăciuni de dezlegare, am fost miruită cu untdelemn sfințit, iar după ce am revenit acasă, am simțit că durerea începe să slăbească, iar până la urmă a dispărut cu totul, aflându-mă acum perfect sănătoasă. Nu încetez a mulțumi zilnic Sfântului Grigorie pentru mijlocirea sa către Milostivul Dumnezeu, Care mi-a dăruit sănătate trupească și mare bucurie sufletească”.

Tămăduirea unei fetițe de o tumoare canceroasă la nervii optici. În luna august a anului 1995, a venit la Mănăstirea Bistrița o familie disperată din București, cu fetița lor Ana, afectată de o tumoare canceroasă la nervii optici, fiind în pericol de a-și pierde vederea. I s-au citit molitvele și dezlegările cuvenite, a trecut pe sub racla Sfântului Grigorie, s-a închinat și a sărutat Sfintele Moaște, apoi a fost unsă cu untdelemn din candela Sfântului. După ce s-au oficiat toate aceste ritualuri, au plecat acasă, urmând ca preotul Mănăstirii să o pomenească la 40 de Sfinte Liturghii. La 15 decembrie, printr-o scrisoare, mama fetiței comunică următoarele: „Părinte, sunt din București, mă numesc Lăcătiș Mariana și sunt mamă a doi copii. În luna august am fost împreună cu familia la Sfânta Mănăstire, cu un mare necaz. Fetița mea Ana, în vârstă de 8 ani și jumătate avea tumoare la nervii optici și exista riscul de a-și pierde vederea. A fost operată, dar medicii nu au putut face nimic. La îndrumarea părintelui Teofil de la Patriarhie (cel care a fost la Ierusalim), am ajuns la Dumneavoastră. Sper că observați că am scris: „A avut tumoare”, pentru că Sfântul Grigorie Decapolitul a săvârșit o minune și cu fetița mea. I-am făcut tomografie după 40 de zile, și tumoarea nu mai exista, fapt constatat de medici. Vorbele mele nu sunt suficiente pentru a mulțumi Sfântului Grigorie și Bunului Dumnezeu. Nu știu să folosesc cuvinte potrivite pentru a mulțumi, dar rugăciunile spuse din sufletul unei mame îndurerate au ajuns și la inima Bunului Dumnezeu. În fiecare zi, Îi mulțumesc pentru darul făcut. Nu există ceas în care să nu-L am în gând. Fetița mea este foarte credincioasă, iar credința a căpătat-o singură. Pot spune că eu am învățat de la ea cum să iubesc pe Dumnezeu. Părinte, Vă mulțumesc că m-ați învățat ce să fac și cum să mă rog!”

Darurile primite prin și în rugăciune se manifestă în diferite moduri în viața celui care se roagă. Cum ne folosim de acestea pentru a ne deprinde în săvârșirea faptelor virtuoase?

Întrebarea se pune, care sunt darurile primite prin rugăciunea rostită cu evlavie? Sfântul Ignatie Briancianinov (1807–1867) ne învață că: „primele roade ale rugăciunii sunt cuprinse în luarea-aminte și în umilință. Aceste roade se arată înainte de toate celelalte când săvârșești rugăciuni, dar mai cu seamă la Rugăciunea lui Iisus”. De asemenea, tot el zice, că: „roadele adevăratei rugăciuni sunt: pacea plină de sfințenie în suflet unită cu liniștita bucurie, înstrăinarea de visare, de părerea de sine, de felurite imbolduri sufletești, dragostea către aproapele, necăutând din iubire să cercetăm cele bune și cele rele ale lor, dacă sunt vrednici sau nevrednici, mijlocind pentru toți înaintea lui Dumnezeu la fel ca pentru noi”.

Cel mai mare dar primit prin rugăciunea este despătimirea, care constă în curățirea de patimi. Omul se împătimește din cauza slăbiciunilor firii sale omenești și a iubirii de plăceri. Potrivit învățăturii noastre, există mai multe etape ale despătimirii, precum și mijloace ale despătimirii. Primele constau în: credință, frică de Dumnezeu, pocăință, înfrânare, răbdare, nădejde și nepătimire, iar mijloacele despătimirii sunt: rugăciunea, postul, lectura și meditația.

Există mai multe etape ale despătimirii, precum și mijloace ale despătimirii. Primele constau în: credință, frică de Dumnezeu, pocăință, înfrânare, răbdare, nădejde și nepătimire, iar mijloacele despătimirii sunt: rugăciunea, postul, lectura și meditația.

Despătimirea este posibilă, atât pentru călugări, cât și pentru mireni, cu condiția ca fiecare să se silească „să facă voia lui Dumnezeu”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni X, 31). În aceasta constă lupta de despătimire. În ceea ce privește metoda, este necesară câte una pentru fiecare patimă, urmărindu-se în fiecare caz realizarea virtuții care se împotrivește patimii respective. De exemplu, omul scapă de mânie când a devenit blând; scapă de ură, când are o iubire statornică față de oricine; scapă de iubirea de argint, când este pregătit să facă milostenie. Desigur, la aceasta nu se ajunge dintr-o dată, ci cu timpul și cu osteneala. Totul e să știm în ce stadiu ne aflăm, adică să știm ce patimă ne stăpânește; care dintre patimi e mai puternică în noi. Apoi, să ne silim să scăpăm de orice patimă, prin virtutea potrivnică. Această lucrare se face totdeauna cu smerenie și cu rugăciune, pentru că, „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit, de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor” (Iacov I, 17), cum zice Sfântul Apostol Iacov.

Un alt dar dobândit prin rugăciune este vindecarea bolilor și ușurarea durerilor. Atunci când rugăciunea este săvârșită în ambianța de har a Bisericii, dar și în puterea unei credințe, care „mută și munții din loc”, cei bolnavi primesc cu adevărat noi energii de viață, simt că se află racordați la un izvor de putere și lumină cu totul deosebit de cele ale lumii acesteia, care mângâie, ușurează și vindecă bolile sufletești și trupești ale omului. Mântuitorul fiind „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre” a lăsat în Biserica Sa o Taină, prin excelență, a vindecării de bolile sufletești și trupești: Sfântul Maslu.

Rugăciunea este numită „mama tuturor faptelor bune”. Deci, care sunt roadele rugăciunii, după Sfinții Părinți, sau care sunt cele mai importante fapte bune ce se nasc din rugăciune? Dacă rugăciunea este mama faptelor bune, înseamnă că toate faptele bune, pe care le face rugătorul își au existența prin rugăciune, sporesc prin rugăciune, deci sunt fiice ale rugăciunii.

Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele are o particularitate specială. Cel care se roagă astfel, uită problemele și nevoile sale imediate și se îndreaptă cu toată ființa și puterea sa în rugăciune curată, spre nevoile, durerile și suferințele semenului său. Prin aceasta, mișcă inima omului, precum și iubirea lui Dumnezeu, făcând să se reverse mila dumnezeiască peste cel pentru care ne rugăm, dar nu mai puțin și spre cel care se roagă. Astfel, printre roadele rugăciunii pentru aproapele putem menționa câteva: în primul rând, rugăciunea astfel făcută este o mărturie a credinței în puterea milostivă, iertătoare și vindecătoare a lui Dumnezeu, care devine realitate în viața celui sau celor pentru care ne rugăm. Nu este de mirare că cei pentru care ne rugăm simt și se conving de puterea rugăciunii făcute pentru ei. Un alt dar al rugăciunii pentru semeni îl reprezintă pacea și liniștea sufletească pe care ei o primesc de la Dumnezeu. Aceste daruri ale rugăciunii sunt foarte importante; ele pot ajuta la vindecarea celor bolnavi, care în felul acesta se echilibrează interior și se deschid ei înșiși în fața lucrării harului dumnezeiesc în viața lor.

Cum ne folosim de acestea pentru a ne deprinde în săvârșirea faptelor virtuoase? Dintre faptele virtuoase, cel mai mult întăresc credința în Dumnezeu: frica, râvna și mai ales dragostea de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, împreună cu roadele ei, este asemenea culturii: se întărește pe măsura angajării noastre pentru ea. Evident, faptele care întăresc credința în Dumnezeu sunt acelea specifice credinței: rugăciunea, participarea la sfintele slujbe, postul, milostenia, dar mai ales contactul cu oamenii credincioși. Aici se potrivește următorul cuvânt din Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu și te vei teme și tu de Dumnezeu!” Apropie-te de omul credincios și vei spori și tu în credință!

De asemenea, cine are darul lacrimilor și se roagă cu smerenie, ca vameșul, poate fi considerat că are rugăciunea inimii. Lacrimile, în rugăciune, atât cele de întristare, cât și cele de bucurie, sunt un semn de sensibilizare și de participare a rugătorului cu toată ființa sa la rugăciune. Nu se poate însă spune că cine lăcrimează la rugăciune are de fapt rugăciunea inimii ca stare generală; se poate spune doar că atunci când se roagă cu lacrimi, se roagă și cu adâncul de simțire, deci cu „toată inima”.

Nu este cu putință a spori în rugăciune dacă nu te îngrijești de celelalte virtuți. Care virtuți trebuie să înconjoare rugăciunea?

Cea mai bună dovadă a sporirii credinciosului în rugăciune este dorința și bucuria de a se ruga, urmate de lacrimi, de smerenia inimii și de o iubire tot mai mare față de Dumnezeu și de întreaga zidire. Cunoscătorii tainelor divine învață că cei care nu se îngrijesc de celelalte virtuți, foarte greu sporesc în rugăciune.

În Predica de pe Munte, Mântuitorul Hristos prezintă Fericirile, care sunt o adevărată scară a virtuților spre urcușul duhovnicesc. Ele încep cu sărăcia duhului, care este smerenia, și continuă cu pocăința, blândețea, dreptatea, milostenia și curăția inimii, până se ajunge la bucuria deplină, care este în ceruri. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, vorbește despre „roada Duhului”, arătând din ce constă ea. Și aici găsim un urcuș duhovnicesc, care începe cu „înfrânarea poftelor” și sfârșește cu „pacea, bucuria, dragostea” (Galateni V, 22–23). Deci, aceasta ar fi, pe scurt, scara virtuților care urcă sufletul până la desăvârșire, până la unirea tainică cu Dumnezeu.

Sfinții Apostoli, marii dascăli ai rugăciunii, învață că ea nu este niciodată singură, ci însoțită de totalitatea virtuților. Apostolul Pavel, în Epistola către Efeseni îl aseamănă pe creștinul care roagă cu un ostaș înarmat pentru război (Efeseni VI, 13), fiind îmbrăcat cu următoarele virtuți: adevărul – care încinge coapsele; dreptatea – care este ca o platoșă; bine-vestirea păcii – încălțămintea; credința – pavăza; nădejdea – coiful; Cuvântul lui Dumnezeu – sabia (Efeseni VI, 14–17). Fiind îmbrăcat cu toate acestea, îl așază pe creștin în rugăciune, zicând: faceți în toată vremea, cu duhul, tot felul de rugăciuni și cereri (Efeseni VI, 18). Același Apostol îndeamnă, zicând: „îmbrăcați-vă întru milostivirile îndurărilor, întru bunătate, întru smerita cugetare, întru blândețe, întru îndelunga răbdare, întru iertare, întru dragoste, întru pace, întru înțelepțirea cu Cuvântul lui Dumnezeu” (Coloseni III, 12-16). Și după aceea, ca pe o cunună a bunătății, Apostolul așază pe cap rugăciunea, zicând: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni V, 19).

Din învățăturile Sfântului Ierarh Dimitrie al Rostovului, aflăm ce virtuți trebuie să înconjoare rugăciunea. Iată ce spune marele ierarh: Când omul se trezește din somn, prima rugăciune să o îndrepte către Dumnezeu; să-I mulțumească că l-a sculat din somn; să pună început bun; să nu risipească vremea în deșert, în afara lucrărilor de care este nevoie; toate faptele, cuvintele și gândurile sale să le aibă îndreptate către Dumnezeu; să caute cu ochii săi lăuntrici spre Dumnezeu. Blândețea să fie unită cu lauda și smerenia împreunată cu cinstea. Cuvântul să fie lin, smerit, cinstit și folositor, iar tăcerea să socotească cuvintele pe care trebuie să le rostească. Cuvântul deșert și putred nicidecum să nu iasă din gura sa; râsul să fie numai zâmbet. De iuțime și de înfierbântare să se păzească, iar în mânie să fie cumpătat. La mâncare și băutură, să păzească înfrânarea. În toate să fie îngăduitor, și Dumnezeu îl va ferici, precum și oamenii îl vor lăuda. Moartea este sfârșitul a toate, pentru care se cuvine ca omul să se roage pururea.

Într-adevăr, pentru ca rugăciunea să aibă efectul dorit, se impune îndeplinirea a trei condiții: intensitate, concentrare și perseverență, pentru că rugăciunea implică mentalul, ceea ce înseamnă că reușim să ne controlăm încât să nu mai fugă gândurile, dar în același timp se reduce foarte mult și numărul lor.

Spre deosebire de mireni, călugării au datorie specială față de Dumnezeu, de Biserică și de lume, care constă în rugăciunea neîncetată. Față de Dumnezeu, trebuie să-L laude, să-I mulțumească și să-I ceară milă, pace și iertare pentru oameni; față de Biserică, au marea datorie de a apăra până la jertfă dreapta credință ortodoxă, de a menține neștirbite sfintele slujbe de zi și de noapte, și mai ales Sfânta Liturghie, nădejdea mântuirii noastre, iar față de lume și de oameni, călugării au datoria să se roage neîncetat lui Dumnezeu pentru mântuirea lor, să-i călăuzească și să-i mângâie prin cuvinte de învățătură duhovnicească, după cuvântul Domnului care zice: „Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu” (Isaia XL, 1).

Călugării, care se roagă în izolare, au totdeauna emoții pozitive și armonioase, transmițând această stare și celor cu care intră în comuniune. Sfântul Nil Sinaitul spune că: „mama tuturor virtuților este rugăciunea. Nu doar că poate să curățească și să hrănească, ci și să lumineze, fiind în stare să se prefacă precum un soare pentru cel care se roagă sincer.

Referitor la virtuțile care „trebuie să înconjoare rugăciunea”, Sfântul Macarie Egipteanul spune că „roadele rugăciunii sunt: simplitatea, dragostea, curăția, stăruința, nerăutatea”, iar pentru Sfântul Grigorie de Nyssa: „urmarea rugăciunii e că noi rămânem cu Dumnezeu, iar cel ce este cu Dumnezeu, acela este departe de toate cele împotrivitoare”. De asemenea, în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur învață că: „Sufletul nostru dintru păcat și nepăsare se întărește și se face precum piatra. Pentru aceasta, ne este de trebuință multă trudă ca să înmuiem întăritura lui. Iar aceasta o putem face mai cu seamă prin rugăciune”, iar Sfântul Nil Sinaitul, că: „fiecare om are nevoie zilnic de curăția prin rugăciune, căci rugăciunea spală toată necurăția noastră”.

Înviorarea credinței și a nădejdii, ca virtuți teologice, reprezintă un alt dar al rugăciunii, care se petrece atât în cel care se roagă, precum și în cei pentru care este săvârșită rugăciunea. Virtuțile acestea sunt necesare nu numai pentru viața pământească a credinciosului, ci și pentru viața veșnică la care este chemat fiecare om. Ele se transformă în punți de înălțare și comuniune spre Dumnezeu și cu El, într-un adevărat și permanent dialog, care transfigurează timpul și spațiul și deschid porțile veșniciei.

Ce fapte bune aduc în inimă smerenia și blândețea lui Hristos? Sfântul Ioan Scărarul, luând aminte la cuvintele Domnului: „învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți avea odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29), spune, comentând: „A zis Domnul: învățați-vă, nu de la om, nu de la înger, nu din carte, ci de la Mine, adică din lucrarea Mea cea din voi...”. Din aceasta înțelegem, că „smerenia Domnului din credincioși este de la însuși Hristos”. Noi învățăm de la El să dorim și să căutăm smerenia și blândețea, dar n-o realizăm noi înșine, ci Dumnezeu o realizează în noi.

Care este legătura duhovnicească între rugăciune și credință? Rugăciunea se naște din credința în Dumnezeu, sau credința sporește prin rugăciune? Cel credincios se roagă. Cel ce se roagă înaintează în credința în Dumnezeu. Dacă luăm aminte la faptul că cel necredincios nu se roagă lui Dumnezeu, putem afirma că prin credința în Dumnezeu se naște rugăciunea. Dacă luăm în considerație faptul că cel ce se roagă înaintează în rugăciune și în credință, putem face afirmația că rugăciunea sporește credința. La drept vorbind, între rugăciune și credință este o condiționare reciprocă.

Imagine

Mântuitorul Hristos devine și model al rugăciunii pentru ceilalți: „Eu pentru aceștia Mă rog; Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul... Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor... Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan XVII, 9–24). Suntem pe de o parte cei ce se așază în mijlocirile sfinților și, totodată, avem responsabilitatea de a ne ruga pentru ceilalți. Împlinește Dumnezeu cererile apropiaților prin rugăciunile noastre?

Majoritatea rugăciunilor făcute sunt pentru sine, dar există și rugăciuni care sunt făcute pentru alții. Sfânta Scriptură ne arată că Isaac s-a rugat pentru Rebeca, femeia sa care era stearpă, iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și Rebeca a rămas însărcinată. (Facerea XXV, 21). Moise s-a rugat pentru popor în multe rânduri: împotriva unor șerpi veninoși (Numerii XXI, 7–9), pentru iertarea idolatriei în care căzuse poporul lui Israel când a făcut un vițel turnat (Deuteronomul IX, 18–21). Iov s-a rugat pentru prietenii săi (Iov XLII, 10). Iisus s-a rugat pentru Petru ca să nu piară credința lui (Luca XXII, 32). Apostolul Iacob învață că cei bolnavi trebuie să cheme preoții Bisericii să se roage pentru ei și să-i ungă cu untdelemn în numele Domnului și se vor vindeca de boli, iar păcatele lor vor fi iertate. Mare putere are rugăciunea celui drept, adaugă apostolul Iacob (Iacob V, 16). Mântuitorul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce ne vatămă sau ne prigonesc (Matei V, 44). Rugăciunile necontenite ale Bisericii au făcut ca Dumnezeu să trimită un înger să-l elibereze pe Petru din închisoare (Faptele Apostolilor XII, 5–11).

Mulți oameni, care au avut succes în viață, s-au orientat după anumite personalități, care le-a fost model prin exemplu lor pozitiv; au privit la viața și trecutul lor, învățând din experiența pe care aceia au făcut-o. Cine și-a ales un model, acela a învățat cum să reușească, pentru că persoana respectivă sfătuiește și încurajează că merită o luptă perseverentă, ca bucuria să fie deplină în urma rezultatul final.

În concluzie, alegerea unui model potrivit este un lucru mai mult decât important pentru fiecare; el poate ajuta mult, având o influență pozitivă, chiar dacă nu se observă aceasta de la început.

Referindu-ne la rugăciune, ea are un mare rol în viața fiecărui credincios, pentru că îl ridică la înălțimea unui adevărat dialog cu Dumnezeu. Prin rugăciune, credinciosul stă de vorbă cu Însuși Dumnezeu, se deschide Lui și Îl primește în altarul sufletului său, pentru ca acolo să aibă loc adevărata întâlnire de taină. De aceea, rugăciunea a fost înțeleasă mereu ca respirație a sufletului, ca hrană, putere și lumină a acestuia; fără rugăciune viața omului devine fără gust și searbădă, fără profunzime, fără prospețime spirituală, transformându-se într-un adevărat deșert duhovnicesc.

…rugăciunea a fost înțeleasă mereu ca respirație a sufletului, ca hrană, putere și lumină a acestuia; fără rugăciune viața omului devine fără gust și searbădă, fără profunzime, fără prospețime spirituală…

Pentru creștin, modelul rugăciunii desăvârșite este Însuși Iisus Hristos. Înainte de Sfintele Sale Patimi, Mântuitorul Hristos S-a retras în Grădina Ghetsimani, unde s-a rugat pentru Sine, pentru Apostoli și pentru toți credincioșii, incluzând tot neamul omenesc, potrivit cuvintelor Sale: „Eu pentru aceștia Mă rog; Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul… Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor… Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan XVII, 9–24).

Iisus s-a retras ca să se roage; la fel ne învață și pe noi, zicând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns” (Matei VI, 6). În spiritualitatea ortodoxă, prin cămara sufletului se înțelege trupul, iar ușa simbolizează cele cinci simțuri trupești. Sufletul intră în cămara sa, atunci când mintea nu rătăcește după treburi sau lucruri deșarte. În timpul rugăciunii, mintea trebuie să se îndepărteze de orice împătimire lumească, ca prin rugăciunea tainică a minții să se unească cu Dumnezeu.

Cel mai desăvârșit model de rugăciune este „Tatăl nostru” sau Rugăciunea Domnească. Originea ei este dumnezeiască, fiind alcătuită de Însuși Mântuitorul Hristos, la rugămintea unuia dintre Apostoli care I-a zis: „Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm” (Luca XI, 1). Deci, când zicem această rugăciune, rostim înseși cuvintele Mântuitorului Hristos.

Puterea acestei rugăciunii constă în faptul că prin ea ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, cu înseși cuvintele Sale. „Dumnezeu singur a putut să învețe cum ar vrea să fie rugat”. Într-adevăr, acestei rugăciuni i se potrivește cel mai bine cuvântul Domnului: „orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan XVI, 23).

Rugăciunea Tatăl nostru este alcătuită din trei părți: chemare, cereri și încheiere. Chemarea este: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, care ne așază în adevărata stare de rugăciune; ne înalță mintea la Dumnezeu și ne întărește încrederea în El, ca Tată, ca „Părinte” (Romani VII, 15). Partea a doua cuprinde șapte cereri, precum și darurile Sfântului Duh sunt șapte (Isaia XI, 3; Romani XII, 6). A treia parte este încheierea: „Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin”.

Rugăciunea Tatăl nostru are cereri pentru toate trebuințele sufletești și trupești; deci pentru toate bunătățile cerești și pământești. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în ea. De veți străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veți afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.

Așezat astfel în mijlocirile sfinților, credinciosul are responsabilitatea să se roage și pentru ceilalți. Chiar dacă pomenește pe cineva, care este departe și nu știe că este pomenit, devine în comuniune cu cel care este pomenit, iar Dumnezeu, pentru această rugăciune, îl ajută pe el, iar cel care se roagă conștient și vrea să devină împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu, devine un mântuitor. Cine pomenește pe aproapele, îl ajută Dumnezeu, pentru că a auzit rugăciunea. În acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul, vorbind despre rugăciune, spune că „rugăciunea pentru aproapele aduce har și celui care se roagă, și celui pentru care se roagă”. Când omul se roagă pentru aproapele cu dragoste și cu smerenie, se nevoiește, având simțirea păcătoșeniei sale, Dumnezeu nu-l părăsește, ci îl ajută și pe el și pe ceilalți. Dacă rugăciunea se va face cu durere, știți ce putere va avea? Vă veți ruga pentru problemele lumii și toți oamenii care în acea vreme vor cere ajutor de la Dumnezeu și se vor afla pe aceeași frecvență, vor primi ajutorul Său. Eu simt sufletele care se roagă; simt rugăciunea lor ca niște valuri-valuri de putere. De multe ori îmi dau seama și de ceasul în care un bolnav a făcut rugăciune și s-a folosit.

Rugăciunea o simte credinciosul atunci când se așază pe sine însuși în locul celui pentru care se roagă. Când se pune în locul bolnavilor sau al celor adormiți, îl va ajuta să se roage cu durere. Durerea coboară în inimă, iar atunci rugăciunea se face din inimă. Când iese din sine și face din durerea celorlalți durerea sa personală, atunci află pacea și primește și răsplată de la Dumnezeu, și poate ajuta și pe aproapele.

Rugăciunea este, așadar, comuniunea continuă cu Dumnezeu și cu semenii...

Într-adevăr, Sfinții Părinți ne învață că rugăciunea credinciosului este comuniunea neîncetată cu Dumnezeu și cu semenii, la care trebuie să fie cu mare atenție. Când se află în biserică la slujbe, sau când citește rugăciunile de dimineață și de seară, trebuie să fie atenți să nu devină o formalitate, căci fiecare cuvânt este un mărgăritar de mult preț.

Prin rugăciune, creștinul trebuie să-L cheme pe Dumnezeu în cele mai obișnuite clipe ale vieții sale, ca, pe de o parte, să sfințească timpul, clipa și lucrurile sale zilnice, iar pe de altă parte, să facă din orice moment prielnic, un prilej de rugăciune. Din această cauză, cărțile bisericești, în special Molitfelnicul și Agheasmatarul, folosite de preot, cuprind rugăciuni de binecuvântare pentru toate cele ce privesc viața omului: casele, călătoria, câmpul, secerișul etc.

Sfântul Ioan Carpatinul spune că precum unirea cu focul face fierul cu neputință de pipăit, așa rugăciunile dese fac mintea mai puternică în războiul împotriva vrăjmașilor care se silesc cu toată puterea să ne insufle o anumită neplăcere pentru stăruirea în rugăciune, știind-o pe aceasta minții apărătoare, iar lor vătămătoare. Din rugăciunea curată, izvorăsc virtuți ca: înțelegerea, blândețea, dragostea, înfrânarea, ajutorul, care vin numai de la Dumnezeu, deodată cu mângâierea, iar frumusețea dobândirii acestora stă în aceea că mintea are pururea o dorință nesăturată după întâlnirea cu Dumnezeu.

În gândirea Sfinților Părinți, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu, hrană și curățire a minții, zid sigur, portar al virtuților, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a celor nevăzute, încredințare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuți, vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie, rodul bucuriei și al mulțumirii, alungarea întristării și a descurajării, legătura gândurilor și înțelegerea supremă a minții, urcușul minții spre Dumnezeu și lepădarea de toate pentru dobândirea a toate. Ea este cunoștință a lui Dumnezeu, pecetea și bucuria lui Hristos, arvuna Duhului Sfânt, mișcare îngerească și puterea celor netrupești, propovăduirea apostolilor, lucrarea credinței și încredințarea inimii, nădejde de mântuire, securea care taie deznădejdea, dovedirea nădejdii, semn de curăție și simbol al sfințeniei, baia curăției și arătarea botezului, veselia sufletului și semn al împăcării, raza soarelui minții și luceafăr al inimii, întărirea creștinismului, lucru al pustnicilor și petrecerea sihaștrilor, arătarea împăcării cu Dumnezeu și unirea omului cu Dumnezeu, puterea susținătoare a lumii, maica lacrimilor și totodată fiica lor, punte împotriva ispitelor, peretele din mijloc împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, veselia viitoare, izvorul virtuților, pricinuitoarea darurilor, propășirea nevăzută, descoperirea celor viitoare, judecata și scaunul de judecată a lui Hristos, înainte de scaunul judecății viitoare.

Dacă rugătorul pomenește pe cineva care este departe, acela nu are cum să știe că este pomenit, dar cel care se roagă este în comuniune cu el. Dumnezeu, pentru această rugăciune, îl ajută pe el. Foarte interesantă este relatarea Sfântului Grigorie Dialogul (540–604) care, văzând mulțimea faptelor bune săvârșite de împăratul Traian (98–117) s-a rugat lui Dumnezeu ca să-l ierte pe Traian. Sfântul Grigorie a trăit în secolul al VI-lea și a intrat într-un dialog cu Cerul, de unde a auzit un glas zicând: „Dumnezeu ți-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni”. Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel Ce mântuiește și i-a dat putința lui Traian să fie și el în Împărăția celor mântuiți.

Cine se roagă pentru cei adormiți în Domnul, arată că îi iubește și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte această iubire. Pomenirea celor adormiți este un act de nădejde. Lumânările aprinse pe mormintele lor sunt ale credinței și nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Pomenirea celor adormiți este un act de nădejde. Lumânările aprinse pe mormintele lor sunt ale credinței și nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Biserica se roagă deopotrivă pentru vii și pentru morți. Scopul Bisericii este de a-l sfinți pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea veșnică. Ea se îngrijește de mântuirea tuturor membrilor săi deopotrivă, vii sau morți. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că rugăciunile pentru morți sunt un obicei apostolic și o instituție a Sfântului Duh. Această învățătură este strâns legată cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gură de Aur; în timpul fiecăreia dintre ele, Biserica se roagă de trei ori pentru cei răposați. O dată se roagă la proscomidie, a doua oară, după citirea Evangheliei, anunțând noutatea prea fericită a mântuirii tuturor celor ce cred în Iisus Hristos și iertarea generală a păcatelor prin mijlocirea Sa; a treia oară, după binecuvântarea Sfintelor Taine.

Biserica se roagă deopotrivă pentru vii și pentru morți. Scopul Bisericii este de a-l sfinți pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea veșnică.

Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea alipită de Dumnezeu, în a depinde și a te încrede pururea în El. Cine a ajuns în vremea rugăciunii să nu-și mai tulbure mintea cu nimic din cele ale lumii, se află în hotarele nepătimirii, deoarece starea cea mai înaltă a rugăciunii este aceea în care mintea a ajuns în afară de trup și de lume și a devenit cu totul imaterială și fără formă.

Atunci când a fost întrebat de unul dintre frați, cum te poți ruga neîncetat de vreme ce sunt atâtea lucruri care trebuie făcute, Sfântul Maxim Mărturisitorul răspunde următoarele: „Dumnezeiasca Scriptură nu poruncește nimic din cele cu neputință, căci și apostolul cânta, citea și slujea, și totuși se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă și cu dor și a atârna pururi cu nădejdea de El și a te încrede în El în toate, orice ai face și ți s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziție, apostolul zicea: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?”, iar după puțin: „Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii”. Sau iarăși: „În toate obijduiți, dar nu striviți, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiți, prigoniți, dar nu năpăstuiți, trântiți jos, dar nu nimiciți. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”. În astfel de dispoziție aflându-se apostolul, neîncetat se ruga. Căci, în toate cele ce făcea și i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toți sfinții când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Și de aceea zicea apostolul: „Deci cu dulceață mă voi lăuda întru neputințele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos”. Iar mai departe: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. „Dar vai nouă, netrebnicilor, că am părăsit calea Sfinților Părinți și de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc” („Cuvânt ascetic”, în Filocalia, vol. II, p. 34). Rugăciunea neîncetată constă în a fi pururea cu Dumnezeu în tot ceea ce facem, chiar dacă nu rostim Rugăciunea inimii. Nu rugăciunea inimii înseamnă rugăciune neîncetată, ci dorința de a-I plăcea lui Dumnezeu în toate. Rugăciunea lui Iisus este, însă, o cale minunată de vorbire cu Dumnezeu în puține cuvinte.

Rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăvește din suflet niciodată. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor sau în înfățișarea trupului și în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce știu să înțeleagă, în meditația cugetării, în lucrarea minții și în pomenirea lui Dumnezeu cu umilință stăruitoare. Taina rugăciunii nu se săvârșește în vreme și în loc hotărât, ci înseamnă mișcarea necontenită a minții în jurul lui Dumnezeu; fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrurilor dumnezeiești, iar sfârșitul ei este lipirea cugetării de Dumnezeu și înălțarea la un singur duh cu El.

Taina rugăciunii nu se săvârșește în vreme și în loc hotărât, ci înseamnă mișcarea necontenită a minții în jurul lui Dumnezeu; fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrurilor dumnezeiești, iar sfârșitul ei este lipirea cugetării de Dumnezeu și înălțarea la un singur duh cu El.

Dacă rugăciunea nu este împodobită de smerita cugetare, simplitate și bunătate, rugăciunea aceasta, sau mai bine zis păruta rugăciune, prea puțin poate folosi. Pentru că, dacă nu vedem în noi roadele dragostei, ale păcii, bucuriei, simplității, smeritei cugetări, blândeții, nevinovăției, credinței, îndelungii-răbdări, înseamnă că răbdăm ostenelile fără de nici un folos, căci ostenelile primim să le răbdăm pentru folosul roadelor. Deci, dacă nu se află în noi roadele celor de mai sus, fără îndoială că este de prisos lucrarea. Unii ca aceștia nu se deosebesc întru nimic de fecioarele cele nebune, care pentru că nu au avut în inimi untdelemnul duhovnicesc, care este lucrarea virtuților prin Duhul, au fost numite nebune și au fost lăsate afară de cămara de nuntă a Împăratului, neprimind nimic pentru osteneala fecioriei. Petrecând un singur ceas la rugăciune, gândurile omului sunt duse spre lucruri nemărginite și necuprinse, încât în acel ceas omului îi vine să plece cu sufletul deodată cu rugăciunea.

Ce trebuie să facem pentru ca rugăciunea noastră să fie bineplăcută și primită de Dumnezeu?

Pentru ca rugăciunea noastră să fie bineplăcută și primită de Dumnezeu, trebuie să fie făcută în numele Mântuitorului Hristos, adică să cerem ce vrea și El, cum zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, va da vouă” (Ioan XVI, 23). Și Mântuitorul vrea tot ce sporește mărirea Tatălui și mântuirea sufletelor noastre. Deci, cine cere acestea, se roagă în numele lui Iisus Hristos. Prin „Rugăciunea Domnească” cerem numai ce vrea Hristos și, cum El Însuși este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim „Tatăl nostru” înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogăție, moartea vrăjmașului, câștigare la jocurile de noroc, slavă deșartă, adică „dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos”, zice Fericitul Augustin, în Cuvântarea despre rugăciune.

Cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăștiată nu are niciun folos de rugăciune. Sfântul Ciprian întreabă: „Cum puteți pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înșivă nu luați aminte la rugăciune?”. Cine se roagă rău și totuși nădăjduiește să fie auzit, este ca cel care seamănă neghină și vrea să recolteze grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiți că rugăciunea este făcută rău, atunci când nu simțiți o mișcare deosebită a inimii; adică nu simțiți în timpul ei o mângâiere aleasă și o bucurie mai presus de fire; o asemenea simțire este un dar deosebit, la care nu toți pot ajunge. De asemenea, nu trebuie considerată rugăciunea ca fiind rea, când simți uneori o uscăciune, întrucât aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăție și cu îndrăzneală va ajunge la bucurie, zice Evagrie Monahul.

Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simțurilor și o ținută potrivită a trupului. Dacă Moise, voind să se apropie de Rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu și-a lepădat încălțămintea (Ieșirea III, 5), în acest sens, Evagrie Monahul zice: „De ce să nu te dezlegi și tu, de orice cuget pătimaș, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire și înțelegere și să vorbești cu El?”.

Mai precis, înainte de rugăciune pregătește-te: „Stai puțin, în tăcere, până ce se vor liniști toate simțurile tale și apoi faci trei închinăciuni până la pământ și așa începe rugăciunea”. Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, așa cum Hristos a alungat pe negustori din Templul Domnului (Luca XIX, 45). Lasă pentru un sfert de ora necazul tău în grija Părintelui Ceresc, că El ți-l va ușura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul, cum zice Evagrie Monahul: „Așadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, și ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreșit Dătătorul darurilor bune”.

Același Evagrie Monahul îndeamnă ca rugăciunea să fie făcută cu stăruință; adică să nu slăbim în ea, chiar dacă nu suntem auziți curând; „dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere și-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit”. De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice să facem precum copiii care nu contenesc din strigăt până ce nu dobândesc ce doresc; „oamenii se supără când sunt grămădiți cu cereri, Dumnezeu însă iubește pe cel ce stăruie”, cum spune Iisus în Pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruința femeii care-i cerea dreptate, până la urmă, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca XVIII, 2–7).

Sfântul Ioan Casian îndeamnă ca la rugăciune să ne ferim de orice ținută nepotrivită cu această sfântă lucrare. Negreșit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos și odihnit să ia aminte, să stea cu cuviință. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atrași la somn – nevoie care bântuia și pe Părinții din pustie. Marii dascăli ai rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoțită de metanii dese.

Rugăciunea să fie făcută cu inima curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puțin cuprinsă de dorința sinceră de pocăință. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci și de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-și ridice gândul la Dumnezeu; pentru că îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase și îi încătușează mintea. „Știm că pe păcătoși Dumnezeu nu-i ascultă” (Ioan IX, 31), dar și un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căiește cu tot dinadinsul de greșelile sale (Luca XVIII, 13).

Ce trebuie făcut ca omul să fie ascultat de Dumnezeu? Iată o întrebare la care foarte numeroși oameni ar dori să aibă un răspuns. De multe ori se găsesc în situații la care li se pare că nu au soluții. Poate fi vorba despre o boală sau despre o pagubă, o îndoială de credință, un examen, o călătorie, o lipsă, o situație conflictuală cu cineva, sau dependență față de un viciu, precum și altele.

Într-o astfel de situație, nu este păcat ca omul să caute să se elibereze, să se străduiască prin toate mijloacele admise să ajungă la o soluție acceptabilă. Din nefericire, nu întotdeauna se întâmplă așa, iar omul se întreabă: oare de ce? Motivele pot fi de multe feluri; probabil nu are o rugăciune bună, sau nu vrea Dumnezeu să-l asculte imediat, fiind departe de a se învrednici de mila divină. Alteori, omul poate fi nevinovat, dar este victima unor păcate săvârșite de înaintașii săi. În tot cazul, omul vrea ca Dumnezeu să-l asculte și, de cele mai multe ori, cât se poate de repede. Atunci, întrebarea este: „Ce trebuie făcut ca Dumnezeu să-l asculte?”. Sfântul Apostol Pavel zice: „Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că răsplătitor Se face celor ce-L caută” (Evrei XI, 6). Iată, în primul rând, necesitatea credinței că Dumnezeu există, și apoi că El vrea și poate să vină în ajutorul nostru.

Mărturisirea ortodoxă învață „să ne rugăm cu mintea întreagă și cu evlavie”, adică să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărțit, cuget nerisipit în timpul rugăciunii. Dacă rugăciunea este „vorbirea minții cu Dumnezeu”, cum zice Evagrie Monahul, atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească și să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să fie risipit la cele lumești.

Cum îi ajută rugăciunea pe cei plecați dintre noi?

Sfânta noastră Biserică a rânduit ca, după plecarea credincioșilor din lumea aceasta să se săvârșească rugăciuni de pomenire pentru ei. Aceasta este o rânduială foarte veche. Potrivit Sfintei Scripturi și Tradiției bisericești, cei vii au datoria să se roage pentru toți care au plecat în lumea veșniciei. Despre acest adevăr, există o serie de mărturii.

Astfel, Vechiul Testament ne oferă o serie de dovezi. Cu toate că textele vetero-testamentare nu sunt întotdeauna clare în această privință, totuși, ele oferă suficiente argumente despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru morții săi, prin pomenirea cu respect a numelor, prin rugăciunile și jertfele aduse pentru ei în diferite împrejurări. Spre pildă, vedem pe regele David și pe poporul care era cu el, că au plâns și s-au tânguit, și au postit până seara după Saul și după Ionatan, după poporul Domnului și după casa lui Israel, care căzuse de sabie (II Regi I, 12). Recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morți, Tobit îl îndeamnă pe fiul său să fie darnic cu pâinea și cu vinul la mormântul celor drepți! (Tobit IV, 17). De existența vieții de dincolo de mormânt, precum și de necesitatea de a veni în ajutorul celor morți, era pe deplin convins și Isus fiul lui Sirah, care sfătuiește să se facă milostenie nu numai pentru cei vii, ci și pentru cei răposați: „Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Sirah VII, 35). Aceste texte arată faptul că milostenia pentru cei morți era o practică întâlnită în rândul evreilor, fiind plasată în rândul faptelor bune.

Mărturiile Noului Testament sunt și mai concludente cu privire la rugăciunea pentru cei plecați dintre noi. Rolul acordat sufletului a făcut ca grija pentru el să devină una dintre componentele de frunte ale pietății creștine și să se exprime în forme din ce în ce mai bogate și mai variate. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a înființat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii, cât și cei morți: „căci dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii”, spune Sfântul Apostol Pavel (Romani XIV, 8–9).

Iubirea este temeiul rugăciunii, în general, și al rugăciunii pentru cei morți, în special. Grija izvorâtă din iubire, a celor vii pentru starea sufletelor pe care le iubesc, dar care sunt despărțite de ei prin moarte, determină, în mod natural, rugăciunea pentru cei adormiți în Domnul. Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugăm pentru cei morți, întrucât ni se spune că avem datoria de a ne ruga pentru toți oamenii, înseamnă că avem datoria de a ne ruga și pentru cei răposați. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, ne spune: „vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii” (I Timotei II, 1).

Un exemplu de rugăciune apare și în Noul Testament. Fără a avea o enunțare explicită a acestei învățături, putem deduce, din acest exemplu, că ea era practicată. Este vorba de un text pe care mulți teologi îl înțeleg ca un exemplu de rugăciune pentru morți. În II Timotei I, 16–18, găsim această rugăciune a Apostolului Pavel: „Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însuflețit și de lanțurile mele nu s-a rușinat… Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul”. De aici, se pot face următoarele constatări: Pavel cere să se transmită urări de sănătate unor persoane, dar, în cazul lui Onisifor, urările sunt făcute casei, familiei lui. În timp ce urările pentru diferite persoane se referă la starea prezentă (sănătate!), pentru Onisifor rugăciunea este pentru „ziua aceea”. Putem deduce că Onisifor nu mai era în această viață, în momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce le-ar ura Pavel sănătate Priscilei, lui Acvila și familiei lui Onisifor (IV, 19), dar nu și lui Onisifor însuși? Fiind trecut în veșnicie, Pavel se roagă pentru îndurarea Domnului pentru el, „în ziua aceea”.

Sfânta Tradiție întărește faptul că obiceiul de a se face rugăciuni pentru cei morți datează de la Sfinții Apostoli. Prima Biserica creștină a fost Biserica din Ierusalim, al cărei Episcop a fost Sfântul Apostol Iacob. În Liturghia sa, Sfântul Iacob se ruga atât pentru cei vii cât și pentru cei morți, cu aceste cuvinte: „Doamne, Dumnezeul duhurilor și al trupurilor, adu-Ți aminte de toți drepții de care ne-am adus aminte și de (cei) care nu ne-am adus aminte, de la Abel până în ziua cea de astăzi. Dă-le lor odihnă în lăcașurile cerești ale Împărăției Tale, în desfătările Raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isac și al lui Iacov, sfinții noștri părinți, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde strălucește totdeauna lumina feței Tale”.

Necesitatea rugăciunilor pentru cei adormiți, precum și confirmarea că această practică a fost rânduită de Apostoli, sunt exprimate astfel de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să ne rugăm pentru cei morți, punând și pe alții să se roage și dând săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenire la Sfintele și Înfricoșătoarele Taine pentru cei mutați de la noi. Știau că mult le folosește, multă binefacere aduce celor morți. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când clerul întreg se roagă, când înfricoșata Taină stă de față, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru ei?”.

Imagine