Episcopul Antim Petrescu — cea mai scurtă păstorire în scaunul vlădicesc al Râmnicului (II)

Episcop la Râmnic

Primăvara anului 1918 va aduce un eveniment cu totul neașteptat în viața și activitatea episcopului vicar de la Iași, Antim Petrescu. Devenind vacant locul de episcop al Râmnicului, după demisia episcopului Sofronie Vulpescu, Colegiul electoral, adunat în capitala Moldovei, l-a ales pe el în fruntea eparhiei oltene în ziua de 3 iulie, cu unanimitate de voturi. Confirmat de guvern în aceeași zi, a fost învestit la 5 iulie, tot la Iași. În discursul ținut cu prilejul înmânării însemnelor episcopale, noul ales a arătat că a luat cârma corabiei lui Hristos în părțile Olteniei hotărât să sprijine lupta pentru îmbunătățirea vieții păstoriților săi: „Sunt fiu de țărani moșneni dintr-o comună din plaiurile Vâlcii și părinții mei mi-au insuflat dragostea de Patrie și de semenii mei. Am trăit în mijlocul poporului, îi cunosc bine și înaltele lui însușiri, dar și suferințele lui. Vă declar că voi fi totdeauna în mijlocul lui, spre a-l îndruma spre căi sănătoase. Voi socoti cele mai fericite clipe ale vieții mele, când voi fi în mijlocul poporului. Știu că sunt printre reprezentanții Națiunii, prezenți astăzi aici, mulți medici care cunosc relele ce bântuiesc asupra poporului nostru. Le făgăduiesc acestor oameni ai științei, ca și tuturor preoților și învățătorilor, că vor avea în mine, cel mai cald sprijinitor, în lupta pentru îmbunătățirea stării morale și materiale a poporului nostru”1.

Înscăunarea a avut loc la 15 septembrie, în Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, în prezența autorităților civile și militare locale, a căpitanului von Betrab, a comandantului Etapei 270 Mobile, a reprezentanților așezămintelor monahale din Oltenia și ai confesiunilor catolice și evanghelice din oraș, precum și a numeroși proprietari, funcționari, medici, avocați2. Fizicul său plăcut, ținuta distinsă, inteligența excepțională și vasta cultură au atras stima enoriașilor olteni, care vedeau în noul episcop, în vârstă de doar 42 de ani, un organizator energic și orator de clasă. La Craiova, unde desfășurase o frumoasă activitate pastorală ca preot și profesor, la Turnu-Severin, unde va fi sfințit monumentul ostașilor căzuți în Războiul pentru reîntregirea neamului, la Târgu-Jiu, unde s-a înălțat un monument în memoria Ecaterinei Teodoroiu, precum și în alte regiuni ale eparhiei, i s-au făcut primiri călduroase. De pildă, în orașul mehedințean, întrucât întârziase trenul, a fost așteptat pe peronul gării până la ora 12 noaptea de oficialitățile locale, în frunte cu prefectul, primarul și generalul comandant al diviziei locale, spre bucuria mulțimii de credincioși de a avea în mijlocul ei pe întâistătătorul lor3.

Preocupat de soarta fiilor săi duhovnicești, a depus într-un scurt timp o muncă istovitoare, vizitând ținuturile Olteniei, pustiită de trupele dușmane, pentru a-și cunoaște protopopii și preoții, bisericile și mănăstirile, situația materială a clerului și starea religioasă a credincioșilor. În acest timp, cu binecuvântarea sa s-au ridicat și renovat bisericile din Amărăști, Muereasca de Sus, Dealul Bălcești, Mecea, Perișani, Mateești, Măgura, Știrbești, Tortoiești, Săcături, Burta, Gibești, Pleșoiu și Balota, toate în județul Vâlcea, multe dintre ele sfințite între 1918–19194. La acestea se adaugă ctitoriile gorjene din Brădiceni, Jupânești, Tâlvești, Mischii, Șomănești și Turcenii de Jos, cele doljene din Rovine și Tunarii Noi, Rusăneștii de Jos, în județul Olt și Jidoștița, în Mehedinți5. O telegramă a Primăriei din Drobeta-Turnu Severin către Episcopie, cu privire la sfințirea Capelei „Sfântul Dumitru” din cimitirul parohial, restaurată după luptele din noiembrie 1916, ruga stăruitor pe ierarh să delege „un alt preot, fiind bolnav protoiereul acestui județ, spre a efectua serviciul”6.

Conștient de menirea Bisericii în vremuri grele pentru țară, în iulie 1918, Antim a solicitat Ministerului Culturii și Instrucțiunii Olteniei „să înlesnească reîntoarcerea la locurile lor a tuturor preoților și călugărilor refugiați din Oltenia din pricina războiului, fiind mare lipsă de preoți în Eparhia Râmnicului”, iar la 26 septembrie a cerut Protoieriei județului Vâlcea să intre „în legătură cu Societatea de ocrotire a orfanilor de război pentru a lua sub scut părintesc, prin obolul public, pe acei copii orfani lipsiți de posibilități materiale”. Încercând să readucă în prim plan importanța educației în rândul păstoriților săi, în luna octombrie, în calitate de Președinte de onoare al Eforiei Școlare, constituită în cadrul Seminarului din Râmnic, a spus: „Noi, clerul eparhial, de la Vlădică la preotul sătesc, să păstrăm școala în care am primit educație în anii tinereții și în care trimitem pe fiii noștri […] În eparhia noastră, în care sunt peste 800 de preoți, ce fond însemnat s-ar depune de către preoți între 50 și 100 de lei anual. În urmă, statul obliga preoțimea să dea anual ploconul Vlădicăi. Închipuiască-și fiecare că acest Vlădică sunt Eu cel de azi. Iată cu ce îndemn Ne adresăm preoțimii în acest an în care luăm cârma corăbiei lui Hristos din această latură a Olteniei și cât de plin de nădejde suntem că tot clerul va fi la înălțimea situației”.

Alte documente ne arată că la 21 octombrie, cu prilejul participării la ședința Parlamentului de la Iași, a recomandat ca posturile din mănăstiri să fie recompletate, iar câteva luni mai târziu s-a interesat dacă așezămintele monahale și bisericile au depus formulare cu lipsurile și stricăciunile provocate de armatele inamice. Pătruns de covârșitoare simțăminte pentru eroii neamului, la 18 februarie 1919 a solicitat preoților să întocmească un pomelnic cu toți soldații din parohie morți pe front, care să fie citit la Sfânta Liturghie, și „să refuze categoric orice simulare de înmormântare prin îngroparea în cimitir de coșciuguri și bucăți de pânză, căci acestea fiind curate superstiții Biserica le condamnă. Credincioșii să știe că oriunde vor fi îngropate trupurile lor Dumnezeu va primi rugăciunile, pomenile și faptele de milostenie ce se vor săvârși pentru odihna sufletelor lor. Pomenirile de 3, 6 săptămâni, cele de 6 luni și un an, să se facă numai după rânduiala bisericească. Facerea de pomeni și împărțirea hainelor la săraci, pentru ostașii morți, în aceste vremuri de mare lipsă și scumpete, vor trebui să fie cât mai cumpătate, să nu facă cheltuieli peste puterile lor, ca nu cumva copiii lor să n-aibă de mâncare și îmbrăcăminte. Să nu se piardă din vedere scopul sublim al pomenilor, caritatea creștină, milostenia, care scapă sufletul de la moarte”.

Ancorat adânc în realitățile timpului și cunoscând situația grea a țărănimii, din care el însuși se trăgea, a cerut, în calitate de senator de drept, să se legifereze expropierea marilor moșii pentru a putea fi împroprietăriți cu pământ țăranii săraci, iar la 6 martie 1919 a impus preoților de la țară, care făceau parte din comisiile de expropiere-împroprietărire, să aibă permise pentru toată perioada în care lipseau din parohii. Din cauza stării de tranziție, peste câteva luni, la 8 august, i-a îndemnat „să liturghisească regulat și nelipsit în sărbători, să propovăduiască liniștea și armonia socială, luptând împotriva ideilor vătămătoare și anarhice ce vor să le răspândească unii dușmani ascunși așa de bine în mijlocul nostru”. Același îndemn îl adresase preoților și învățătorilor în pragul Marii Uniri, să-și dea seama „despre rostul acestor preocupări, luminând poporul”, întrucât „ne găsim în preajma marilor prefaceri menite să îmbunătățească starea dorobanțului român, care cu spadă și propriul sânge a încununat harta largă a dezrobirii […] Mobilizații, care au cutreierat satele regiunilor dezrobite, să pună în practică meșteșugul unei gospodării mai sistematice și a unei îngrijiri casnice alese. Enoriașii să-și acopere patul de odihnă cu o saltea de paie decât să le lase a putrezi în neîntrebuințare la arii. O mai bună curățenie a casei și un bun început de economisire a agoniselii […] Preoții din întreaga eparhie prin sfaturile de curățenie și deparazitare generală, tundere, radere și ungere cu petrol cât mai des pe corp și fierberea rufelor și văruirea caselor să combată tifosul exantematic, acest flagel care face atâtea victime în populație”.

Tot aici trebuie să notăm că în iarna anului 1918, „potrivit tradiției” și „mai ales din pricina zilelor mari de împlinirea visului nostru național”, ierarhul a făcut „poftire de a participa pentru ziua de 6 decembrie, stil vechi”, la praznicul Catedralei episcopale ce urma să se oficieze cu aleasă stimă7. Cu acest prilej, el a invitat prefectul județului Vâlcea la un serviciu religios închinat unirii Bucovinei și Transilvaniei cu România și zilei onomastice a principelui Nicolae, iar apoi la recepția din Palatul episcopal8. Sursele vremii ne arată că în 1919 a oficiat și alte slujbe de Te-Deum cu diferite ocazii: comemorarea alipirii Basarabiei la patria mamă (9 aprilie), atingerea Tisei de către armatele române (4 mai), cinstirea zilei regalității (10 mai), semnarea păcii între aliați și Germania (29 iunie), serbarea numelui reginei (4 august), intrarea trupelor Armatei Române în Budapesta (6 august) și pomenirea eroilor morți pe câmpul de luptă pentru întregirea neamului (10 august)7.

În această perioadă, nu și-a uitat nici satul natal, venind acum în calitate de întâistătător al Râmnicului pentru a sluji în mai multe rânduri cu preoții din localitățile învecinate, în prezența a numeroși credincioși. Se poate vedea și azi în ctitoria familiei din Vlăduceni portretul său, alături de cel al episcopului Atanasie Mironescu, care a sfințit-o în anul 1903.

Păstoria lui la Râmnicu-Vâlcea nu a fost însă îndelungată, precum i s-ar fi cuvenit pentru viața „retrasă și închinată numai lucrurilor bisericești”, deoarece guvernul liberal s-a reîntors la București, în toamna anului 1918, iar la 6 noiembrie a emis un decret prin care a anulat hotărârile luate la Iași, deci și alegerea sa ca episcop. Prin urmare, Ministerul Cultelor l-a anunțat că din acea zi „nu mai are calitatea de episcop al Râmnicului”.

Ultimii ani ai vieții

În astfel de împrejurări, „fire supusă și de ordine”, episcopul Antim și-a prezentat demisia, dar i s-a încredințat, în continuare, conducerea eparhiei, până în dimineața zilei de 6 septembrie 1919, când a trecut la Domnul, la reședința episcopală, la doar 44 de ani, din cauza unei boli necruțătoare9. Munca încordată, „la care se adăugase și abdicarea sa forțată de la scaunul episcopal al Vâlcii”10 i-au grăbit sfârșitul, fiind înmormântat la 10 septembrie, lângă altarul bolniței din curtea Episcopiei. La ceremonie au luat parte numeroși preoți și credincioși din eparhie și mulți locuitori din oraș și comuna natală, care au venit să aducă un ultim omagiu „acelui om care, prin inteligența și calitățile sale excepționale, ajunsese să atingă una din cele mai înalte trepte din ierarhia socială a țării”. A murit, lăsând copiiilor săi moștenire doar casa din Vlăduceni, pe care o construise pentru a nu pierde legătura cu oamenii și locurile de care s-a simțit atașat3.

A fost prețuit și iubit de toată lumea, moartea lui fiind regretată prin ziarele timpului, care notau tristul eveniment destul de obiectiv: „Ales episcop în 1918 pe când era vicar al Mitropoliei Iașilor, unde în timpul grelelor zile de război și de refugiu, a desfășurat o muncă religioasă prea grea”11. Cuvinte deosebit de elogioase vor fi venit și din partea lui Gala Galaction, care avea să scrie în revista Chemarea un frumos necrolog în memoria sa: „Era un suflet cu clarități mai mult decât creștine, fiindcă era aproape apostolic și, deasupra sicriului închis, pot fără oficialitate și fără constrângere, să scriu tot ce mă îndeamnă inima să scriu […] Îl găseam mai totdeauna ocupat cu o muncă din care își făcuse o specialitate și anume cu traducerea poveștilor și nuvelelor pioase, pe care le găsea îndeosebi în literatura popular germană. A editat cel puțin vreo 20 de broșuri cu acest conținut. Muncă nespus de modestă, dar folositoare și meritorie […] Deocamdată, biserica conducătoare, cea din Țara Românească, a trimis la ceruri un suflet curat”12.

Personalitatea sa a atras atenția și arhimandritului Iuliu Scriban care, prezentând situația Bisericii în timpul Primului Război Mondial, avea să scrie câteva rânduri și despre episcopul de la Râmnic: „Răposatul a fost un adevărat caracter de preot. Era blând și inofensiv, cucernic în slujba Domnului, îndeplinind cu râvnă toate actele cultului și ale serviciului său. Încă de când era diacon căsătorit și student la Universitatea din București, colegii săi îi ziceau «călugăr», din cauza vieții sale retrase și închinată numai lucrurilor bisericești […] În acest ierarh, Biserica a pierdut pe unul din vrednicii săi slujitori…”13. Tot el consemnează că păstoriții nu l-au uitat, iar la împlinirea a șapte ani de la moartea sa, călugării de la Mănăstirea Frăsinei l-au cinstit cum se cuvine, săvârșind slujba parastasului spre aducere aminte de vrednicul lor ierarh14.

În mod special trebuie să reținem și însemnările lui Nicolae Iorga, care scria în 1936: „Fiu de sătean din Vâlcea, preot, mult timp, în Craiova, trecut la călugărie numai în ajunul înălțării sale la treapta de arhiereu, fericitul părintele Antim a fost, nu numai un om de treabă în toată puterea cuvântului, cinstit cu prietenii și iertător față de dușmani – dacă ar fi avut și un suflet ca dânsul! –, dar și un cleric de o adâncă și mișcătoare credință, căruia îndeplinirea datoriilor sale bisericești nu-i era o simplă formă, ci o misiune plină de cea mai grea și mai nobilă răspundere […] Nu se putea uita o liturghie slujită de dânsul, nici priveliștea figurii palide, cu lungile plete și bogata barbă neagră desfăcându-se sub mitra de aur. Și ca predicator și cuvântător era dintre aceia cărora inima le dă cuvinte”15.

Cinstirea lui azi

Pentru viața curată, credincioșii olteni îl pomenesc și azi cu mare evlavie pe vrednicul lor păstor. Astfel, profesorul craiovean Toma Rădulescu îl așază, pe bună dreptate, în rândul marilor ierarhi ai vremii: „Alături de Atanasie Stoenescu episcopul Râmnicului (1873–1880) și arhiereul Gherasim Safirin, preotul și apoi arhiereul Antim Petrescu (1918–1919) se înscrie între personalitățile oltene de referință. Astfel se confirma prin fapte ceea ce Antim, episcopul Râmnicului, afirmase la hirotonirea ca arhiereu: «Cu deosebire voi fi pătruns de duhul păcii pe care o voi urma, de dragostea creștină și împreună cu cele felurite roduri ale ei, adică răbdarea, milostivirea, mărinimia, umilința, cuviincioșia, dezinteresarea, blândețea, nevinovăția și sinceritatea. Îmi voi da osteneala pe cât voi putea ca să păstrez neclintit depozitul sacru al sfintei noastre Biserici și chiar cu prețul vieții mele să apăr adevărurile credinței, ca astfel să zic și eu la timpul cuvenit, ca odinioară Apostolul neamurilor» «lupta cea bună m-am luptat, credința am păzit, calea am săvârșit» și să aud de la Mai marele păstorilor, mântuitoarele cuvinte: «bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pusă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău!»”16. La rândul său, preotul râmnicean Nicolae State-Burluși, cel care i-a reeditat o parte dintre lucrări, scria, cu prilejul împlinirii unui secol de la trecerea sa la cele veșnice, că Antim „a rămas și rămâne un reper moral-spiritual pentru ierarhii și preoții de astăzi”17. Nu trebuie să omitem nici presa vremii, care, cu câțiva ani în urmă, consemna o succintă prezentare a dr. Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea, despre viața și activitatea ierarhului cu cea mai scurtă numire în scaunul vlădicesc al Râmnicului, punând accentul pe opera sa culturală18.

La toate aceste mărturii documentare, este interesant de adăugat că, în amintirea sa, la 23 septembrie 1999, în cadrul Bibliotecii locale din Păușești-Măglași s-a desfășurat primul medalion comemorativ, intitulat Antim Petrescu, episcop al Râmnicului Noului Severin (1875–1919), iar la 21 decembrie, Consiliul Județean a atribuit denumirea Episcop Antim Petrescu bibliotecii publice din comuna natală19. Cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la moartea sa, la 19 noiembrie 2009, la inițiativa profesorului Vasile Mamotă, Primăria și Biblioteca localității, Liga Scriitorilor, Filiala Vâlcea, și Societatea Culturală Anton Pann din Vâlcea au organizat la sediul Primăriei Păușești-Măglași Medalionul comemorativ – Antim Petrescu, în prezența membrilor Consiliului local și a locuitorilor comunei20.

O nouă elogiere a avut loc la 23 octombrie 2014, la sediul Primăriei comunale, unde s-a desfășurat și medalionul comemorativ Antim Petrescu – Episcop al Râmnicului și Noului Severin, organizat cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Râmnicului, în colaborare cu Biblioteca comunală și cea Județeană. În cadrul evenimentului au fost rostite prelegeri care au scos în evidență viața și personalitatea sa, atât ca episcop-vicar la Iași, cât și ca ierarh la Râmnicu-Vâlcea21.

Și în anul 2019 Arhiepiscopia Râmnicului a știut să-și omagieze înaintașii, organizând o serie de manifestări comemorative, care au debutat la 1 septembrie, la biserica din satul Vlăduceni, cu Sfânta Liturghie, săvârșită de Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, urmată de slujba parastasului pentru episcopul Antim, la 100 de ani de la trecerea sa în Împărăția lui Dumnezeu, și inaugurarea sediului Bibliotecii Antim Petrescu din localitate. Preoți și oameni de cultură au luat parte a doua zi la lucrările Simpozionului Centenar Antim Petrescu al Râmnicului (1919–2019), organizat de Arhiepiscopie, în parteneriat cu Primăria și Biblioteca din Păușești-Măglași și Forumul Cultural al Râmnicului. Evenimentul a fost deschis de Chiriarh, care, în cuvântul de binecuvântare, a spus că „episcopul Antim Petrescu al Râmnicului, plecat spre slujire în Împărăția cea veșnică acum o sută de ani, a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe Române ca fiind un arhiereu jertfelnic, slujitor plin de evlavie și cărturar neobosit al neamului nostru”. La fel de elogios au vorbit în continuare și ceilalți conferențiari, care au prezentat activitatea cultural-duhovnicească, pastoral-misionară și social-filantropică a ierarhului vâlcean, la începutul secolului al XX-lea22.

Iată câteva motive care ne obligă să-i cinstim memoria prin paginile de față, scrise acum, la peste un secol de la mutarea sa la Domnul, cu nădejdea că pe viitor vor fi și alți istorici și oameni de cultură care se vor apleca asupra vieții și activității sale, desfășurată mai cu seamă la Râmnic, în scurta perioadă de păstorire de la sfârșitul Primului Război Mondial.

• 1

  Yvonna Petrescu-Moscu, „Antim Petrescu - Episcop al Olteniei. Un strălucit fiu al comunei Păușești-Măglași, județul Vâlcea”, în vol. Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înființare (1503-2003), Râmnicu-Vâlcea, 2005, p. 414.

• 2

  Prof. Dumitru Garoafă, „Soarta lăcașurilor de cult vâlcene în anii ocupației străine (1916-1918)”, în Misiunea, an. V (2018), nr. 1 (5), p. 116.

• 3a3b

  Yvonna Petrescu-Moscu, Antim Petrescu..., p. 415.

• 4

  Pr. Dr. Laurențiu Rădoi, Vâlcea, vatră de cultură și spiritualitate românească, Sibiu, 2012, pp. 151-450 (cu bibliografie).

• 5

  Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și Severinului, Vieața Bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1941, pp. 148-668.

• 6

  Tudor Rățoi, Nicolae Chipurici, Documente ale municipalității severinene (1916–1920), vol. V, Craiova, 2009, p. 281.

• 7a7b

  Informații culese de la profesorul Vasile Mamotă și Ioana Goran, bibliotecar la Biblioteca din Păușești-Măglași.

• 8

  Corneliu Tamaș et alii, Județul Vâlcea în anii Primului Război Mondial, Bălcești pe Topolog, 1979, pp. 378-379.

• 9

  Arhim. Iuliu Scriban, „Cronica bisericească internă. Viața bisericii românești în timpul războiului. Episcopii din vremea ocupațiunii germane”, în BOR, an. XL (1922), nr. 6, p. 462; Sfânta Mitropolie a Olteniei, Râmnicului și Severinului, Vieața Bisericească în Oltenia..., p. 112; Niculae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului..., p. 207; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. 3, Iași, 2008, p. 133.

• 10

  Arhim. Iuliu Scriban, „Cronica bisericească. Episcopul Teofil Mihăilescu”, în BOR, an XLIV (1926), nr. 9 (546), p. 541.

• 11

  Dr. Toma Rădulescu, „Episcopul Râmnicului Noul Severin, Antim Petrescu (1875–1919) – noi mărturii documentare”, în MO, an. LXVI (2014), nr. 9-12, pp. 116-119, p. 115.

• 12

  Gala Galaction, „Vlădica Antim”, în Chemarea, an. II (1919), 18 septembrie, nr. 155, p. 1.

• 13

  Arhim. Iuliu Scriban, Cronica bisericească internă. Viața bisericii românești în timpul războiului..., p. 462.

• 14

  Arhim. Iuliu Scriban, „Însemnări mărunte. Știri”, în BOR, an XLV (1927), nr. 4 (553), p. 253.

• 15

  Nicolae Iorga, „Vlădica Antim”, în vol. Oameni care au fost, III, București, 1936, pp. 28-29.

• 16

  Toma Rădulescu, Episcopul Râmnicului Noul Severin..., p. 115.

• 17

  Pr. Nicolae State-Burluși, „Episcopul Antim Petrescu, 1875–1919 (100 de ani de la trecerea la cele veșnice)”, în Lumina Lumii, an. XXVIII (2018), nr. 28, p. 607.

• 18

  Dr. Florin Epure, „Arhiereul Antim Petrescu, episcopul Râmnicului cu cea mai scurtă numire”, în Semnalul Oltului, Râmnicului și Argeșului, 8 iulie 2015, publicat de Georgiana Sebeș, în: https://semnaluloltuui.wordpress.com/2015/07/08/arhierul-antim-petrescu-episcopul-ramnicului-cu-cea-mai-scurta-numire/, accesat la 1 februarie 2021.

• 19

  Informații culese de la Vasile Mamotă și Ioana Goran, bibliotecar la Biblioteca din Păușești-Măglași.

• 20

  Zenovia Zamfir, „Medalion Comemorativ Antim Petrescu, episcop al Râmnicului și al Noului Severin (1875–1919)”, în Cultura Vâlceană, an. II (2009), nr. 22-24, p. 13.

• 21

  Emilia Smedescu, Medalion comemorativ „Antim Petrescu - Episcop al Râmnicului și al Severinului”, 28 octombrie 2014, în: http://lecturasiimprumut.blogspot.com/2014/10/, accesat la 7 februarie 2020.

• 22

  Arhiepiscopia Râmnicului, Lucrările Simpozionului „Centenar Antim Petrescu al Râmnicului”, 2 septembrie 2019, în: http://arhiepiscopiaramnicului.ro/cultural/lucrarile-simpozionului-centenar-antim-petrescu-al-ramnicului, accesat la 7 februarie 2020.