#rugăciunea neîncetată

Articolul analizează rugăciunea în Sfânta Scriptură, urmărind rădăcinile ei în tradiția iudaică (sinagogă, Templu, Șema Israel, Amida) și în Psaltirea lui David, cu exegeze patristice ale Sfinților Vasile cel Mare, Efrem Sirul și Ioan Hrisostom, și culminând cu dimensiunea ei liturgică, mărturisitoare și euharistică în viața Bisericii.

Tratatul lui Origen Despre rugăciune (capitolele XXXI–XXXII) analizează aspectele formale ale rugăciunii creștine: locul potrivit rugăciunii (acasă sau în Biserică), timpul (rugăciunea neîncetată și cele trei momente zilnice), postura trupului (mâinile întinse, ochii ridicați, îngenuncherea) și orientarea spre Răsărit, toate văzute ca expresii exterioare ale stării duhovnicești lăuntrice a rugătorului.

Interviul realizat de Pr. Constantin Olariu cu Părintele Veniamin abordează îndumnezeirea omului, rugăciunea neîncetată și tradiția isihastă în monahismul românesc, cu referire specială la Mănăstirea Bistrița și la mijlocirile Sfântului Grigorie Decapolitul; cititorul înțelege că rugăciunea, înrădăcinată în învățătura Sfinților Părinți, este comuniunea vie și continuă a omului cu Dumnezeu.

Mulțumirea față de Dumnezeu este analizată ca stare duhovnicească fundamentală, izvorâtă din conștiința darurilor dumnezeiești și culminând în Sfânta Euharistie, înțeleasă ca unire deplină cu Hristos. Prin referire la Sfinții Chiril al Alexandriei, Grigorie Palama, Ioan Gură de Aur, Dumitru Stăniloae și la pericopa vindecării celor zece leproși, articolul arată că recunoștința autentică înseamnă comuniune permanentă cu Dumnezeu, iar lipsa ei duce la înstrăinare și dezumanizare.

Articolul redă învățăturile schimonahului Iulian Lazăr de la Schitul Prodromou (Sfântul Munte Athos), transmise unor vizitatori în februarie 2014, și cuprinde îndemnuri despre îndumnezeire, rugăciunea neîncetată, vindecarea sufletului prin spovedanie și duhovnic, răbdarea nedreptăților, dragostea față de aproapele și râvna pentru sfințenie.