Întreaga spiritualitate patristică ancorată în duhul și în trăirea Ortodoxiei vorbește despre neputința unei teologhisiri autentice în lipsa unei experiențe a rugăciunii. Preacuvioase Părinte stareț, credeți că lucrarea rugăciunii dă mărturie despre identitatea noastră umană, de ființe create după chipul lui Dumnezeu?
În primul rând, cred că ar trebui să înțelegem ce este cu noi în această existență, de ce ne-a adus Dumnezeu, cine suntem noi, care este raportul între noi, ca oameni și Dumnezeu, pe Care trebuie să-L recunoaștem că este Creatorul. Lumea a fost creată din prea plinul iubirii lui Dumnezeu. Noi, ca persoane, suntem darul iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea pentru noi și nu pe noi pentru lume. Lumea a fost creată și dăruită lui Adam, pentru ca el să-și pună amprenta asupra acesteia și să I-o înapoieze lui Dumnezeu, înfrumusețată cu mintea și priceperea lui, pentru că dintre toate creaturile, omul este singurul care are minte (rațiune). Deci el a fost creat pentru a deveni Dumnezeu prin har. Omul este mai presus de îngeri, care au înțelepciune limitată. Pentru a înțelege toate acestea, omul are nevoie să intre în comuniune cu Dumnezeu, care se realizează prin rugăciune.
În al doilea rând, iubirea care stă la baza creării lumii și a omului înseamnă libertate. Căci nu este adevărată iubire, aceea care îngrădește libertatea. În libertatea pe care omul a primit-o, din iubire și pe care nu a înțeles-o corect, s-a născut și prima neascultare, prima cădere a lui Adam din comuniunea cu Dumnezeu. Pentru că n-a ascultat recomandarea de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și a răului. Revenirea la starea dinainte s-ar fi produs dacă atunci când l-a chemat Dumnezeu, care dorea să reintre în comuniune cu el, după cădere, ar fi recunoscut greșeala făcută. Dar Adam a învinovățit-o pe Eva și, cumva, implicit, pe Dumnezeu, care i-a dat-o pe aceasta, femeia. Iar Eva a dat vina pe șarpe și știm prea bine deznodământul, care nu putea fi altul, în aceste condiții. Consecința acestui păcat s-a transmis din generație în generație până la noi.
Omul este liber datorită iubirii lui Dumnezeu. Rugăciunea este necesară pentru ca omul să-I dăruiască lui Dumnezeu libertatea sa. Când ne rugăm, renunțăm la a ne folosi după propria pricepere de libertate și Îl lăsăm pe Dumnezeu să intervină în viața noastră. De aceea rugăciunea este cel mai necesar lucru și trebuie să ne rugăm continuu.
Când ne rugăm, renunțăm la a ne folosi după propria pricepere de libertate și Îl lăsăm pe Dumnezeu să intervină în viața noastră. De aceea rugăciunea este cel mai necesar lucru și trebuie să ne rugăm continuu.
Dumnezeu a arătat că omul nu poate fi liber, de sine stătător și autosuficient. El, ori Îi slujește lui Dumnezeu, ori îi slujește lui Mamona. De aceea ar trebui să fim atenți și analizăm cât timp am dedicat rugăciunii, pentru orice lucru, în decursul a 24 de ore. Ar trebui să fim în continuu dialog cu Creatorul: „Doamne, ce să fac? Să o iau la stânga, sau la dreapta?”, „Doamne, ce să vorbesc?” A-l folosi la fiecare pas pe „Doamne” însemnă trezvie. Astfel, omul ajunge să nu facă absolut nimic, până nu cere ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Căci omul, înzestrat cu înțelepciune, este, totuși, creatură. Pentru a-și folosi corect mintea, aceasta trebuie să fie luminată de Duhul Sfânt.
Mântuitorul Hristos a spus că „nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri!” (Matei VII, 21). Cum ar trebui să ne raportăm la rugăciune ca aceasta să fie bineprimită de către Dumnezeu?
Rugăciunile noastre pot fi de mulțumire, de cerere sau de preamărire, de slăvire a lui Dumnezeu. Ar trebui să mulțumim că am fost aduși în existență, să-I dăm slavă pentru tot ce ne înconjoară și să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute în cele trebuincioase, dar, mai mult decât orice, să cerem să ne lumineze întunericul. Noi avem o stare pervertită, suntem în întuneric, deși nu realizăm acest lucru și ni se pare că suntem în lumină. Sfântul Grigorie Palama s-a rugat doi ani: „Maica Domnului, luminează-mi întunericul!” Avem nevoie să vedem lucrurile în Duhul lui Dumnezeu, să percepem înțelesul real al lumii, care a fost creată pentru noi. Din păcate, suntem prea adesea acaparați de lume, de materie și devenim incapabili de a mai privi în spatele acestora, esența, care este lucrarea lui Dumnezeu. Acest înțeles pierdut se poate redobândi prin rugăciune. Dacă punem în practică această continuă raportare și convorbire cu Creatorul, vom vedea că Dumnezeu nu ezită să ne răspundă la orice frământare pe care I-o încredințăm, dacă suntem atenți. Sfântul (Gheron) Iosif Isihastul nu făcea nimic până nu se ruga și nu se clintea din loc, până nu primea răspuns de la Dumnezeu. Dar noi, oameni ai mileniului al III-lea, ne grăbim. Suntem în continuă mișcare. Nu avem timp să ascultăm răspunsul lui Dumnezeu. Dar, de fapt, dacă, totuși cerem un astfel de răspuns și suntem atenți, de multe ori nu ne convine ceea ce ne vine în minte. Dacă, însă, punem în practică, vom vedea că în spate este lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, omul care conștientizează că este creatura lui Dumnezeu, vede că de câte ori nu este în duh de rugăciune, lucrarea lui este negativă pentru că, dacă nu se află în slujba lui Dumnezeu, alunecă în slujirea Mamonei.
Cea mai mare parte din timpul liber îl folosim pentru a ne împlini propria voie, fără rugăciune și de aici apar stresul și neliniștea de zi cu zi, tot mai prezentă în viețile noastre. Omul care se roagă, primește răspuns de la Dumnezeu și încearcă să îl împlinească, are liniște. Nu mai este stresat. Până nu începem conversația cu Dumnezeu în cele mai mărunte activități zilnice și până nu vom simți iubirea Sa, exprimată prin răspunsul dat la cel mai neînsemnate întrebări, nu vom conștientiza ce înseamnă și ce importanță vitală pentru sănătatea noastră duhovnicească are rugăciunea.
Rugăciunea este anularea voită a libertății, pentru a face loc intervenției divine în viața noastră. Ea trebuie făcută 24 din 24 de ore, în sensul de a intra în permanentă legătură cu Dumnezeu.
Care credeți că este cel mai mare dar al rugăciunii?
Cel mai de preț dintre darurile rugăciunii îl reprezintă libertatea câștigată întru Hristos, înțelegerea duhovnicească a lumii în care trăim. Noi avem o înțelegere pervertită și poate fi luminată prin harul rugăciunii.
Unde ne putem ruga, cât de des trebuie să ne rugăm și ce rugăciune ne îndemnați să practicăm?
Rugăciunea fiind o necesitate, o putem face, indiferent unde și când. Cu cât ne rugăm mai des, cu atât suntem într-o mai profundă comuniune cu Dumnezeu și atunci când simțim că în rugăciune ne câștigăm libertatea și avem împlinire lăuntrică, vom căuta să ne rugăm cât mai des, în tot locul, pentru a intra în comuniune neîntreruptă cu Creatorul.
Seara, nu putem să nu-I mulțumim Lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut, cu toate realizările ei. Când omul începe să realizeze că în orice clipă viața lui este în mâna lui Dumnezeu și începe să ceară ajutor de la El și să simtă acest ajutor, atunci când nu se roagă, va conștientiza că îi lipsește ceva. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!” este o rugăciune bună, dar pentru aceasta este nevoie de un anumit cadru prielnic, cel puțin pentru novicii în tainele ei. Însă, ridicarea minții la Dumnezeu în orice clipă și în orice loc este posibilă oricând omului și este rugăciunea cea mai practică: „Doamne, ce să fac?”, „Doamne, unde să mă duc?”, „Doamne, ce să răspund acum?” Aceste întrebări scurte sunt rugăciuni, deoarece I te adresezi Lui, ai intrat în comuniune cu El, ți-ai anulat libertatea și Îl faci să intervină.
Părintele Rafail Noica spunea la o conferință, ca răspuns la întrebarea dacă ne putem ruga oriunde, oricând și oricum, că nu există un anumit loc sau timp special pentru rugăciune. Ci, din contră, rugăciunea este hrana sufletului, este modul nostru de a fi, este firea omului. Nu înseamnă că nu trebuie să participăm la rugăciunile făcute în biserică, mai ales la Sfânta Liturghie. După începerea acesteia, Sfinții Părinți spun că este bine să ne așezăm discret, undeva, fără să deranjăm și că nu mai are rost să mergem să ne închinăm la icoane, să-i deranjăm prin evlavia noastră pe ceilalți oameni din biserică. Ci trebuie să intrăm în comuniune cu Dumnezeu, ascultând cuvintele preotului și răspunzând la ectenii, făcând chiar abstracție de strană. Astfel, când vom ieși din biserică, la finalul slujbei, vom simți o liniște lăuntrică specială.
Spuneați că rugăciunea este modul nostru de a vorbi cu Dumnezeu, dar, oare cum ar trebui să se raporteze creștinul la rugăciunea care nu a primit răspuns?
Atunci când, deși ne-am rugat pentru împlinirea unor dorințe, acestea nu s-au împlinit, ne întrebăm de ce nu primim răspuns. Trebuie să ne gândim că nici noi, ca părinți, nu i-am da copilului nostru, mic fiind, un cuțit, chiar dacă el ni l-ar cere cu insistență pentru a se juca. Așa este și cu Dumnezeu. Nefiind luminați de Duhul Sfânt, cerem lucruri nefolositoare, mai ales materiale, care pot deveni periculoase pentru mântuirea sufletului nostru. Uneori, nici cererea de a ne însănătoși nu este cea care ne aduce mântuirea, căci boala, ca și alte suferințe adânci, ne face să intrăm în deplină comuniune cu Dumnezeu. Sunt lucruri, precum boala, de care nu ne putem izbăvi decât cu ajutorul lui Dumnezeu, care ne fac să conștientizăm că suntem creaturi, dependente de Creator. Aceste aparente pedepse, sunt, în fapt, binecuvântări.
Când ne rugăm și nu primim răspuns pozitiv la cererile noastre, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să înțelegem de ce se întâmplă aceasta. Și, în timp, dacă suntem cu luare aminte, vom vedea că toate sunt spre folosul nostru sufletesc.
Este foarte greu pentru omul contemporan să înțeleagă cine este Dumnezeu și ce vrea de la noi. El vrea ca noi să ajungem dumnezei prin har, prin anularea propriei libertăți, dăruindu-i-o Lui. Viața noastră poate fi un rai de pe pământ. Și așa trebuie să fie, căci veșnicia de aici începe. Ce înseamnă veșnicie? Veșnicie înseamnă comuniunea cu Dumnezeu, intrarea în iubirea lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că iubirea se întrepătrunde cu durerea, cu suferința. Nu există iubire, fără suferință. Iar suferința fără iubire este înfricoșător chin. Însuși Dumnezeu ne-a demonstrat acest lucru. El a venit pe pământ din iubire, iar noi L-am răstignit. Pe cruce fiind, S-a rugat pentru oameni, să fie iertați, „că nu știu ce fac.”
Este foarte greu pentru omul contemporan să înțeleagă cine este Dumnezeu și ce vrea de la noi. …Viața noastră poate fi un rai de pe pământ. Și așa trebuie să fie, căci veșnicia de aici începe. Ce înseamnă veșnicie? Veșnicie înseamnă comuniunea cu Dumnezeu, intrarea în iubirea lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că iubirea se întrepătrunde cu durerea, cu suferința.
Noi venim la biserică, ne rugăm lui Dumnezeu să ne îndepărtăm de El, nu să ne apropiem. În acatistele aduse la biserică vedem că se cere îndepărtarea de Dumnezeu, adică o viață comodă, liniștită, cu îndeplinirea patimilor noastre, aici, pe pământ.
Dar ce să cerem mai întâi de la Dumnezeu?
Când ne rugăm, ar trebui să începem prin a cere să înțelegem care este voia lui Dumnezeu, ca El să ne lumineze și să facă voia Lui cu noi. Când vom înțelege ce vrea Dumnezeu să facem, vom vedea că viața care ne apare ca un chin, într-o Vale a Plângerii, de fapt este un dar frumos și greșit este modul nostru de raportare la lume.
Dumnezeu ne răspunde și vrea să conlucreze cu noi. Noi așteptăm minuni, dar Dumnezeu ne iubește și ne respectă atât de mult, încât nu ne dăruiește niciun lucru fără încuviințarea noastră, pentru a nu ne știrbi libertatea și pentru a nu se anula pe Sine, care este Iubire. De aceea, nu există minune fără participarea omului.
Căutarea lui Dumnezeu este datorată prealabilei noastre găsiri de către El. Așa cum spunea un Sfânt Părinte, ca din partea lui Dumnezeu: „Nu M-ai căuta, dacă nu te-aș fi găsit!” Noi trebuie doar să răspundem chemării Lui. El este permanent în noi și în aproapele, este prezent în omul care ne supără. Pentru că omul care ne supără, ne face conștienți de neputințele noastre, pe care, descoperindu-le, căutăm să ne luptăm pentru a ne îndrepta și, astfel, ajungem să tindem spre adevăratul sens al existenței umane, acela de a aduce pacea celor din jur, de a deveni plini de înțelegere față de neputințele oamenilor. Nu vom mai judeca pe nimeni, pentru că vom înțelege că tot ce se întâmplă rău în jurul nostru este urmarea neiubirii. Păcatul înseamnă neiubire. Dumnezeu este iubire și păcatul este lipsa lui Dumnezeu.
Odată ce ne luminează Dumnezeu, ca răspuns la rugăciunile noastre, înțelegem că viața este frumoasă, oamenii de care suntem înconjurați sunt cei mai buni. Părinții, soția, soțul, copiii sunt cei mai buni pentru mântuirea noastră, pentru a ne da posibilitatea de a ne exprima iubirea față de Dumnezeu.
Asta nu înseamnă că viața trebuie să fie comodă. Odată ce ne aflăm în cădere, viața fără lacrimi, fără suferință, nu este viață, ci este moarte. Omul începe să simtă că trăiește cu adevărat când suferă, pentru că atunci are loc nașterea omului nou din cel vechi.
Rugăciunea este manifestarea firească a dependenței noastre totale de Dumnezeu, Care ne-a creat să tindem mereu spre o comunicare din ce în ce mai deplină cu El. Să fie aceasta calea spre mântuire?
Pentru a răspunde dacă putem aduce mântuirea sufletelor noastre prin practicarea rugăciunii, ar trebui să deslușim mai întâi înțelesul mântuirii, al rugăciunii și al veșniciei. Rugăciunea este intrarea în comuniune cu Dumnezeu, care ne arată rolul și scopul nostru în această lume, care este chiar mântuirea. Dar mântuirea nu este ceva abstract. Nu înseamnă că dincolo vom intra într-o lume care este una justițiară, dreaptă, după anumite judecăți preconcepute, în care oamenii sunt buni și răsplătiți ca atare, o lume în care fericirea se va supune calapoadelor gândirii noastre. Veșnicia înseamnă iubire. Iubirea lui Dumnezeu. Pentru dobândirea ei, este nevoie să ne despătimim. Această despătimire se poate realiza doar rugându-L pe Dumnezeu să ne ajute în toate încercările prin care vom trece, să ne dea răbdare și putere, așa încât să căpătăm înțelegeri noi, pe care altminteri nu le putem înțelege.
Veșnicia înseamnă iubire. Iubirea lui Dumnezeu. Pentru dobândirea ei, este nevoie să ne despătimim. Această despătimire se poate realiza doar rugându-L pe Dumnezeu să ne ajute în toate încercările prin care vom trece, să ne dea răbdare și putere, așa încât să căpătăm înțelegeri noi, pe care altminteri nu le putem înțelege.
Calea mântuirii este specifică pentru fiecare om, deoarece suntem unici. De aceea, prin rugăciune, fiecare înțelegem ce avem de făcut pentru a deveni mai buni, pentru a ne împlini menirea de oameni. Omul este creatura făcută de Dumnezeu după chipul Său și chemată la asemănarea cu El, la îndumnezeire prin har. Omul este creat pentru a îmbunătăți lumea creată de Dumnezeu prin înțelepciunea noastră, pentru a o aduce înapoi, celui care a creat-o.
Care este legătura dintre post și rugăciune?
Pentru a înțelege cât de strânsă este legătura dintre post și rugăciune, trebuie să experimentăm cât de ușor ne putem ruga când postim și cât de îngreunate ne sunt mintea și sufletul atunci când ne îngrășăm trupul cu multe și alese mâncăruri. Depinde și ce se înțelege prin post. Postul nu înseamnă numai abținerea de la mâncare și nici abținerea de la anumite mâncăruri, ci este importantă și cantitatea pe care o mâncăm. În plus, foarte important este postul urechilor, al ochilor, al gurii, prin abținerea de la vorbe deșarte, al mirosului, pe lângă cel al stomacului. Toate acestea contribuie la calitatea rugăciunii.
Personal, resimt a fi cea mai frumoasă perioadă din decursul unui an, prima săptămână a Postului Mare, când majoritatea poporului nostru postește și oamenii vin la biserică, la „Canonul Sfântului Andrei Criteanul”. Simt atunci că postul mă ajută la rugăciune. Întotdeauna aș vrea să continuu în același ritm și în săptămâna următoare, dar nu reușesc. Nu mai am aceeași putere, pentru că mare parte dintre oameni renunță să mai postească și presiunea răului este mai mare și se simte o îngreunare a rugăciunii. Iată o dovadă clară că postul și rugăciunea făcute în comun au o putere extraordinară. Ca neam, așa am răzbit în istorie, cu armate mici, ținând piept unor imperii numeroase.
Preacuvioase Părinte stareț, când vorbim despre rugăciune, ce ar trebui să nu uităm?
Esențial ar fi să nu uităm că trebuie să avem un program de rugăciune. Chiar dacă se intră într-un ritual, este folositor să alocăm zilnic un timp de exercițiu, care ne ajută să ne familiarizăm cu îndreptarea gândului și a inimii către Dumnezeu. Rugăciunea cu timp o va susține, treptat și pe cea fără de timp. Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât dobândim o stare lăuntrică mai bună și avem mai multă liniște. Dumnezeu știe, negreșit, de ce avem nevoie, dar așteaptă să îi dăm undă verde pentru a pune în practică. Această undă verde I-o dăm permițându-I și cerându-I să Își împlinească voia cu noi. Altminteri, nu va interveni în viața noastră, pentru a nu ne încălca libertatea născută din însăși ființa Sa, care este Iubire.
Dumnezeu știe, negreșit, de ce avem nevoie, dar așteaptă să îi dăm undă verde pentru a pune în practică. Această undă verde I-o dăm permițându-I și cerându-I să Își împlinească voia cu noi.
Concluzionând, suferința este cel mai bun prieten, iar comoditatea și confortul sunt cei mai mari dușmani. Cea mai mare reușită este să ne biruim pe noi înșine. Să nu vorbim neîntrebați, iar atunci când suntem întrebați, mai întâi să ne rugăm și abia apoi să răspundem! Așa să ne ajute Dumnezeu!