În anul 233, Origen a primit o scrisoare de la prietenii săi, Ambrozie și Tatiana, cu o urgentă rugăminte, aceea de a respinge obiecțiile aduse creștinismului, în ceea ce privește necesitatea și valoarea rugăciunii: „Dacă, așa cum ați cerut, Ambrozie și Tatiana, va trebui să analizăm temeiurile acelora care cred că prin rugăciune nu se obține nimic și de aceea afirmă că rugăciunea e de prisos, nu vom evita să studiem, pe cât ne stă în putință, și această obiecție, luând ca punct de plecare tocmai εὐχὴ în înțelesul lui obișnuit și simplu în care e luat”1. Origen a răspuns rugăminții prietenilor săi, alcătuind tratatul Despre rugăciune.
Acest tratat al lui Origen, în ciuda interesului deosebit pe care îl prezintă pentru spiritualitatea creștină și istoria dogmelor, nu a constituit obiectul unor studii aprofundate, până spre sfârșitul secolului al XX-lea, când se constată o creștere uimitoare a acestora, începând cu vestita monografie a lui Wilhelm Gessel2, care a determinat un progres substanțial în înțelegerea scrierii lui Origen Despre rugăciune. Studiile lui Lorenzo Perrone3 și ale reputatei cercetătoare Francesca Cocchini4, alături de cele ale lui Alain Le Boulluec, G. Bendinelli, G. M. Vian, M. Simonetti, A. M. Castagno, E. Prinzivalli, A. Camplani, A. Penati Bernardini, au făcut să creștem foarte mult în înțelegerea profunzimii duhovnicești a acestui tratat și a tradiției textului parvenit până la noi.
Scris probabil spre anii 234–235, în Cezareea Palestinei5, tratatul Despre rugăciune este una dintre cele mai profunde scrieri care se apleacă asupra acestui subiect, fiind cel mai vechi tratat despre rugăciune, alături de scrierea cu același nume a lui Tertulian, De Oratione. Această scriere nu este menționată în catalogul lui Ieronim din Epistola XXXIII, însă apare semnalată în Apologia pentru Origen a lui Pamfil6.
Dificultăților datorate profunzimii conținutului trebuie adăugate cele ale tradiției textului7, care ne-a parvenit integral într-un singur manuscris grecesc, păstrat astăzi la Biblioteca din Cambridge: Codex Cantabrigensis (olim Holmiensis) B 8.10, din secolul al XIV-lea, corupt în foarte multe locuri, ceea ce obligă editorii să dovedească acribia lor conjecturală, și parțial într-un manuscris parizian din secolul al XV-lea, Codex Colbertinus 3607, cunoscut astăzi cu numele de Codex Parisianus 1788, păstrat în Biblioteca Națională din Paris.
Tratatul Despre rugăciune are trei părți, precedate de o introducere.
În προοιμίον (cap. I–II), Origen arată dificultatea subiectului: „Cred că unul din aspectele prin care iese mai mult în evidență slăbiciunea noastră este și arătarea clară, corectă și cuviincioasă a felului în care trebuie făcută rugăciunea, a pricinilor pentru care trebuie să ne rugăm, a felului în care să ne rugăm, a cuvintelor pe care să le spunem în rugăciune, a timpului celui mai potrivit pentru rugăciune și a multora de felul acestora”8. Prima parte (cap. III–XVII), tratează despre rugăciune în general, făcând și o explicație filologică și de hermeneutică biblică a sensurilor a doi termeni grecești întâlniți în Sfânta Scriptură pentru cel de rugăciune: εὐχὴ și προσευχὴ, dar și răspunde lui Ambrozie asupra folosului și necesității rugăciunii în viața spirituală. A doua parte a tratatului (cap. XVIII–XXX) este o exegeză asupra Rugăciunii Domnești, urmând demersul hermeneutic caracteristic celorlalte scrieri origeniene, a cărei amploare și profunzime este inegalată de Părinții primelor secole: „După ce am vorbit îndeajuns, pe măsura harului dat de Dumnezeu, prin Hristos, Unsul Său, despre problema rugăciunii în general, lucru pe care-l vor putea constata cei ce vor citi această carte, să luăm în considerare acum rugăciunea pe care ne-a lăsat-o Domnul, străduindu-ne să arătăm cât de desăvârșită este puterea ei”9. Partea a treia (capitolele XXXI–XXXIII) cuprinde o serie de sfaturi practice despre rugăciune: să se facă cu fața spre Răsărit, trebuie însoțită de lupta împotriva patimilor și curățirea inimii, poziția trupului, locul rugăciunii.
În capitolul al XIII-lea al acestui tratat, Origen oferă și o clasificare a rugăciunii, urmându-i Sfântului Apostol Pavel10, pe care o împarte în patru mari clase: rugăciuni de cerere (δέησις)11, de invocare (προσευχὴ)12, de mijlocire (ἔντευξις)13 și de mulțumire (ἐυχαριστία)14: „Și fiindcă Apostolul folosește, în cea dintâi epistolă către Timotei, patru numiri pentru patru lucruri care se apropie de această expunere despre rugăciune, va fi folositor să cităm cuvintele sale și să vedem dacă din cei patru termeni ai rugăciunii putem înțelege bine pe fiecare, în înțelesul lui adevărat. El spune așa: «Vă îndemn, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți oamenii». După părerea mea, rugăciunea de cerere este o rugăciune stăruitoare pentru a obține ceea ce lipsește cuiva. Rugăciunea de laudă este cea făcută spre preamărirea lui Dumnezeu, pentru lucruri mai mari, cu o mai mare înălțare sufletească. Rugăciune de mijlocire este rugăciunea către Dumnezeu, pentru unul care are oarecum o mai mare încredere. Rugăciune de mulțumire este mărturisirea recunoștinței pentru bunurile primite de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cel ce mulțumește este copleșit de mărimea binefacerii, arătându-se bunătatea binefăcătorului”15.
Vedem, așadar, în acest fragment o definiție clară a rugăciunii de mulțumire: „Εὐχαριστίαν δὲ τὴν ἐπὶ τῷ τετευχέναι ἀγαθῶν ἀπὸ θεοῦ μετ› εὐχῶν ἀνθομολόγησιν (Rugăciune de mulțumire este mărturisirea recunoștinței pentru bunurile primite de la Dumnezeu)”15. În darurile primite de la Dumnezeu Se descoperă Însuși Dăruitorul. Nesfârșita iubire a lui Dumnezeu față de oameni poate fi recunoscută în fiecare dar de la Acesta. Mulțumind pentru bunătățile primite în viața noastră, ne împărtășim de iubirea lui Dumnezeu, întorcându-I iubirea dăruită: „Și câte ar mai putea înșira fiecare din noi, dacă și-ar aduce aminte cu mulțumire de binefacerile lui Dumnezeu și ar dori să-I aducă laudă pentru acestea? (Ὃσα δὲ καὶ ἕκαστος ἡμῶν, ἐὰν εὐχαρίστως μεμνημένος τῶν εἰς αὑτὸν εὐεργεσιῶν περὶ τούτων αἴνους ἀναπέμπειν τῷ θεῷ βούληται, ἔχει ἐκδιηγήσασθαι;)”16. Darurile desăvârșite ale lui Dumnezeu pentru oameni îl fac pe om să răspundă iubirii Sale, prin ceea ce devine, la rândul său, dar al omului către Dumnezeu, și anume rugăciunea: „Căci ce alt dar mai prețios ar putea fi adus lui Dumnezeu, de către o ființă cugetătoare, decât rugăciunea plină de bună mireasmă, izvorâtă dintr-o conștiință lipsită de mirosul păcatului (ποῖον γὰρ θεῷ δῶρον ἀπὸ τοῦ λογικοῦ μεῖζον ἀνα πέμπεσθαι δύναται εὐώδους λόγου εὐχῆς, προσφερομένης ἀπὸ συνει δότος μὴ ἔχοντος δυσῶδες ἀπὸ τῆς ἁμαρτίας)”17. Jocul de cuvinte, intraductibil ca formă în limba română, folosit de Origen în acest paragraf τοῦ λογικοῦ… λόγου εὐχῆς (ființă cugetătoare… cuvântul rugăciunii), arată tocmai relația iubitoare dintre Dumnezeu și om, concretizată în rugăciune, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care arată că Dumnezeu îl ajută pe om să înțeleagă cum să se roage și pentru ce să se roage: „De asemenea și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite18” (Romani VIII, 26)19.
Origen, în comentariile sale la Psalmi, prezintă o ierarhie a tipologiilor rugăciunii, amintite de Sfântul Apostol Pavel, considerând rugăciunea de mulțumire adusă lui Dumnezeu ca fiind cea mai înaltă formă de rugăciune: „μείζονα λέγων, ὡς εμοὶ δοκεῖ, της δεήσεως τῆν προσευχήν, καὶ τούτων τὴν ἔντευξιν, πάντων δὲ τὴν εὐχαριστίαν”20.
Explicând cei patru termeni δέησις, προσευχὴ, ἔντευξις și ἐυχαριστία, folosește o serie de exemple biblice. Dintre cei patru termeni scripturistici explicați, la cel de mulțumire (ἐυχαριστία), folosește un singur exemplu din Sfânta Scriptură, și anume cel din Evanghelia după Matei XI, 25: „Ca exemplu de rugăciune de mulțumire este acea enunțare a Domnului nostru: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost înaintea Ta, bunăvoința Ta». Când a zis: «Te slăvesc» e totuna ca și când ar fi zis: «Îți mulțumesc»”21. Vedem cum Origen, explicând acest verset scripturistic, arată contiguitatea semantică a verbelor εὐχαριστῶ (a mulțumi) și ἐξομολογέομαι (a se mărturisi), chiar dacă în terminologia teologică actuală cei doi termeni exprimă acțiuni diferite.
În finalul scrierii, revenind asupra acestor patru termeni care desemnează rugăciunea, Origen dă ca exemplu (παράδειγμα) pentru rugăciunea de mulțumire un fragment din Vechiul Testament, „putem folosi – scrie Origen – textul din Cartea a doua a Regilor, unde, după făgăduințele făcute de Natan, David rămâne uimit de darurile lui Dumnezeu (ἐκπλαγέντος τὰς τοῦ θεοῦ δωρεὰς), mulțumind (εὐχαριστοῦντος) pentru ele cu următoarele cuvinte: «Cine sunt eu, Doamne Dumnezeul meu, ce este casa mea de m-ai mărit așa?… Și ai mai vestit încă și de viitorul casei robului Tău! Este oare acesta lucru omenesc, Doamne, Dumnezeul meu? Și ce mai poate să-Ți spună David? Tu știi pe robul Tău, Doamne, Dumnezeule! Pentru cuvântul Tău și după inima Ta faci aceasta, descoperind toată măreția aceasta robului Tău, ca să Te mărească pe Tine, Doamne, Stăpânul meu»”22.
Hristos Domnul „scriind pe tablele inimilor”23 credincioșilor revarsă bunătatea Sa asupra acestora spre a-i ridica din văile necunoștinței spre înălțimile duhovnicești24, bunătatea lui Dumnezeu devenind astfel fundamentul rugăciunii de mulțumire: „Acela să se arate tot atât de mulțumitor față de Dumnezeu, pe cât este cel care a avut parte în foc de rouă răcoritoare. De asemenea și cel ale cărui rugăciuni au fost ascultate să zică: «Să nu dai sufletul care ți s-a încredințat pradă fiarelor sălbatice», care n-a auzit și n-a suferit nimic de mușcătura aspidei și a vasiliscului, fiindcă a pășit peste ele cu putere de la Hristos și a călcat peste lei și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului, fără să fie deloc vătămat. Unul ca acela să mulțumească mai mult decât Daniel, fiindcă a fost scutit de fiare mai înfricoșătoare și mai periculoase”25. Să mulțumim Domnului și pentru binele care vine în urma ispitirii, că acela ne înalță tot mai mult în creșterea noastră duhovnicească: „să mulțumim pentru binele care ni se arată prin ispitire (καὶ εὐχαριστῶμεν ἐπὶ τοῖς φανερουμένοις ἡμῖν διὰ τῶν πειρασμῶν ἀγαθοῖς)”26.
Mulțumirea ca recunoștință față de bunătățile primite de la Dumnezeu trebuie să fie adresată și sfinților, ba chiar și către oameni, prin care Dumnezeu trimite toată darea cea bună: „Rugăciunea, implorarea și mulțumirea se pot îndrepta și către sfinți, ba ultimele (implorarea și mulțumirea) se adresează nu numai către sfinți, ci chiar și către alți oameni (δέησιν μὲν οὖν καὶ ἔντευξιν καὶ εὐχαριστίαν οὐκ ἄτο πον καὶ ἀνθρώποις <ἁγίοις> προσενεγκεῖν), în timp ce rugăciunea se poate adresa numai către sfinți, de pildă Sfântului Pavel sau Sfântului Petru, ca să ne ajute și să ne facă demni de puterea dată lor de a ierta păcatele. Dacă, însă, am vătămat pe cineva, chiar dacă nu este sfânt, atunci ne este dat și nouă, dacă ne-am dat seama de greșeala săvârșită față de dânsul, să-l rugăm ca să ne acorde iertarea pentru ceea ce i-am greșit. Dacă, însă, acestea sunt de împlinit față de sfinți, cu cât mai mult va trebui să mulțumim lui Hristos, care, după voia Tatălui, ne-a adus atâtea binefaceri? (εἰ δὲ ἀνθρώποις ἁγίοις ταῦτα προσενεκτέον, πόσῳ πλέον τῷ Χριστῷ εὐχαριστητέον, τοσαῦτα ἡμᾶς βουλήσει τοῦ πατρὸς εὐεργετήσαντι;)”27.
Nu doar oamenii aduc mulțumiri lui Dumnezeu, ci și sfinții: „Tot așa, când sfinții aduc lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire, ei le aduc prin Iisus Hristos (εὐχαριστοῦντες οὖν οἱ ἅγιοι ἐν ταῖς προσευχαῖς ἑαυτῶν τῷ θεῷ διὰ Χριστοῦ Ἰησοῦ χάριτας ὁμολογοῦσιν αὐτῷ)”28.
Înduhovnicirea omului fiind un dar al Duhului lui Dumnezeu, primit prin părtășia cu Hristos Domnul, rezultă că omul îmbunătățit devine fiu al lui Dumnezeu, slujindu-I Acestuia cum se cuvine și aducându-I mulțumirea întru Hristos Domnul: „Rugăciunea noastră se adresează, așadar, în general lui Dumnezeu; să proslăvim pe Tatăl, pe Tatăl să-L preamărim, cererile să le adresăm Domnului întocmai ca unui Stăpân, mulțumirile să le aducem lui Dumnezeu Tatălui și Domnului, deși El nu este Domnul unui rob. Căci Tatăl poate fi considerat și ca Domn al Fiului și Domn al celor ce au devenit fii prin El. «După cum nu este un Dumnezeu al morților, ci al viilor», așa nu este un Domn al robilor de rând, ci al acelora care la început au fost sloboziți de frică, fiind nevârstnici, dar care, după aceea, s-au angajat cu drag într-o slujire mai plină de mulțumire decât cea din frică. Căci și în suflete, pentru cine știe citi în ele, există trăsături vizibile de slujitori ai lui Dumnezeu și de fii ai Lui (ἀλλὰ τῶν κατὰ μὲν τὰς ἀρχὰς φόβῳ διὰ τὴν νηπιό τητα ἐξευγενιζομένων μετὰ δὲ ταῦτα κατὰ τὴν ἀγάπην μακαριωτέραν τῆς ἐν φόβῳ δουλείαν δουλευόντων· εἰσὶ γὰρ καὶ ἐν τῇ ψυχῇ μόνῳ τῷ καρδίας βλέποντι χαρακτῆρες φανεροὶ δούλων θεοῦ καὶ υἱῶν αὐτοῦ)”29.
Rugăciunea de mulțumire trebuie să cuprindă atât darurile primite de toți oamenii, cât și cele primite de fiecare în dar: „La început, și ca o introducere în rugăciune, trebuie să se exprime o preamărire a lui Dumnezeu prin Hristos, Care Se proslăvește împreună întru Duhul Sfânt, Care e lăudat și El deopotrivă. După aceea, trebuie să aducă fiecare mulțumiri comune pentru binefacerile care privesc pe toți oamenii și pentru acelea pe care le-a primit fiecare (ἐν τῇ ἀρχῇ καὶ τῷ προοιμίῳ τῆς εὐχῆς λεκτέον τοῦ θεοῦ διὰ Χριστοῦ συνδοξολογουμένου ἐν τῷ ἁγίῳ πνεύματι συνυμνουμένῳ· καὶ μετὰ τοῦτο τακτέον ἑκάστῳ εὐχαριστίας τε κοινὰς, <τὰς> πρὸς πολλοὺς εὐεργεσίας προσάγοντα ἐπὶ τῆς εὐχαριστίας)”30.
Din cele expuse, vedem că scriitorul alexandrin, în tratatul său Despre rugăciune (Περὶ Εὐχῆς), accentuează importanța pentru viața duhovnicească a mulțumirii (εὐχαριστία) față de toate darurile de la Dumnezeu, aceasta fiind una dintre formele cele mai desăvârșite de rugăciune.
- 1
Origen, Despre rugăciune, V, 1, în Scrieri alese. Partea a II-a, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 7, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 208.
- 2
Wilhelm Gessel, Die Theologie des Gebetes nach De Oratione von Origenes, München-Paderborn-Wien, 1975.
- 3
Lorenzo Perrone, La preghiera secondo Origene. L'impossibilità donata, Ed. Morcelliana, Brescia, 2011.
- 4
Il dono e la sua ombra. Ricerche sul ΠΕΡΙ ΕΥΧΗΣ di Origene. Atti del I Convegno del Gruppo Italiano di Ricerca su «Origene e la Tradizione Alessandrina», a cura di Francesca Cocchini (Studia Ephemeridis Augustinianum, 57), Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, 1997.
- 5
Cf. Pierre Nautin, Origene: sa vie et son oeuvre, Ed. Beauchesne, Paris, 1977, p. 385.
- 6
Pamfil, Apologia pentru Origen, în Pamphile – Eusèbe de Césarée, Apologie pour Origène, Tome I, suivi de Rufin d'Aquilée, Sur la falsification des livres d'Origène, texte critique, traduction et notes par René Amacker et Éric Juno, coll. „Sources Chrétiennes”, no. 464, Les Éditions du Cerf, Paris, 2002.
- 7
Lorenzo Perrone, „Origène et la prière: Une lecture du Perì Euchês”, în Annuaires de l'École pratique des hautes études, 1997, no. 106, p. 341.
- 8
Origen, Despre rugăciune, II, 1, p. 201.
- 9
Origen, Despre rugăciune, XVIII, 1, p. 237.
- 10
I Timotei II, 9: Παρακαλῶ οὖν πρῶτον πάντων ποιεῖσθαι δεήσεις, προσευχάς, ἐντεύξεις, εὐχαριστίας, ὑπὲρ πάντων ἀνθρώπων (Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii).
- 11
lat. obsecratio.
- 12
lat. oratio.
- 13
lat. postulatio.
- 14
lat. gratiarum actio.
- 15a15b
Origen, Despre rugăciune, XIV, 2, p. 229.
- 16
Origen, Despre rugăciune, XIII, 3, p. 226.
- 17
Origen, Despre rugăciune, II, 2, p. 202.
- 18
Ὡσαύτως δὲ καὶ τὸ πνεῦμα συναντιλαμβάνεται τῇ ἀσθενείᾳ ἡμῶν· τὸ γὰρ τί προσευξώμεθα καθὸ δεῖ οὐκ οἴδαμεν, ἀλλὰ αὐτὸ τὸ πνεῦμα ὑπερεντυγχάνει στεναγμοῖς ἀλαλήτοις.
- 19
Cf. și Lorenzo Perrone, La preghiera secondo Origene, p. 6.
- 20
Origen, Omilia la Psalmul XXVII, în P.G. XII, 1285A.
- 21
Origen, Despre rugăciune, XIV, 5, p. 231.
- 22
Origen, Despre rugăciune, XXXIII, 3, p. 289.
- 23
Origen, Din Comentariul la Evanghelia după Matei, I, III, în col. PSB, vol. 7, p. 21.
- 24
Ștefan Zară, „Mântuitorul Hristos, plinătatea bunătăților în scrierile lui Origen”, în Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, an IV, nr. 1, ianuarie – iunie 2019, p. 20.
- 25
Origen, Despre rugăciune, XIV, 4, p. 227.
- 26
Origen, Despre rugăciune, XXIX, 17, p. 280.
- 27
Origen, Despre rugăciune, XIV, 6, pp. 231-232.
- 28
Origen, Despre rugăciune, XV, 2, p. 233.
- 29
Origen, Despre rugăciune, XVI, 1, p. 234.
- 30
Origen, Despre rugăciune, XXXIII, 1, p. 288.