Schitul de la Pietrari, ctitoria episcopului Climent al Râmnicului

În urmă cu 280 de ani, Preasfințitul Climent, episcopul Râmnicului (1735–1749), ridica, împreună cu frații săi – preotul Mihu și Simion Vătășelu –, un mic așezământ monastic închinat Sfintei Blagoveștenii, pe malul drept al pârâului Otăsău, la locul numit „Pajiștea”, în localitatea natală, Pietrarii de Jos (com. Pietrari, județul Vâlcea).

Biserica „Buna-Vestire”1 a fost construită pe moșia părintească, la anul 1742, pe locul unui lăcaș mai vechi din lemn, conducătorul lucrărilor fiind Ilarion, proegumenul Mănăstirii Bistrița, un om cu alese calități în care ierarhul vâlcean avea mare încredere2.

Deasupra ușii de la intrare, ctitorul a gravat în piatră, cu slove chirilice, textul pisaniei: „†Această sfâ[n]tă și d[u]mnezeiască beserică întru care să ci[n]stește și să prăznuiaște Bl[a]goveșteniile Preasf[in]tei de D[u]mnezeu Născătoarei și Pururea Fecioarei Mariei, care din temeliia ei iaste zidită din bun gândul și cu toată cheltuiala părintelui, chir Climent episcopul Râmnicului Noul Severin, în zilele prealuminatului domn, Io Mihai Racoviță voevod, la curgerea anilor 7250[1742], la lun[a] lui a[v]g[ust] 26 dn[i], ispravnic fiind chir Ilarion proig[umenul] Bistriț[ei]”3, precum și un oarecare Dosoftei ieromonah4.

Pe muchia din lemn a ușii de la intrare a fost scrijelit următorul text: „La aceas[tă] sfântă biseari[că] a fost ostenitori la lucru[l] zidului și isprav[nic], Ilarion ier[om]onah proigum[en] Bistriț[ei], popa Miu, Dosoftei ier[o]m[onah] «1744»”5.

Biserica a fost construită din cărămidă și piatră, cu o formă dreptunghiulară cu absida altarului poligonală în exterior, fără turle. Pridvorul este susținut de opt coloane iar arcele de sprijin pentru cupola centrală sunt consolidate cu tiranți de lemn. De la începuturi, biserica a avut acoperiș din șindrilă de stejar; în 1910 a fost acoperită cu țiglă, iar în 1936 cu șiță de brad. În prezent, biserica satului are un acoperiș cu învelitoare de tablă.

Biserica este pardosită cu lespezi mari de piatră și este împrejmuită cu un zid de piatră, înalt de 1,50 metri. Se știe că, în curtea bisericii, a funcționat un cimitir, până în anul 1927, atunci când enoriașii satului au făcut altul în exteriorul zidului curții (pe partea de sud).

Lăcașul Bunei-Vestiri a fost târnosit fără pictură, aceasta fiind realizată abia doi ani mai târziu, în anul 1744, în tehnica al fresco, de Popa Gheorghe zugrav și fratele său Andrei, și Danciu Filip, ucenic, ale căror nume se pot citi la proscomidie și iconostas (în dreptul icoanei de hram): „Pomenește, Doamne: zugrafi, Popa Gheorghie, Andrei, fratele lui, [ș]i Danciu Filip; 7253[1744]”6.

Pictura originală, realizată în cel mai pur stil post-brâncovenesc, se mai poate observa și astăzi, în ciuda stratului gros de fum depus pe pereți de-a lungul anilor. Deasupra intrării a fost pictată icoana de hram reprezentând-o pe Maica Domnului primind vestea minunată de la Arhanghelul Gavriil. Reprezentarea artistică respectă canoanele erminiei bizantine. Se poate observa că picioarele Arhanghelului sunt mult depărtate, ca și cum ar alerga. În mâna stângă ține un toiag, simbol al mesagerului. Mâna dreaptă, cu o mișcare puternică, se întinde către Fecioara Maria. El îi comunică vestea plină de bucurie de la Stăpânul lui, taina iconomiei dumnezeiești. Maica Domnului primește vestea în picioare și ține în mână un fus. Duhul Sfânt sub forma porumbelului este reprezentat pogorându-Se deasupra Fecioarei Maria, încadrat în raza slavei dumnezeiești. Pe umeri și pe cap, Maica Domnului poartă trei steluțe, ca semn al pururea-fecioriei: înainte, în timpul și după nașterea Fiului.

Tabloul votiv al ctitorului se află în pronaos, zugrăvit pe peretele de la vest, cu legenda: „Climent, episcopul Râmnicului” și îl înfățișează mai tânăr și mai realist decât în pictura de la Bolnița Episcopiei7; cu barbă și mustăți negre, cu ochi mari și expresivi, trădând o deosebită vivacitate, cu o statură potrivită și cu o trăsătură hieratică a sfinților isihaști: fața suptă, dobândită din asprimea posturilor. Este înveșmântat în mantie cutată, cu dungi verzi și roșii. Pe cap poartă potcap și camilafcă neagră. În mâna dreaptă ține cârja arhierească, ce se termină la capătul de sus cu doi șerpi afrontați, care stau cap în cap, un simbol al înțelepciunii arhiereului, iar cu mâna stângă ține chivotul bisericii, dinspre partea pridvorului. La capătul opus bisericuța este sprijinită de celălalt ctitor, „Macarie ieromonah, fratele episcopului Climent”. Lângă el este zugrăvit Ioan, fratele lui și în partea de jos este Nicolae, fiul său. În cartea sa, episcopul Athanasie Mironescu amintește și de chipurile pictate ale fraților episcopului Popa Mihu și Simeon Vătășelul, cu cei doi fii ai săi. Pe peretele de la sud apare pictat „Io Constandin Nicolae voievod” (Constantin Mavrocordat, domnitorul Țării Românești, între iulie 1744 – aprilie 1748).

Cu prilejul finalizării picturii, a fost zugrăvită o nouă pisanie, pe peretele de vest al pronaosului, deasupra ușii de intrare în biserică:

„Scrie Isus Sirah zicând: «Simon fiul Oniei, arhiereu mare, carele în viața sa făcu casa și în zilele sale întări biserica și străluci ca steaoa prin nor[i] și ca lumina plină și ca soarele, luminând biserica Celui de Sus». Așijderea să cuvine a zice și de acest părinte arhiereu, chir Climent, ep[i]scop al Râmnicul[ui], carele în viața și în zilele sale făcu case și zidi biserici, lângă care și această sf[â]ntă biserică, unde să cinstește și să prăznuiaște Buna-Vestire, o au zidit din temelia ei și cu zugrăvitul o au împodobit, împreună și cu fratele său, popa Mihul, carele călugărindu-se s-au numit Macarei ieromonah, întru vecinică pomenire lor și a părinților și a tot neamul lor. Mai prefăcut-au acest părinte ep[i]scop Climent și Episcopiia Râmnicului, precum scrie în pisaniia episcupii. Și au luat sfârșit de tot lucrul această sf[â]ntă biserică în zilele prealuminatului domn, Ioan Constandin Nicolae voevod, în anul 7253, la octo[m]vrie dăn[i] 20. Zugravi popa Gheorghe i brat ego [și fratele lui], Andrei I Danciul Filipu; 1744”8.

În pridvor se află pictată o capodoperă artistică iconografică, reprezentând scenele Raiului și Iadului, întocmai ca la ctitoria Brâncoveanu de la Hurezi. Tot aici poate fi admirată ușa sculptată artistic cu motive brâncovenești.

După ce a clădit schitul de călugări de la Pietrari, Episcopul Climent l-a înzestrat cu toate cărțile și odoarele trebuitoare, cu vii și moșii și l-a închinat, inițial, Sfintei Mănăstiri Bistrița, după cum se poate vedea în hrisovul domnitorului Mihai Racoviță, din 10 februarie 1743: „[…] Iar după ce l-au săvârșit de toată zidirea și cu cele trebuincioase l-au împodobit din îndemnarea dumnezeiască au voit Sfinția Sa de l-au dat și l-au închinat să fie supus Sfintei Mănăstiri Bistrița, hotărând sfinția sa pentru toate ale schitului în cartea de închinăciune”. Actul de danie al voievodului Mihai Racoviță acorda schitului vinăriciul domnesc din Dealul Troian, a 28 de orășeni din „târgul Râmnicului”9. Domnitorul Grigore Ghica scutește călugării de taxe (dijmărit și vinărici) și le dă patru scutelnici pentru slujba lor (12 septembrie 1749)10.

Aceste danii au fost întărite și de domnitorii care vor veni pe tronul Țării Românești: Matei Ghica Voievod (13 octombrie 1752), Constantin Racoviță (15 noiembrie 1753), Alexandru Ipsilanti (18 septembrie 1775) și Nicolae Constantin Caragea (7 septembrie 1782). Dar, se vede treaba că episcopul Climent s-a convins că schitul său „va putea fi mai bine ocrotit și administrat fiind sub Episcopie decât sub Mănăstirea Bistrița, unde vor fi fost năvălit din ce în ce mai mult călugării greci, care n-aveau alt scop decât a jefui aceste sfinte așezăminte strămoșești de avuturile lor”11.

Prin cartea de închinăciune, din 24 martie 1747, înaltul prelat anunță transformarea lui în metoh al Episcopiei Râmnicului:

„[…] Căruia obicei plecându-mă și eu smeritul, gândit-am ca să fac metoh de piatră la moșia mea Pietrari și să-l închin la Sfânta Episcopie a Râmnicului, și gândind eu și văzând că nu voi putea săvârși după gândul meu, fiind cu întâmplarea răzmeriții, ce au fost în această țară, fost-au ars turcii și Sfânta Episcopie aceasta, și surpându-se toate casele și biserica, mă chibzuiam unde voi lucra mai înainte. Deci, mai având noi încă doi frați, anume: Popa Mihul din Pietrari și Simion Vătășelul de acolo, le-am spus cum dorește sufletul meu a zidi sf[â]ntă bisearică la moșiea noastră Pietrari, numai cheltueala [însă] nu este de ajuns. Deci ei aflându-se tot la un gând cu mine, m-au îndemnat și cu toții ne-am apucat și am făcut precum să veade sf[â]nta bisearică și casele de lângă dânsa, și am împodobit sf[â]nta bisearică cu zugrăveale și odăjdii și cărți și sfinte vase, împreună cu frații miei și am închinat-o la neamul cine să va trage din frații miei cei mai sus numiți, numai să aibă preoții cari vor fi la acea besearică să dea la sf[â]nta Episcopie a Râm[nicului] pe an 3 ocă de ceară întru semn de închinare, și să ție acei preoți și un călugăraș monah de la sf[â]nta Episcopie acolo. Și aceluia să fie hrana lui și îmbrăcămintea și chiverniseala din venitul moșiei partea mea de moștenire și de cumpărătoare, cu viile precum sunt hotărâte și alese. Iar mai mult să nu aibă voe sfânta Episcopie să tinde la nimic de ale besearicei, nici a rândui alți preoți, cari nu vor fi din neamul ce am zis mai sus. Pentru că tot ce am făcut și am dat la această sf[â]ntă bisearică sunt toate din osteneala mea și căștigate cu omoforul și din munca frații miei, iar din venitul ep[i]scopiei să nu gândească cineva că am pus preț de un ban, că venitul Ep[i]scopiei de ar fi fost cât de mult încă tot nu mi-ar fi fost de ajuns la ce jaf și surpare și stricăciune ajunsese Ep[i]scopia, precum știut de toți iaste”12.

La 20 decembrie 1743, Preasfințitul Climent înalță o cruce de piatră, tot în cinstea „Bunei-Vestiri”, în „Dealul mare” (satul Pietrarii de Sus), pe moșia logofătului Ioniță Pietrarul:

„Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiiului și cu plinirea Duh[u]lui Sfânt. Ridicatu-s-au această sfântă cruce, în hramul Blagoveșteni[i] B[ogorodi]țe, cu osteneala iubitorului de Dumnezeu, chir Climent episcopu[l] Râmnicului, fiind de moștenire din satul Pietrari, în zilele mării sale domn[ului], Io Mihai Racoviță v[oie]vod, dech[emvrie] 29 d[ă]ni 7252[1743]”13.

În anul 1746 mitropolitul Neofit I al Țării Românești, aflat într-o vizită la mănăstirile și schiturile din ținutul Vâlcii, a ajuns și la ctitoria Preasfințitului Climent de la Pietrari, unde a stat trei zile (30 iulie – 1 august), și chiar a oficiat o Sfântă Liturghie în această biserică, de praznicul Scoaterii Cinstitei Cruci a Domnului și a Mucenicilor Macabei (1 august 1746): „În ziua de miercuri 30 iulie am ajuns seara la o moșie a episcopului Climent numită Pietrarii, unde are o casă de piatră și o biserică de piatră și am rămas acolo și joi la 31 iulie”14.

La 4 martie 1751, cu aproximativ doi ani înainte de a pleca din această lume, Episcopul Climent își scria viața prin care lăsa nepoților lui de frați – Popa Nicolae, fiul lui Popa Simion și Popa Gheorghe, fiul lui Popa Mihul din Pietrari –, câte o parte din bunurile sale și a treia parte Schitului de la Pietrari. Arată că murind toți oamenii bătrâni face acest așezământ al său să se știe cine și câtă parte va deține fiecare. În testamentul său, ierarhul vâlcean mai amintește că se trage din Dumitru Modoran din Pietrari, care a avut patru fii, anume Ivan care n-a avut urmași, Radu care este tatăl său și al fraților lui, Oprea care a avut pe Constantin și pe Ion, de la care mai este în viață Diaconul Ștefan cu frații. Schitul mai moștenea o parte din viile de la Sutești, o moșie la Piscăești și o moară la Folești. Episcopul a mai stabilit ca din venitul Schitului să se repare biserica de lemn de la Siliștea veche din Pietrari „făcută de el când nu era nici egumen, nici episcop”. Îl numește epitrop pe Popa Mihul, nepotul său, pentru averea schitului și pentru biserica și casele ei cu tot împrejurul și să facă pomeni și după el urmașii lui, „nimic să nu se ducă la casele lor”15.

La Arhivele din Râmnicu-Vâlcea se află o foaie a episcopului Climent făcută la sfârșitul vieții sale (31 ianuarie 1753), pe vremea când zicea că e proin episcop al Râmnicului, prin care spune că lasă epitrop al schitului și bisericii pe nepotul său, Popa Mihul și pe nepotul său Popa Nicolae peste orice se va găsi în urma sa. Și toată moșia de moștenire și de cumpărătoare să se facă în trei părți, două să le stăpânească schitul de la Pietrari, via de la Troianu și cârciuma din Țigănia Coziei le lasă nepotului său Popa Nicolae, iar cârciuma din capul orașului o lasă Episcopiei16.

Din câteva documente referitoare la satul Pietrarii de Jos aflăm numele a doi preoți ai schitului: Grigorie și Simion, la 24 mai 176417.

La anul 1770 un meșter argintar, pe nume Panait, execută pentru Manu, nepotul episcopului Climent, un potir din argint, pe care acesta îl donează bisericii Buna-Vestire din Pietrarii de Jos18. Pe sfântul potir a fost săpat următorul text: „Acest sfi[n]te vase din vremi s-au răpus și acum s-a făcut de diaconu Manu, nepot[u]l pre[a]sfi[n]ți[i] sale pări[n]telui Climent. Panait argi[n]tar. 1770”19.

Cartea din 5 februarie 1792, emisă de Episcopia Râmnicului, după jalba diaconului Manu din Pietrari, în urma morții acestuia, stabilea ca fiul său, Petre, să ocupe funcția de epitrop la Schitul Pietrari. Acesta avea obligația să înfrumusețeze casele de la schit, așa cum poruncise episcopul Filaret20.

La 5 noiembrie 1795, Popa Petre din Pietrari se învoiește cu unchii săi de frate, fiii moșului său Nicolae, fiul lui Simion vătaful (fratele episcopului Climent) și cu unchiul său Radu, fiul lui Popa Gheorghe, fiul lui Popa Mihul, asupra Schitului Pietrari, să stăpânească frățește moșioarele de la Pietrari, de la Văleni, de la Păușești-Otăsău, precum și din daniile bisericii de la Pietrari. Cu voia semnatarilor actului, s-a orânduit, ca epitrop al bisericii și caselor ctitorite de Episcopul Climent, să fie Popa Petre21.

Într-o catagrafie din anul 1834, găsim numele preoților care slujeau la acea vreme la Biserica „Buna-Vestire”: Gligore Costandin Foltea, Costandin Popa Nicolae, Nicolae Alexandru, Costandin diaconu Ion Popescu22.

La începutul secolului XX, la Pietrarii de Jos, se mai puteau vedea clădirile din piatră din jurul bisericii, zidite de Episcopul Climent pentru folosul călugărilor23. Astăzi, se mai observă doar câteva resturi din vechile construcții, pe partea de sud și la est, dincolo de zidul de incintă.

Virgiliu Drăghiceanu vizitează ctitoria episcopului Climent, la 6 septembrie 1909, și consemnează în Raportul său ceea ce a găsit la Pietrari. Pe lângă transcrierea textelor pisaniilor și pietrei tombale, el descrie casa clădită de episcop în jurul bisericii: „Tot aici trebuie să spunem ceva și de casa, din Pietrarii de Jos, a episcopului Climent, cu ziduri groase (0,60m) care pe o lungime totală de 14 m își deapănă camerile, din care două își păstrează caracterul original (5,40×2,95 – 3,50× 2,60) cu bolte calote pe cinci pandantivi (care se ridicau de la colțurile și mijlocurile pereților) cu ferestre mici (0,95×0.90), cu pridvor în față”24.

În anii 1880 și 1910-1911 bisericii i s-au făcut reparații și i s-a montat un acoperiș nou din țiglă. În anii 1934 și 1963, lăcașul este legat cu centură de fier deasupra brâului median și i s-a adăugat un acoperiș din șiță de brad (noiembrie 1963)25.

În arhiva Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea se află inventarul bunurilor mobile și imobile ale Bisericii „Buna-Vestire” din Pietrarii de Jos, realizat la 1 aprilie 1972. Sunt menționate suprafețele terenurilor pe care sunt clădite biserica (140 mp) și clopotnița (16 mp), curtea bisericii (1100 mp) precum și cimitirul satului, pentru 60 de familii (1000 mp). Terenul pentru biserică și curte este donat de episcopul Climent, iar restul, de enoriașii satului. La această dată, biserica deținea 16 cărți de patrimoniu cultural, din secolul al XVIII-lea (inclusiv „Evanghelia” din 1746, tipărită de episcopul Climent) și 11 cărți din secolul al XIX-lea. De asemenea, mai deținea următoarele obiecte de cult: o cruce veche din lemn sculptat (sec. XVIII, a episcopului Climent), cinci icoane din veacul al XVIII-lea (Iisus Hristos, Maica Domnului, Sf. Nicolae, Buna-Vestire, 2 buc.) și una de la 1846 (Maica Domnului). Mai sunt enumerate: un potir, disc, steluță, copie fier, epitaf din pânză și piatră funerară, toate din sec. al XVIII-lea. Conform aceluiași inventar, clopotul bisericii, din aliaj metalic, este din anul 1958. Mai sunt menționate o serie de obiecte de cult și cărți datate după anul 1900. Documentul este semnat de preotul paroh de la acea vreme, Ion Tuțu, și de Ion Bîzîc, ca membru al comisiei de inventariere26.

Despre zidul din bolovani care împrejmuiește așezământul monastic se știe că a fost reparat la anul 195927. Patru ani mai târziu, doi contraforți de beton vor fi adosați în zona absidei altarului.

Pe vremuri, biserica avusese o clopotniță din lemn, deasupra porții de la intrarea în incintă. Deoarece, aceasta s-a deteriorat, clopotul a fost mutat provizoriu între doi stâlpi în pridvorul bisericii, pe latura de nord. Comunitatea a construit, în anul 1957, o clopotniță nouă din zid, în colțul de nord-vest al zidului de incintă care se vede și astăzi. Despre vechiul clopot de la Climent se știe că s-a spart și a fost topit, iar în anul 1958 a fost cumpărat altul nou10.

În anul 1976, preot paroh la parohia Pietrari-Bârlog (com. Stoenești) era Gheorghe Manu (din 1974 până în 1995) și cântăreț Constantin Pasăre28. Din anul 1995, până în prezent, preot paroh este Ionel Iorgulescu.

Lucrările de reabilitare, consolidare și restaurare a bisericii-monument istoric au început în luna mai 2007, fiind finanțate de la Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuinței prin Compania Națională de Investiții SA. Valoarea lucrărilor s-a ridicat la suma de 767.787 RON. În luna iulie a anului 2010 a avut loc recepția finală la terminarea lucrărilor29. Prin intermediul acestui articol, vreau să aduc mulțumiri domnului senator Gheorghe Necula, primarului Nicolae Moraru și tuturor celor care au contribuit ca acest valoros obiectiv de patrimoniu cultural să fie reînnoit.

Dar, monumentul istoric mai are nevoie, urgent, de lucrări de restaurare a picturii în frescă din interiorul bisericii. De asemenea, se impun lucrări asupra drenului care nu este funcțional și din această cauză umidititatea favorizează apariția mucegaiului.

Echipa de arheologi care a asigurat cercetarea arheologică preventivă, cu ocazia lucrărilor de consolidare și efectuare a drenului în exterior (2007–2008), a dezvelit mormântul din partea dreaptă a pronaosului bisericii. Sub piatra tombală se aflau rămășițele pământești ale fratelui episcopului Climent, călugărul Macarie (Mihu), unul dintre ctitorii lăcașului, care a adormit întru Domnul la anul 1743. Pentru a fi cercetat mormântul și mutată piatra funerară pe vechiul amplasament, a fost trasată o casetă perpendiculară. Mormântul zidit din cărămidă, cu boltă, avea dimensiunile de: L=2,10 m, l=0,69 m. Bolta a fost distrusă, probabil, când a fost mutată piatra funerară și s-a umblat la mormânt, deoarece în umplutură au fost găsite cărămizi întregi și fragmentare din aceasta30.

Piatra tombală a ieromonahului Macarie este încadrată de un chenar floral și are următorul text:

„Supt această piatră, o[di]nesc oasele răpo[sa]tului robului lui Dumne[zeu], popei Mihului, de aicea [din] Pe[trari], Râm[n]icului, carele [la s]fârș[itul] vieții sale luâ[n]d cinul călugăresc s-au numit Macarie ieromonah; carele ș[i la] începerea sf[i]ntei biserici aceștia din pajiște, [până s-au isprăvit] de zidit și de târnosit, multă osârdie au: [a]rătat și oste[neala a]u [lua]t. Și după ce au isprăvit [de făcut] s-au pristăvit, în zilele [lumina]tului d[o]mn, Io Miha[il] Racoviț[ă] voievod, [la luna] lui martie 28, leat 72[51] [1743]”31.

Lângă mormântul zidit, în colțul de nord au fost găsite în poziție secundară osemintele altei persoane. Se știe că, în pridvor, la stânga, ar fi existat pe vremuri o piatră de mormânt, la care s-a umblat cu ocazia reparațiilor din 1911. Acolo ar fi fost îngropată o anume „cocoană Zinca”. Acea piatră tombală nu mai există astăzi, pridvorul fiind pardosit tot cu lespezi de piatră ca și interiorul. Este posibil ca osemintele defunctei Zinca să fi fost așezate lângă mormântul zidit al ctitorului.

Specialiștii de la Muzeul Județean au mai asistat și la săparea drenului lângă biserică unde s-au descoperit zeci de morminte vechi de sute de ani, de existența cărora nu mai știa nimeni. Osemintele care aparțin localnicilor din Pietrari au fost înhumate creștinește în cimitirul bisericii.

Așa cum am arătat mai sus, ctitorul Schitului de la Pietrarii de Jos este Climent, Episcopul Râmnicului (1735–1749). El se trăgea dintr-o familie de țărani chiar din această localitate32. Despre Constantin (numele de botez) se spune că s-a născut în jurul anului 1685, în muntele Buila, unde mama sa găsise loc de refugiu din calea năvălirii și jafurilor turcilor33. În memoria mamei sale și a minunii făcute de Bunul Dumnezeu, episcopul va zidi acolo, pe creasta muntelui, o bisericuță (1740) care avea să dea naștere unei importante așezări monahale – Mănăstirea Pătrunsa (sat Bărbătești, comuna Bărbătești).

Părinții, pe numele lor Radu și Paraschiva Modoran, s-au stins din viață când el avea o vârstă fragedă, de aceea tânărul Constantin a ales calea Domnului; s-a călugărit la Mănăstirea Hurezi34, și a ajuns egumen la mănăstirile Polovragi – metoh al Hurezilor –, (1726–1734)35 și Bistrița (17 iunie 1734 – 28 iunie 1735)36.

După moartea episcopului Inochentie, adunarea electorală mixtă din eparhia Râmnicului, întrunită la 28 iunie 1735, l-a ales episcop. Generalul Wallis l-a recomandat împăratului Carol al VI-lea și acesta l-a confirmat pe scaunul vlădicesc la data de 1 octombrie 173537. După ce a refuzat în repetate rânduri hirotonirea lui Climent, Vikentije Jovanović (Vichentie Iovanovici), mitropolitul Serbiei, care dorea „a-și mări propria sa autoritate bisericească” în Oltenia, semnează actul la Belgrad, abia la data de 12 aprilie 1737. După hirotonirea sa, care a avut loc în luna mai, a fost trimis la Sibiu pentru depunerea jurământului de credință față de împărat, în fața generalului Wallis, și apoi a fost înscăunat de Administrația din Craiova, în urma propunerii aprobate de Consiliul de Război austriac38.

În anul 1737, ostilitățile austro-turce s-au reluat și au durat doi ani. Războiul a avut consecințe grave asupra ținutului vâlcean. Episcopul Climent înclina să fie de partea turcilor în acest nou conflict, de aceea a refuzat să se retragă în Transilvania, așa cum fusese sfătuit de administrația austriacă. Mărturii documentare ale contemporanilor menționează cum „grea rezmeriță în pământul nostru al Țării Românești, gonind tabăra turcească pre cea nemțească, prin strâmtorile Oltului printre munți, căci Toz pașa, trimis de seraschierul Mehmet pașa de la Vidin se îndrepta după 23 noiembrie spre Râmnic. Cete de turci și tătari au năvălit în județ, au ars și au distrus sate, au incendiat Râmnicul, răpind vite, luând în robie pe locuitorii pe care i-au putut prinde, „făcând mare pagubă și robie”, iar oamenii, câți au scăpat nerobiți, au fugit prin munți și prin peșteri. Râmnicului i s-a dat foc, ajungând „la pustiire de istov”39.

Episcopul Climent s-a refugiat pe Valea Lotrului, unde se aflau 3.000 militari austrieci. Constantin Mavrocordat, domnitorul Țării Românești, și Murtaza pașa, comandantul corpului expediționar otoman, a lansat, la data de 29 octombrie 1737, separat, câte un apel către locuitorii Olteniei, prin care le cerea să se supună, arătând că trupele turcești sunt venite spre înlăturarea vrăjmașilor și „o să unească la un loc, iarăși precum a fost”. La cererea domnitorului țării, episcopul Climent a ieșit „să se închine turcilor și tătarilor și a potolit zarva și robia și mult folos făcând”40. Se mai spune că episcopul Climent a stat doi ani în robie la turci41.

Dorința sa de a ieși de sub stăpânirea austriacă se poate vedea și din scrisorile deschise adresate clericilor și credincioșilor săi prin care îi îndemna să lupte pentru realipirea la Țara Românească: „clerului, boierilor și locuitorilor din partea muntelui, în județul Vâlcea spre a veni să se supuie împărăției turcești și a nu lăsa pe catane sau niscaiva hoți să facă tulburare, până în primăvară când se vor ciocni oștile și se va alege”42. Prin pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739), care a pus capăt războiului ruso-austro-otoman, Imperiul habsburgic a fost obligat să restituie Oltenia, readusă la hotarele Țării Românești.

În urma sfârșitului războiului, episcopul Climent a refăcut Episcopia arsă și distrusă de turci în 1739 (ctitoria sa avea să dureze peste 100 de ani); a reclădit între 1739–1749 biserica mare, cu clopotnița și cu casele dimprejur, precum și biserica-bolniță, clădită din temelie la 1745 „spre odihna și îngroparea răposaților și slujitorilor Sfintei Episcopii”43. Pe lângă reconstruirea Episcopiei și ctitorirea schitului din localitatea natală, episcopul de Râmnic a mai ridicat schiturile Pătrunsa (Bărbătești) și Colnic (Moșteni-Frâncești), precum și bisericile din Moșteni-Pietrarii de Sus (Pietrari), Drăgănești-Bodești (Bărbătești), Bârzești-Bodești (Bărbătești), Folești (Tomșani), biserica din cartierul Goranu (Râmnicu Vâlcea) și altele.

Cred că niciun ierarh râmnicean nu-l întrece pe episcopul Climent la opera de ctitorire de lăcașuri sfinte, cu toate că vremurile au fost deosebit de vitrege. Dar, nu este important numai numărul acestora ci mai ales valoarea arhitecturală și artistică a zidirilor sale inspirate de edificiile brâncovenești, păstrând și arhitectura tradițională locală.

Climent a luat parte, în anul 1746, la acțiunea de desființare a rumâniei întreprinsă de domnul Constantin Mavrocordat. La Arhivele Naționale ale României există documentul prin care, la 5 august, domnitorul întărea hotărârea Divanului țării de eliberare a rumânilor, act pe care s-a pus monograma și semnătura domnului, validat cu sigiliul său octogonal în chinovar, întărit de mitropolitul Neofit al Țării Românești și poartă semnăturile boierilor din Divan44.

Episcopul Climent a continuat activitatea tipografică a predecesorilor săi, tipărind aproximativ douăzeci de cărți, fie religioase sau de învățătură. După anul 1742, Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Țării Românești și rămâne ca atare, până la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Climent a tipărit multe din traducerile înaintașului său Damaschin (al cărui ucenic a fost): „Antologhionul” (1737 și 1745), „Octoihul” (1742), „Ceaslovul” (1742 si 1745), „Penticostarul” (1743), „Psaltirea” (1743 si 1746), „Evangheliarul” (1746), „Apostolul” (1747), „Catavasierul” (1747), „Liturghierul” (1747), „Molitvelnicul” (1747). A retipărit „Cazania lui Varlaam” (1748, cu unele schimbări); a tipărit și câteva broșuri originale: „Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (1743), „Învățătura bisericească pe scurt pentru șapte Taine” (1746) și câteva pastorale45.

În prefața din „Evanghelia” tipărită de el la Râmnic în 1746, se adresa domnului Constantin Mavrocordat, menționându-se că s-a tipărit ca să lumineze „nu numai celor din casă, adică din Țara Măriei Tale, ci tuturor celor ce vorbesc limba rumânească”46. Episcopul a fost ajutat de câțiva colaboratori, ca ieromonahul Lavrentie de la Mănăstirea Hurezi, diortositor, autor de predoslovii și chiar tălmăcitor, precum și de tipograful Dimitrie Pandovici și frații Mihail și Constantin Atanasievici, dintr-o renumită familie de tipografi râmniceni47.

Chipul lui Climent îl găsim zugrăvit la Pietrarii de Jos, Polovragi, Bolnița și Paraclisul Arhiepiscopiei Râmnicului, la fosta Mănăstire Titireciu de la Ocnele Mari, la biserica „Buna-Vestire” din Râmnicu-Vâlcea, „Intrarea în Biserica” Bodești și „Sfântul Nicolae” Vătășești din comuna Bărbătești.

„Ajuns la multă slăbiciune din pricina bătrânețelor și a dese[lor] boale”, Episcopul Climent a socotit că e bine să părăsească scaunul arhieresc și în primăvara anului 1748 a făcut „paretisis” (renunțare la scaun), în prezența mitropolitului Neofit și a domnului Grigore Ghica, cerându-le să „rânduiască pă alt frate să fie episcop la eparhia mea pre care vor aleage după pravilă”48.

A adormit întru Domnul în ziua de 31 ianuarie 1753, cu numele de schimonahul Cosma și va fi înhumat în naosul Catedralei Arhiepiscopale de la Râmnic. Piatra tombală a episcopului nu s-a mai păstrat.

Despre Episcopul Climent, Preasfințitul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului spunea: „A fost un prelat evlavios, muncitor, iubitor de învățătură și mai presus de toate, un bun chivernisitor al Casei Domnului”49. Iar Meletie Răuțu, fost protoereu al județului Vâlcea, îl considera „cel mai legendar episcop din câți a avut Eparhia Rârnnicului după vremi”50.

Nu se știe în ce perioadă a fost părăsit de călugări și avea să devină biserică de mir ctitoria Episcopului Climent de la Pietrarii de Jos, cert este că de la mijlocul secolului al XIX-lea nu mai este menționată ca schit51.

Biserica „Buna-Vestire” a fostului schit Climent, astăzi filială a parohiei Pietrari-Schitu este o operă a arhitecturii și artei post-brâncovenești și o mărturie vie a dragostei unui vrednic ierarh pentru ținutul său natal și pentru strămoșii din rândul cărora s-a ridicat pentru a împlini voia Domnului să se așeze pe scaunul eparhial al Râmnicului.

• 1

  Este un obiectiv de patrimoniu cultural de categoria B – de importanță locală și regională –, clasat în Lista Monumentelor Istorice din România încă din anul 1991 (cod 39B0260) și care apare în cea mai recentă evidență a Ministerului Culturii (2015), cu codul VL-II-m-B-09871.

• 2

  Veniamin Micle, Făclii nestinse, Mănăstirea Bistrița – Eparhia Râmnicului, Costești, 2005, p. 258.

• 3

  Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), coordonator Constantin Bălan, Ed. Academiei Române, București, 2005, p. 764.

• 4

  P. Ș. Năsturel, „Fostul Schit Buna Vestire din Pietrarii de Jos”, în Mitropolia Olteniei, An VII, nr. 3-4, Craiova, 1955, p. 207.

• 5

  Inscripție pe glaful ușii de la intrare în pronaosul bisericii Buna-Vestire din Pietrarii de Jos.

• 6

  C. Bălan, Op. cit., p. 767.

• 7

  Radu Crețeanu, „Un mare ctitor de locașuri sfinte, Climent al Râmnicului”, în Mitropolia Olteniei, nr. 7-8, Craiova, 1970, p. 664.

• 8

  C. Bălan, Op. cit., p. 765.

• 9

  Academia Română, Episcopia Râmnicului, dos. XCIV, 20.

• 10a10b

  Ibidem.

• 11

  Athanasie Mironescu, Istoricul Eparhiei Râmnicului, Tipografia Gutenberg, București, 1906, p. 406.

• 12

  Condica Episcopiei Râmnicului, f.16-17, doc. 2.

• 13

  Dumitru Bălașa, „Cruci de piatră în Țara Românească, catagrafiate în anul 1832 (II)”, în Mitropolia Olteniei, An XXIV, nr. 5-6 (mai-iunie), Craiova, 1972, p. 415

• 14

  Ghenadie Enăceanu, „Mitropoitul Ungrovlahiei Neofit I”, în BOR, II, p.11.

• 15

  SJVAN, Tribunalul Județului Vâlcea, Diata Episcopului Climent, dos. 849/1834, f. 48-50.

• 16

  SJVAN, Tribunalul Județului Vâlcea, dos. 849/1834, f. 51.

• 17

  Aurelian Sacerdoțeanu, „Acte referitoare la comuna Pietrari, plasa Govora, județul Vâlcea”, în Arhivele Olteniei, An IX, 1930, nr. 47-48, p. 39

• 18

  P. Ș. Năsturel, Op.cit., p. 207.

• 19

  C. Bălan, Op.cit., p. 768.

• 20

  SJVAN, Tribunalul Județului Vâlcea, dos. 849/1834, f. 54.

• 21

  Ibidem, f. 50-51.

• 22

  V. Antoniu, „O catagrafie din Vâlcea, 1834”, în Arhivele Olteniei, An XVI, 92-94, 1937, p. 348.

• 23

  Meletie Răuțu, Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, Imprimeria județului și a comunei R.-Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908, p. 103

• 24

  Virgiliu N. Drăghiceanu, „Monumentele Olteniei (raportul al II-lea)”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (BCMI), XXVI - fasc. 76, (aprilie-iunie 1933), Așezământul tipografic „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1933, p. 65.

• 25

  Arhiva Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea (în continuare DJCV), Oficiul Județean al Patrimoniului Cultural Național (OJPCN), dosar nr. 3, cuprinzând clasificarea și catalogarea bunurilor mobile și imobile la data de 1 aprilie 1972, Parohia Pietrari-Bârlog, com. Stoenești. Scurt istoric, I, f. 456.

• 26

  Ibidem, II, f. 456.

• 27

  DJCV – OJPCN, dosar nr. 3, I, f. 456.

• 28

  Pr. Dumitru Sandu (coord.), Eparhia Râmnicului și Argeșului, vol. II., Tipografia Institutului Biblic, București, 1976, p. 930

• 29

  Arhiva DJCV, Proces-verbal nr. 7682/20.VII.2010.6.

• 30

  Ibidem, Raport de cercetare arheologică preventivă la biserica „Buna Vestire”, fostul schit Climent, sat Pietrarii de Jos, comuna Pietrari, județul Vâlcea (14.VIII.2008), întocmit de arhg. M. Iosifaru.

• 31

  C. Bălan, Op.cit., p. 766.

• 32

  Florin Epure, „Climent al Râmnicului și stăpânirea chezaro-crăiască”, în Clipa – magazinul actualității culturale românești, An III, iunie-iulie 2010, p. 13

• 33

  Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița olteană, Mănăstirea Bistrița, Costești, 1996, p. 93.

• 34

  Academia Română, ms. 1396, f. 22-23.

• 35

  Alexandru Ștefulescu, Polovragii, Tipografia N.D. Miloșescu, Târgu Jiu, 1906, p. 54.

• 36

  V. Micle, Op. cit. loc. cit.

• 37

  Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupațiunii austriece (1716-1739), Edițiunea Academiei Române, București, 1906, p. 118.

• 38

  Ibidem, pp. 125-130

• 39

  SJVAN, D.I./C.C.L.VI/45.

• 40

  N. Dobrescu, Op. cit., p. 132.

• 41

  Marin Dumitrescu, Istoricul a 40 de biserici din România, vol. III, Stabilimentul de Arte Grafice Universală, București, 1907, p. 19. Mironescu Athanasie, Op. cit., p. 136.

• 42

  Constantin C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, București, 1947, vol. III, pp. 315-318.

• 43

  Pomelnicul Episcopiei Râmnicului, nr. 3, filele 25-26. Mironescu., Op. cit., pp. 258-259.

• 44

  Arhivele Naționale ale României (ANR), SANIC, Colecția Suluri, 19.

• 45

  Ion Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche, Atelierele Grafice „Socec & Co.”; Tipo Moldova, București, tom II (1910), pp. 52-107; tom IV (1944), pp. 56-58; 241-242.

• 46

  Ibidem, p. 92.

• 47

  Mircea Păcurariu, „Episcopul Climent al Râmnicului (1735-1748)”, în Mitropolia Olteniei, An XVII, nr. 1-2 (ianuarie–februarie), Craiova, 1965, p. 30.

• 48

  Ghenadie Enăceanu, Condica Sfântă, Tipo-Litografia Cărților Bisericești, București, 1886, I, pp. 149-150.

• 49

  Vartolomeu Stănescu, Anuarul Eparhiei Râmnicului Noului-Severin pe anii 1921-1925, Tipografiile Române Unite, București, 1925, p. 300.

• 50

  M. Răuțu, Op.cit., p. 103.

• 51

  I. Donat, Fundațiunile religioase ale Olteniei. Mănăstiri și schituri – cu o hartă, Scrisul Românesc s.a., Craiova, 1937, p.65.