Referințele la faptul real că s-a scris mult despre viața, opera și activitatea tipografică a Sfântului Antim Ivireanul sunt de crezut, însă ceea ce este aproape de necrezut se găsește în absoluta uitare sau desăvârșita evitare a tipăriturilor antimiene cu conținut polemic care își așteaptă și acum, la peste trei secole după tipărirea lor, traducători și editori a căror muncă să redea credincioșilor ortodocși o ediție utilă și la îndemână. Dintre acestea amintim în mod special tipăriturile grecești și românești cu conținut îmbelșugat îndreptat împotriva papistașilor, care nici până azi, după atâtea aplecări asupra activității tipografice antimiene, nu au fost traduse (Τομος Χαρας, Râmnic, 1705) sau transliterate (Carte sau lumină asupra dezbinării papistașilor, Snagov, 1699) în limbă română actuală, spre o deplină înțelegere a contextului de secol XVIII pe care îl creionează conținutul acestor tipărituri.
În studiul de față ne ocupăm de Cartea asupra dezbinării papistașilor, tipărită de Sfântul Antim la Mănăstirea Snagov în 1699 și distribuită gratuit prin dania Sfântului Constantin Brâncoveanu (lucru de mare însemnătate) la toți „binevoitorii” cititori, atât pentru mărturisirea dreptei credințe, cât și pentru arătarea cu exactitate a neadevărurilor susținute de papistași.
Cadrul istoric și religios al acelor timpuri îl aflăm bine precizat în studiul părintelui profesor Ioan Rămureanu, care ne anunță că la sfârșitul secolului al XVII-lea propaganda catolică „obține, cu ajutorul iezuiților, rezultate neașteptate în Transilvania” prin „unirea încheiată cu Roma la 7 octombrie 1698 și perfectată la 14 septembrie 1700”, lucru care a zguduit Țările române și care a făcut ca toți, „de la mitropoliții și boierii țării până la poporul dreptcredincios” să simtă „pericolul pătrunderii catolice în treburile Ortodoxiei românești și au căutat să-i facă față prin toate mijloacele sau să-i limiteze efectele pe cât posibil”1.
În această mișcare de apărare a Ortodoxiei împotriva Catolicismului, dacă nu chiar în mijlocul ei, s-a aflat Sfântul Antim Ivireanul care a adus o contribuție tipografică unicat în sensul acesta, pe de o parte prin tipărituri grecești, căci grecii ortodocși aflați sub dominația musulmanilor nu aveau nici mijloacele necesare, nici îngăduința stăpânitorilor pentru tipărirea cărților2, iar pe de alta prin tipărituri românești, spre a-i ajuta concret pe români să fie apărători ai patrimoniului ortodox atât de râvnit de propaganda Apusului. Dacă Sfântul Antim era ghidat sau antrenat în lucrarea aceasta de înflăcăratul patriarh Dositei al Ierusalimului nu poate cântări decât în talerul dibăciei sale prin care se făcea o bună unealtă sub ascultarea unui înalt rang bisericesc, însă este mai real faptul că Sfântul Antim dorea să aducă o contribuție la apărarea Ortodoxiei românești, lucru care se dovedește deplin mai întâi prin traducerea operelor grecești în românește, apoi prin tipărirea lor. Tipăritura românească de la Snagov este desigur traducerea Manualului contra schismei papistașilor, tipărit în grecește la București, în 1690, tot cu cheltuiala Sfântului Constantin Brâncoveanu, opera învățatului ieromonah Maxim Peloponisianul, elevul renumitului Patriarh al Alexandriei, Meletie Pigas. Faptul că Sfântul Antim a tradus (după unele ipoteze) și retipărit această carte stă la baza eforturilor sale de a suprima circulația și răspândirea ereziilor catolice, dar și de a lămuri poporului român într-un mod precis și detaliat din ce cauză învățăturile lor sunt greșite.
Detaliile tipografice și de conținut asupra acestei cărți au fost consemnate satisfăcător abia de părintele Niculae Șerbănescu3, în toate celelalte studii ante și post anului omagial dedicat Sfântului Antim, fiind doar amintită în numărul tipăriturilor antimiene și lăsată în umbră. Nevoia actuală de a o pune în lumină și necesitatea cauzată de orientările eclesiologice din timpurile noastre ne determină să redăm mai degrabă părți mai consistente din conținutul ei.
Titlul complet al cărții Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dezbinării papistașilor, descoperită și așezată de prea învățatul ieromonah Maxim Peloponisianul4 este cât se poate de cuprinzător, indicațiile ulterioare aducând plus de înțelegere: „Acuma întâi tipărită pre limba românească cu porunca și toată cheltuiala a prea luminatului și înălțatului Domn și oblăduitoriu a toată Țara Românească Ioan Konstantin Voievod. Purtând de cârma Pravoslaviei, Prea Sfințitul Mitropolit kyr Teodosie. Și s-au tipărit în tipografia Domnească în Sfânta Mănăstire în Snagov. La anul mântuirii lumii 1699, în luna lui Aprilie, de smeritul întru Ieromonahi Antim Ivireanul. Pentru ca să se dea dar pravoslavnicilor”. Așa cum se găsesc pe mai toate tipăriturile antimiene, versurile politicești împodobesc și la această carte verso-ul primei pagini și sunt alcătuite „asupra stemei prealuminatului și înălțatului Domn, Ioan Konstantin Basarab Voievod. Prea luminata stemă a țării românești,/ Cu care s-au încoronat vechii Basarabești./ Blagocinstitului Domn Constantin s-au dăruit/ Că din fericită a lor sămânță s-au odrăslit/ Și bunele lor fapte cât poate le plinește/ Și țara dinspre toți vrăjmașii o păzește./ Dei Dumnezeu ani mulți cu pace să stăpânească/ Fericitul lui nume pururea să trăiască.”
Prefața însă este particularitatea acestei tipărituri, atribuită eminamente Sfântului Antim, folosind paragrafele din originalul grecesc la care se adaugă deosebitele intervenții ale celui ce a depus efortul cu tălmăcirea și tipărirea lui în românește, pentru cei „ce se întâmplă a citi pravoslavnici creștini”. Subiectul principal al textului introductiv este redat fără elemente care țin de diversitate și lansează fără ocolișuri sau menajări atacul asupra latinilor care „și ale Scripturii, și ale părinților, și încă și ale sfintelor soboare învățături le strămută și le răzvrătesc. Unele ori tâlcuindu-le rău, altele ori rupându-le, și împiedicându-le din orânduiala lor. Iar când nu pot cu întorsuri ca acestea să-și plinească învoirile lor, împreună pe cea deșartă înțelepciune a veacului acestuia, sau mai bine să zicem înțelepciunea cea înșelătoare, o împreună cu Ortodoxia. Adică mărturii necunoscute scornite din capul lor, pun înainte epistole ascunse, află visuri și descoperiri muerești, aduc istorii băsmuitoare, pilde nefăcute și neauzite și scripturi ereticești […] Apoi, văzând cum că nici cu unele ca acestea toate nu isprăvesc nimic, ocărăsc, batjocoresc, blestem, hulesc. Și altele fără rușine și fără omenie fac împotriva noastră”5. După această caracterizare, Sfântul Antim mărturisește subiectiv că a întâmpinat piedici în tipărirea ei, pentru că această „cărțulie a fericitului Maxim, mulți au vrut să o oprească să nu se tipărească, pentru că grăiește adevărul descoperit, dovedit și lămurit. Însă, au biruit adevărul și a vrut Domnul de s-a tipărit, întru pomenirea înțelepților. Și pentru învățătura și întărirea tuturor pravoslavnicilor”6. Partea de încheiere a cuvântului introductiv ne dezvăluie că Sfântul Antim „o au scris și au tipărit și o au îndreptat pe ea”, întrucât, ca și în alte tipărituri, el solicită cititorilor rugăciunile lor, ca „arătându-vă mulțumitori spre cel ce priveghează pentru mântuirea voastră să dobândiți partea celor mântuiți…”.
Cuprinsul cărții este rezumat pe întâia pagină numerotată, cea care face și debutul tratării „pentru noua aflare de a fi Papa al Rîmului începătoriu și cap tuturor. Pentru purcederea Sfântului Duh. Pentru azime. Pentru mutare, adică schimbarea ființei tainelor. Pentru focul curățitor, ce-i zic Purgatoriu. Și pentru luata bucurie a drepților, adică de și-au luat făgăduința deplin”7.
Capitolele cele mai însemnate, calitativ și cantitativ, lovesc cu forță în „începătoria Papei”, după cum se arată în capitolul 1, care este „întâia pricină” pentru despărțirea „apusului de la a răsăritului” și „pentru ca să înțelegeți și să cunoașteți bine, aflați ce cere și poftește Papa să ajungă în Biserica lui Hristos”. Ne oprim asupra celor aproape 50 de pagini care tratează „tulburata stăpânire a Papei” ce s-a făcut „pricină dezbinării bisericilor”.
Capitolul 2 ne învață, întocmai unei definiții dintr-un manual, „ce este papistășia sau ce zice Papa pentru dânsa că este” și răspunsul definitoriu nu contenește să apară: „poftește Papa să fie după Hristos singur el socotitor, și ispravnic, cap și stăpânitor, boier, domn, întâi, și epitrop al lui Hristos. Să dea lege și să lege, și să schimbe din dogme, să pună câte vrea, și să scoată, să adaoge, și nimeni să nu aibă putere să-i zică, au bine face sau rău. […] Stăpânire ca aceasta îți poftește lui, și atâta ascultare și plecare să aibă de la toată Biserica, cum a avut și Hr(istos) când a fost în lume cu trupul, încă și mai mult”8.
Capitolul 3 se adâncește și în abordarea subiectului prin deslușirea trimiterilor la Scriptură „cum că stăpânirea ce zice papa că o au avut oarecând singur fericitul Petru, și pentru aceasta se cade acum să o aibă el” de fapt „o au dat Hr(istos) în toată Biserica Lui”. Așadar, tratează despre „aceasta ce zic latinii cum că Hr(istos) au lăsat numai pe Petru asupra apostolilor, sau dascăl, sau ispravnic, sau epitrop, sau socotitor a toată Biserica să fie singur”, lucru care „nu se vede nicăieri în toată dumnezeiasca Scriptură”9, și ca să se cunoască de toți că nu a fost așa „și mai vârtos cei proști”, capitolul 4 ne arată „cum că nu numai singur lui Petru, ci și celorlalți apostoli tot o putere le-au dat Domnul”, și sunt aduse spre mărturie cinci dovezi mari care se întind până la capitolul 8 și lămuresc îndeajuns „de a avut Petru, sau de a luat ceva mai mult decât ceilalți Apostoli. Sau de a avut ceva stăpânire sau putere asupra celorlalți ucenici. Sau să poruncească, sau să facă el singur ceva, sau să nu poată ceilalți să facă ceva de nu-i va ține el cu poruncă și stăpânire”10. Adresanților li se vorbește apoi imperativ: „vedeți, auziți voi, papistașilor, care ziceți că Petru este întâiul celorlalți ucenici” că „nici fericitul acela n-a poftit de la Hr(istos) lucru ca acesta niciodată” și nicăieri nu se găsește „să-i fi dat lui începătorie și celorlalți să nu le fi dat. Sau să fi făcut pe ceilalți slugi, și pre el stăpân peste ei”. Dovada cinstei lui Petru deopotrivă cu toți apostolii este justificată atât din chemarea lor de a-L urma pe Hristos, cât și prin trimiterea lor la propovăduire în toată lumea și „la toată făptura”, lucru care miră retorul în cel mai sublim mod: „Dar cum vrei tu Papa să încui în Roma pe al lumii Apostol Petru, sau pe altcineva din apostoli? Care sunt toți primiți, și hirotoniți, boieri și dascăli, și ispravnici peste tot pământul. În ce chip vrei să fii tu episcopul Rîmului în locul lui Petru, care nu este numai al Romii episcop, și dascăl, și ispravnic […] Au nu auzi, au nu crezi că Domnul nostru Iisus Hristos nu numai mai înainte de Înviere” i-a trimis apostoli pe toți ucenicii Săi „ci după”, și numai pe Petru „ci pe toți? Pentru ce nu înțelegi ce faci, nici ce legiuești?”11 Forma de adresare a autorului, Maxim Peloponisianul, trece de la persoana a treia la persoana întâi, în special din capitolul 7: „Deci pentru ce vrei tu, Rîmleanule, să fii singur diadoh lui Petru?” și întrebările primesc răspuns în capitolul 8 care aduce a cincea dovadă „cum că de a murit Petru în Roma, nu este papa pentru aceasta el singur diadohul lui Petru. Așijderea nici o biserică n-are vreo vrednicie a sa, după moartea apostolilor ce au fost întrânsele. Și cum că toți episcopii tuturor apostolilor, întocmai sunt diadohi”. Căci „de vreme ce moartea lui Petru au lăsat diadohia în Roma, la papa, pentru ce n-au lăsat și moartea lui Hr(istos) diadohia la Ierusalim în care a murit? Și de are Roma laudă pentru moartea lui Petru cum nu se cade să aibă Ierusalimul laudă pentru moartea lui Hr(istos)? […] Și iarăși. Pentru ce nu se cheamă diadohia și a lui Pavel, căci și el acolo a murit? Au nu este și Pavel apostol, și încă mare apostol?” Dar pentru că nu este așa „și cum că acest lucru nu este într-acest chip, nu mai trebuie să zicem mai mult”. Totuși „de i s-ar fi întâmplat să moară în alt loc, și să se întâmple să vie un alt apostol să hirotonisească episcop în Roma, oare ce ar zice papistașii pentru acela? Oare pofti-vor începătoria care o poftesc acum sau ba? Adevărat și începătoria o ar cere, și ar zice și pentru apostolul acela tot acestea ce zic și pentru Petru, măcar de ar fi și din cei 70. […] Ci pentru ca să se cunoască la fiecare, și mai vârtos la cei mai proști cum că nici papistașii, nici cei ce cugetă ale latinilor n-au dreptate spre câte zic, se cade să aducem la mijloc, cele ce pun ei înainte ca să întărească începătoria lui Petru, și după diadohia lor. Care dacă se vor arăta cu mărturii luminate ale Sfintei Scripturi, cum că nu este precum zic ei, se va izbăvi Biserica lui Hristos cea de la Răsărit, din multe pricini ale papistașilor și ale latinilor”12.
Astfel, capitolul 9 deschide un subiect amplu și de către latini și răsăriteni care are la bază versetul Scripturii „tu ești Petru…” și „cu aceste cuvinte și cu această întrebare vor papistașii să arate pe Petru temei a toată Biserica, piatră, stăpânitor, mai mare, să lege, să dezlege, și cerul, și pământul, și încă și iadul. Care nu le ajută atât de mult la întrebările lor cât nădăjduiesc ei că le ajută”. Capitolul 10 ne aduce la cunoștință că Sfântul și marele „Vasilie zice: cuvintele Sfintei Scripturi, care se par că sunt nepricepute și acoperite, se arată și se descoperă și se tâlcuiesc cu cele ce sunt vădite și mărturisite, și curat grăite într-alte locuri ale dumnezeiștii Scripturi”, lucru care este absolut necesar pentru ferirea de a cădea „în tâlcuiri rele, și în aflări silnice ale minților și în gânduri ereticești și vătămătoare”, căci „din cuvintele ce au zis Domnul către Petru, adică „îți voi da ție” și altele, nici prea acoperite și întunecate sunt, nici iară prea luminate și descoperite”. Și se dovedește timp de două capitole că ceea ce a zis și a „mărturisit Petru, nu a zis dintru a lui înțelepciune sau minte. Căci n-a fost aceasta a minții omenești, și mai vârtos a pescarului Petru”. Tratarea acestui sens al versetului se lămurește prin analogii scripturistice care ocupă mai multe capitole, și „pe această piatră, adică pe această mărturie tare ca o piatră” Hristos a zidit Biserica Sa, pe care „porțile iadului, adică ereticii păgâni și fieșce împotrivnic al pravoslavnicei credințe și acestei puternice mărturii, nu o vor putea birui: nici măcar de ar cădea ca vânturile, nici de s-ar pogorî ca ploile, nici de ar curge ca apele și să lovească pe Biserica aceasta”13.
Miezul tratării își găsește sprijin și în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, cel numit „zlatoust”, acela care l-a numit pe Petru „gura apostolilor”, aflând din capitolul 12 că acelea ce „s-au descoperit lui Petru, acelea s-au descoperit și celorlalți apostoli” și că el doar „a răspuns pentru ceilalți toți ca o gură de obște” și, în capitolul 13, „cum că și ceilalți apostoli sunt vârfuri, stâlpi, sare și lumină”. „Deci ce au dar latinii altceva să arate pentru stăpânirea lui Petru, ca să afle pricină să arate și stăpânirea lor în Biserica lui Hristos?” Căci, în capitolul 17, „la cuvântul ce zice: «Paște oile Mele», pe toți i-a făcut păstori” și „nu poate niciodată să se numească Petru păstor asupra celorlalți apostoli”. Și în capitolul 18, aflăm „cum că Hristos singur este adevărat temei Bisericii. Iar cei 12 apostoli, sunt cele 12 pietre și 12 temeiuri întemeiate întocmai pe Hristos”. După desele lămuriri asupra sensurilor versetelor scripturistice, polemica se încheie tot cu întrebări care trag la răspundere cu ton mustrător: „Auziți cum înțeleg bogoslovii cuvintele Evangheliei, și cum le tâlcuiți voi latinii, pentru ca să faceți voia voastră cea rea? Unde este în cuvintele acestea începătoria lui Petru între apostoli? Pe care apostoli i-a stăpânit vreodată Petru? Sau pe care l-a întărit măcar cât de puțin? Sau care din ceilalți apostoli s-au lepădat ca el, ca să îl întărească el?”14
Capitolul 21 deschide la rândul său un alt temei pe care își sprijină latinii primatul papal, „cum că latinii rău numind biserica văzută și nevăzută” fac „două capete, unul nevăzut și altul văzut”, pe care despărțire nimeni nu o face, nici în Scriptură, nici dintre părinți, „decât voi care având nădejde spre înțelepciunea voastră cea multă, sau ca să zic mai bine, aveți nădejde în filosofia cea înșelătoare și în silogismele cele mincinoase. […] Căci și cea văzută și cea nevăzută Biserică una este, iar nu două. O, făcători de lege împotriva adevărului! Voi nu numai decât Pavel sunteți mai îndrăzneți ci și decât Hristos. Că nici singur Hristos nu desparte Biserica în văzută și nevăzută”, și al tuturor „celor văzute și nevăzute Unul este capul, singur Hristos”15. În capitolul 23: „ziceți că în urma lui Hristos, chivernisește Biserica lui Hristos, un cap mai mare. Dar care este acel cap mai mare și prea înalt dumneavoastră boieri latini? Voi altul nu ziceți fără de episcopul Romei, Papa al vostru. Dar când l-a făcut Hristos pe episcopul Romei cap mai mare, sau arhiereu mai mare, ca să chivernisească în urma Lui, Biserica Lui? Când l-a chemat pe Papa de i-a zis, iată că te fac și te hirotonesc în Roma arhiereu mai mare, să fii cap mai mare să chivernisești Biserica în urma Mea?”
În capitolul 25 se ajunge la punctul culminant, se trage concluzia urmării învățăturilor greșite: „iar de vom zice și noi împreună cu latinii, cap Bisericii nevăzute să fie Hristos, și al celei văzute, papa; și mai mult să nu aibă Hristos treabă în Biserica cea nevăzută, ci numai papa; urmează că nici papa nu are cap pe Hristos, căci și el, sau văzut este, sau nevăzut. Și de este văzut, precum și este, și Hristos nu mai are amestec în Biserica cea văzută, iată că n-are amestec nici cu papa. Și în acest chip nu scoate papa pe Hristos numai din Biserică, ci și de la dânsul. Și iarăși și celălalt norod nu-l aduce către Hristos, ci la dânsul. Deci în acest chip se cade nici creștini să se numească, ci papistași”16. Și așa, rând pe rând, capitolele surprind învățăturile greșite ale catolicilor și le demontează, întinderea lor pe subiectul primatului, infailibilității și supremației papale fiind contracarată cu argumente puternice și într-un stil filozofic de neegalat. În același fel, sunt abordate și celelalte subiecte despre purcederea Sfântului Duh, azime, schimbarea ființei tainelor și purgatoriu, lămurirea succintă a lor fiind necesară și extrem de folositoare.
Autorul nu se folosește de silogisme pentru a dovedi adevărul înspre o înțelepciune rațională, ci întrebuințează o căutare sârguitoare a adevărului, în ceea ce este prea simplu de spus. Fiecare capitol beneficiază din partea autorului de o recapitulare atât de amănunțită, încât ai impresia că este o altă tratare de speță, rezumativă. Prin aceasta îndeplinește cu zel planul unei cateheze și punctează cu devotament momentele logico-psihologice spre a statornici adevărul. Limbajul este cât se poate de simplu, specific epocii, grație și traducătorului; orice sintagmă greoaie urmează a fi lămurită, iar grupurile de expresii sunt atât de uzate, încât, la un moment dat, intuiția îți lasă libertatea să citești chiar și cu ochii închiși. Cu o metodă stresant repetitivă, refolosind propoziții întregi, însă cu un categoric efect asupra celor „proști”, lucrarea se transformă cu excelență într-un catehism, stilul interogativ înăbușind plictisul. Învățătura de credință abundă în versete și expresii scripturistice, transpuse apoi în roluri menite să redea un adevăr clar. Mergând pe un traseu clasic, la un moment dat demască interpretarea greșită, o ironizează, îi vădește stângăcia și înșelarea, îi cere socoteală și, într-un final, o surpă.
Ar fi de apreciat dacă lucrările acestea polemice și-ar păstra locul în cercetările și orientările actuale, bine știind că ele nu fac altceva decât să rotunjească învățătura noastră ortodoxă.
- 1
Diac. prof. Ioan RĂMUREANU, „Antim Ivireanul, luptător pentru Ortodoxie”, în BOR, LXXIV, 1956, nr. 8-9, pp. 831-832.
- 2
Diac. prof. Ioan RĂMUREANU, „Antim Ivireanul…”, p. 832.
- 3
Pr. Prof. Niculae ȘERBĂNESCU, „Strădanii în slujba Bisericii românești – Antim Ivireanul tipograf”, în BOR, LXXIV, 1956, nr. 8-9, pp. 690-766.
- 4
Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dezbinării papistașilor, Snagov, 1699, p. 1.
- 5
Carte sau lumină…, p. 2.
- 6
Carte sau lumină…, p. 3.
- 7
Carte sau lumină…, p. 4.
- 8
Carte sau lumină…, p. 7.
- 9
Carte sau lumină…, p. 13.
- 10
Carte sau lumină…, p. 22.
- 11
Carte sau lumină…, p. 29.
- 12
Carte sau lumină…, p. 36.
- 13
Carte sau lumină…, p. 41.
- 14
Carte sau lumină…, p. 45.
- 15
Carte sau lumină…, p. 53.
- 16
Carte sau lumină…, p. 59.