Consecințele prăpastiei interioare și ale conflictului
Se creează o prăpastie lipsită de punți între imaginea ideală pe care o plăsmuiește omul despre sinele său și adevăratul sine. Firește, omul plăsmuiește imaginea ideală pentru a evita conflictele care-l chinuie, dar după aceea conflictul dintre imaginea ideală și adevăratul lui sine este și mai mare, iar omul încearcă să găsească diferite soluții. Soluția pe care o găsește omul care trăiește acest conflict, după psihologi, este exteriorizarea, proiecția. Am mai vorbit despre proiecție. Omul, oricât și-ar plăsmui o imagine ideală, nu-și poate neglija adevăratul sine. Există adevăratul sine, adică cel care a suferit, care are defecte, lipsuri, neputințe, care are tot răul în el. Atâta timp cât această realitate există, ea se manifestă. Oricât ar vrea cineva să idealizeze lucrurile, oricât ar vrea să le ascundă, această realitate există. Va fi mâhnit, va fi tulburat, se va înfuria. Ce-o să se întâmple? De vreme ce nu se hotărăște să părăsească imaginea ideală, iar sinele adevărat există, ce-o să se întâmple? Prăpastia există în el, conflictul există, starea neplăcută există. Va începe, fără să-și dea prea bine seama, să se exteriorizeze, să-și proiecteze sinele în ceilalți.
Adică, se îndepărtează de sinele său. Diferitele lui defecte sau diferitele stări dificile prin care trece, încetează să le mai vadă în sine, mai corect, să le atribuie sinelui său, și începe să le vadă în ceilalți, care sunt în afara sinelui său. Prin exteriorizare nu proiectează pur și simplu anumite defecte, nu exteriorizează și proiectează în celălalt doar unele greșeli, ci proiectează întregul sine și sentimentele sale. Așadar, un om care nu este liber în interior, care este legat, care este presat de o povară, pentru a se ușura puțin, pentru a scăpa puțin de starea aceasta în care se află, remarcă ceva asemănător la ceilalți. Ajunge să creadă că ceilalți sunt supărați pe el.
Suntem victime fără să ne dăm seama
Situația aceasta grea are dimensiuni și mai mari și dacă omul nu este atent, îi poate cădea victimă. Adică, se poate ca cineva să aibă grijă de un pușcăriaș, de un sărac, de un înfometat, să aibă grijă de orice om aflat în nevoi. Și nu numai să aibă grijă, dar nici să nu doarmă din pricina aceasta. Chiar și în somn este preocupat de această lucrare și merge până la capătul lumii pentru a o scoate la bun sfârșit. Face toate acestea, pentru că lăuntrul lui este bolnav, pentru că este asuprit. Are o imagine ideală, dar este asuprit de adevăratul său sine, care-l face să se simtă ca în închisoare, să simtă că este înfometat, să simtă că este într-o stare jalnică, că se află în vreo nevoie. Este nevoie, așadar, de foarte mare atenție, întrebarea nu este: „Ce face omul?” întrebarea este: „De ce o face?” Când facem o faptă bună, ea va rămâne faptă bună. Nu va înceta să fie în sine faptă bună. Însă noi, cei care facem această faptă bună – Dumnezeu cunoaște cât de bună este – dacă nu avem ca motivație dragostea, virtutea, altruismul, dacă nu facem binele spre slava lui Dumnezeu, ci îl facem din motive bolnăvicioase, dintr-o nevoie interioară nefirească, atunci ne aflăm într-o stare căzută și suntem victime, chiar dacă această stare a noastră se manifestă ca virtute. Suntem victimele unei stări bolnăvicioase, a unui conflict care există între imaginea ideală și adevăratul nostru sine. Acesta este motivul pentru care Părinții – care știau mai bine decât noi – dacă cineva cerea sfat, ar fi vrut să intre sub călăuzirea lor, nu l-ar fi lăsat, atât de ușor, să înceapă o lucrare către ceilalți oameni. După Părinți, lucrul esențial și de căpătâi pentru fiecare suflet este să se curățească, să se smerească, să devină purtător de duh, să învețe să I se supună lui Dumnezeu, să învețe să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu și pe oameni, să învețe să lucreze pentru slava lui Dumnezeu, nu forțat, pentru a sluji vreunei nevoi interioare.
…dacă nu avem ca motivație dragostea, virtutea, altruismul, dacă nu facem binele spre slava lui Dumnezeu, ci îl facem din motive bolnăvicioase, dintr-o nevoie interioară nefirească, atunci ne aflăm într-o stare căzută și suntem victime, chiar dacă această stare a noastră se manifestă ca virtute.
Unii oameni nu se pot liniști dacă nu se îngrijesc de ceilalți. Dar acest „nu se pot liniști”, vine, oare, din prea multă sfințenie, din prea multă virtute, din intenția de a slăvi numele lui Dumnezeu? Sau este o nevoie interioară, este conflictul care există înlăuntrul lor? Este o răbufnire? Vedeți, așadar, câte poate construi omul vechi înlăuntrul lui, și cum putem să fim victimele lui fără să ne dăm seama de asta. Prin urmare, cel care ajunge la exteriorizare, la proiecție, își determină întreaga viață în relație cu ceilalți, viața lui este influențată de ceilalți, starea lui interioară, mișcarea și manifestările lui depind de ceilalți. Adică, cineva poate avea dispoziție bună, dacă și ceilalți au dispoziție bună față de el. Sau se poate simți rău, tocmai pentru că ceilalți se simt rău cu el. Până acolo ajung lucrurile. Există multe persoane care au pace, care au liniște, bucurie, fericire, atunci când ceilalți le zâmbesc, când ceilalți se află într-o relație bună cu ele. Când se întâmplă ca alții să scrâșnească din dinți, să facă grimase, când își dau arama pe față, atunci li se strică și lor cheful, pierd pacea exterioară pe care o aveau. Aceasta nu poate fi viață creștină. Aceasta nu se poate întâmpla unui om normal. Se întâmplă numai unui om care nu are liniște interioară, care depinde de ceilalți și proiectează asupra lor conflictele și starea neplăcută în care se află.
Golul psihologic
Exteriorizarea și proiecția creează, de regulă, un gol imens. De cele mai multe ori, se manifestă ca un simțământ de gol în stomac și de nevoia de îmbuibare, pentru a umple stomacul. Să nu vă mirați când, uneori, constatați că aveți o lăcomie nejustificată la mâncare. Și să nu spun „aveți”, ci „avem”. Golul care se creează este mai mult psihologic decât somatic. Cu toate acestea, omul se străduiește să umple golul psihologic cu mâncare. Aruncați o privire și veți vedea că de foarte multe ori omul mănâncă fără scop, simte că ceva îi lipsește și vrea să mănânce. La fel se întâmplă, în general, când cineva vrea să audă ceva, vrea să afle ceva, vrea să vadă ceva. Este golul care există în el și care-l face să se manifeste astfel. Chiar și în privința banilor. Foarte mulți oameni nu se dau în vânt după mulți bani, nici nu vor să aibă mulți bani pentru a cheltui și a se distra. Alta sunt petrecăreții, care vor să aibă mulți bani ca să-i cheltuiască. Sunt unii care nu au asemenea pofte. Cu toate acestea, au tendința de a economisi din toate părțile, pentru a-și umple golul psihologic care există în ei. Cred că în felul acesta îl vor umple.
Smerenie, pocăință, har
Imaginea ideală ne face foarte multe „treburi” și ne creează multe stări neplăcute. Nu încape îndoială că toate acestea pornesc și sunt cultivate, sunt hrănite, există și rămân, datorită faptului că omul nu se smerește, nu se hotărăște să se predea lui Dumnezeu, să se încredințeze pe de-a-ntregul Lui. Se prinde, se agață de imaginea ideală. Unul o plăsmuiește mai arogantă, altul, poate, puțin mai moderată. Omul plăsmuiește ceva, însă, în realitate, nu încetează să fie, în adâncul lui, cel care este: încăpățânat, mândru, nervos, iute la mânie, ambițios, chiar și viclean. Oricât s-ar împotrivi cineva, vede aceste lucruri înlăuntrul său. Atunci se creează un conflict înfricoșător între imaginea ideală și cea reală. Ce se întâmplă, atunci? Începe să vadă aceste lucruri la ceilalți. Știți câte lucruri pe care le vedem la ceilalți se află în noi? Nici nu bănuiți! Am observat cu toții că, atunci când avem o stare de euforie duhovnicească, când harul lui Dumnezeu a vizitat, oarecum, sufletul nostru, când ființa noastră se află într-o stare smerită, vedem cu alți ochi. Nu doar marea, munții, copacii, păsările, ci chiar oamenii pe care, până de curând, îi uram, îi consideram dușmanii noștri, în starea smerită îl vedem diferit. Este motivul pentru care Părinții spun – să țineți seama de aceasta – că omul smerit, omul pocăit, omul vizitat de harul lui Dumnezeu, omul care, încet-încet, apucă pe drumul lui Dumnezeu, care, încet-încet, renaște, îi vede pe toți ca pe niște sfinți. Vede lucrurile cu alți ochi.
Acest om proiectează – acum în sensul bun al cuvântului – lumea lui interioară în ceilalți. Pe când omul care este victimă a bătăliei dintre imaginea ideală și adevăratul sine, proiectează sinele său urât în ceilalți și toate defectele lui le vede la ceilalți. Cum să găsească acesta liniște, cum să intre în relație bună cu ceilalți, cum să se înțeleagă, să conlucreze și să facă ceva? Când spunem „cu ceilalți”, nu ne referim la oameni îndepărtați, la oameni necunoscuți. Înțelegem ca mama să aibă o relație bună cu copilul ei, fratele cu sora lui, tatăl cu copiii lui.
Omul care este victimă a bătăliei dintre imaginea ideală și adevăratul sine, proiectează sinele său urât în ceilalți și toate defectele lui le vede la ceilalți.
Cât de liniștită ar fi fost viața noastră, cât de calmă și de adevărată ar fi fost, dacă am fi fost izbăviți de conflictul care se creează între imaginea ideală și adevăratul sine, care ne face să ne exteriorizăm, să ne proiectăm defectele spre ceilalți. Dacă am fi fost izbăviți, viața noastră ar fi fost mult mai bună.
Disprețuirea de sine. Ceva ce trăim fără să înțelegem
Vorbim despre imaginea ideală și despre distanța, despre prăpastia care există între imaginea ideală și adevăratul nostru sine. Se creează ca reacție proiecția, exteriorizarea. Omul exteriorizează o stare care este în el și o proiectează asupra altora. Această situație nu este conștientă în noi. Adică, nu suntem înștiințați că se întâmplă așa, nu avem idee, nici măcar nu pricepem, nici măcar nu bănuim. Sinele nostru reacționează din inconștient, în mod inconștient, adică fără să ne dăm seama. Această reacție inconștientă, spune psihologul Karen Horney, se manifestă prin disprețuirea de sine, prin furie și printr-un sentiment de asuprire a sinelui nostru. Cam așa se întâmplă și în latura duhovnicească. Adică, această stare neplăcută care există în noi este proiectată, exteriorizată, prin disprețuirea de sine. Această disprețuire de sine se poate manifesta fie disprețuindu-i pe ceilalți, fie disprețuindu-ne pe noi înșine. Aceasta depinde de om. Cine este acest om? Vă aduceți aminte, am spus despre tipuri de oameni: tipul agresiv, tipul care se conformează. Un tip agresiv își va manifesta disprețuirea de sine în dauna celorlalți. Atunci când cineva îi disprețuiește pe ceilalți, în profunzime se disprețuiește pe sine. Tipul care se conformează, probabil, simte că este disprețuit de ceilalți. Dacă ar exista niște raze duhovnicești X, care să ne arate cum este fiecare dintre noi în adâncul său, ce haos am vedea, ce spectacol am descoperi în noi! Cu cât cineva a cultivat mai mult imaginea ideală și este agățat de ea și identificat cu ea, cu atât mai mult se disprețuiește pe sine. Adevăratul său sine există și, dar în mod subconștient, simte un dispreț. Doar trăiește acest sentiment, fără să înțeleagă că îl trăiește. Și cum se manifestă? Se manifestă prin a-i disprețui pe ceilalți sau prin a simți că este disprețuit de ceilalți. Când cineva simte că este disprețuit de ceilalți, am spune că nu este prea plăcut. Desigur, disprețuirea aceasta nu este disprețuirea despre care vorbesc sfinții și asceții. Aici este ceva urât. Există adevăratul nostru sine, care este păcătos. Omul trebuie să-L vadă pe Dumnezeu Sfântul și pe sine păcătosul. Aceasta este o realitate. În zilele noastre, cel care se consideră bun creștin, s-a abătut de la aceste lucruri autentice, le-a denaturat și, astfel, se prinde de imaginea ideală, care este plăsmuire, închipuire, ia atitudine negativă față de sinele său, ia atitudine disprețuitoare față de sinele său din egoism, nu din smerenie adevărată.
Omul trebuie să-L vadă pe Dumnezeu Sfântul și pe sine păcătosul. Aceasta este o realitate. În zilele noastre, cel care se consideră bun creștin, s-a abătut de la aceste lucruri autentice, le-a denaturat și, astfel, se prinde de imaginea ideală, care este plăsmuire, închipuire…
Ascetul, care își pleacă capul și care se zdrobește continuu, se vede pe sine cu smerenie, vede cu ochi limpezi sfințenia lui Dumnezeu, măreția lui Dumnezeu și trăiește în această dimensiune. Pe de o parte îl vede pe Preasfântul Dumnezeu, pe de altă parte vede mizerabilul său sine. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, pe de o parte omul trebuie să deznădăjduiască din pricina sinelui său, iar pe de alta trebuie să nădăjduiască cu totul în Dumnezeu, dacă vrea să se mântuiască. Altfel nu se poate mântui. Însă, dincolo de această stare autentică, omul contemporan, datorită egoismului său, datorită mândriei, aroganței lui, datorită ipocriziei, datorită faptului că trăim într-un mod mincinos, și-a plăsmuit o imagine ideală. Se identifică cu imaginea ideală, care este mândrie satanică – însă în adânc trăiește drama adevăratului său sine. Aceasta îl face pe om rușinos, fricos, să se afle în impas, să se izoleze, să devină victima oamenilor mândri, a oamenilor egoiști, care există în această societate. Într-un cuvânt, îl face să sufere foarte mult.
Text extras din volumul Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice
Traducere: Cristian Spătărelu, Editura Bizantină, București, 2008, pp. 186-195.