Episcopul Antim Petrescu – cea mai scurtă păstorire în scaunul vlădicesc al Râmnicului (I)

Între ierarhii vrednici ai Râmnicului care au păstorit această eparhie după Primul Război Mondial trebuie să pomenim la loc de cinste pe episcopul Antim Petrescu, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc, la 6 septembrie, 102 ani. Cu ocazia acestei comemorări, consider că nu este lipsită de interes o scurtă prezentare a vieții și activității sale, mai ales că s-a scris destul de puțin despre el, nefiind cercetat pe măsura vredniciilor. Câteva informații despre faptele lui ne propun scrierile acelor timpuri, manualele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, câțiva cercetători care i-au reconstituit succint viața pe baza izvoarelor documentare existente și avocata Yvonna Petrescu-Moscu din București, nepoata sa, care i-a închinat câteva rânduri, așezându-l printre „fiii străluciți” ai comunei natale.

Viața lui Antim Petrescu până la alegerea ca episcop

Din izvoarele vremii, știm că s-a născut la 28 noiembrie 1875, în satul Vlăduceni, din comuna Păușești-Măglași, județul Vâlcea, în familia cântărețului bisericesc Petre Marinescu, primind la botez numele de Alexandru. Cu toate că nu avem multe date despre mama lui, tatăl a rămas cunoscut ca vrednic descendent din familia lui Onisifor Vlăduceanul, ctitorul primei biserici din sat, călugărit la mănăstirea Arnota1. „Țăran cuminte, domol și sfătos”2, a participat la luptele de la Plevna din 1877–1878, fiind decorat pentru curajul său cu numeroase medalii rusești și românești. Întors acasă, după doi ani a ajuns cântăreț la strană, sădind în sufletul fiului său credința în Dumnezeu și dragostea de neam și țară3. Astfel, sub îndrumarea lui, Alexandru a primit o frumoasă educație creștină, îndreptându-și pașii de mic spre biserica satului. Nu în zadar s-a spus că „era prin părinții, copilăria și toată ființa lui, un fiu al poporului”, care „a păstrat intactă în el simplitatea țărănească”4.

Dat la învățătură la școala din localitate, apoi la Râmnicu-Vâlcea, unde l-a avut institutor pe Șt. Ionescu-Cheianu, unul dintre cei mai buni dascăli ai vremii, viitorul episcop a învățat foarte bine, terminând clasele ca premiant. După absolvirea ciclului primar, la îndemnul învățătorului său s-a înscris, în 1889, la Seminarul Teologic vâlcean, promovând examenul de admitere al doilea din 396 de candidați, cu bursă. Sub influența unor profesori bine pregătiți, și-a însușit aici o aleasă cultură teologică, distingându-se ca un elev silitor, continuu premiant, apreciat atât la carte, cât și la purtare. Calitățile sale, credința puternică și dorința de învățătură i-au atras atenția directorului de la Seminar, care, în 1893, l-a trimis, pe cheltuiala lui, la București, pentru a urma cursul superior al Seminarului Central, unde va fi admis primul. Conștient pe deplin de înclinarea sa nativă spre învățătură, se remarcă și aici între premianții clasei, astfel încât episcopul Atanasie Mironescu al Râmnicului îl îndeamnă să urmeze cursurile Facultății Teologice din capitală, acordându-i un concediu de studii în acest sens.

Căsătorindu-se între timp cu Natalia Mocsa, care i-a născut cinci copii, tânărul absolvent a fost hirotonit diacon în 1898, pe seama mănăstirii Dintr-un Lemn5, iar de la 1 martie, a fost numit copist la Cancelaria Episcopiei6. Tot în acest an, s-a înscris la Facultatea de Teologie, terminând cursurile în 1902, cu teza de licență Epistola către Diognet. Studiu patristic, pe care a și tipărit-o. Primind nota maximă, „magna cum laude”, președintele comisiei declara atunci că i-ar fi acordat diaconului Alexandru Petrescu titlul de doctor în Teologie, dacă în acel timp Facultatea ar fi avut dreptul să acorde titluri superioare celor licențiați.

Apreciat de ierarhul Râmnicului pentru pregătirea și perseverența sa, a fost hirotonit preot la 23 februarie 1903, în Duminica Ortodoxiei, pe seama bisericii Sfinții Arhangheli din Craiova, deși dorința tatălui său era să-și vadă fiul slujitor în satul natal. „Era – după cum notează Yvonna Petrescu-Moscu – o răsplată binemeritată ce curând avea să-și arate roadele”. Dotat cu un talent oratoric aparte, preotul Alexandru a desfășurat aici o activitate de proporții, atât ca predicator, cât și ca renumit conferențiar printre intelectualii din Oltenia. Fire energică și ambițioasă, înzestrată cu o cultură temeinică și o inteligență sclipitoare, s-a dovedit și un om de acțiune, fiind numit, rând pe rând, paralel cu slujirea de preot, confesor al garnizoanei militare din cetatea Băniei, președinte al Consistoriului apelativ bisericesc al Episcopiei și profesor la Liceul Militar D. A. Sturdza7. Se păstrează o adresă a Ministerului Cultelor, „prin care a dispus să se trimită preotului iconom Al. Petrescu, confesorul garnizoanei Craiova, câte un exemplar din cărțile ce are în depozit, pentru că s-a făcut mijlocire de Sf. Sinod prin adresa No. 47/909”8. Dintr-o altă însemnare a vremii, reiese că a spovedit mai mulți soldați din garnizoană „și că s-a îngrozit de câte a găsit în sufletul lor. Și adăuga: «multe poți îndrepta pe calea duhovniciei!»…”9.

Slujitor „conștiincios, cinstit și căutat de toată lumea, pentru duhul său cucernic și pentru sfințenia cu care preoțea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”4, a dovedit în această perioadă și vădite preocupări culturale, tipărind numeroase cărți cu caracter moral și filozofic și colaborând la mai multe reviste teologice și literare, care apăreau atunci în diferitele regiuni ale țării. Totodată, a tradus, mai ales din limba germană, scrieri creștinești, pe care apoi le-a editat și răspândit printre credincioși, făcându-se repede cunoscut, nu doar în Oltenia, ci și în alte centre culturale ale țării.

Merită notată mai întâi teza sa de licență, publicată în 1902, la București, sub titlul Epistola către Diognet. Studiu patristic, în care tânărul absolvent arată, printre altele, starea creștinismului din primele secole, cultul iudeilor și rătăcirea idolatriei păgânești, caracterul creștinilor și valoarea religiei lor10. O altă lucrare importantă a viitorului ierarh este Cu Iisus pe drumul către Golgota, editată în format mic în 1910 și 1913, la Craiova și Iași, pe parcursul căreia istorisește evenimentele din Săptămâna Patimilor11. Referitor la aceasta, în ziarul Opinia se putea citi: „Cu Isus pe drumul către Golgota este titlul unei elegante, foarte importante broșuri, apărută de curând, datorită P. S. S. Arhiereului Antim Petrescu-Botoșăneanul, vicarul sf. Mitropolii a Moldovei și Sucevei, unul dintre învățații prelați moldoveni și un prea cunoscut scriitor în domeniul literelor bisericești”12.

Se cuvine să precizăm că tot acum a tipărit Istorisire despre nașterea lui Iisus Christos, o admirabilă povestire a călătoriei magilor spre Betleem și a nașterii Pruncului Iisus, prelucrată după romanul american Ben-Hur: A Tale of the Christ, scris de Lew Wallace, și Iosafat. O istorie din timpurile de glorie ale Creștinismului, tradusă după scriitorul german Christoph von Schmid13. În aceeași măsură trebuie pomenită o altă realizare editorială de excepție, cu titlul Coșulețul cu flori. Istorisire morală, tradusă după același scriitor14 și reeditată în 1929, la Tipografia Cozia, apoi în 1994 și 2005, la Râmnicu-Vâlcea, iar în ultimii ani la diferite edituri din țară15, și Crucea de lemn. Istorioară morală, apărută în 1911, apoi în 1930 tot la Râmnicu-Vâlcea16. Profund impresionat de aceste povestiri morale ale lui Chr. von Schmid, Nicolae Bălan, viitorul ierarh al Ardealului, scria că „sunt pline de duioșie și de un adânc spirit religios, având darul de a trezi în suflete încrederea în răsplata binelui și în părinteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu față de oameni. Nu am destule cuvinte să recomand toate povestirile de sub N-rii 2-5 preoților noștri ca să le citească înșiși și să le dea spre citire fiilor și, mai ales pe cele două din urmă, fiicelor d-lor. Tot atât de călduros le recomand atenției cateheților noștri de la școlile medii și de la cele de fete”14.

La fel de însemnată din punct de vedere editorial este broșura Cum și ce trebuie să cugetăm despre Iisus Christos, o luminoasă expunere a dovezilor pe care se sprijină credința în Mântuitorul Iisus, dar și traducerea Cel mare mare bun din lume, după Henry Drummond, profesor de științele naturale de la Universitatea din Glasgow, care a pătruns în spiritul moralei creștine, interpretându-l într-o formă atrăgătoare. Evocând opera părintelui Alexandru, Nicolae Bălan avea să recomande ca „aceste două scrieri din urmă merită să fie citite nu numai de preoți, ci și de toți intelectualii noștri. Toate scrierile acestea se pot comanda și prin Librăria arhidiecezană din Sibiu”17.

De asemenea, nu putem trece cu vederea că această perioadă a fost deosebit de bogată și în domeniul studiilor teologice apărute în revista Biserica Ortodoxă Română. Astfel, în 1902, a tipărit O Evanghelie de la 1682, o carte deosebit de importantă, „ce merită multă atenție prin vechimea ei, prin frumusețea legăturii ei și prin însemnătatea donatorului ei”18, iar un an mai târziu, O Evanghelie de la 1693, în care redă predoslovia cărții și cele două epiloguri, scrise de ieromonahii Atanasie Moldoveanu și Antim Ivireanul, care au lucrat la editarea ei, alături de cărturarul Șerban Greceanu19. În 1904, aveau să apară sub semnătura sa articolele Biblia românească de la 1688, în care viitorul ierarh arată bogate cunoștințe despre cultura românească20, și Biserica Vlăducenii (Vâlcea), cu date despre acest așezământ, ridicat prin străduința tatălui său, care, timp de aproape zece ani, s-a zbătut pentru strângerea fondurilor necesare21. Nu în ultimul rând, merită să reținem că în arhiva bisericii Sfinții Arhangheli din Craiova se păstrează o însemnată carte de onoare, care cuprinde un manuscris al său despre sfântul locaș, cu informații însemnate cu privire la toți slujitori și personalul auxiliar (cântăreți, paraclisieri și cor), resursele materiale și eforturile necesare pentru renovarea ctitoriei22.

Pe de altă parte, trebuie notat că, în acest timp, preotul oltean nu și-a uitat nici rădăcinile, sprijinindu-și material părinții și contribuind la strângerea de bani pentru achitarea datoriilor de la construcția bisericii din Vlăduceni. Fiind alături de tatăl său, care cutreierase Oltenia, Muntenia și Bulgaria pentru realizarea acestui vis3, la 21–22 septembrie 1903, a participat la sfințirea ctitoriei, ținând, cu binecuvântarea episcopului Atanasie Mironescu, o frumoasă cuvântare despre timpurile grele prin care a trecut Biserica, evlavia și dărnicia domnitorilor și a poporului român, care a ridicat numeroase biserici în aceste ținuturi, apoi despre istoricul noului așezământ, îndemnând enoriașii să-l viziteze și să-l îngrijească cât mai bine23.

Din relatările avocatei Yvonna Petrescu-Moscu, aflăm că toate odoarele acestei ctitorii au fost obținute la îndemnul său, prin diferite danii de la persoane din Craiova și București. Se pare că tot el a achitat și datoria pe care tatăl său o contractase în timpul zidirii, garantată cu ipoteca asupra casei și a pământului din jur, și care prin neachitarea procentelor se împătrise, fiind scoasă la licitație prin Tribunalul Vâlcea în anul 1908. În felul acesta, casa și gospodăria, împreună cu pământul din Vlăduceni au fost transferate pe numele fiului său, care a devenit astfel proprietarul lor din acel an. Om al faptelor mari, Alexandru a ținut atât de mult la locul strămoșilor săi, încât, în 1911, a început construcția unei noi case pe locul celei vechi, ruinate, cu gândul de a se stabili aici la bătrânețe24. Pentru bogata sa activitate, la 23 mai 1904, a primit rangul de sachelar, iar la 17 februarie 1905, a devenit duhovnic25. Susținut de dorința de a realiza lucruri de seamă, la 20 iulie 1906, i s-a acordat distincția de iconom, fiind numit paroh al bisericii la 1 aprilie 190826. Din actele vremii, știm că la 9 ianuarie 1911, a avut loc în acest sfânt locaș ceremonia religioasă de trecere la ortodoxie a două surori de confesiune protestantă, după ce au fost catehizate de preotul Alexandru Petrescu. Cu acest prilej, a arătat că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a Domnului Hristos, iar noile convertite au săvârșit un act plăcut lui Dumnezeu, trecând de la rătăcire la adevăr27.

Pe firul acestor realizări însă viața sa nu a fost lipsită de încercări. Din nefericire, în 1906, o cumplită nenoricire avea să se abată asupra familiei, murindu-i doi copii. După decesul mamei, în 190925, a trecut la cele veșnice și soția sa, în vara anului următor, în urma unei grave afecțiuni cardiace, fiind nevoit să-și crească singur cei trei copii în viață: Adrian, Emilian și Gheorghe. Se pare că această cruntă lovitură a afectat rezistența tânărului preot, îmbolnăvindu-se de o afecțiune hepatică. La îndemnul medicilor și al prietenilor, s-a retras într-o stațiune termală, Karlsbad, din Boemia, unde, datorită aleselor îngrijiri medicale, starea sănătății i s-a ameliorat28.

În această perioadă de frământări nu și-a neglijat nicidecum familia, preocupându-se mai ales de educația fiilor săi, pe care i-a îndrumat la cele mai bune școli. De altfel, Gheorghe, doctor în științe juridice, avea să parcurgă cele mai înalte trepte ale magistraturii, devenind președinte al Tribunalului Județean Vâlcea, consilier la Curtea de Apel București, iar în 1945 procuror general al României. Ca și tatăl său, care, în anii 1916-1918, a acordat în Moldova ajutor multor refugiați din Păușești-Măglași, el a intervenit în perioada grea a anilor 1946–1947 pentru a-i fi repartizate comunei natale mai multe vagoane de porumb29.

Episcop-vicar la Iași

Remarcabila sa activitate pe tărâm bisericesc și colaborarea la cele mai bune reviste teologice și literare au făcut ca Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să-l aleagă, în ședința din 28 februarie 1912, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, cu titlul de „Botoșăneanul”. Era o piatră de hotar în viața și activitatea lui, un eveniment cu totul neașteptat, deoarece nu avea astfel de aspirații înalte și nici nu se gândea să părăsească orașul Craiova.

Confirmat de cei în drept, cu unanimitate de voturi, în ziua de 23 martie 1912, a fost tuns în monahism la mănăstirea Neamț, primind numele de Antim, iar după o săptămână, a fost ridicat la rangul de arhimandrit în Catedrala mitropolitană din Iași. La scurt timp, i s-a făcut ipopsifierea și a doua zi, la 23 aprilie, a fost hirotonit arhiereu, în prezența mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei și a unei importante delegații din Craiova30. Cu acest prilej, a ținut un Cuvânt de mulțumire, din care redăm câteva rânduri menite să-i dezvăluie trăirile: „Eu lucram în liniște și fără preget în ogorul duhovnicesc al bisericii, al garnizoanei și al școlii ce mi se încredințase, și pe când nu mă așteptam și nu mă gândeam, am fost chemat de Dumnezeu prin glasul aleșilor săi la o sarcină mai înaltă. Și știu că a fi cineva arhiereu, nu înseamnă a se bucura de odihnă și a dormi numai pe flori, ci înseamnă a fi urmașul lui Hristos și a duce pe umerii săi crucea suferințelor și a patimilor Lui…”31.

Tânărul arhiereu, care nu împlinise încă vârsta de 37 de ani, își face intrarea într-o nouă și prodigioasă activitate, ca vicar al Mitropoliei și egumen al Așezămintelor spitalicești Sf. Spiridon din Iași, care din fonduri proprii întreținea în acea vreme șase spitale și peste 60 de biserici pe tot cuprinsul Moldovei32. Dintr-un referat prezentat mitropolitului Pimen la 4 octombrie 1916, aflăm că noul ierarh a fost în permanență în mijlocul credincioșilor, săvârșind Sfânta Liturghie la Biserica Sfântul Spiridon, diferite slujbe la Seminarul Veniamin și cel Catolic, parastase pentru soldații morți pe câmpul de luptă și slujba agheasmei la diverse instituții din oraș33. Îndeplinind cu responsabilitate misiunile încredințate de chiriarhul Moldovei, a înființat la 16 mai 1912, alături de alți membrii ai Sfântului Sinod, preoți și numeroși binevoitori, Societatea Acoperământul Maicii Domnului, care avea scop întărirea vieții călugărilor, „prin învățătură și muncă, potrivit nevoilor noastre sufletești și naționale”. Având o activitate intensă, a fost recunoscută prin Decret Regal, în 1913, ca persoană morală și juridică, cu sediul la București, fiind condusă la Iași de mitropolitul Pimen sau delegatul său, episcopul Antim34.

Prețuit cu cinstea cuvenită, arhiereul vicar a fost în aceasta perioadă și președintele filialei Iași a Societății preoțești Ocrotirea, întemeiată de chiriarhul Moldovei, în 1909, pentru: ajutorarea membrilor infirmi, a preoteselor văduve, a copiilor orfani și a familiilor celor decedați, susținerea de conferințe religioase și înființarea unei biblioteci, a unei reviste și a unui azil pentru preotesele văduve și copiii minori ai membrilor decedați. Între 1915–1916, societatea condusă de el a oferit ajutoare văduvelor și orfanilor în valoare de 1.260 lei și 400 lei spense de înmormântare35.

Delegat de mitropolitul Moldovei și Sucevei, la 10 iunie 1913, Antim Botoșăneanul a luat parte la inaugurarea noului local al maternității Grigore Ghica Voevod din Iași, oficiind sfințirea apei, înconjurat de corul Sfântul Spiridon, în prezența a numeroase oficialități și cadre medicale, apoi a adus, în numele întâistătătorului moldovean, cuvinte de laudă tuturor celor care au contribuit la ridicarea institutului36. Din ziarul Opinia, aflăm că în aceea zi a fost prezent și la revederea celor care au terminat Institutul Academic în 1877, săvârșind la Mitropolie serviciul religios, după care le-a arătat cu o deosebită căldură scopul reîntâlnirii lor. De asemenea, a participat și la banchetul ținut în fostul local al Institutului, alături de A. D. Xenopol și alți profesori și doctori, printre care A. Naum, P. Poni, Cosmovici, Rieger și Vincler37.

În mod special reținem faptul că, în același an, cu prilejul Congresului Societății ortodoxe naționale a femeilor române, desfășurat la Iași, între 23–24 noiembrie, a contribuit substanțial la înființarea „grădinei de copii” din cartierul Frumoasa. Invitat la inaugurare, el a sfințit localul, în prezența secretarului general al Ministerului Instrucțiunii și a multor altor personalități, rostind un impresionant discurs despre dragostea ce „trebuie să arătăm acestor mici ființe omenești, acestor viitori fii ai Patriei și duhovnicești ai Bisericii”. Impresionat de cuvintele sale, Petre Gârboviceanu scria: „Frumoasa cuvântare a P. S. Antim a produs o deosebită impresie și regret că n-am avut-o întreagă spre a o publica”38.

Nu trebuie să neglijăm că a intervenit și în cadrul ședințelor Congresului Național, apărând cu fermitate învățăturile Bisericii și tradițiile neamului, după cum este subliniat în ziarul Universul: „Mai departe înaltul Prelat amintește de vântul neprielnic, ce a suflat asupra țării în ultimul timp și care a avut de efect slăbirea credinței, stricarea moravurilor curate; schimbarea frumoaselor si sănătoaselor obiceiuri române, în sfârșit înlocuirea bunei și solidei educații române și creștinești cu o alta pedantă, superficială și ușuratică, adusă din alte țări”39.

La aceste scurte însemnări, mai adăugăm faptul că, la începutul lunii martie 1913, Antim a participat, alături de alți preoți, călugări și binecredincioși, la înmormântarea arhiereului Narcis Crețulescu la mănăstirea Neamț, iar la 23 august 1917, a fost prezent la revenirea la Ortodoxie a preotului Ștefan Berindei, din comuna Câmpu lui Neagu-Hunedoara, care a citit Mărturisirea de credință în Catedrala din Iași, chiar în fața sa, a soborului de preoți și a altor credincioși40.

Cu siguranță că el va fi făcut și numeroase vizite canonice în eparhia sa, din încredințarea mitropolitului Pimen, spre a cunoaște cât mai bine starea religios-morală a credincioșilor, dar și situația materială a preoților. Remarcabil om de cultură, a rostit sute de predici în cadrul slujbelor săvârșite, aducând cuvânt de învățătură și încurajare ascultătorilor săi, și a hirotonit mulți preoți pe seama bisericilor moldovene. Potrivit surselor vremii, la 29 iunie 1912, l-a hirotonit preot pe Constantin Bobulescu, un renumit istoric al Bisericii noastre41, iar la 23 august 1915, pe Dumitru Furtună, etnograf și folclorist, director al Seminarului din Dorohoi42. În acest răstimp, Antim s-a implicat în renovarea și consolidarea unor biserici din eparhie și va fi sfințit altele care se vor fi construit acum, precum cele din Tarcău (1912)43, Cerțieni (1914)44, Nicolae Bălcescu (1915)45 și Ghigoiești (1915)46. Mai mult, nu și-a uitat nici originile, oficiind Sfânta Liturghie, la 1 iulie 1912, în satul natal din județul Vâlcea, unde a inaugurat casele clădite lângă biserica parohială, zidită de tatăl său, și a participat la serbarea de sfârșit de an școlar din localitate, distribuind premiile copiilor și îndemnându-i să muncească pentru un viitor mai bun47.

Paralel cu lucrarea pastorală, și-a îndreptat atenția și spre activitatea culturală, participând la Iași și în alte localități din eparhie la diverse conferințe pastorale și manifestări educative, unde s-a remarcat ca un bun predicator și apreciat conferențiar. Un ierarh învățat cum era el, știa că va astâmpăra foamea după hrană duhovnicească a păstoriților numai prin noi apariții editoriale pline de învățătură. Astfel, chiar din primul an, s-a pus „cu toată râvna pe lucru în serviciul propagării ideilor creștine prin povestiri moralizatoare”48, tipărind diverse traduceri din scriitorii germani. Menționăm în primul rând lucrarea lui Wilhelm Herchenbach, Martirul Sebastian. O istorisire din timpul persecuțiunilor în contra creștinilor din Roma, publicată la Iași, în 1912, apoi la Râmnicu-Vâlcea, în 193149. După numai un an de la apariția ei, cartea era recomandată „ca o lectură foarte edificatoare nu numai pentru preoți și familiile lor, ci și pentru elevii din școlile medii și pentru familiile intelectualilor noștri”50.

O altă realizare editorială de seamă o constituie lucrarea Chipul mamei. Povestire istorică din timpul luptelor împotriva cultului icoanelor, scrisă de Otto von Schaching. Publicată în 1912, la Craiova, și 1929, la Râmnicu-Vâlcea, cartea ne întoarce cu gândul în timpul împăratului Leon III Isaurul și arată dragostea creștinilor față de sfintele icoane51. Citind-o, episcopul a cerut acordul scriitorului din Regensburg pentru a o traduce, dorind „să aprindă în multe suflete venerația pentru aceste sfinte odoare și să deștepte râvna pentru credința strămoșească”52. La apariția ei, avea să se scrie în Revista Teologică: „Dacă stilul acestei povestiri ar fi ceva mai pe înțelesul poporului, ar fi o foarte bună lectură pentru combaterea nazarenilor și a altor sectari, care nu admit cultul icoanelor. Rugăm pe P. Sfinția Sa să modifice stilul ediției a doua în vederea acestei trebuințe”53.

Nu mai puțin însemnată este cartea Kristinei Roy, Dorință împlinită. O istorisire din zilele Mântuitorului lumei, apărută la Iași, în al doilea an de arhierie, care povestește despre Ionatan, un tânăr iudeu cuprins de dorința de a se apropia de Domnul Iisus, mai ales după destăinuirile unuia dintre păstorii cărora îngerii le-au vestit nașterea Sa54. Tot lui i se datorează retipărirea Patericului, în două ediții, la Iași, în anii 1910 și 191355, dar și lucrarea lui Chr. von Schmid, Innecul de pe Rin. Povestire morală pentru popor și tinerime, ieșită de sub teascurile tiparului în 1913 și recomandată chiar din anul apariției, întrucât aceia care „au citit una din scrierile P. S. Sale Arhiereul Antim, se vor grăbi să și le câștige pe toate”56. În același timp, ierarhul tipărește la Iași, după cum am notat, lucrarea Cu Iisus pe drumul către Golgota, care avea să fie a doua ediție, pe care o îndreptase și o prevăzuse cu ilustrații frumoase, crescându-i valoarea57.

Tot atât de importantă este și cartea apărută la Iași în 1914, cu titlul Pildele Mântuitorului Iisus Hristos, scoase din Sfânta Evanghelie și tâlcuite după mai multe cărți spre folosul sufletesc al poporului și mai ales al tinerimei, în care Antim tâlcuiește parabolele Domnului din Evanghelie58. Se cuvine evocată aici și Îndeletnicire despre buna murire, scrisă în grecește de Evghenie Vulgaris, arhiepiscopul Astrahanului, și tradusă în românește de mitropolitul Venianim al Moldovei, retras la Mănăstirea Slatina spre sfârșitul vieții. În ediția din 1914, autorul a adăugat biografia și chipul mitropolitului și a trecut notele la paginile respective, de la sfârșit, unde erau59.

Pentru a ilustra cât mai bine activitatea culturală a lui Antim, menționăm o altă traducere, Tânărul din Nysa, a scriitorului german Wilhelm Bauberger. Este o poveste relatată de Eusebiu de Cezarea despre un tânăr, pe care Sfântul Apostol Ioan îl lasă în grija episcopului dintr-un oraș aflat în apropiere de Efes. Îndreptându-și privirea spre această operă, diaconul Nicolae Popescu avea să scrie în 1915: „Pe fondul acestei duioase scene de adevărată viață apostolică, scriitorul german Wilhelm Bauberger a brodat un roman plin de adâncă religiozitate și de pioasă venerație pentru ucenicul iubit al Domnului. P. S. Arhiereu Anthim Petrescu dorind «ca și această plăcută carte să contribuie la edificarea sufletească a tineretului nostru» a tradus-o în românește sub titlul Tânărul din Nysa și a pus astfel în mâna publicului cititor o nouă scriere cu adevărat folositoare”60.

La aceste tipărituri, adăugăm și lucrarea doctorului V. B., Pustnicul din Carmel. Istorisire pentru zidire sufletească a tinerimii, tradusă din limba germană și publicată pentru prima dată la Iași, în 1916. Solicitată de iubitorii de lectură, a fost reeditată în 1931 și 1992, la Râmnicu-Vâlcea, regăsindu-și binemeritatul loc de cinste între valorile de zidire duhovnicească. În cele 12 capitole, cartea prezintă o imagine vie de răspândire a creștinismului în primele secole, punându-ne în față un episod din viața familiei unui preot, în care arată lupta interioară a gândirii păgâne în comparație cu cea creștină61.

Dorind să-i înțelegem cât mai bine preocupările culturale, menționăm că această perioadă de arhiereu vicar la Iași este deosebit de bogată și în domeniul studiilor teologice. Astfel, în mai multe numere din revista Biserica Ortodoxă Română, publică traducerea Vieții Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de patriarhul Atanasie cel Mare al Alexandriei, în care prezintă viața și minunile cuviosului, evlavia și pildele sale, ispitele și popularitatea lui în rândul oamenilor62.

Fără să intrăm în detalii, trebuie să precizăm că tot prin strădaniile sale au mai ieșit de sub teascurile tiparului din Iași și alte cărți menite să-i întregească profilul cultural: Cel mai mare bun din lume. Reflexiuni asupra dragostei creștine (1912), Ajunul Nașterii Domnului (1914), Fericitul Augustin (1915) și Din viețile mucenicilor creștini care au fost ostași (1918). La aceste lucrări se pot adăuga cele apărute la Tipografia Cozia a Episcopiei Râmnicului, în seria Biblioteca religioasă pentru popor: Sfântul Mucenic Gheorghe, Sfântul Mucenic Eustațiu, Sfântul Mucenic Dimitrie, Sfântul Mucenic Mina, Sfântul Mucenic Sebastian, Sfinții 40 Mucenici, Sfântul Teodor, Sfântul Mucenic Alecsandru Romanul, Sfântul Mucenic Mercurie și Sfântul Mucenic Procopie63. Pentru răspândirea lor, episcopul a adresat următoarele îndemnuri iubitorilor de lectură: „Față cu puhoiul de cărți tendențioase, antireligioase și imorale ce au ieșit în ultimul timp, ca ciupercile după ploaie, aceste scrieri ca și altele în genul acesta vor fi ca un antidot bine venit și deci îmi permit a ruga călduros pe cucernicii frați de apostolat și pe toți iubitorii de hrană sănătoasă a sufletului, să le recomande și să le răspândească cât mai mult în cercul cunoștințelor lor…”.

Luând în considerare această opera impresionantă, trebuie să notăm că Antim și-a dedicat întreaga viață slujirii lui Hristos, pe care l-a mărturisit prin cuvânt și faptă, întreținând o legătură strânsă cu păstoriții săi, prin predici și astfel de cărți moralizatoare. Nu în zadar paginile revistei Biserica Ortodoxă Română au reprodus îndemnul său pentru răspândirea acestor opere, „pentru ca, pe de o parte, să se vază frumoasele sentimente ale P. S. Sale și pe de altă parte să accentuăm și noi că în această direcțiune mai cu seamă să se îndrepteze privirile bărbaților conducători de suflete. Trebuie făcută educațiunea sufletească a creștinilor. Trebuie să li se dea hrană sufletească sănătoasă. Dacă nu vom lua măsuri serioase în această privință și dacă nu vom fi pândari neadormiți, vom avea un dezastru moral. P. S. Antim va fi acum în stare să continue lucrarea aceasta cu mai mult succes și cu mai multă râvnă. Locul ce ocupă îi dă întreaga autoritate și îi va spori și energia trebuincioasă”64.

Făcându-se cunoscut prin pregătirea și publicațiile sale, Liga Culturală pentru Unitatea Tuturor Românilor l-a ales președinte al Crucii Roșii a Moldovei și al Societății pentru ocrotirea orfanilor de război. Puținele documente care ne-au stat la îndemână menționează că, în timpul Primului Război Mondial, s-a implicat direct în întrajutorarea răniților și a bolnavilor, spălându-i, pansându-i și vizitându-i zilnic în spitalele de pe frontul de luptă65. Scopul implicării Bisericii în susținerea războiului a fost exprimat chiar de el la una dintre Conferințele pastorale susținute la Dorohoi în 1915: „ororile războiului aveau să treacă, liniștea să vină și idealul românesc să se îndeplinească, fiecare factor social urmând a-și lua plata cuvenită”. Cu alte cuvinte, „instituția eclezială a vizat prin acțiunile ei din război popularizarea și confirmarea rolului de mare actor social în cadrul statului roman”66.

Tot el este cel care a întocmit lista călugărilor și materiile de studiu, precum și comisia de examinare a celor două grupe de călugări, instruiți ca infirmieri la Spitalul Militar și la cel de la Mănăstirea Frumoasa din Iași, pentru a sprijini serviciul sanitar militar în spitalele de război, în primăvara anului 1915. Nu mai puțin important este rolul său în comisia de examinare a celor 100 de călugări și 115 călugărițe, alături de câțiva medici români vestiți. Presupunem că tot sub directa și atenta sa supraveghere, s-au organizat pentru călugărițe și cursurile de infirmiere la Spitalul din Târgu Neamț, sub conducerea maicii Eupraxia Macri. Eficiența activității sale în acest sens s-a dovedit în timpul războiului, când viețuitorii mănăstirilor au activat în primele rânduri la spitalele de campanie din Piatra Neamț, Iași, Dorohoi și Botoșani și în mănăstirile Agapia și Văratec67. Ca urmare a trimiterii a numeroase cadre sanitare armatei aliate rusești pe fronturile de la Tecuci și Mărășești, a fost decorat de generalul Șcerbaceff cu marele ordin rusesc „Sfânta Ana”68.

Având o relație bună cu regina Maria și cei din anturajul său, de când slujea preot la biserica Sfinții Arhangheli din Craiova, tot el a intervenit în 1916 pentru mobilizarea a aproximativ 100 de călugări la București, unde au fost primiți de fruntașii Partidului Conservator și cazați la Internatul Teologic, cu acordul preotului Constantin Nazarie, directorul instituției și protopop al preoților de armată, pe care îl cunoscuse la Seminarul din Râmnic, apoi ca diacon și funcționar la Episcopie69.

Deși informațiile nu sunt suficiente, cunoaștem că episcopul-vicar Antim a făcut parte din Comitetul de inițiativă pentru ajutorarea refugiaților de sub patronajul reginei Maria70. Numeroși preoți din Ardeal, refugiați în Moldova, odată cu respingerea ofensivei române, au fost luați sub ocrotirea sa și numiți confesori militari la regimentele și spitalele de pe front, cu grade asimilate de căpitani. Pentru acest sprijin, mai târziu, după Unirea din 1918, preoții și episcopii ardeleni l-au sărbătorit și omagiat cu recunoștință într-unul din marile orașe ale Transilvaniei.

Tot aici se cuvine să precizăm că foarte mulți refugiați din județul Vâlcea și, în special, din comuna Păușești-Măglași, fugiți în 1916, din cauza invadării Olteniei de către trupele germane, au fost adăpostiți la mănăstirea Tărâța, în apropiere de Iași, unde au primit hrană și cele necesare traiului până la sfârșitul războiului. Printre cei care au găsit ocrotire în acest locaș, din dispoziția sa, a fost și institutorul Dumitru Niculescu din comuna natală, care pe atunci era copil68.

De asemenea, cunoaștem și faptul că episcopul-vicar de la Iași s-a ocupat în acest timp de orfanii de război și de numeroasele victime ale tifosului care bântuia în rândul populației civile și armatei71. Chiar de la deschiderea celor două orfelinate, de la Agapia și Văratec, la 17 septembrie 1917, Antim anunța că mitropolitul Pimen a aprobat ca mănăstirea Agapia să vândă orfelinatului 100 kg de miere, cu 10 lei/kg, iar alte 100 kg să fie trimise orfanilor din Iași72. În completarea acestor însemnări, se cuvine să subliniem că între 1916–1920, din cauza condițiilor grele de război, el a asigurat, alături de mitropolitul Moldovei, protecția capului lui Mihai Viteazul de la mănăstirea Dealu, ținându-l într-o ladă în tainița Catedralei din Iași, la răsărit de Sfântul altar73.

Nu este lipsit de interes să menționăm că, în calitate de vicar, a avut un rol important și în reorganizarea Bisericii din Basarabia. Întrucât arhiepiscopul Anastasie plecase la Moscova, lăsând eparhia Chișinăului și a Hotinului fără păstor, la 14 iunie 1918 a fost adoptată hotărârea sinodală de a-l trimite în locul său pe episcopul Nicodim al Hușilor, pentru „a conduce afacerile bisericești ale arhiepiscopatului basarabean, până la alegerea titularului”. Ca o recunoaștere a meritelor lui, la 23 iunie, Antim a citit gramata mitropolitului prin care viitorul patriarh a fost numit locțiitor de arhiepiscop, apoi a luat parte la masa festivă, în reședința arhierească din Chișinău, unde a rostit, alături de ceilalți comeseni, „vorbiri înălțătoare de suflet și care toate erau ca o stropire cu Sfântă Agheasmă națională a vechiului duh străin ce a domnit până acum în aceste sălașuri”74.

Un capitol important din viața lui îl constituie activitatea sa dinamică în cadrul ședințelor Sfântului Sinod. De la început a fost apreciat de membrii Sfântului Sinod, care l-au ales membru în Comisia pentru petițiuni. O analiză atentă a documentelor arată că, în ședința din 30 mai 1912, a aprobat, împreună cu ceilalți, „ca Sfântul Sinod să echivaleze certificatele de absolvență ale Facultății de Teologie cu diploma de absolvent al seminarului complet, în sensul de a se da absolvenților Facultății de Teologie dreptul de a putea fi hirotoniți preoți la parohiile rurale”75.

Pentru bogata sa activitate, între 1912–1913, a figurat în Comisia pentru parohii76, și în cea pentru cercetarea manualelor de învățământ religios, unde a pledat cu hotărâre pentru participarea familiei, Bisericii și statului la educația religioasă a copiilor77. Preocupat constant de îmbogățirea cunoștințelor, la 29 octombrie 1912, a solicitat Sfântului Sinod să-i acorde „în mod gratuit, câte un exemplar din toate cărțile de ritual și altele religioase ce s-au tipărit la tipografia Cărților Bisericești, precum și în revista «Biserica Ortodoxă Română» pe anii 33, 34, 35”. Având în vedere experiența sa de preot, tot acum a cerut autorităților să ia măsuri „pentru prima și ultima săptămâna a Postului Mare, să se oprească orice spectacol”, pentru a nu se răspândi în cinematografe filme cu anumite imagini erotice sau criminale și teme străine de morala creștină78.

Pentru a-i reliefa aportul în cadrul ședințelor Comisiei pentru cărțile didactice de religie, socotim util să spunem că, la 17 octombrie 1913, a citit un raport privitor la manuscrisul intitulat Părintească Sfătuire, recomandând autorului să se adreseze chiriarhului său pentru editare, după rectificările cuvenite. Precum reiese din acte, în cadrul ședinței, a citit și raportul privitor la adresa episcopului Dunării de Jos, prin care a înaintat o broșură cu anecdote, publicată de un oarecare Hristu D. Goiciu, solicitând membrilor Sfântului Sinod să mijlocească pe lângă autorități pentru înlăturarea unor asemenea publicații tendențioase și să oblige preoții să-i sfătuiască pe credincioși să nu citească aceste scrieri rătăcite79. La fel de interesantă este și intervenția lui finală, cu privire la situația din Cadrilater, pe care îl dorea administrat de un arhiereu, iar când va deveni provincie românească „să se facă acolo o Mitropolie sau o episcopie, cum se va găsi cu cale”80.

Luând în considerare intensa lui activitate în cadrul Sfântului Sinod, merită să notăm aici și ședința din 24 octombrie 1913, în care a citit un alt raport, privitor la cererea preotului Grigore Popescu-Breasta din Craiova pentru tipărirea unui album biblic, propunând numirea unei comisii „care să se ocupe cu alcătuirea unui «Album Biblic» în spiritul Ortodox, care să se imprime fie în străinătate, fie în țară și să fie utilizat în toate școlile noastre primare și secundare”81. Merită o atenție deosebită și ședința din 28 octombrie 1913, în cadrul căreia a prezentat situația clerului din țară, susținând propunerea mitropolitului Pimen de a fi hirotoniți absolvenții de Seminar din clasele VII–VIII, în defavoarea vechilor seminariști cu patru clase care „n-au mai pus mâna pe carte și au avut în acest timp ocupații de cârciumari, notari, picheri și altele absolut diametral opuse carierei preoțești”82. Fără să intrăm în detalii menționăm aportul său și în ședința din 30 octombrie, când a citit raportul privitor la manuscrisul Viața viitoare, punând în vedere preotului C. Gibescu, „să se adreseze P. S. Chiriarh respectiv, care poate să-i dea binecuvântarea pentru tipărirea acestei conferințe, conformându-se suplicantul corectărilor făcute în text”83.

Apreciat de ierarhii Sfântului Sinod, la 12 octombrie 1913, a fost ales în Comisia pentru cântăreți bisericești, fiind cunoscut pentru preocupările în domeniul muzicii bizantine încă de pe vremea diaconiei la Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea84. Deoarece personalul neclerical era trecut cu vederea la salarizare, el a propus, în ședința din octombrie 1913, să primească un sfert din încasări: „căci niciun serviciu bisericesc în biserică nu-l face preotul fără cântăreț. Chiar paraclisul dacă l-ar face trebuie să fie de față și cântăreții și paracliserul, încât se cade să li se dea și lor a patra parte”85.

În același timp, trebuie să spunem că Antim a fost la fel de energic și în cadrul ședințelor Consistoriului Superior Bisericesc. Bazându-se pe experiența celor șapte ani petrecuți la Craiova, la 20 octombrie 1912, el a pledat, împreună cu preotul Dumitru Lungulescu, pentru dezvoltarea educației religioase în armată, prin creșterea numărului confesorilor de garnizoană, care să le țină conferințe soldaților86. Interesant pare discursul sau ținut în ședința Consistoriului din 14 mai 1913, în care a cerut „ca fiecare spital militar de la reședințe de corp de armată să aibă câte un preot”87. Privind îndeaproape viața bisericească din eparhie și rolul inspectorilor între preoți, avea să solicite „ca să se mențină inspectorul, însă, ca acest inspector să se aleagă din sânul Sf. Sinod”88.

Urmând firul altor consemnări, înțelegem cât de mult s-a implicat el în ședințele Sfântului Sinod, susținând ferm dezvoltarea așezămintelor filantropice, opunându-se introducerii icoanelor străine în țară sau participând la întocmirea Regulamentului pentru zugrăvirea bisericilor, pentru a se evita influențele occidentale întâlnite în pictarea unor noi locașuri de cult89.

(va urma)

• 1

  Ion M. Stătescu, Victoria N. Stătescu, Contribuții la cunoașterea istoriei satelor de pe valea râului Olănești (Vâlcea), București, 2004, pp. 58-59.

• 2

  G. Galaction, „Vlădica Antim”, în Chemarea, an. II (1919), 18 septembrie, nr. 155, p. 1.

• 3a3b

  Ion M. Stătescu, Victoria N. Stătescu, Contribuții…, p. 60.

• 4a4b

  G. Galaction, Vlădica Antim…, p. 1.

• 5

  G…, „Cei trei tineri arhierei”, în Biserica Ortodoxă Română, an. XXXVI (1912), nr. 3, p. 259 (se va cita BOR); Pr. Niculae Șerbănescu, „Episcopii Râmnicului”, în Mitropolia Olteniei, an. XIV (1964), nr. 4-6, p. 207 (se va cita MO); Yvonna Petrescu-Moscu, „Antim Petrescu – Episcop al Olteniei. Un strălucit fiu al comunei Păușești-Măglași, județul Vâlcea”, în vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înființare (1503–2003), Râmnicu-Vâlcea, 2005, pp. 408-409.

• 6

  SFÂNTA EPISCOPIE A RÂMNICULUI NOUL SEVERIN, Anuarul pe anul 1900. București, 1899, p. 15.

• 7

  G…, Cei trei tineri arhierei…, p. 260; Niculae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului…, p. 207; Dicționarul personalităților doljene. Restitutio, coordonatori: Prof. Mariana Leferman, prof. Gabriela Braun, drd. Adrian Năstase, Craiova, 1999, p. 165; Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu…, p. 410; Enciclopedia Ortodoxiei Românești, coord. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, București, 2010, p. 482.

• 8

  „Acte oficiale. Sumarele sedințelor Sfântului Sinod. Ședința din 22 octombrie 1910”, în BOR, an. XXXIV (1910), nr. 9, p. 873.

• 9

  Arhim. Scriban, „Cronica bisericească. Între general și episcop. Polemică pe chestiunea preoților militari”, în BOR, an XLIV (1926), nr. 5, p. 290.

• 10

  Diacon Alexandru Petrescu, Epistola către Diognet. Teză pentru licență, București, 1902, p. 69.

• 11

  N. B., „Mișcarea literară. Scrierile părintelui iconom Al. Petrescu din Craiova”, în Revista Teologică, an. VI (1912), nr. 4-5, p. 155 (se va cita RT).

• 12

  „Informații”, în Opinia, an X (1913), 18 iunie, nr. 1905, p. 2 (se va cita O).

• 13

  N. B., Mișcarea literară. Scrierile părintelui iconom Al. Petrescu din Craiova…, p. 155; Arhim. Scriban, „Literatura pioasă în limba românească”, în BOR, an. XLI (1923), nr. 7 (505), p. 498; A. S. „Cronica bisericească. Activitatea Institutului Biblic”, în BOR, an. XLI (1923), nr. 14 (512), p. 1060.

• 14a14b

  N. B., Mișcarea literară. Scrierile părintelui iconom Al. Petrescu din Craiova…, p. 155.

• 15

  Chr. V. Schmidt, Coșulețul cu flori. Povestire morală, traducere de Anthim Petrescu, ediție îngrijită de Pr. Nicolae STATE, diacon Ion Tițu, ed. V, Rm. Vâlcea, 1994, pp. 1-2; Chr. V. Schmidt, Coșulețul cu flori, traducere de episcopul Anthim Petrescu, editura Egumenița, 2012, p. 174.

• 16

  Institutul De Editură Creștină Al Sfintei Episcopii A Râmnicului Noului Severin, Crucea de lemn. Istoriară morală, traducere de Antim Petrescu, Râmnicu-Vâlcea, 1930, p. 32.

• 17

  N. B., Mișcarea literară. Scrierile părintelui iconom Al. Petrescu din Craiova…, p. 155; A. S. Cronica bisericească…, p. 1060.

• 18

  Diacon Al. Petrescu, „O Evanghelie de la 1682”, în BOR, an XXVI (1902), nr. 7, pp. 825-828.

• 19

  Diacon Al. Petrescu, „O Evanghelie de la 1693”, în BOR, an. XXVI (1903), nr. 10, pp. 1145-1153.

• 20

  Pr. Al. Petrescu, „Biblia românească de la 1688”, în BOR, an. XXVII (1904), nr. 2, pp. 132-148 și nr. 3, pp. 285-291.

• 21

  Pr. Al. Petrescu, „Biserica Vlăducenii (Vâlcea)”, în BOR, an. XXVII (1904), nr. 7, pp. 812-821.

• 22

  Pr. Al. Petrescu, Sinodicul Bisericei Sfinții Arhangheli din Craiova, 1911, pp. 3-6; Dr. Toma Rădulescu, „Episcopul Râmnicului Noul Severin, Antim Petrescu (1875-1919) - noi mărturii documentare”, în MO, an. LXVI (2014), nr. 9-12, pp. 116-119.

• 23

  Al. Petrescu, Biserica Vlăducenii…, p. 814.

• 24

  Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu…, pp. 410-411.

• 25a25b

  Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, p. 108.

• 26

  „Mișcarea în personalul clerical din țară”, în BOR, an. XXXII (1908), nr. 3, p. 351.

• 27

  „Notițe și informațiuni”, în Luminătorul, an. II (1912), nr. 12-13, p. 23 (seva cita L).

• 28

  Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu…, p. 411.

• 29

  Ion M. Stătescu, Victoria N. Stătescu, Contribuții…, p. 71.

• 30

  G…, Cei trei tineri arhierei…, p. 255; „Acte oficiale. Sumarele ședințelor Sfântului Sinod. Sesiune extra-ordinară”, în BOR, an. XXXVI (1912), nr. 4, pp. 325; Niculae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului…, p. 207; Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu…, p. 412; † Gherasim Cristea, Istoria Eparhiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 2009, p. 245; Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, p. 109.

• 31

  G…, Cei trei tineri arhierei…, pp. 255-259.

• 32

  Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu…, p. 412.

• 33

  Arhim. Emilian Nica, Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri. Arhiepiscopia Iașilor între anii 1900–1948, Iași, 2009, p. 377.

• 34

  † Mitropolit Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creștin, ed. II, Craiova, 2007, pp. 316-318; Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, pp. 109-110.

• 35

  Emilian Nica, Aduceți-vă aminte…, pp. 303-304.

• 36

  „Inaugurarea noului local al maternității «Grigore Ghica Voevod»”, în O, an. X (1913), 11 iunie, nr. 1899, p. 2.

• 37

  „Banchetul bacalaureaților institutului academic”, în O, an X (1913), 11 iunie, nr. 1899, p. 3.

• 38

  G…, „Un congres Național și Ortodox”, în BOR, an. XXXVII (1913), nr. 8, pp. 558-559.

• 39

  Un teolog dreptcredincios, „În jurul congresului «Societății ortodoxe a femeilor române»”, în Cultura creștină, an III (1913), 25 decembrie, nr. 20, p. 632.

• 40

  † Dr. Nestor Vornicescu, Desăvârșirea unității noastre naționale - fundament al unității Bisericii străbune, Craiova, 1988, pp. 415, 537, nota 136.

• 41

  Oana-Lucia Dimitriu, Părintele Constantin Bobulescu, în CreștinOrtodox.Ro, 5 iunie 2013, în https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-constantin-bobulescu-140885.html, accesat la 31 ianuarie 2021.

• 42

  Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Ioan Iacob” Dorohoi, Preotul Dumitru Furtună, în http://www.seminaruldorohoi.ro/preotul-dumitru-furtuna/, accesat la 31 ianuarie 2021.

• 43

  Biserici.Org., Biserica Adormirea Maicii Domnului Tarcău, 23 martie 2006, în https://www.biserici.org/index.php?menu=BIA1&code=417&criteria=&quick=&radio=b&order=NAME, accesat la 31 ianuarie 2021.

• 44

  Basilica.Ro, 100 de ani de la sfințirea bisericii Parohiei Cerțieni, 1 noiembrie 2014, în https://basilica.ro/100-de-ani-de-la-sfintirea-bisericii-parohiei-certieni/, accesat la 29 ianuarie 2021.

• 45

  Parohia Nicolae Bălcescu 1, Scurt istoric, 10 decembrie 2014, în https://nicolaebalcescu1.mmb.ro/20417-scurt-istoric, accesat la 31 ianuarie 2021.

• 46

  Parohia Ghigoiești, Scurt istoric, 28 octombrie 2014, 30 ianuarie 2021, în https://ghigoiesti.mmb.ro/16972-scurt-istoric.

• 47

  „Notițe și informațiuni”, în L, an. III (1912), nr. 19-21, pp. 28-29.

• 48

  N. B., „Mișcarea literară”, în RT, an. VII (1913), nr. 4, p. 134.

• 49

  Wilhelm Herchenbach, Mucenicul Sebastian. O istorisire din vremea prigonirilor împotriva creștinilor din Roma, traducere episcopul Anthim Petrescu, Tipografia Cozia a Sf. Episcopii/R. Vâlcii, 1931, 182 p.

• 50

  N. B. „Mișcarea literară”, în RT, an VII (1913), nr. 2, p. 67.

• 51

  Otto von Schaching, Chipul mamei. Povestire istorică din timpul luptelor împotriva cultului icoanelor, traducere din limba germană de Anthim Petrescu, Tipografia Cozia a Sf. Episcopii/R. Vâlcii, 1929, 104 p.

• 52

  Editura Doxologia, Otto von Schaching, Chipul mamei. Episod istoric din timpul iconoclasmului, traducere de Anthim Petrescu-Botoșăneanul, ediție îngrijită de Mănăstirea Agapia, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 11-12, https://edituradoxologia.ro/chipul-mamei, accesat la 29 ianuarie 2021.

• 53

  N. B., Mișcarea literară…, p. 67.

• 54

  N. B., „Mișcarea literară”, în RT, an. VII (1913), nr. 4, pp. 133-134; Arhim. Scriban, Literatura pioasă…, p. 498.

• 55

  Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Tiparul Tipografiei Cozia a Sfintei Episcopii, Râmnicu-Vâlcea, 1930, p. 6.

• 56

  N. B., Mișcarea literară…, pp. 133-134; Arhim. Scriban, Literatura pioasă…, p. 498.

• 57

  N. B. „Mișcarea literară”, în RT, an. VII (1913), nr. 9-11, p. 323.

• 58

  Ioan Popa și N. B., „Mișcarea literară”, în RT, an VIII (1914), nr. 10-12, pp. 271-272.

• 59

  Arhim. Scriban, Literatura pioasă în limba românească. Secțiunea II. Cărțile de pietate românești, în BOR, an. XLIV (1926), nr. 10 (547), pp. 592-594.

• 60

  Diac. Nic. M. Popescu, „Tânărul din Nysa”, în BOR, an. XXXIX (1915), n. 5, pp. 536-537.

• 61

  Dr. V. B., Pustnicul din Carmel. O istorisire edificatoare pentru tinerimea creștină, traducere de arhiereul Anthim Petrescu, Iași, 1916, p. 191; Institutul De Editură Creștină A Sfintei Episcopii A Râmnicului Noul Severin, Pustnicul din Carmel. Istorisire pentru zidirea sufletească a tinerimii, traducere de episcopul Anthim Petrescu, Tipografia Cozia R.-Vâlcea, 1931, p. 157; Dr. V. B., Pustnicul din Carmel, traducere de arhiereul Anthim Petrescu-Botoșăneanul, adaptare și corectare diacon Ion Tițu, Rm. Vâlcea, 1992, p. 160.

• 62

  Arhiereu Antim, „Vieața Sfântului Antonie cel Mare. Scrisă de Sf. Athanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei”, în BOR, an. XL (1916), nr. 3, pp. 265-266; BOR, an. XXXIX (1915), nr. 3, pp. 308-315.

• 63

  Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, pp. 116-117; Petre Petria, Cristina Tănăsoiu, Vâlcea, oameni de știință, cultură și artă. Dicționar, vol. II, Rm. Vâlcea, 2004, p. 295; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Sibiu, 2014, p. 486.

• 64

  G…, Cei trei tineri arhierei…, pp. 260-261.

• 65

  Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu…, p. 412; Emilian Nica, Aduceți-vă aminte…, p. 377.

• 66

  Pr. dR. Daniel Isai, Drd. Ionel Moldovan, Lupta Bisericii Ortodoxe din Moldova pentru Marea Unire. Rapoartele protopopiatelor și mănăstirilor din Mitropolia Moldovei și Sucevei (1916-1918), Iași, 2018, p. 11.

• 67

  Pr. Conf. Univ. Dr. Claudiu Cotan, „Îngrijirea răniților și bolnavilor în timpul Primului Război Mondial. Aportul clerului ortodox la organizarea serviciului sanitar român în timp de război”, în vol. Mehedinți, istorie, cultură și spiritualitate, V, 5-8 iunie 2012, Drobeta Turnu Severin, 2012, pp. 880-881; Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, pp. 112.

• 68a68b

  Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu…, p. 413.

• 69

  Pr. Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului - chipuri, fapte, suferinți și pilde pentru viitor, vol. I, București, 1940, p. 73; Claudiu Cotan, Îngrijirea răniților…, p. 881, Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, pp. 112.

• 70

  Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, pp. 112-113.

• 71

  Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, p. 113.

• 72

  Claudiu Cotan, Caring for orphans during the great war (1916–1918) – Agapia and Văratac monasteries, în: Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication, Arhipelag XXI Press, Târgu Mureș, 2016, p. 155, în: https://old.upm.ro/cci/CCI-04/Hst/Hst%2004%2013.pdf, accest la 29 ianuarie 2021.

• 73

  Emilian Nica, Aduceți-vă aminte…, p. 111; Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, p. 113.

• 74

  Dinu Poștarencu, „Din activitatea episcopului Nicodim Munteanu ca locțiitor de arhiepiscop al Eparhiei Chișinăului și Hotinului (1918–1919), în vol. Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813–2013): Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013, Chișinău, 2013, coord. Octavian Moșin, Ion Gumenâi, pp. 142-144, apud Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, pp. 113-114.

• 75

  Acte oficiale. Sumarele ședințelor Sfântului Sinod. Sesiune extra-ordinară…, p. 369.

• 76

  „Acte oficiale. Consistoriul Superior Bisericesc”, în BOR, an. XXXVI (1912), nr. 3, p. 215; „Acte oficiale. Consistoriul Superior Bisericesc, sesiunea de primăvară, sedința din 2 mai 1913”, în BOR, an. XXXVI (1913), nr. 5, p. 16.

• 77

  Acte oficiale. Sumarele ședințelor Sfântului Sinod. Sesiune extra-ordinară…, p. 332; „Desbaterile Sfântului Sinod din sesiunea de toamnă. Anul 1912. Ședința din 22 octomvrie 1912”, în BOR, an. XXXVI (1913), nr. 11, p. 9; Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, p. 110.

• 78

  Desbaterile Sfântului Sinod din sesiunea de toamnă. Ședința de la 29 octombrie 1912…, pp. 66, 73.

• 79

  „Ședințele Sfântului Sinod. Sesiunea de toamnă”, în BOR, an. XXVII (1913), pp. 37-38.

• 80

  „Ședințele Sfântului Sinod. Sesiunea de toamnă”…, p. 60.

• 81

  „Ședințele Sfântului Sinod. Sesiunea de toamnă”…, pp. 123-124.

• 82

  „Ședințele Sfântului Sinod. Sesiunea de toamnă”…, pp. 151-152.

• 83

  „Ședințele Sfântului Sinod. Sesiunea de toamnă”…, pp. 200-201.

• 84

  Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, p. 111.

• 85

  „Ședințele Sfântului Sinod. Sesiunea de toamnă”…, pp. 161-162.

• 86

  „Acte oficiale. Consistoriul Superior Bisericesc”, în: BOR, an. XXXVI (1913), nr. 10, pp. 130, 134-135.

• 87

  „Acte oficiale. Consistoriul Superior Bisericesc. Sesiunea de primăvară”, în: BOR an. XXXVII (1913), nr. 5, p. 201.

• 88

  Acte oficiale. Consistoriul Superior Bisericesc. Sesiunea de primăvară…, pp. 225-226.

• 89

  Acte oficiale. Sumarele ședințelor Sfântului Sinod. Sesiune extra-ordinară…, p. 369; Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin…, p. 110.