Atunci când, în 30 septembrie 1694 „egumen fiind chir Ioan arhimandrit, și ispravnic fiind Cernica biv vel armaș, în urma Pârvului Stolnicului”, zugravii Constantinos, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim isprăveau de pictat „desfătata, frumoasa și iscusita tindă”1 a bisericii celei mari de la Hurezi, înlăuntrul acestei încăperi, ce nu era alta decât pronaosul edificiului conceput de vodă Constantin Brâncoveanu și realizat de meșterii conduși de Manea „vătaful de zidari”, putea fi descoperită, de-a lungul pereților de apus, de miazănoapte și de miazăzi o galerie de portrete de felul acelora cu care ultimul deceniu al celui de-al XVII-lea veac muntenesc își obișnuia contemporanii.
Pisania pictată în pronaos ne reamintește, la data mai sus-scrisă, că în „sfânta și dumnezeiasca beaserică” cel care cârmuia deja de șase ani Țara Românească „vrut-au și pre din lăuntru a o înpodobi și a o înfrumuseța cu de toate și, zugrăvindu-o ca nu alta asemenea, mai vrut-au, între alte, ca și dunga cea mare bătrâna blagorodnă a rodului și neamului său (s.n.), atâta despre tată, cât și despre mumă, să să zugrăvească…”2; piosul omagiu adus, în frescă, străbunilor săi mai apropiați sau mai îndepărtați, familiei sale boierești, „neamului” patern și matern cu antecedente precumpănitor românești, dar și, parțial, levantine, voievodale, dar și bănuit imperiale, se aflase, cu doi ani înainte încă, săpat aproape aidoma în piatra inscripției exterioare, principale – străjuite de acvila bicefală cantacuzină, ca și de corbul basarabesc – a lăcașului central din Mănăstirea Hurezi, în iunie 1692, când gândul ctitoricesc al Brâncoveanului „cât nemoartă pomenirea lui și a părinților, moșilor, strămoșilor și tot bătrânu și blagorodnicului său neam (s.n.) în veac să rămâie și să se laude, au lăsat”3.
Aproape fiecare efigie din cele aproape treizeci aflate în pronaosul Hurezilor4 ne trimite către un personaj știut și din cronicile timpului. Pe peretele de vest se rânduiesc siluetele Cantacuzinilor contemporani sau nu demult dispăruți, aceiași cu cei pictați tocmai în acei ani de către Pîrvu Mutu în ctitoriile prahovene ale bogatei familii a „postelniceștilor”, anume la Măgureni – unde inițiativa împodobirii interioare a bisericii o avusese, tot în 1694, Șerban II Măgureanu, fiul Păunei și al marelui spătar Drăghici Cantacuzino – și la Filipeștii de Pădure, ctitoria Bălașei, văduva marelui agă Matei Cantacuzino, pictată de același meșter cu doi ani mai devreme.
Apar la Hurezi, ca și în bisericile abia amintite ale vărului și mătușii cantacuzinești ai lui Brâncoveanu, Constantin Cantacuzino „postelnic al lui Matei vodă denceputul domnii lui păn la moarte” – este chiar ilustra victima din 1663, de la Snagov, a lui Grigore vodă Ghica și a intrigilor Leurdeanului –, soția sa Ilinca sau Elina „fata lui Șerban vodă” – este vorba, evident, de Radu Șerban –, ca și fiii lor ajunși cu toți – fapt unic în analele Țării Românești5 – mari dregători: amintitul Drăghici, tatăl ctitorului pentru pictura de la Măgureni – ca și al lui Pîrvu, ispravnicul domnesc de la Hurezi, zugrăvit și el aici –, stolnicul Constantin, cel trecut în 1667–1668 prin „Hellenomousaion”-ul cothunian al Universității din Padova, aga Matei, soțul ctitorei de la Filipeștii de Pădure, spătarul Mihai, fondatorul atâtor lăcașuri înnoitoare în ultimul deceniu al veacului – la Râmnicu Sărat și Sinaia, la Fundeni și Colțea –, Iordache spătarul și „Io Șărban Cantacuzino Basarab” – unchiul și predecesorul princiar al lui vodă Brâncoveanu –, împreună cu vlăstarele feminine ale aceleiași familii între care se prenumără și Stanca – „muma lui Constantin vodă”. Într-o consecuție mai puțin logică sub aspect genealogic strict, dar foarte sugestivă din punctul de vedere al gândirii dinastice brâncovenești, șirul cantacuzinesc este încheiat, spre nord, de două rude foarte apropiate – pe linie paternă, basarabească, însă ale Elinei Cantacuzino, soția începătorului neamului în Muntenia: este vorba de propriul ei tată, Radu vodă Șerban („Io Șărban Basarab voevod, feciorul banului Șărban”) – ctitorul de la Comana cea devenită, treptat, așezământ cantacuzinesc, și de fratele ei vitreg, așijderea încoronat, fiul nelegitim al celui dintâi, „Constantin Basarab”, nimeni altul decât Constantin Șerban „Cîrnul”, fostul mare serdar din Dobrenii Ilfovului unde ridicase o biserică, în preajma unui palat remarcat în epocă pentru grădinile sale după model occidental6.
Pe zidul alăturat, de vest, al aceluiași pronaos, a fost pictat, de asemenea, celălalt „neam” ilustru – și el legat de tradiția locală basarabească –, cel al boierilor din Brâncoveni: Preda vornicul-bunicul patern al lui Constantin vodă –, fiul acestuia și părintele domnesc Papa postelnicul împreună cu soția sa, Stanca Cantacuzineasca (din nou portretizată ca mamă a principelui, dincolo ea apărând doar ca membră a neamului Cantacuzino), făcând astfel legătura simbolică între cele două obârșii ilustre ale Sfântului Constantin Brâncoveanu; acesta era înfățișat și el, premonitoriu, ca un copil încoronat (!), alături de fratele său Barbu – purtător, deloc întâmplător, de prenume craiovesc – și de străbunicul lor, postelnicul David din Brâncoveni, soțul unei vere primare a lui Matei vodă Basarab.
Venind la peretele meridional al încăperii, dar într-o legătură prea evidentă cu șirul de personaje brâncovenești – ca o „prefață”, iarăși nu întru totul justificată genealogic, dar în cel mai înalt grad semnificativă sub raport dinastic și ideologic – apar aici – în afară de egumenul Ioan, primul conducător al lavrei domnești din Vâlcea, și în afară de vărul prin alianță al străbunicului domnesc pe linie paternă, anume aga Matei din Brâncoveni, devenit voievodul Matei Basarab („Io Matei Basarab voevod, feciorul Danciului biv vornic den Brâncoveani” din care ctitorul Hurezilor descindea, așadar, la a patra generație)–, „Io Laiotu Basarab voevoda… au luat domnia la leatul 6902 (= 1393–1394) și au domnit ani 17” și „Io Neagoe Basarab, feciorul Pîrvului biv vel vornic Craiovescu, den mila lui Dumnezeu a luat domnia la leatul 7017 (= 1508–1509) și au domnit ani 9”; anii domniilor lor sunt greșiți ca plasare și ca durată, fiind măcar parțial știuți prin cronicile compilate tocmai în vremea zidirii și pictării Hurezilor, precum aceea atribuită lui Stoica Ludescu care era un letopiseț al neamului cantacuzinesc intitulat „Istoria Țării Românești de când au descălecat pravoslavnicii creștini”7.
Justificarea introducerii în friza de portrete de pe latura sudică a pronaosului de la Hurezi, în legătură cu familia Brâncovenilor, a ctitorului Mănăstirii Argeșului se afla în împrejurarea că vodă Constantin Brâncoveanu era direct scoborâtor și din Neagoe Basarab, la a șaptea generație, prin Radu din Brâncoveni postelnicul, fiu al lui Vîlsan din Caracal și nepot al Margăi, sora „noului Basarab”8.
Cât despre punerea în galeria înaintașilor brâncovenești a celui pe care istoria munteană l-a reținut sub numele de Laiotă Basarab sau Basarab „cel Bătrân” – domn al Țării Românești, cu intermitențe, între 1473 și 1477 –, probabil nepot al lui Dan al II-lea și rival al lui Țepeș, ca și al lui Basarab „cel Tînăr” sau Țepeluș9, îndrituirea unei asemenea descendențe a boierilor din Brâncoveni poate fi mai anevoie stabilită (de altminteri, îndepărtat în cețurile evului mediu, Laiotă este singurul personaj domnesc pictat la Hurezi, care nu are indicarea filiației, nefiind spus „feciorul” cui este); sugerată numai, ea devenea dintr-o dată venerabilă și prestigioasă, coborând nu doar până la urmași ai lui Mircea cel Bătrân, ci și până la începătorul ramurii Dăneștilor la sfârșitul secolului al XIV-lea și, implicit, până la Basarab Întemeietorul!
Convergența tuturor acestor portrete, mai curând convenționale, făcute după izvoade felurite ce se pot bănui a fi fost portrete ctitoricești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea (Curtea de Argeș pentru Neagoe, Arnota pentru Matei Basarab), pictate pe zidurile de apus și de sud ale narthexului de la Hurezi se realizează, în fapt, spre centrul de greutate al încăperii. Este vorba de grupul ctitoricesc aflat pe zidul răsăritean, despărțitor de naos, cuprinzând de data aceasta efigii cu mult mai interesante sub specie portretistică, realizate în mod evident „ad vivum”: Constantin Brâncoveanu – pentru care se precizează iarăși că este fiu al Papei postelnicul și nepot al lui Preda din Brâncoveni, înfățișați simetric pe peretele opus, voievodul fiind menționat drept „Constantin Basarab voievod”, întocmai ca Laiotă, Neagoe, Matei, Radu Șerban, Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino, fără indicarea numelui brâncovenesc –, Maria doamna – la care se amintește numele tatălui, postelnicul Neagu, spre a se putea menționa o altă descendență cel puțin notabilă, aceea din Antonie vodă din Popești, bunicul patern al soției Brâncoveanului – și cei unsprezece copii (cei patru fii jertfiți, două decenii după pictarea lor la Hurezi, în sângerosul măcel din august 1714 la Stambul, cele șapte fiice măritate în neamuri domnești – cel al vechilor Mușatini medievali, cele ale recenților Duca și Ruset –, în familiile boierești Băleanu, Crețulescu, Lambrino, Greceanu și în aceea a dragomanului Mavrocordat Exaporitul).
În felul acesta, în prima încăpere liturgică a bisericii pe care Brâncoveanu și-o dorise ca necropolă a dinastiei ce voise s-o întemeieze acest monarh de fastuoasă ostentație – la un moment de zenit al cârmuirii, aflat în pace cu Sublima Poartă și cu Habsburgii ce aveau să-i acorde peste un an titlul de „Reichsfürst” (ianuarie 1695) –, „dunga cea mare… a rodului și neamului său”, vizualizată cu emfază, justifică cel puțin două acte cu substrat ideologic și foarte grăitoare: purtarea numelui de „Basarab” de către Constantin vodă – ca altădată voievozii din secolele al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea –, ca și arborarea stemei cantacuzine, cu rapeluri imperiale, a acvilei bicefale care străjuia, alături de corbul muntean, portalul de intrare în chiar pronaosul cu efigii brâncovenești, basarabești și cantacuzine, între care nu mai puțin de șase imagini voievodale cărora li se adaugă, apoteotic, cea a lui Brâncoveanu însuși. Comentarea acestei legături voite, premeditate, cu o tradiție istorică veche de un secol și mai bine, privită ca o „istorie” de-acum depărtată, dar din plin justificatoare – în acest sens am vorbit deja de „istorismul” de esență barocă al veacului al XVII-lea românesc și al epocii lui Brâncoveanu10–, ne conduce de fapt către două zone distincte, dar mereu interferente, ale mentalului aulic brâncovenesc: moștenirea bizantină și aceea basarabească.
Sigur este că descendența „bizantină” a lui Constantin Brâncoveanu, prin mama sa Stanca, rămâne un aspect al „istorismului” românesc de esență barocă, din veacul al XVII-lea, mai puțin pregnant decât cel al coborârii din Basarabi – faptul este evident și în texte ale istoriografiei vremii de felul „Letopisețului cantacuzinesc” (el fiind regăsit chiar și în cazul purtătorilor numelui Cantacuzino!) –, din rațiuni de tot limpezi care țin de nevoia unei legături sonore și nemijlocite a domnului cu spațiul asupra căruia stăpânea.
Și aici, se pare, o anume mentalitate princiară de nuanță istoristă era moștenită de voievod din vremea unchiului său matern Șerban Cantacuzino11 căruia, în chiar anul morții, dedicația, în tălmăcire românească, a patriarhului Dositei Notaras al Ierusalimului în fruntea „Bibliei de la București” îi făcea un scurt rapel al strălucirii imperiale a neamului părintesc („să trage despre diregătorie de patriarhii și de sfetnici înpărății grecești”, mergând până la vremea lui Ioan Vatatzes și apoi la aceea a lui Ioan al VI-lea Cantacuzino)12, chiar dacă o valoare egală era dată de levantinul ierarh de origine grecească rudeniei basarabești, autohtone, a principelui cantacuzin, venerabilă măcar și numai pentru citarea spiței în izvoare bizantine („iară despre partea maicii Măriei Tale într-acelaș chip au fost și iaste, pentru că Basarabi, după cum zice istoricul care să chiamă Halcocondil, la a șapte carte a istoriei lui, fost-au pe vreme lui sultan Murat tatăl lui Mehmet, celui ce-au luat Țarigradul, al doilea neam de domnie”)13.
Tipăriturile din vremea lui Brâncoveanu continuă să facă mențiunea acestor origini ilustre chiar dacă, firesc, rolurile s-au inversat față de epoca lui Șerban vodă, neamul patern fiind acum cel ce scobora din Basarabi, iar cel matern din sursă bizantină, prin Cantacuzini. Tot Dositei, patriarhul ierusalimitean – cu o autoritate necontestată în ortodoxia răsăriteană, ceea ce făcea cu atât mai pline de autoritate și ecou flateriile sale –, era cel care, în 1690, în textul grecesc al propriei sale scrieri „Manual împotriva rătăcirii calvine” – tipărite la București împreună cu o operă a lui Meletie Syrigos –, pomenind scoborârea lui Constantin vodă din dinastia medievală a țării găsea din nou prilejul unui excurs în istoria bizantină, amintind voievodului că după mamă are sângele imperial pe care encomiastul îl căuta până în veacul lui Alexios Comnenul14.
Interesul pentru Bizanț, în cazul Brâncoveanului, a fost detectat pe un plan pur cărturăresc, altfel decât la Șerban Cantacuzino căruia contemporanii îi atribuiau, hiperbolic însă, gânduri imperiale, într-un moment, nerezolvat încă, al înfruntărilor militare austro-otomane dinainte de pacea de la Karlowitz.
A fost semnalată,15 în acest sens, prezența semnificativă, în biblioteca Mănăstirii Hurezi – a cărei inscripție în limba greacă, zugrăvită în 1708, poate fi văzută până astăzi –, a seriei aproape complete de opere bizantine tipărite, în ediție greco-latină, în Parisul lui Ludovic al XIV-lea prin grija primului întemeietor al studiilor europene de bizantinologie care a fost Charles Du Cange du Fresne. În acest „Corpus byzantinae historiae” parizian, ajuns curând după apariție la Hurezi, fuseseră editați istorici ai evului mediu grecesc descoperiți, alături de cei ai latinității medievale, de occidentalii „Marelui Secol”; erau istorici dintre aceia ce fuseseră din plin folosiți de un cărturar al timpului precum „moșul” princiar Constantin Cantacuzino stolnicul, catalogul bibliotecii Hurezilor cuprinzând volume editate între 1645 și 1647 (Ioan Cantacuzino, Choniates) și 1686–1687 (Zonaras), cu opera unor Agathias, Acropolites, Ana Comnena, Ioan Cinamos, Chalcocondyl, Cedrenus și Skylitzes.
Așa cum scriam undeva mai sus, tipăriturile brâncovenești fac asemenea referiri: „Orânduielile slujbei Sfinților Constantin și Elena” – cu gravuri și evocări ale triumfului crucii împotriva lui Maxentius –, era tiparită la Snagov în 169616, în anul următor, tot aici, ivindu-se un „Discurs panegiric despre împăratul Constantin” cel „asemene cu apostolii”17, imprimat de Antim Ivireanul, același cărturar și ierarh care în 1701, așijderea în grecește, tipărea la București „Cuvântul panegiric la marele Constantin”, iarăși cuprinzând gravuri, rostit de Ștefan Brâncoveanu, coconul domnesc ce-și asemuia tatăl cu „isapostolul” fiu al împărătesei Elena18.
Apropiat mereu de Constantin cel Mare, fiul lui Papa din Brâncoveni va fi din nou asociat simbolic fiului lui Constantin Chlorus – ca altă dată Ștefan cel Mare – în iconografia cu limpezi substraturi istoriste din mereu evocatul pronaos de la Hurezi: se știe că scena, de altminteri amplă, a victoriei constantiniene celebre de la Pons Milvius, la 28 octombrie 312, împotriva păgânului Maxentius, sub semnul unei cruci amintite în izvoare, intrate în legendă și recunoscute oficial în anul următor prin nu mai puțin celebrul edict de la Milano, a fost, nu întâmplător, pictată pe același perete răsăritean din narthexul unde se afla și tabloul ctitoricesc dominat de silueta lui Constantin vodă, „noul Constantin” al sfârșitului de secol XVII; după cum prezența perechii împărătești protobizantine Constantin și Elena, ca personaje sanctificate și proteguitoare în mai toate ctitoriile brâncovenești – în icoane, în pictură murală, în argintăriile liturgice – nu poate fi fără legătură cu această mentalitate a epocii.
*
Am arătat și cu alte prilejuri chipul în care sugestiile ctitoriei de început de secol XVI, a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș, regăsite în ctitoria-necropolă a lui Șerban Cantacuzino de la marginea Bucureștilor, încheiată în primăvara anului 1680, puteau veni atât din experiența proprie a Cantacuzinului încoronat ce fusese, cu câtva timp înainte, ispravnic domnesc la încheierea acelei replici bucureștene a monumentului argeșean care era biserica metropolitană începută de Constantin Șerban – despre care prefața „Bibliei” din 1688 avea să precizeze că era a lui Șerban vodă „cel despre muma unchiul măriei sale” –, cât și din limpedea dorință de referire directă la moștenirea dinastică neagoeană. Era astfel subliniată apăsat, în registrul propagandei vizuale, genealogia basarabească a fiului marelui postelnic Constantin Cantacuzino și al Elinei, fiica lui Radu vodă Șerban; o genealogie cu mult mai însemnată înlăuntrul fruntariilor țării, dătătoare de legitimitate absolută, decât descendența dintr-un neam cu nume imperial și cu legături în Constantinopolul bizantin pe care cronicarul și dregătorul Ion Neculce credea că Șerban Cantacuzino dorea să-l reînvie, ca un nou basileu, printr-o cruciadă antiotomană19.
Pisania de la Cotroceni, ca și aceea a lespedei funerare a ctitorului, făceau mențiunea calității acestuia de „adevărat nepot răposatului Șerban voievod”, așadar de descendent al lui Radu Șerban – la fel numit și în documente, și în pronaosul de la Hurezi –, care cobora la rându-i din Craiovești20; înrudirea cu Craioveștii voise să o sublinieze Șerban Cantacuzino mai ales prin restaurarea capitală, în 1682, a lăcașului monastic din Curtea de Argeș al „noului Basarab” descins din Pârvu Craiovescu, monument din care descindea propria-i ctitorie-necropolă, abia terminată, pe filiera bisericii Sf. Troițe bucureștene a Mihneștilor și a bisericii metropolitane tot din București.
Ceea ce au intreprins aici, la porunca lui Șerban vodă, ispravnicul „boiarin” Dona Pepano – ctitor al unui schit din Ilfov – și „nemișul” hotinean Gligorie Cornescu – autor al unei miniaturale scenografii în Moldova lui Gheorghe Duca –, întruchipa cu admirabilă claritate o aproape modernă preocupare „arheologică” cu substrat ideologic. Era, de fapt, cea dintâi afirmare culturală, în vechea noastră civilizație, a unei descendențe genealogice – proclamate de pisania pusă de Șerban Cantacuzino, în august 1682, la intrarea bisericii mănăstirii Argeșului („o zidire a strămoșilor”), unde Neagoe apare „cel despre mumă stramoșul domnii mele”21 –, prin intermediul unei „restaurări” de arhitectură, planul și mai ales coloanele ornate cu motivul oriental al stalactitei și florii de crin transmițându-se la ctitoriile cantacuzinești din Prahova și din reședința domnească a țării22.
Trecând de la orizontul figurativului la acela al textelor, voi mai arăta că descendența basarabească a lui Șerban Cantacuzino fusese menționată de mitropolitul Teodosie în „versurile politice” ale „Liturghiei” din 1680 – „că despre tată trage de-npărăție/și despre mumă așijdere de domnie” acela „carele naștere și creștere al pământului nostru ești”23 – sau în cele ale „Evangheliei” din 1682 („Gripsorii și stemele semne-s înpărăției/Precum și corbul vede-se a fi semnul Domniei”)24.
În esență, mentalitatea brâncovenească este – și din acest punct de vedere – identică celei cantacuzinești. Planul Hurezilor, deci al unei necropole voievodale ridicate la început de domnie, era o variantă simplificată a planului lăcașului neagoean de la Curtea de Argeș (unde, să ne reamintim, tot o galerie de voievozi antecesori, zugrăvită în vremea imediat următoare domniei ctitorului, împodobea încăperea dintâi a bisericii, ceea ce prilejuiește stabilirea unei legături nemijlocite, ideatice, între Hurezi și Argeș). Era o variantă în care Manea „vătaful de zidari” a revenit la medievala separare a naosului de pronaos printr-un zid străpuns median de o ușă, în care cele douăsprezece coloane din pronaosul de la Argeș au fost reduse la două, dispuse spre vest și în care apare noutatea arhitecturală a veacului al XVII-lea – în cazul acestui plan monastic anume amplul pridvor, găsit în deceniul al șaselea la biserica metropolitană din București, iar la sfârșitul celui de-al optulea la biserica Mănăstirii Cotroceni. Semnificativ, modelul argeșean trecut prin filtrul – consacrator – al Hurezilor, revenea pe malurile Dâmboviței prin biserica, iarăși monahală, a Sf. Gheorghe Nou „belissima” o socotea Del Chiaro, iar hiperbola levantină o asemuia Sf. Sofii din Constantinopol25 – ridicată în 1705–1706 de echipa de meșteri ce ostenise pe șantierul mănăstirii domnești din Vâlcea.
Pentru a măsura încă și mai exact dimensiunile acestui atașament al Brâncoveanului pentru tradiția basarabească – și geneza, în fond, a acestei mentalități „istoriste” izvorând din moștenirea nobiliară vernacular –, putem să privim înapoi, dincolo de pragul decisiv al acelei zile de octombrie 168826 în care el urca treptele scaunului domnesc; adică spre vremea în care, ca înalt dregător și nepot princiar – mare postelnic între decembrie 1679 și iunie 1680, mare spătar între ianuarie 1682 și noiembrie 1686, mare logofăt între decembrie 1686 și septembrie 1688 – făcea danii celor mai importante ctitorii medievale ale Craioveștilor și Basarabilor. Cazul cel mai eclatant rămâne, fără doar și poate, cel al Bistriței oltene. Aici, în ton de cronică contemporană, amintind parcă stilul Ludescului, o pisanie din 12 septembrie 1683, după ce sugerează aura venerabilă a lăcașului și noblețea neamului celui ce fusese marele ban Barbu „Cralevschi” ctitorul („den norodul Barbului oameni mari și vreadnici, o au ținut și o au păzit”), amintind de „dresăturile” făcute aici de Preda Brâncoveanu, continuă cu menționarea laolaltă a celor două prestigioase stirpe brâncovenești: „iară în anii acești mai dă pă urmă cu mai mare osârdie și mai cu mare cheltuială nepotu-său Costandin vel spătar, carele dă spre tată trăgându-se din vechia dungă a Craioveștilor, cari și Băsărăbești să chiamă (s.n.), și dă spre mumă, și mai dă un bătrîna și înpărăteasca casă a Cantacuzenilor (s.n.), vrând a răspunde blagorodnii și evlavii sale” a ctitorit în vremea egumenului Partenie „în zilele unchiului său lui Io Șerban voevod celui tânăr”27. Completând fastuos actul ctitoricesc, boierul – încă – Brâncoveanu dăruia aici, la Bistrița, în anii 1682–1687, odoare liturgice, anafornițe, sfeșnice, ripide, ferecături lucrate la Brașov28.
Devenit domn în împrejurări în care genealogia sa basarabească pare a fi cântărit nu puțin29, fostul mare dregător punea pecetea unei întregi ideologii „istoriste” basarabești și asupra altor ctitorii majore ieșite din inițiativa sa, înălțate după încheierea bisericii mari de la Hurezi.
Alături de galeria de boieri și voievozi antecesori din pronaosul acesteia stă, ideatic și stilistic – fiind realizată tot de echipa de zugravi de la Hurezi –, reprezentarea, neobișnuit de amplă, într-un tablou votiv unic în felul său în vechea artă românească, a unei serii de voievozi munteni, într-un alt pronaos de biserică domnească: aceea a curții voievodale din Târgoviște. Repictând biserica aulică a principelui-cărturar ce a fost fratele Viteazului, Petru Cercel, Constantin Brâncoveanu, folosind experiența hurezeană recentă a zugravului Constantinos și a tovarășilor săi Ioan, Ioachim și Stan – ce-și încheiau aici osteneala în 1698 –, punea să fie realizat tabloul votiv voievodal care sintetiza aievea istoria principatului de la sud de Carpați în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Potrivit funcției lăcașului a cărui primă încăpere o împodobea, acest tablou princiar colectiv cuprindea, în afara ctitorilor pentru arhitectură și pictură – Petru Cercel și Constantin Brâncoveanu purtând macheta edificiului –, pe toți importanții voievozi basarabești ai epocii 1500–1700 care, nu întâmplător – cu două excepții – fuseseră deja zugrăviți, în alt context, în pronaosul de la Hurezi. Neagoe Basarab, Radu Șerban, Matei Basarab, Constantin Șerban, Șerban Cantacuzino sunt – pe zidul apusean al pronaosului de la Târgoviște –, aceiași cu principii munteni pictați în pronaosul de la Hurezi, cu patru ani înainte, regăsindu-se acum aceeași stirpe basarabească acolo zugrăvită (cu excepția lui Laiotă); li se adăugau, în 1698, eroicul și vestitul frate al primului ctitor, celălalt fiu al lui Pătrașcu cel Bun care a fost Mihai Viteazul – atât de legat de frământata istorie a curții târgoviștene și care putea însemna, la 1700, un discret rapel al luptelor de la 1600 pe care nici temperamentul Brâncoveanului și nici climatul vremii sale nu le puteau nicicum reedita –, ca și un anume „Mihnea” pe care cercetarea îl identifica îndeobște cu Radu vodă Mihnea30.
Din aceeași categorie ideologică de imagini trebuie să fi făcut parte, pictate în palatul de la Mogoșoaia după 1703, bănuiesc, acele „Brustbilder der Bassaraben und vornehmsten Ahnherren der brankowanischen Familie… an die Mauer gemalet”; ele se rânduiau, pe cât se pare, probabil în friză, sub bolțile sălilor de aparat din această reședință domnească, știute, încă înainte de 1780, de istoricul și călătorul elvețian Franz Josef Sulzer’31. Într-o epocă de apogeu a domniei munificentului „Constantinus Bassarab de Brankowan” – cum atât de nobiliar-occidental îi era scris numele pe medaliile de preț cizelate, pentru prințul de la București –, imaginile străbunilor brâncovenești vor fi fost concepute, desigur, în spiritul portretelor convenționale de la Hurezi și Târgoviște, în aceeași epocă în care mediile patriciene săsești din Transilvania prizau albume cu portrete în acuarelă ale unor voievozi și principi ardeleni – de la Ioan Zapolya la Mihail Apafi – și cu doar câteva decenii înainte ca, pentru un alt Constantin vodă, Mavrocordat, un pictor genevez ca Liotard să deseneze, la Iași, chipuri de voievozi ai țării de la răsărit de Carpați32.
Există, în sfârșit, în domnia Brâncoveanului, un ultim aspect al acestui istorism oglindit de monumentele timpului, unul pe care și deceniul cârmuirii lui Șerban Cantacuzino îl înregistrase într-un singur – déjà comentat – caz, cel al „restaurării” bisericii Mănăstirii Argeșului.
Dacă evul mediu nu ignorase, la noi ca și aiurea, pioasa grijă voievodală pentru vechi monumente, ilustre și încărcate de simbol, ale înaintașilor, necropole princiare și lăcașuri din vremea „descălecatului” (la Rădăuți, în Moldova, de pildă), abia veacul al XVII-lea, vădit detașat, în planul mentalității, de epoca medievală scrutată acum prin ochiul măritor al cronicarilor, a întreprins programatic – prin voievozi foarte legați de tradiția basarabească în Țara Românească sau, dimpotrivă, prin domni fără nicio legătură cu tradiția mușatină în Moldova – refacerea unor vechi curți și mănăstiri medievale, Matei Basarab înscriindu-se aici într-un capitol clar definit și extrem de semnificativ, prin cultivarea deliberată a celor două tradiții istorice, cea mai îndepărtată a lui Negru Vodă, cea cu mult mai recentă a lui Neagoe Basarab și a Craioveștilor33.
În vremea lui Constantin Brâncoveanu, refacerile de monumente ale înaintașilor medievali, fie prin grija directă a voievodului, fie prin aceea a unor mari boieri sau a unor înalți ierarhi, constituie un fapt cultural notabil, prelungind și în acest sens atitutindea epocii mateiene. El este de tot evident în unele adaosuri importante de arhitectură sau de pictură murală la biserici din secolele al XIV-lea și al XV-lea – la Cozia sau la Govora, spre a da două exemple clasice –, dar este și mai elocvent mărturisit de fenomenul rezidențial brâncovenesc înlăuntrul căruia, alături de edificii ridicate „a fundamentis”, cu structuri arhitectonice perfect simetrice adecvate unor „palate”, în spiritul unui confort aproape modern (Potlogi, Mogoșoaia), înregistrăm și câteva „modernizări” ale unor „case” mai vechi sau chiar de o vârstă venerabilă, aflate de fiecare dată în locuri cu rezonanță în istoria neamului boieresc al voievodului sau chiar în istoria țării întregi: așa s-au petrecut lucrurile la Brâncovenii ce au dat și numele familiei princiare, curtea de aici fiind dăruită fiului lui Constantin vodă, Răducanu, care în 1708 primea ceea ce erau „casele de piatră ale lui Matei vodă”34; la fel se desfășuraseră ele la Târgoviște unde lucrările începeau în 1692–1693, în isprăvnicia cunoscutului ctitor al acelui deceniu care era marele spătar Mihai Cantacuzino, domnescul său nepot „ne mai putând lăsa un scaun ca acela vechiu dupre la strămoșii mării sale să stea pustiiu”35; aidoma se va fi întâmplat cu zidirile domnești ale Basarabilor din București lângă care Brâncoveanu și-a ridicat propriile case”36, în orașul cel mai nou al domniei și care avea să se alinieze cel mai puțin tradițiilor unui ev mediu ce-și lăsase urmele monumentale în alte părți ale Munteniei și ale Olteniei.
*
În prefața unui „Octoih” pe care îl tipărea la Buzău, în 1700, episcopul Mitrofan, elogiind pe Constantin Brâncoveanu pentru tot ceea ce a dat supușilor săi ca „dumnezeiești roduri” ale minții, adunate între filele unor cărți în vremea sa ivite, îl vede pe domnescul său stăpân ca încununare a unei serii princiare ce acoperă veacul al XVII-lea și cuprinde descendenți ai unei aceleiași tradiții basarabești: „Întâi aciasta rodire au nevoit să o facă pre lăudatul și marele acela Domn, Io Matei Basaraba voevoda, fericitul strămoș al Măriei Tale; iară au adus puține și necoapte roduri. Iar lăudatul unchiul Măriei Tale, Io Șărbana voevoda Cantacozino, s-au nevoit și mai mult, iară era și ale sale roduri de mijloc, nici de tot coapte, nici iarăși de tot crude. Iară Mării Ta… aduci roduri coapte, dulci la gust…”37.
Lăsând la o parte flateria inerent implicată într-un asemenea text dedicatoriu, se poate spune că împlinirea drumului început sub Matei Basarab se consuma nu doar în sfera cărții tipărite, ci și în aceea a monumentelor ridicate și a imaginilor zugrăvite, în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
Acest ctitor munificient și fastuos monarh – „un rusé Solomon danubien”38 – și-a marcat legitimitatea cârmurii sale într-un veac de teribile încercări, de nesiguranță compensată prin factice străluciri somptuoare. Era o marcare necesară, prin invocarea unor strămoși iluștri – dintre care mulți ocupaseră tronul de la Târgoviște și cel de la București în cele două veacuri anterioare Brâncoveanului –, într-un spirit ce fusese deja cel al Apusului Renașterii39 și Barocului, dar pe care îl descoperim și pe meridianul românesc, în jurul lui 1600 încă, difuzându-se treptat în mai toate mediile sociale libere, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, ca un semn al desprinderii ireversibile de timpurile medievale40.
Dacă niciodată, desigur, nu vom căuta portrete artisticește elaborate și credibile în efigiile de strămoși, boieri și voievozi pictați în pronaosuri de lăcașuri brâncovenești – spre deosebire de chipurile lui Constantin vodă și ale membrilor familiei sale, pictate după model, cele dintâi nu sunt decât stereotipe reluări după vechi efigii, multe dispărute, rânduindu-se mai curând în seria, acum deschisă, a imaginilor „votiv–decorative” ce vor străbate întregul veac al XVIII-lea41 –, realitatea lor este mai puțin o mărturie interesând sensibilitatea artistică, cât una care luminează mentalul istorist de la începuturile civilizației noastre moderne, acolo unde domnia lui Brâncoveanu marchează, oricum, îndepărtatul, dar hotărâtorul reper.
- 1
N. Iorga, Inscripții din bisericile României, I, 1905, p. 186.
- 2
Ibidem, p. 185.
- 3
Loc. cit.
- 4
Pentru ele, vezi Al. Lapedatu, „Mănăstirea Hurezi. Note istorice”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, I, 1908, pp. 56-57. Recente descoperiri de pictură efectuate la biserica curții de la Potlogi – ctitoria marelui spătar Constantin Brâncoveanu din 1683, zugrăvită, probabil, cu prilejul înălțării reședinței alăturate, în 1698 (poate de un pictor din echipa care, tot pe atunci, încheia împodobirea cu fresce a bisericii domnești târgoviștene) – au dat la iveală, în pronaos, o galerie similară de portrete ale rudelor sau înaintașilor domnești, păstrată în condiții precare.
- 5
N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Sec. XIV-XVII, București, 1971, p. 136.
- 6
R. Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550–1800), II, București, 1987, p. 22.
- 7
Istoria Țării Românești 1290–1690. Letopisețul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D. Simonescu, București, 1960. Amintind pe „Laiotă Basarab vodă cel bătrân, care au închinat țara turcilor”, se adaugă în cronică, exact ceea ce se spune și în inscripția portretului, evident fictiv, de la Hurezi: „domnit-au ani 17”, ceea ce știm că este eronat. Cât despre Neagoe care era „copil... de acel neam al „banoveților (adecă Băsărăbești)”, (ibidem, p. 15) – trebuie citit, evident, Craiovești –, într-o variantă a cronicii se arată limpede că era „feciorul Pîrvului vornecul, din neamul băsărăbesc” (ibidem, p. 20), ceea ce era spus și în inscripția pictată din pronaosul hurezean, ca și în mai vechi documente precum cunoscutul hrisov al lui Mihnea al II-lea Turcitul din 17 mai 1589: Documentele privind istoria României. Veacul XVI. B. Țara Românească, vol. V (1581-1590), București, 1952, p. 405.
- 8
R. Theodorescu, op. cit., p. 14 și pp. 50-51, nota 27.
- 9
Mi se pare puțin probabilă, la 1694 – așadar la două secole distanță –, o confuzie între cei doi Basarabi rivali dintr-a doua parte a veacului al XV-lea, dintre care „cel Tînăr” – domn între 1474 și 1482, la rându-i nepot de fiu al lui Dan al II-lea – s-a bănuit a fi însuși tatăl natural al lui Neagoe Basarab. Pentru întreaga discuție pe marginea presupusei descendențe a lui Neagoe din Țepeluș și Neaga din Hotărani, soția lui Pîrvu I Craiovescu, vezi D. Zamfirescu, Neagoe Basarab și Învățăturile către fiul său Theodosie. Problemele controversate, București, 1973, pp. 88-90. Pentru acești doi Basarabi vezi și C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Țara Românească și Moldova, I, Secolele XIV-XVI, București, 2001, pp. 108-127.
- 10
Op. cit., I, București, 1987, pp. 160-163; II, pp. 89-92.
- 11
Pentru aceasta, vezi D. Ionescu, „Ideal and Representation. The Ideal of the Resturation of the Byzantine Empire during the Reign of Serban Cantacuzino (1678-1688)”, în Revue des études sud-est européennes, 4, 1974, pp. 523-535.
- 12
I. Bianu, N. Hodoș, Bibliografia românească veche. 1508-1830, 1, București, 1903, p. 288. În categoria tradiționalismelor bizantine revigorate, nu întâmplător, în epoca lui Brâncoveanu, voi pune și păstrarea, în biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, fratele lui Șerban vodă și unchiul lui Constantin vodă, a copiei manuscrise a tratatului aceluiași Ioan al VI-lea împotriva lui Mahomed; tot stolnicului îi era dedicată scrierea lui Ioan Comnen despre biografia acestui împărat al Bizanțului din veacul al XIV-lea, socotit de către Cantacuzinii munteni și moldoveni drept cel mai notabil înaintaș al lor, deși descendența fiilor lui Andronic Cantacuzino, nepoți ai Șeitanoglului, din rivalul lui Ioan al V-lea Paleologul este încă în discuție (pentru bibliografie, vezi R. Theodorescu, op. cit., II, p. 106, notele 16 și 17). Aceeași descendență împărătească a lui Șerban vodă – „mândrie a Elinilor, slavă a Bizanțului, glorie a Cantacuzinilor”, „noul Solomon” și „noul Ptolemeu Filadelful” – era proclamată în prefața „Bibliei” grecești de la Veneția din 1687 – comandată de domnul de la București – de către Nicolae Glykys: N. Iorga, În legătură cu Biblia de la 1688 și Biblia de la 1687 a lui Nicolae Milescu (extras), București, 1915, pp. 4-5.
- 13
Referirea patriarhului Dositei va fi fost făcută la acel pasaj din cronicarul grec al căderii Bizanțului unde ni se istorisește cum Iancu de Hunedoara a pus domn în „Dacia” pe Dan care era „fecior al lui Basarab”: este vorba, poate, de Dan al III-lea, rival încoronat – în 1446–1447 – al lui Vlad Dracul (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. V. Grecu, București, 1958, p. 200).
- 14
I. Bianu, N. Hodoș, op. cit., p. 305. Opt ani mai tarziu, în românește de data aceasta, logofătul Radu Greceanu se adresa voievodului – a cărui cronică începea să o scrie într-un registru cu similare atitudini encomiastice –, la împlinirea unui deceniu de domnie, în predoslovia cunoscutei sale „Istorii”: „vrednicia neamului măriei tale, care despre tată din Basarabi să trage, iară de către mumă din neam împărătesc, din prea fericitul Ioan Cantacuzino” – cel la care se referise și Dositei Notaras vorbind despre Șerban vodă – „ale cărui fapte și politie de alți vechi istorici scrise au fost, nu numai striini, ci mai vîrtos, de crezare sînt cele ce s-au scris de cei din Țara Grecească” (Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688–1714), ed. A. Ilieș, București, 1970, p. 52).
- 15
C. Dima-Drăgan, M. Caratașu, „Les ouvrages d’histoire byzantine de la bibliothèque du prince Constantin Brancovan”, în Revue des études sud-est européennes, 3-4, 1967, pp. 434–445.
- 16
I. Bianu, N. Hodoș, op. cit., pp. 342.
- 17
Ibidem, p. 350. Aceleași lucruri se spun în „Mineiul” apărut la Buzău în 1698 prin strădania episcopului Mitrofan (ibidem, p. 366) și în „Triodul” buzoian din 1700 (ibidem, p. 403), într-un „Penticostar” din 1701 – unde mitropolitul Teodosie punea alături asemănarea cu „marele împăratu Constantin” și descendența din „preslăvitul neam al strămoșilor... Băsărăbești” (ibidem, p. 413) într-o „Psaltire” din același an (ibidem, p. 415) și într-o alta din 1703 (I. Bianu, D. Simonescu, Bibliografia..., IV, București, 1944, p. 31).
- 18
I. Bianu, N. Hodoș, op. cit., pp. 419-420. Are o a doua ediție în 1702 (I. Bianu, D. Simonescu, op. cit., p. 28). În alte texte decât în cele românești comparația Constantin cel Mare – Constantin Brâncoveanu apare, sub pana fostului patriarh al Antiohiei Atanasie, în „Liturghierul greco-arab” tipărit la Snagov în 1701 de Antim Ivireanul (ibidem, p. 432) sau într-o „Psaltire” arabă de la Alep în 1706 (ibidem, pp. 471-472); după cum e găsită în mărturii mai curând modeste, dar grăitoare, precum pe o sabie de epocă (Inscripțiile medievale ale României I, Orașul București, București, 1965, nr. 1192, p. 782). Pe de altă parte, pentru cronicarul său „oficial”, Radu Greceanu, Brâncoveanu era urmașul – în bune fapte – al lui Constantin cel Mare și al lui Justinian (op. cit., p. 53).
- 19
Opere, ed. G. Strempel, București, 1982, p. 295.
- 20
Prin bunica sa Anca din Coiani – fiică a marelui ban Șerban din Izvorani și a Mariei, fiica lui Radu Craiovescu –, sub Radu Șerban născându-se confuzia legitimă între Basarabi și Craiovești, preluată de Matei Basarab, numele basarabesc devenind într-a doua parte a secolului al XVII-lea, la Șerban Cantacuzino și la Constantin Brâncoveanu, un patronim. Pentru bibliografia chestiunii vezi Studiul meu „Câțiva „oameni noi”, ctitori medievali”, în Itinerarii medievale, București, 1979, p. 85, nota 145.
- 21
Gr. Tocilescu, Biserica episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeș, București, 1886, p. 52.
- 22
Acest pasaj se regăsește în Civilizația românilor..., II, p. 78.
- 23
I. Bianu, N. Hodoș, op. cit., p. 231, p. 234.
- 24
Ibidem, p. 247; ele se repetă aidoma în „Apostolul” din 1683 (ibidem, p. 260).
- 25
R. Theodorescu, op. cit., p. 91.
- 26
N. Stoicescu, op. cit., p. 126.
- 27
N. Iorga, op. cit., pp. 194-195. Întreg tonul pisaniei este cronicăresc, precum pasajul în care se vorbește de distrugerea Bistriței după ce a fost ctitorită de Barbu Craiovescu: „iară despre aceia reaua vrășmășie a crudului Mihnei vodă Dracea, ce-au avut pre dînsul, den fața pămîntului a o ștearge silind, cu tunuri și cu alte cinii zidurile i-au surpat”.
- 28
C. Nicolescu, Argintăria laică și religioasă în țările române (sec. XIV-XIX), București, 1968, p. 140, pp. 142-144, p. 210, p. 213, p. 261, pp. 300—301. Atunci când Constantin Brâncoveanu devine domn, o apropiată rudă a sa din neamul cantacuzinesc, cunoscut și el, marele vornic Șerban II Măgureanu – fiul lui Drăghici și vărul primar al voievodului în scaun –, repară în 1709 bolnița mănăstirii de la Bistrița unde este zugrăvit alături de soția sa Andreiana.
- 29
Ne-o spune limpede „Cronica anonimă” în legătură cu alegerea sa în scaunul țării: „și făcură socoteală că Constandin log. Brâncoveanu este neam de al lui Matei Vodă” (Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, ed. C. Grecescu, București, 1959, p. 5). Prezența efigiei lui Matei Basarab, nu numai în pictura votivă de la Hurezi, ci și în alte ctitorii ale neamului brâncovenesc – la Surpatele, la Brâncoveni –, constituie pandantul plastic al unei asemenea justificări. Mentalitatea epocii era foarte atentă la „legitimisme” de tot felul, chiar și în ocazii cu o relevanță politică cu un caracter aproape simbolic, cum va fi fost căsătoria Stancăi, fiica Brâncoveanului, cu ultimul mușatin Radu Iliaș – fiul lui Iliaș Alexandru, efemer domn al Moldovei între 1666 și 1668 – „fiind neam bătrîn de domn, carele se trăgea din Pătru vodă Rareș” (ibidem, p. 34).
- 30
C. Moisescu, Târgoviște. Monumente istorice și de artă, București, 1979, p. 205; G. Mihăescu, E. Fruchter, Curtea domnească din Târgoviște, București, 1986, p. 107. Mărturisesc a fi crezut mult timp că acest Mihnea ar putea fi Mihnea al III-lea, domnind la București în 1658–1659, bănuit a descinde din Drăculești, ca fiu al lui Radu Mihnea, imitator – în multe privințe – al lui Mihai Viteazul și prin aceasta potrivit a figura în tabloul votiv de la Târgoviște. Împotriva acestei atribuiri se poate aduce însă un argument hotărâtor: acest baroc „princeps et archidux Valachiae Transalpinae”, domnind cu exact trei decenii înainte de pictarea bisericii din curtea domnească a fostei reședințe domnești a Munteniei, era departe, foarte departe de a fi, în 1698, o amintire pioasă pentru domnul de la București, devreme ce bunicul patern al lui Constantin Brâncoveanu, Preda, fusese victima nevinovată – o precizează „Letopisețul cantacuzinesc” – a acestui Mihnea al III-lea tocmai.
- 31
Geschichte des transalpinischen Daciens, I, Viena, 1781, p. 300.
- 32
Bibliografia chestiunii la R. Theodorescu, op. cit., I, p. 178.
- 33
Idem, op. cit., II, p. 14 și următoarele.
- 34
V. Drăghiceanu, „Curțile domnești brâncovenești. IV Curți și conace fărămate”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, IV, 1911, p. 60.
- 35
Radu logofăt Greceanu, Istoria domniei..., p. 102.
- 36
R. Theodorescu, op. cit., p. 128.
- 37
I. Bianu, N. Hodoș, op. cit., pp. 398.
- 38
H. Focillon, „L’ancien art roumain”, în Moyen Age. Survivances et reveils. Montreal, 1945, p. 190.
- 39
F. Gilbert, „The Renaissance Interest in History”, în Art, Science and History in the Renaissance, ed. Ch. Singleton, Baltimore, 1967, p. 379. Secolul al XVII-lea european invoca nu odată, prin imagini și texte, descendențe prestigioase dar fictive (ceea ce, cu evidență, nu se petrecea la Hurezi sau la Potlogi): așa s-a întâmplat, după 1677, în Franța unde biserica pariziană a Invalizilor avea efigii în medalioane ce înfățișau pe strămoșii (!) merovingieni și carolingieni ai lui Ludovic al XIV-lea sau, ceva mai târziu, în Rusia lui Petru cel Mare unde, în 1705, Teofan Procopovici îl saluta pe țar ca descendent al cnejilor kievieni din vremea creștinării.
- 40
Semnificativ, în veacul al XVIII-lea, când un anume spirit istorist este din plin prezent în mentalitatea „genealogică” boierească din Țara Românească și Moldova, mai ales după 1750 el având ecouri în artă, în texte, în stemă (R. Theodorescu, op. cit., pp. 149-152), mediile românești din Transilvania erau permeabile unor preocupări similare, cu atât mai mult firești și necesare, compensatorii chiar, într-o arie unde românii erau supuși unor vexațiuni sociale, politice și confesionale bine știute. În acest sens tocmai, capătă o valoare deosebită identificarea lui Mihai Viteazul, alături de Constantin Brâncoveanu, în tabloul votiv pictat în 1723 la Biserica Sf. Arhangheli din Ocna Sibiului unde ctitori succesivi ar fi fost fiul lui Patrașcu cel Bun și fiul lui Papa din Brâncoveni, și unul și celălalt protectori ai ortodoxiei ardelene (V. Drăguț, „Un portret necunoscut al lui Mihai Viteazul. Însemnări privind biserica din Ocna Sibiului”, în Buletinul Monumentelor Istorice, 4, 1972, p. 61), ca și înregistrarea – în aceleași părți meridionale ale Transilvaniei – a unui original interes pentru genealogia neamului său, la un român din Țara Făgărașului, Ionaș Monea din Veneția de Jos, care în 1728 punea să se sape o inscripție în piatră cu istoria descendenței familiei până în timpurile legendarului Negru Vodă (P. Chihaia, „Negru vodă” în tradiția Țării Făgărașului, în De la „Negru vodă” la Neagoe Basarab, București, 1976, pp. 193-197).
- 41
Despre acestea vezi considerațiile mele din op. cit., p. 122.