#pocăință

Omilia Despre vameș și fariseu a Sfântului Ioan Gură de Aur, tradusă după originalul grec din PG 59, analizează pilda din Luca 18 prin contrast între trufia fariseului și pocăința vameșului, arătând că smerenia sinceră înaintea lui Dumnezeu aduce îndreptare, iar mândria risipește virtuțile dobândite cu trudă.

Literatura patristică din secolele IV–V oferă o receptare amplă a învierii lui Lazăr ca simbol penitențial post-baptismal, ilustrată prin mărturiile Papei Damasus, ale Sfinților Grigorie din Nazianz, Ambrozie și Ieronim, care se identifică spiritual cu Lazăr, și continuată de exegeza eclezială a lui Cromațiu de Aquileia și Petru Hrisologul, care leagă minunea din Betania de pocăință, iertare și bucuria învierii generale.

Fulgențiu de Ruspe, episcop african din secolul al V-lea și al VI-lea, apologet împotriva arianismului și semipelagianismului, este prezentat prin biografia, opera și analiza tratatului De remissione peccatorum, în care argumentează că iertarea păcatelor presupune pocăință reală, convertirea inimii și împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu în această viață.