Textul este o omilie festiva închinată Înălțării Sfintei Cruci, atribuită tradiției patristice, în care Lemnul Crucii este proslăvit ca antiteză a lemnului din Rai: izvor de viață în locul morții, de nestricăciune în locul stricăciunii. Autorul aduce prefigurări veterotestamentare ale Crucii — toiagul lui Moise, lemnele lui Noe, jertfa lui Avraam — și argumentează, împotriva iconoclasmului, că cinstirea icoanei lui Hristos decurge din aceeași logică a cinsirii chipului Crucii. Omilia se încheie cu o doxologie adresată direct Crucii, invocată ca ocrotitoare a ierarhilor, împăraților, monahilor și mirenilor.