Origen1 a fost, prin excelență, un om al Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu fiind, în scrierile acestui autor alexandrin, o continuă ruminatio. Pentru Origen, Sfânta Scriptură este autoritatea absolută a Adevărului, negăsind vreo cugetare a lui care să nu se fundamenteze pe Cuvântul scripturistic.
Spiritualitatea scripturistică profundă, care caracterizează gândirea lui Origen, nu a făcut ca acesta să nu se ocupe în scrierile lui și de aspectele exterioare ale rugăciunii, precum rolul trupului în lucrarea rugăciunii, sau locul și timpul săvârșirii acesteia, în care vede de cele mai multe ori realități duhovnicești, pe care încearcă să le înțeleagă și să ni le facă cunoscute: „Dacă credem că «Legea este duhovnicească»2 și dacă înțelegem duhovnicește cuprinsul ei, atunci din acest text se degajă o mare dobândă pentru suflet. Textul acesta mă învață că dacă depășesc neputința copilăriei și voi încerca să am cugetul unui copil și dacă «devenit bărbat am lepădat cele ale copilului» (I Corinteni XIII, 11) și, aș zice că am devenit un «om nou»”3.
În acest sens, în tratatul său Despre rugăciune (Περὶ Εὐχῆς), pe parcursul a două capitole (XXXI și XXXII), Origen tratează aspectele formale ale rugăciunii: despre locul rugăciunii, despre timpul potrivit rugăciunii, ținuta fizică (σχῆμα) din timpul rugăciunii, precum și direcția în care trebuie să privim4. Ascultând de cuvintele Sfintei Scripturi, Origen recomandă ce atitudine a corpului corespunde cel mai bine stării spirituale necesare persoanei care se roagă. Poziția „cea cu întinderea mâinilor și cu ochii ridicați”5, transpune în chip deplin ideea că trupul este pregătit pentru a reflecta mai îndeaproape caracteristicile specifice sufletului, în momentul rugăciunii, devenind ca icoana (εἰκών) acestuia. Astfel, precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, „descriind dispoziția, că trebuie să ne rugăm fără mânie și fără ceartă, iar pentru ținută, să ridicăm mâini cuviincioase6 [...], iar cu privire la orientarea privirii, se spune în cartea Înțelepciunii lui Solomon: «Să se înțeleagă că trebuie să mânecăm și să-Ți mulțumim mai înainte de răsăritul soarelui și să privim spre înălțarea Soarelui luminii»7”8.
1. Locul rugăciunii (τόπος εὐχῆς)
Origen, pornind de la cuvântul Mântuitorului Hristos9 și de la sfatul Sfântului Apostol Pavel din Epistola I Către Timotei6, spune că trebuie să ne rugăm în orice loc, însă pentru a nu fi tulburați de nimeni și de nimic este mai bine a ne ruga în propria casă, alegând în aceasta un loc potrivit: „Cât despre loc, trebuie știut că orice loc este potrivit pentru rugăciune, pentru cine se roagă cum se cuvine (καὶ περὶ τόπου δὲ ἰστέον ὅτι πᾶς τόπος ἐπιτήδειος εἰς τὸ εὔξασθαι ὑπὸ τοῦ καλῶς εὐχομένου γίνεται) [...]. Pentru ca fiecare să-și săvârșească rugăciunea în liniște și fără să fie tulburat (ὑπὲρ τοῦ ἐφ᾽ ἡσυχίας μὴ περισπώμενον), fiecare poate avea un loc anumit și ales în propria lui casă, dacă este posibil, locul cel mai de frunte, ca să zicem așa, și acolo să ne rugăm, făcând pe lângă o cercetare generală (πρὸς τῷ καθολικῷ τῆς περὶ αὐτοῦ ἐξετάσεως ἐπισκοποῦντα) și o apreciere dacă la locul rânduit pentru rugăciune nu s-a săvârșit vreo nelegiuire și nu s-a făcut ceva împotriva judecății sănătoase (εἰ ἐν τῷδε τῷ τόπῳ, ᾧ εὔχεται, οὐ παρανενόμηταί ποτε καὶ παρὰ τὸν ὀρθὸν λόγον πεποίηται)”10. Cardinalul Jean Daniélou vede aici o mărturie pentru existența oratoriilor în casele particulare încă din secolul al III-lea11. În acest context, Origen pune problema moralității săvârșirii rugăciunii în locul în care are loc unirea trupească dintre soți (μίξις), pretinzând doar ca în locul în care se săvârșește rugăciunea să nu se fi făcut vreo nelegiuire „căci dacă a făcut aceasta, el s-a adus, oarecum, nu numai pe sine, ci și locul rugăciunii sale într-o astfel de stare, încât privirea lui Dumnezeu se întoarce de acolo (ὡς φυγεῖν ἐκεῖθεν τὴν ἐπισκοπὴν τοῦ θεοῦ)”12. Origen nu este adeptul unei asceze severe și nesăbuite, ci recomandă creștinilor căsătoriți să împlinească cu rânduială cele ale căsătoriei, urmând întru totul învățăturii Sfântului Apostol Pavel: „Iată și o altă îndrumare despre felul în care trebuie să ne rugăm: «Bărbați și femei, să nu vă lipsiți unul de altul, decât numai cu bună învoială și până la un timp, ca să vă îndeletniciți cu rugăciunea, iar după aceea să fiți iarăși împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre»13. Reiese, așadar, din cele de mai sus că rugăciunea nu-i pe drum bun dacă lucrarea tainelor negrăite ale căsniciei nu e respectată cum se cuvine și fără patimă; căci buna înțelegere dintre soți înlătură dezordinea patimilor, potolește poftele și împiedică bucuria păgubitoare a Satanei”14.
De la rugăciunea particulară, Origen trece la rugăciunea comunitară, spunând că acel loc de rugăciune „e plăcut și folositor, în care se adună credincioșii, unde și puterile îngerești sunt de față la adunările credincioșilor și unde e de față puterea (δύναμις) Domnului și Mântuitorului nostru și pe lângă aceasta și duhul sfinților (πνευμά των ἁγίων), și cred că și al celor mai de demult adormiți, precum și, desigur, al acelora care mai sunt încă în viață, deși nu este ușor de arătat în ce fel”15, concluzionând că „locul cel mai potrivit pentru rugăciune este acela unde se adună sfinții, în Biserică (ἐπὶ τῆς τῶν ἁγίων καὶ εὐλαβέστερον ἐπὶ τὸ αὐτὸ τῇ ἐκκλησίᾳ)”16.
2. Timpul pentru rugăciune (χρόνος εἰς εὐχήν)
Urmând Sfântului Apostol Pavel, care recomandă creștinilor rugăciunea neîncetată17, Origen învață că trebuie să ne rugăm continuu, „considerând întreaga viață a creștinului ca o neîntreruptă și mare rugăciune, din care ceea ce numim noi în mod obișnuit «rugăciune» nu-i decât o părticică”18, înțelegând prin aceasta, sigur, nu rugăciunea cu buzele, ci o stare duhovnicească a creștinului: „întrucât săvârșirea binelui și împlinirea poruncilor fac parte din rugăciune, trebuie să înțelegem că nu se poate să nu împreunăm rugăciunea cu fapta bună și fapta bună cu rugăciunea”18. Rugăciunea obișnuită, cea cu buzele, trebuie săvârșită de credincioși „cel puțin de trei ori pe zi, după cum reiese din istoria lui Daniel, care se ruga de trei ori pe zi în vremea când știm că-l pândea un pericol atât de mare19. Și rugăciunea lui Petru de la ora a șasea, când s-a urcat pe acoperiș ca să se roage20 și a văzut acel vas pogorându-se din cer, care a fost lăsat jos pe pământ de cele patru capete21, marchează pe cea de a doua din cele trei rugăciuni din zi, despre care vorbește David: «Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea»22, pe când a treia, cea din urmă, se află exprimată în cuvintele: «Ridicarea mâinilor mele este o jertfă de seară»23. Dar am fi fără de cuviință, dacă am trece timpul nopții fără de rugăciune, întrucât David zice: «La miezul nopții m-am sculat ca să Te laud pe Tine, pentru judecățile dreptății Tale»24, precum Pavel, cum se mărturisește în Faptele Apostolilor25, s-a rugat la Filipi deodată cu Sila, la miezul nopții, și a lăudat pe Dumnezeu, încât și cei din temniță i-au auzit”26. Astfel, unii cercetători ai scrierilor lui Origen au considerat că cele trei rugăciuni din zi ar trebui înțelese astfel: prima la miezul nopții, a doua înainte de masă, a treia seara; alții au propus ceasurile III, VI și IX27. Sigur că Origen nu atribuie aceste rugăciuni unor ore precise, însă ceea ce spune lămurit este că trebuie să avem rugăciune neîncetată și să nu uităm de pravilă atât seara, cât și la ivirea zorilor: „ceea ce se pare să fie luat din psalmi unde este scris: «ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară». Și tot așa în legătură cu locul: «Vreau ca bărbații să se roage în tot locul»”8.
După exemplul Mântuitorului, Arhiereul Cel Veșnic și Mijlocitor necontenit înaintea Tatălui, și noi trebuie să ne rugăm fără încetare: „El Se roagă cu cei care se roagă și stăruie pentru cei care stăruie. Însă El nu se roagă ca pentru niște casnici ai Săi, pentru aceia care nu se roagă necontenit în numele Său, nici nu va reprezenta înaintea lui Dumnezeu pe cei care nu urmează îndrumările Sale de a se ruga în tot timpul, fără să se ostenească [...]. Cine, dintre cei care cred în cuvântul neînșelător al lui Iisus, n-ar fi îmboldiți spre rugăciune neîncetată, câtă vreme El zice: «Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide»?28. Binevoitorul Tată dă pâine vie celor ce cer de la Tatăl29, iar nu piatră, care, după voia potrivnicilor, s-ar preface pentru Iisus și ucenicii Lui în hrană, celor ce au primit Duhul înfierii Tatălui, «darul Său cel bun îl dă Tatăl acelor care-L roagă, întrucât El lasă să cadă ploaie din cer»”30.
3. Despre ținuta/postura pe care trebuie s-o aibă rugătorul (περὶ τοῦ σχήματος, ὃ δεῖ ἔχειν τὸν εὐχόμενον)
Origen denumește starea duhovnicească care trebuie să preceadă rugăciunea, cu termenul κατάστασις, în timp ce atitudinea exterioară, poziția sau ținuta este desemnată de cuvântul σχῆμα. În acest caz, „distincția terminologică nu trebuie înțeleasă într-un sens prea rigid, ci trebuie văzută mai presus de toate ca un semn al efortului lui Origen de a evidenția lucrarea rugăciunii în toată plinătatea ei și, prin urmare, de a ilustra dinamica rugăciunii ca lucrare care implică atât sufletul, cât și trupul. Mai mult decât atât, aceste două dimensiuni sunt deja înscrise în pasajul biblic la care Alexandrinul revine constant pentru a-și stabili raționamentul: este vorba de I Timotei II, 8-9, care, în ochii lui, dictează condițiile esențiale ale persoanei care se roagă”31. Origen pare preocupat mai ales de asigurarea condițiilor interioare corecte pentru actul de rugăciune, insistând asupra necesității de a „înălța sufletul”, chiar înainte de a „înălța mâinile și ochii”5. Această înălțare duhovnicească este posibilă prin retragerea în singurătate, printr-un efort de concentrare interioară și de detașare de tulburările cauzate de gânduri, prin amintirea de Dumnezeu și curățirea consecventă de tot ceea ce nu este conform cu cele dumnezeiești, având sentimentul de iertare și dragoste pentru toți: „Cred că cine are să vină la rugăciune, dacă se reculege puțin și se pregătește, atunci va fi mai cu grijă și mai concentrat pe toată durata rugăciunii. Dacă am alungat orice ispitire și orice tulburare a gândurilor, dacă ne-am adus aminte după cât e posibil de măreția momentului care se apropie, dacă suntem conștienți că e lucru nesimțit să ne apropiem de Dumnezeu cu lene, cu nepăsare și oarecum cu dispreț, și dacă am îndepărtat toate preocupările străine, ei bine, numai așa să venim la rugăciune, întinzând oarecum sufletul înaintea mâinilor și ridicând spre Dumnezeu cugetul și, înainte de a ne ridica de jos, să înălțăm inima, așezând-o în fața Stăpânului a toate, fără să mai păstrăm nici o amintire a celor care ne-au nedreptățit, așa cum vrem ca nici Dumnezeu să nu-Și amintească de câte am păcătuit împotriva Lui și a altora din cei mai apropiați, sau de câte mai suntem conștienți că le-am făcut împotriva bunului simț”5.
Cea mai bună poziție a trupului în timpul rugăciunii este cea cu mâinile întinse și cu ochii ridicați, Origen văzând în această postură a trupului icoana sufletului rugătorului, însă rugăciunea neîncetată nu solicită o anumită postură a trupului, iar circumstanțele pot solicita și altă poziție (σχῆμα): „Nu trebuie să ne îndoim că din nenumăratele poziții ale trupului nostru la rugăciune, cea cu întinderea mâinilor și ridicarea ochilor este de preferat înainte de toate, căci trupul aduce astfel imaginea însușirilor care se potrivesc mai bine sufletului la rugăciune. Zicem acest lucru dacă nu există alte împrejurări care le-ar infirma. Căci, în anumite împrejurări, este cuvenit să ne rugăm și șezând, de pildă din cauza unei boli de picioare, care nu poate fi trecută cu vederea, sau chiar zăcând din cauza unei febre sau a altor slăbiciuni de acest fel. Alteori, din cauza împrejurărilor, când, de exemplu, navigăm sau afacerile nu îngăduie să ne retragem și să facem rugăciunea cuvenită, atunci ne putem ruga și fără să dăm de înțeles că facem aceasta”5. Înălțarea mâinilor în timpul rugăciunii este asemănată de Origen, în alte omilii, cu brațele ridicate de Moise la rugăciune, ce prefigurau brațele Domnului, răstignit pe Cruce: „De ce se tem demonii? De ce tremură? Desigur, de crucea lui Hristos [...]. Iată-i deci «cuprinși de frică și de cutremur», când văd semnul crucii înfipt temeinic în noi și «măreția acelor brațe», pe care Domnul le-a întins pe Cruce după ce spune: «în toată vremea am întins mâinile Mele spre acest popor necredincios și fățarnic». Ei nu se vor teme și spaima nu-i va cuprinde, decât dacă văd, în fine, această cruce a lui Hristos și dacă puteți spune: «Mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului meu Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume» (Galateni VI, 14)”32. Rugăciunea cu mâinile ridicate nu era o noutate, ea fiind menționată încă din Antichitate, de către filosoful Aristotel, care scria că „toți oamenii ridicăm mâinile către cer pe când ne rugăm” (καὶ γὰρ πάντες ἄνθρωποι ἀνατείνομεν τὰς χεῖρας εἰς τὸν οὐρανὸν εὐχὰς ποιούμενοι)33 sau de către oratorul Demosthenes: „înălțând mâna dreaptă și mâna stângă tuturor zeilor olimpieni și zeițelor olimpiene” (θεοῖς Ὀλυμπίοις καὶ Ὀλυμπίαις πάντεσσι καὶ πάσαις, δεξιὰς καὶ ἀριστερὰς ἀνίσχοντας)34.
În ceea ce privește îngenuncherea (ἡ γονυκλισία), Origen spune că e potrivită rugăciunii de pocăință, fiind simbolul omului smerit, dar și semnul adorării lui Dumnezeu: „Atunci când vrem să ne învinovățim de propriile păcate înaintea lui Dumnezeu trebuie să plecăm genunchii și să ne rugăm pentru a ne izbăvi de ele și pentru iertarea lor. Această atitudine e simbolul omului care se smerește și se supune, cum spune Sfântul Pavel: «Pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, de la Care își trage numele orice neam și în cer și pe pământ»35. Plecarea duhovnicească a genunchilor e numită așa pentru că toate se pleacă înaintea lui Dumnezeu, în numele lui Iisus, și orice există se supune Lui. Apostolul pare să arate acest lucru în cuvintele: «Ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt»36”37.
Capitolul XXXII din tratatul lui Origen Despre rugăciune este dedicat direcției (κλίμα) spre care trebuie să fim orientați atunci când ne rugăm: „cine nu va recunoaște îndată că răsăritul ne arată ceea ce trebuie să cerem și că într-acolo trebuie să ne îndreptăm, în semn că sufletul privește spre răsăritul adevăratei lumini (ὡς τῆς ψυχῆς ἐνορώσης τῇ τοῦ ἀληθινοῦ φωτὸς ἀνατολῇ)?”38. Întotdeauna este de preferat să ne rugăm către răsărit (ἀνατολή), nu către apus (δύσις): „Iar dacă în mod rațional este de preferat răsăritul, de ce să n-o facem pretutindeni la fel?”38. Aceste lucruri sunt întărite și într-o altă omilie a lui Origen, scriind: „Spre exemplu, să plecăm genunchii, rugându-ne, să ne întoarcem doar spre Răsărit, excluzând oricare alt punct al cerului spre a ne face ascultate rugăciunile” (Nam quod, verbi gratia, genua flectimus orantes, et quod ex omnibus coeli plagis ad solam orientis partem conversi orationem fundimus)39.
În ceea ce privește îmbrăcămintea potrivită în timpul rugăciunii, Origen îndeamnă la bună cuviință și simplitate: „Iată acum și felul cum trebuie să ne rugăm: «vreau, deci, ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire. Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoabă din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit și din aur sau din mărgăritare, sau din veșminte de mult preț, precum se cuvine unor femei care se făgăduiesc temerii de Dumnezeu, făcându-și lor podoabă din fapte bune»”40.
Toate aspectele exterioare ale credinciosului în timpul rugăciunii nu sunt altceva decât mărturia unei conștiințe a prezenței lui Dumnezeu și a sfinților în rugăciune: „Cele spuse adineauri le putem argumenta pe baza Sfintei Scripturi în modul următor: Cel ce se roagă se cade să ridice «mâini sfinte»6, ceea ce înseamnă că va ierta tuturor greșelile lor41, alungând din suflet patima mâniei și nepizmuind pe nimeni. Tot astfel, pentru ca mintea să nu fie stăpânită de gânduri străine, va trebui ca în timpul rugăciunii să uite tot ce nu este în legătură cu rugăciunea. Ce ar putea fi mai fericit decât acest lucru? Tocmai despre aceasta ne învață Pavel în întâia epistolă către Timotei, cu vorbele: «Vreau, așadar, ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini cucernice, fără de mânie și fără de gâlceavă»6. Cât despre femei, ele trebuie să fie, mai ales la rugăciune, cuviincioase și curate atât sufletește cât și trupește, dar, în chip deosebit, trebuie să fie temătoare de Dumnezeu, alungând din inima lor orice gând nestăpânit și orice apucături femeiești. Ar mai putea fi pusă la îndoială fericirea unei femei care se pregătește de rugăciune așa cum o arată și ținuta?”42.
În concluzie, dispozițiile exterioare în lucrarea rugăciunii nu au decât rolul de a înălța ochii sufletului (οἱ ὀφθαλμοὶ τοῦ διανοητικοῦ) în așa măsură încât să nu mai zăbovească asupra celor pământești și să nu se mai lase împovărați de reprezentări lumești (φαντασία), atingând o înălțime atât de mare, încât, practic, nici să nu mai vadă lucrurile din lumea aceasta, ci să-și pironească gândul doar la Dumnezeu, pe care-L ascultă cu respect și cu evlavie, prefăcându-se în același chip din slavă în slavă (μεταμορφουμένους ἀπὸ δόξης εἰς δόξαν), ca de la Duhul Domnului43.
Locul, direcția, timpul și ținuta rugătorului înlesnesc împărtășirea harului dumnezeiesc, precum ne lămurește Psalmistul când zice: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne!”44. Înălțarea sufletului spre lumina Duhului înseamnă depărtare de cele trupești, căci de la o vreme nu numai că urmează Duhului, ci se și unește intim cu Dumnezeu: «Către Tine, ridic sufletul meu» (πρὸς σὲ ἦρα τὴν ψυχήν μου)45. Cum, dar, nu se va lepăda de ceea ce este (τὸ εἶναι) ca să devină un suflet înduhovnicit (ψυχὴ πνευματικὴ γίνεται)?46.
- 1
Psalmul CXLI, 2.
- 2
Romani VII, 14.
- 3
Origen, Omilii la Numeri, I, 1, în Scrieri alese. Partea I: Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, col. „PSB”, vol. 6, Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 140.
- 4
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 1, în Scrieri alese. Partea a II-a, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, col. „PSB”, vol. 7, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 283.
- 5a5b5c5d
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 2, p. 284.
- 6a6b6c6d
I Timotei II, 8.
- 7
Înțelepciunea lui Solomon XVI, 28.
- 8a8b
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 1, pp. 283-284.
- 9
Matei I, 11.
- 10
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 4, p. 285.
- 11
Jean Daniélou, Origène, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1948, p. 45.
- 12
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 4, pp. 285-286.
- 13
I Corinteni VII, 5.
- 14
Origen, Despre rugăciune, II, 2, p. 202.
- 15
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 5, p. 286.
- 16
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 7, p. 288.
- 17
I Tesaloniceni V, 17.
- 18a18b
Origen, Despre rugăciune, XII, 2, p. 224.
- 19
Daniel VI, 11-12.
- 20
Fapte X, 9.
- 21
Fapte X, 11.
- 22
Psalmul V, 3.
- 23
Psalmul CXL, 2.
- 24
Psalmul CXVIII, 62.
- 25
Fapte XVI, 25.
- 26
Origen, Despre rugăciune, XII, 2, pp. 224-225.
- 27
Cf. P.G. 11, 1647.
- 28
Luca XI, 9.
- 29
Romani VIII, 15.
- 30
Matei IV, 3; Luca XI, 11.
- 31
Lorenzo Perrone, La preghiera secondo Origene. L’impossibilità donata, Ed. Morcelliana, Brescia, 2011, pp. 153-154.
- 32
Origen, Omilii la Cartea Ieșirii VI, VII, în col. „PSB”, vol. 6, p. 102.
- 33
Aristotel, „Περὶ Κόσμου” (Despre Univers), 6, 400 a, în Aristotle, On Sophistical Refutations. On Coming-to-be and Passing Away. On the Cosmos, col. „Loeb Classical Library”, no. 400, trad. Edward Seymour Forster și David John Furley, Harvard University Press, 1955, p. 400.
- 34
Demosthenes, Orationes, 43: Împotriva lui Macartatus, 66, în Démosthène, Plaidoyers civils, tome II: Discours XXXIX – XLVIII, texte établi et traduit par Louis Gernet, „Collection des Universités de France”, Ed. Les Belles Lettres, Paris, 1957, p. 117.
- 35
Efeseni III, 11-15.
- 36
Filipeni II, 10.
- 37
Origen, Despre rugăciune, XXXI, 3, pp. 284-285.
- 38a38b
Origen, Despre rugăciune, XXXII, 1, p. 288.
- 39
Origen, Omilii la Numeri, V, 1, în Homélies sur les Nombres, I: Homélies I-X. Texte latin de W. A. Baehrens (G.C.S.), Nouvelle édition par Louis Doutreleau, s.j., d’après l’édition d’André Méhat et les notes de Marcel Borret, s.j., coll. „Sources chrétiennes”, 415, Les Éditions du Cerf, Paris 1996, pp. 122-124.
- 40
Origen, Despre rugăciune, II, 2, pp. 201-202.
- 41
Matei VI, 14.
- 42
Origen, Despre rugăciune, IX, 1, pp. 217-218.
- 43
Origen, Despre rugăciune, IX, 2, p. 218.
- 44
Psalmul IV, 6.
- 45
Psalmul XXIV, 1.
- 46
Origen, Despre rugăciune, IX, 2, pp. 218-219.