Convingerea potrivit căreia cunoașterea unui om, a unei mișcări de idei sau a unui fenomen impune contactul cu spațiul în care s-au manifestat, că, de exemplu, trebuie să vezi Ipoteștii sau Botoșaniul pentru a-l înțelege mai bine pe Eminescu, a fost mărturisită la noi cu fervoare de către George Călinescu. Însă, părintele acestei metode a fost Nicolae Iorga. În acest sens, am căutat să văd câteva locuri din Asia Mică, spațiu în care s-au întemeiat între cele dintâi comunități creștine, iar apoi s-a consolidat religia revelată; spațiu familiar multor Apostoli, în frunte cu Sfântul Evanghelist Ioan și Sfântul Apostol Pavel. Pentru că Asia Mică a stabilit legătura între Orientul Apropiat, între Ierusalimul unde coborâse Dumnezeu pe pământ, asumându-Și condiția noastră, și Europa menită să devină un „pământ al Crucii și al culturii”, potrivit tot unei definiții a lui Iorga.
Înainte să ajung în Asia Mică am avut șansa unei călătorii în Malta și prilejul de a vedea, seara târziu, în Vinerea Mare, desfășurându-se procesiuni de un tulburător realism mistic: la lumina torțelor, pe străzile înțesate de localnici, într-o tăcere adâncă, treceau niște oameni îmbrăcați ca pe vremea romanilor, întruchipând pe Iisus, ucenici de-ai Săi, pe Pilat din Pont, pe Ana, pe Caiafa... Era o atmosferă care te făcea contemporan Ierusalimului de acum două milenii, cu atât mai mult cu cât fusesem de două ori în La Baia di San Paolo, golful unde eșuase corabia care-l ducea pe Sfântul Apostol Pavel la Roma, loc unde se găsește astăzi o impunătoare biserică. Mi-o amintesc iradiind într-un amurg copleșitor. Și mi s-a părut un lucru firesc ca acolo să-mi vină în gând adagiul lui Țuțea care-l echivala pe Pavel cu întreaga Mediterană.
Hramul Adormirii Maicii Domnului îl avea catedrala din Efes sub ale cărei bolți s-a desfășurat, în lunile iunie-iulie din anul 431, al treilea din cele șapte Sinoade Ecumenice. Convocat de împăratul Teodosie al II-lea, Soborul acesta trebuia să clarifice disputa dogmatică dintre Nestorie și Sfântul Chiril al Alexandriei. Nestorie era autorul ereziei care susținea că există două persoane distincte în Cuvântul întrupat, motiv pentru care – susținea el – Fecioara Maria nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai „născătoare de Hristos”. În final, Sinodul respinge erezia, spre bucuria și entuziasmul credincioșilor, și definește învățătura despre unirea celor două firi în persoana unică a Cuvântului, respectiv învățătura despre Fecioara Maria – Născătoare de Dumnezeu.
La Efes, pe o colină înaltă, sau mai bine zis pe un platou, pot fi văzute ruinele bisericii în care a avut loc al III-lea Sinod ecumenic – biserică înălțată pe mormântul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Catedrala trebuie să fi fost impresionantă, după cum sugerează rămășițele sale în care se îmbină marmura lumii păgâne – coloane și capiteluri sidefii cu suprafețe mătăsoase – cu cărămizile subțiri, sobre, de un roșu aprins ale arhitecturii bizantine aflate la începuturi, cărămizi ce mi s-au părut identice cu cele din biserica domnească de la Curtea de Argeș. Capitelurile lăcașului din Efes poartă cruci de marmură de o indicibilă delicatețe, iar în aerul fluid al locului plutește uneori un miros ca de busuioc, care vine, în realitate, din crengile și din rășina pinilor marini. Deslușindu-se la dunga zării, albastră ca într-o carte poștală, Egeea sporește sentimentul de puritate atmosferică de început de veac, propriu lumii păgâne. Poate de aceea catedrala Sinodului III Ecumenic a fost construită la trei-patru kilometri depărtare de anticul Efes și de marile sale edificii precreștine, fie templul Dianei, fie impresionantul teatru în formă de pâlnie în care încăpeau 25.000 de spectatori. Imaginea sa ilustra coperta primului meu manual de istorie antică, la o vârstă când nu puteam bănui ori spera că voi avea prilejul să zăbovesc pe băncile sale de piatră.
Există o tradiție care spune că Sfânta Fecioară și-a petrecut ultimele zile de viață la Efes, într-o grotă săpată în munte. Cert este că în acest mare oraș al Antichității, Sfântul Apostol Pavel a întemeiat o comunitate creștină puternică, așezându-l episcop pe ucenicul său Timotei, destinatarul celor două epistole pauline cărora părintele Sabin Verzan, teolog remarcabil, le-a consacrat o amplă exegeză.
Fie la Efes, fie în vechea Smirnă, unde a fost martirizat Sfântul Policrat – așezare devenită, sub denumirea de Izmir, un oraș și un port de dimensiuni strivitoare –, ca și pe întreg țărmul răsăritean al Mării Egee, frapează relieful dur, dolomitic, abrupt, geologia severă contrastând cu candoarea și limpezimea apei. La mal, pământul este fecund și darnic, vegetația bogată, însă, pe măsură ce pătrunzi în inima uscatului, devine posac și steril. Așa este și la Mira, în sudul Lichiei, unde a fost episcop Sfântul Nicolae și unde a fost înmormântat, moaștele fiindu-i strămutate ulterior la Bari. A rămas însă intactă biserica din Mira – localitate numită azi Demre –, unde a fost îngropat inițial. Pe pardoseala micului lăcaș, atât de bine proporționat, se află un mozaic expresiv.
Despărțindu-te de Lichia și de Marea Egee, pătrunzi în Pamfilia, pe țărmul Mediteranei. Ca așezare, capitala sa, Atalia, evocă în mod frapant Constanța (iar orașul vechi – Dubrovnikul), cu deosebirea că prima se găsește la câteva zeci de metri, nu deasupra unui mal de lut roșu, ci pe unul de stânci ciclopice. Contrastul dintre țărm și vegetația lui aproape tropicală este și mai izbitor. La câțiva kilometri depărtare se găsește Mortuna, locul unde Sfântul Pavel L-a propovăduit pe Hristos, iar la 400 de kilometri spre răsărit, Tarsul Ciliciei, locul său natal, unde aș fi dorit să ajung.
În Antalya, unde există unul dintre cele mai bogate muzee de arheologie din lume, te poți așeza la o masă din grădina sa vastă, bând ceai sau cafea între coloane elenistice, stele funerare și pietre tombale romane. În interior, nenumărate statui, majoritatea intacte, au lenevia dulce a decadenței, precum un Harpocrat cu degetul la gură și parcă… postmodern. Tot în Asia Mică, la Alanya, într-un golf al Mediteranei de forma unei potcoave, urcând spre zidurile de apărare ale orașului și greșind drumul, am dat peste o mică locandă – mai mult o prăvălie – aninată ca o colivie deasupra mării. Avea trei mese, dintre care două aflate pe un fel de balcon proptit cu două scoabe în buza dealului care conținea mai mult piatră romană și cărămidă bizantină decât pământ. Fiecare măsuță era apărată de o umbrelă și de bolta de viță-de-vie. De la o înălțime de 40–50 de metri se zărea, mai lungă decât plaja, latura stângă a golfului înțesată de blocuri și vile. Dincolo de nesfârșitele clădiri suple și radioase apăreau Munții Taurus cu înălțimile lor de peste 3.000 de metri.
Cel mai scurt drum spre Asia Mică, așa cum se știe, este cel peste Bosfor, Constantinopolul fiind un oraș așezat pe două continente. Vaporul te poate trece într-o altă localitate-reședință de sinod ecumenic, în Calcedonul care astăzi este doar un cartier din fostul oraș imperial, udat de apele Mării Marmara, căruia turcii îi spun Kadıköy.
Atunci când am ajuns prima oară în orașul lui Constantin, privită din apropiere, Sfânta Sofia mi s-a părut strâmtorată de incintă. A fost de ajuns să o privesc de pe țărmul Asiei Mici – iar apoi, la întoarcere, de pe puntea vaporului – ca să-i disting splendoarea și frumusețea fără seamăn.
