#chipul lui Dumnezeu în om

Articolul urmărește evoluția teologiei artei creștine, de la rezervele față de imagini și muzică din primele secole până la fundamentarea patristică și sinodală a icoanei, cu accent pe contribuțiile Sfinților Ioan Damaschin și Teodor Studitul. Arta bisericească — iconografia, cântarea la unison, arhitectura sacră — este înțeleasă ca expresie hristologică, euharistică și soteriologică a credinței Bisericii Ortodoxe.

Articolul analizează bunătatea ca atribut divin și categorie morală, demonstrând că aceasta nu este o proprietate înnăscută sau pasivă, ci un act volitiv liber, propriu ființelor personale. Întemeindu-se pe Sfântul Grigorie al Nyssei, părintele Dumitru Stăniloae și cuvintele Mântuitorului din Luca XVIII, 19, autorul arată că adevăratul bine are ca sursă exclusivă pe Dumnezeu și se împlinește doar prin comuniunea conștientă a omului cu El.

Iubirea dumnezeiască, întemeiată în viața intratreimică a Sfintei Treimi, constituie modelul arhetipal al comuniunii omului cu Dumnezeu și al iubirii față de aproapele. Prin har, Sfintele Taine și viața liturgică, omul se curățește de patimi, se îndumnezeiește și devine părtaș iubirii inepuizabile a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, chipul dumnezeiesc actualizându-se deplin în comuniune și iubire interpersonală.

Articolul analizează semnificația persoanei umane în contextul reproducerii asistate medical, confruntând două abordări opuse: cea romano-catolică, care respinge aceste metode ca ofensând demnitatea persoanei prin separarea actului conjugal de procreare, și cea a bioeticienilor precum John Harris și Torbjörn Tännsjö, care le acceptă invocând libertatea reproductivă. Din perspectiva teologiei ortodoxe, asistarea reproducerii nu ofensează prin definiție demnitatea persoanei, cu condiția să aibă caracter terapeutic, să privească soții și să nu ducă la distrugerea de embrioni.

Sfințenia este analizată ca vocație universală a omului și ca dar al lui Dumnezeu, cu izvorul în Preasfânta Treime și împărtășită prin harul Duhului Sfânt în Biserică. Întemeindu-se pe Sfânta Scriptură, pe Sfinții Părinți — între care Dumitru Stăniloae, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul și Nectarie din Eghina — articolul arată că sfințenia presupune curățire, virtute și experiență duhovnicească, culminând cu îndumnezeirea omului și sfințirea întregii creații.

Sfânta Taină a Căsătoriei este analizată din perspectivă teologică ortodoxă ca icoană a unirii lui Hristos cu Biserica, cu caracter ontologic și eclesiologic, nu doar moral sau social. Prin referire la Sfinții Părinți — Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Nicolae Cabasila, Grigorie de Nyssa — articolul interpretează temele creației, divorțului, supunerii și idolatriei în lumina comuniunii dintre Dumnezeu și om.

Icoana ortodoxă este analizată din perspectiva teologiei prezenței dumnezeiești, urmând gândirea lui Pavel Evdokimov, Boris Bobrinskoy, Michel Quenot, Leonid Uspenski și Pavel Florensky, cu accent pe distincția dintre icoană și tabloul religios, pe fundamentul hristologic al icoanei și pe triada florensky-ană față–chip–mască, prin care omul este chemat spre asemănarea cu Dumnezeu.