Arhimandritul Ioan — Piesă de teatru în patru acte

Personajele

IOAN ARHIMANDRITUL, starețul Mănăstirii Hurezi
IOSIF, Ierodiacon, pictor, ucenic al Arhimandritului Ioan, mai târziu stareț al Mănăstirii Hurezi
IOANICHIE, Ierodiacon, pictor, ucenic al Arhimandritului Ioan
SAVA, Ieromonah, Starețul Mănăstirii Strehaia
PORFIRIE, Schimonah al Lavrei Hurezi
ȘTEFAN, Arhimandrit
PAHOMIE, Arhimandrit
METODIE, Monah Bibliotecar
DAMASCHIN, Episcopul Râmnicului (1708–1725)
PAHOMIE, Eclesiarhul Mănăstirii Cozia
ATANASIE, Duhovnic și Proinstareț al Mănăstirii Cozia
MARIA BRÂNCOVEANU
FRIEDRICH SCHWANTZ, Inginer ostășesc al Curții de la Viena
HERDEGEN, Căpitan, comandantul trupelor de la Cozia
STEPHAN STENVILLE, General, Directorul Suprem al Ținutului
EUGENIU DE SAVOIA, Prinț și Feldmareșal al Austriei Imperiale
FILUMEN, Eclesiarh
EPISCOPUL CLIMENT AL RÂMNICULUI, (1735–1748)
UN PĂRINTE

Figurație: ȘTEFAN, ARHIMANDRIT, egumen al Mănăstirii Arnota și UN UCENIC

Actul I Chipul

Cadru: Anul 1719 în Mânăstirea Hurezi, ierodiaconii Iosif și Ioanichie împreună cu alți cuvioși părinți zugrăvesc în pronaosul bisericii schitului Sfinților Apostoli Petru și Pavel chipul părintelui arhimandrit Ioan, starețul și părintele lor duhovnicesc. (Interior semiluminat, ziduri pictate cu icoane, seară, lumină puțină încurajată de o candelă și lumini de lampă, pe jos schițe și ustensile pentru pictură, creuzete, culori și peneluri).

IOSIF (aproape în șoaptă): Eheh, …ce părinte! Ce chip duhovnicesc! Trimisu-ne-a Măicuța Domnului mare binecuvântare peste a noastră nevoință!… Om sfânt!

IOANICHIE: Că bine grăiești, frate! Mă rog cu fierbinte rugă către Măicuța Domnului a mă milui cu darul atenției desăvârșite a nu știrbi cu nimic din frumusețea-i duhovnicească ce ascunde în el acest chip luminat! Cum ți se pare? Este bine așa? (arătând chipul zugrăvit)

IOSIF: Hmm! Ia să văd! Da! Părul revărsat pe umeri, barba tunsă scurt, ochii cu arcade larg arcuite… Fără greș! …Asta-i! Da. …Da, cuvioase! (scurtă pauză) Acei ochi… Lumina aceea vie din privirea-i cuvioasă…

IOANICHIE: Da. Lumina lui Hristos ce ne luminează și ne mângâie obrazul și nouă.

IOSIF: Cu greu s-a mai lăsat convins a se zugrăvi… Adevărat monah!

IOANICHIE: Cine o fi reușit să îl convingă? Nu dorea cu cerbicie. Spunea că: „Știe Domnul! E de ajuns!”

IOSIF: Mila Domnului, cuvioase! Mila Domnului și lacrimile părintelui Sava, blândul bătrân de la Bolnița cea Mare...

IOANICHIE: El a stăruit în rugăminți?

IOSIF: L-a rugat și a învins.

IOANICHIE: S-a smerit!

IOSIF: Mare tristețe fost-a, cred, când o fi plecat din chinovia Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din urbea lui Matei Basarab.

SAVA (apare în cadru, ierodiaconii tresar bucuroși): Da, da! Da, fraților! Da. Vodă Brâncoveanu. Mărit fie-i numele între ai lui Hristos mucenici! A văzut cum din tinerețile sale păzea sfânta rânduială părintească a chinoviei după canoanele cele apostolicești. …L-a simțit de om sfânt.

IOSIF (apropiindu-se iau amândoi binecuvântare): Părinte Sava! Ce bucurie! …Lucrăm la chip. …Iaca!

IOANICHIE: Blagosloviți, gheronda!

SAVA (binecuvântează, apoi sărutându-le creștetul capului): Oh, copiii mei!… Tineri… dăruiți… și în putere. Da. De vârsta voastră era când cu sfântă dorire a părăsit trupeștile griji și a murit pentru lume în mănăstirea lui Negru Vodă.

IOANICHIE: La Câmpulung?

SAVA: Da!… mănăstire cu școală încă de la Radu Udriște din 1669, prima din țară… Tiparniță… după pilda și chipul sfintei și marii Lavre a Maicii Domnului de la Peșterile Kievului…

IOANICHIE: Mănăstire cu rânduiala vechii chinovii. A avut unde trăi îngerește.

SAVA: Întocmai! Atât de afară de trup a trăit încât, la scurtă vreme într-un glas obștea l-a dorit a fi stareț măcar că era foarte tânăr cu vârsta, însă adânc în gândire și bătrân întru cugetare.

IOANICHIE: Ce mai viețuire! Ce om! Cu adevărat sfânt!

SAVA: L-am văzut cu ochi tinerești trimis de Măria Sa, Vodă, egumen întru această mănăstire a Hurezilor mai acum 27 de ani, la zilele lui septemvrie 20 leatul 1692.

IOSIF: Abia de avem nici 20 de ani. Spune-ne, Avva, cuvânt despre ale sale tinereți, întrucât este sărac la vorbă și bogat la fapte!

SAVA (oftează): Cum toți ar trebui să fim… Venit-a din poruncă și nu de vreo nevoie. După vreo trei ani de egumenie la Câmpulung, văzându-i râvna și sfânta viețuire Vodă Brâncoveanu l-a luat egumen, dar și sfetnic casei domnești.

IOANICHIE: Bag samă că legătura dintre cele două lavre nu a fost deloc întâmplătoare. Limpede ca apa. Vodă Brâncoveanu a urmat rânduiala înaintașului său, Vodă Matei Basarab.

SAVA (ia loc pe un jeț sprijinit de cei doi tineri): Desigur. Neatârnată vreunei orânduieli vlădicești, mănăstirea din Câmpulung încă din vechime este important lăcaș de cultură, grădină duhovnicească… și floare plină de bun miros.

IOSIF: Și a purtat-o-n igumenie trei ani!?

SAVA (Un părinte se arată în treacăt închinându-se în pronaos. Recunoscându-l, Sava ieromonahul i se adresează): Când venit-a mielul în noua ascultare a Hurezilor abia se încheiase atunci zidirea bisericii celei mari a Sfinților Împărați. … Îți mai amintești, părinte Porfirie?… Ai?… Au doar sfinția ta ești?… (se aude un Da!… se încredințează) Așa!… Îți amintești când v-ați întâlnit la poarta mare lângă pădure și te-a întrebat de ce plângi?… Ehe, ce tineri eram!… Ai zâmbit cu lacrimi când ți-a făgăduit că nu va da dormitare genelor nici odihnă tâmplelor sale până când nu va vedea mireasa, biserica cea mare, gata de nuntă.

PORFIRIE (apare cu discreție): Blagosloviți! (ia binecuvântare) Cum să pot uita? L-am văzut în atâta osteneală și nesomn până a aflat locaș Domnului cu toată osârdia. Nemoartă fie pomenirea lui, dar și a moșilor lui, Negoiță și Stana și a tot neamul lui! (se închină)… Și asta la doar un an de când a venit.

IOANICHIE (se minunează privind către ceilalți): Un an!?!

SAVA: Da… Apoi aflați că Praznicul Nașterii Preasfintei Fecioare ne-a găsit cu mare alai domnesc la slujba de sfințire săvârșită cu mult sobor printre care vlădica Ilarion de la Râmnic și Mitropolitul Teodosie al Țării Românești, veșnică fie-le pomenirea!

IOSIF: Și zugrăvirea bisericii fost-a gata?

PORFIRIE: Eheh!… La finele anului bisericesc fost-a gata. Biserica cea mare poartă lacrimile de zi cu zi ale anului bisericesc prin truda zugravului Constandin și a breslei sale.

IOSIF: Constandin!… Da!… Mare zugrav!… L-am văzut semnat discret pe sabia unui sfânt zugrăvit în marea biserică și după cum vedem zugrăvite chipurile neamurilor domnești în frescă bag samă că rânduiala sa iconografică este foarte adâncă în simboluri și descrieri tainice. …Toate le-a redat. …Acolo citești totul doar privind. (misterios) …Și de multe te încredințezi.

IOANICHIE: Da! …Ce dialog cu privitorii de peste veacuri! …Lăsat-a istoriei adevărul. Părintele Arhimandrit Ioan a tocmit ce-a fost mai bun pentru această lavră.

PORFIRIE: Iar mai apoi s-a nevoit cu mare osârdie de a făcut temei slujbei după rânduiala tipicului chinoviei marilor lavre ca un iubitor de călugărie și plăcut lui Dumnezeu. …Așa că, prunci ai lui Dumnezeu, (ia binecuvântare de la Sava ieromonahul) eu merg la pustia mea, rugând pe Domnul a va ține cu dar și har pentru lucrarea ce aveți.

SAVA (binecuvântează pe monahul Porfirie): Întocmai!… Eram în obște pe atunci. Îmi amintesc că prin grija doamnei Marica Brâncoveanu a adăugat schitul bolniței la răsărit de biserica cea mare precum este și astăzi, ridicând bisericuță și chilii …și mândru foișor pentru grija sănătății părinților, fraților dar și a bătrânilor stareți neputernici precum și „păcatele mele,” cel ce am egumenit la Mănăstirea Strehaia.

IOANICHIE: Da. …Iată că părintele arhimandrit nu v-a uitat și grabnică alinare bătrâneților vă este acum.

SAVA: Da. Mângâiere la ceasul suferințelor mele. Domnul să îi dea mântuire!

IOANICHIE: Multă grijă poartă tuturor părinților. Pentru care a făcut și acest schit închinat Sfinților Apostoli.

SAVA: Făcut cu multă sudoare cu ajutorul boierilor și a oamenilor de pe la sate.

IOANICHIE: Întocmai!

SAVA: Doar parcă mai anul trecut ați participat la repictarea Mănăstirii Sărăcinești, nu–i așa? Voi erați! Ați arătat multă dăruire tabloului ctitoricesc.

IOANICHIE: Incendiul de acum doi ani a făcut ca munca plină de dragoste a boierilor Sărăcinești să fie lipsită de slavă …Refacerea zugrăvelii a luat mai puțin, doar șase luni din an.

SAVA: Eheh, copii! Prin mila și strădania sa au trecut mai toate marile biserici ale Râmnicului și nu numai. Păi, …după răscumpărarea Mănăstirii Polovragi de către Vodă, prin 1693, fiind dată metoh Hurezilor, părintele Ioan văzând-o părăsită și stricată a pus multă nevoință de a zugrăvit biserica.

IOSIF: Câtă dragoste!

SAVA: A pardosit biserica refăcând tâmplele și slomnul, trapeza, chiliile, clopotnița, maghernița, fântâna, precum și zidul dimprejur.

IOSIF: Lucrări făcute în același timp cu cele ale Lavrei Hurezilor!?

SAVA: Întocmai! Pe lângă asta a luat ascultare de la fericitul ctitor Ștefan, fiul cel de-al doilea al lui Vodă Brâncoveanu și i-a clădit schit în partea de apus a mănăstirii ca să fie pricină de liniște părinților și rod de mărire Sfântului Arhidiacon Ștefan.

IOANICHIE: O frumusețe de zidire!

SAVA (aduce mâinile la frunte): Da! Acum gândesc că vorbele părintelui Ioan au fost proorocești către Ștefăniță, când, pentru bătrânețea gândurilor sale, i-a grăit: „Nu te vei osteni mulți ani!”

IOANICHIE: Precum avva Varlaam ucenicului Ioasaf...

SAVA: Întocmai!

IOANICHIE: Îngrijește de toți, chiar și de slugi.

SAVA (zâmbind): Da! …Păi cine oare vreodată a ridicat pentru slugi biserici, încă și de piatră? Nu doar în satul Romani, biserica Sfinților Arhangheli. Așijderea și pe alte moșii dăruite de vodă Hurezilor …Parcă și la Șirineasa. (se gândește) …Hmm!

IOANICHIE: Și la Baia de Fier …la Stoiceni …la Topolog …la Runcu…

IOSIF: Ori la Puțuri, în lunca Jiului…

IOANICHIE: Dar și toate sfintele monastiri le-a ajutat.

SAVA: Cum nu!? ... Mănastirea Cozia! ... Făcut-a paraclis Tuturor Sfinților, două odăi boltite și foișorul ce astăzi, stând mărturie, se văd. Apoi schitul Fedeleșoiu, metohul Coziei. Câtă dragoste a pus! ... Parcă făcea pentru Hurezi!… Dar, …pentru Domnul făcea! …Și cu atâta dragoste pentru frați!

IOANICHIE: Așa și la Govora… la Sărăcinești.

SAVA: Eheh, multe!… Surpatele, …Dintr-un Lemn …și mai multe altele pe care istoria le va păstra drept înfăptuiri de mare preț. …Istoria va arăta nestins numele său, precum o candelă pururea.

IOSIF: Amin zicem, gheronda.

SAVA (se ridică din jeț): Pace să fie! …Că, odată cu venirea habsburgului într-al nostru prag, nu văd decât răzmeliță.

IOSIF: Cum așa?

SAVA: Vlădica Damaschin crede că va fi bine odată cu îndepărtarea Semilunei dintr-a noastră bătătură. Chiar a trimis scriere pe la sate și iarmaroace să se îmbrățișeze această eliberare de sub jugul păgânesc… Va fi bine! Nădăjduim!

IOSIF: Și?! Cum de vedeți gheronda răzmeliță? Nu este cu adevăr așa?

SAVA: Nu știu a spune, copii!… Poate grăiesc cu păcat. …Otomanul ne izola, dar ne respecta rugăciunea! În afară de haraciul anual și plățile în galbeni pe la căimăcămii, nu prea atingeau pe-ale lui Hristos considerându-le streine de legea lor. Doar le subjugau cu autoritatea, considerându-le slabe în putere a le face vreun rău. …Păcatele mele!… Habsburgul nu doar că ne-a legat de par, dar ne ia și mâncarea de la gură.

IOANICHIE (privind către Iosif): Nu pricepem ce spui, gheronda!

SAVA: Auzi!… Să iei copilul unei mame și să-l dai alteia străină, c-o ști ea ce să facă, că doar a mai crescut copii! Păi mama-i numai una pentru prunci! Heh!… Nu e bine, copii! …Ăștia vor să ne deie la Belgrad!

IOSIF: Cum așa, gheronda?

SAVA: Cum auzi! Acum două veri Belgradul a fost eliberat de sub turci iar habsburgul acolo voiește a ne rândui cu ascultarea. …Chiar dacă este a noastră soră bună nu va fi bine cu ochiul papal sprâncenat peste ortodoxia valahă, că doar credința legiuită a habsburgului este catolică, nu?

IOSIF: Poate ne-or slobozi din acestea!

SAVA (începe să se retragă): Ni-i vedea să te lase în pace după ce zeci de ani s-a luptat să câștige sufletele în Transilvania. Vezi doar ce se dorește a face Biserica lui Hristos unită cu Roma! Doamne, ai milă de noi!

IOANICHIE: Doamne, miluiește!

SAVA: Merg, copiii tatei …Merg la chilie …Merg la canonul meu. Domnul să vă lumineze, să vă bucure cu lucrarea ce gătiți! Acest chip ce pictați ne va fi și nouă alinare dorului ce avem pentru al nostru stareț și părinte duhovnicesc Ioan, arhimandritul și destoinicul meșter al Râmnicului și a toată suflarea valahă.

IOSIF: Ne bucurăm!

SAVA: Fi-va în veci mărturie că aici, în lavra Hurezilor, fost-a făclie aprinsă și candelă luminătoare de suflete în veac și veacul veacului!… Iar pentru ostenitori, liman și obol de mântuire!

IOSIF (sunt binecuvântați amândoi): Blagosloviți!… …Nădăjduim, gheronda! Nădăjduim la Măicuța Domnului. N-a lăsat pe nimeni… Nu ne lasă nici pe noi.

SAVA (iese din cadru): Nu ne lasă, copii!… Nu ne lasă! Merg cu bătrânețile mele. Domnul cu voi!

IOANICHIE (reia lucrul): Amin. …Ia să văd frate, ce-ai mai lucrat?

IOSIF (îi arată): Nu prea, …doar asta, la contur. Am ascultat cu inima.

IOANICHIE: Da, frate. Ei! N-o fi chiar așa. Decât cu Semiluna păgână… ăștia măcar or mai ști de mila lui Hristos.

IOSIF: Nu știu ce să spun, frate! Mă încearcă și teama!

IOANICHIE: Nu avem a ne teme! Avem strajă puternică pe părintele arhimandrit! Și, pe de altă parte, gândesc că habsburgul fiind creștin aduce pacea lui Dumnezeu. Decât caftanul turcesc și sufletele lor păgâne, cred că este mai bine așa.

IOSIF: Nu știu, cuvioase! Ar mai fi și zicerea aia din strămoși! O știi? Cu rău sau fără rău?!

IOANICHIE: Nu o cunosc.

IOSIF: Se zice din vechime și mai toți bătrânii spun că rău este cu rău, dar mai rău e fără rău!

(lumina se stinge ușor pe întreg cadrul)

Actul al II-lea Memoriul

Cadru: Anul 1719 în Biblioteca Mănăstirii Hurezi Arhimandritul Ioan împreună cu alți egumeni în frunte cu Episcopul Damaschin al Râmnicului se întâlnesc pentru a întocmi „Memoriul de Organizare a Vieții Bisericești din Oltenia”. (Seară, lumânări aprinse în sfeșnice, cărți multe așezate pe rafturi, o masă mare pe centru, documente, hârtii multe pe masă)

ȘTEFAN (intră singur în cadru, se minunează): Dumnezeule Mare și binecuvântat! Ce bibliotecă!… (aproape silabic) Ce bi-bli-o-te-că! Doamne, înscrie cu sfinții pe Vodă Brâncoveanu! Ce om! Ce jertfă! Ce mărturisire! Câtă muncă pe arhimandritul Ioan! Ce ascultare!!! Heeeh! …Bibliotecă unică! Hrană dorită sufletului, această casă a cărților îmbie preaînțeleaptă îmbelșugare! (ia o carte din raft, o descifrează și o sărută) …Biblia! …Biblia de la București! …Opere intrupate integral! (privește descriptiv) Origen! Clement Alexandrinul! Sfântul Vasile cel Mare! Sfântul Grigorie de Nazianz!… Oho!!!… Maxim Mărturisitorul! (atinge altă carte și încearcă să o scoată din raft) Procopius de Cezareea, Nicetas Choniates, Zonaras, Constantin Manases, Charles du Fresnes!!!

METODIE (apare în cadru cu niște cărți în brațe pe care le așază prin rafturi): Nu atingeți!

ȘTEFAN (sfios): Ăăăăău…!!! Rog să fiu iertat!… Cum să nu te minunezi de acest rai livresc?

METODIE (se întoarce către personaj): Aaaa!… Binecuvântați! Părinte Ștefan! Nu știam cine este! Sosit-ați de la Mănăstirea Bistrița?

ȘTEFAN: Domnul Dumnezeu cu Sfinții Săi! Întocmai! Am fost înștiințat pentru a veni. Vlădica Damaschin ne-a chemat spre a tocmi un memoriu și văzând odaia deschisă am intrat… și nu încetez a mă minuna.

METODIE: Sunt bibliotecarul Metodie. Din mila lui Dumnezeu monah în obștea Hurezilor.

ȘTEFAN: Știu multe despre frăția ta. De când egumenesc la Bistrița am auzit numai lucruri minunate de la părinți despre jertfelnicia sfinției tale… Și mai ales ajutorul dat fraților cu ultima lucrare a lui Tasso.

METODIE: A, da! Hm! Ierusalimul Liberat! Eh!… nevrednic sunt!

ȘTEFAN: Multă jertfă ați pus în această lucrare… Unică!

METODIE: Din mila Domnului, înalte cuvioase! Părintele arhimandrit Ioan, al nostru stareț, a întemeiat această bibliotecă cu multă cheltuială în această preafrumoasă mănăstire zidită de sfinția sa din poruncă domnească și umplută cu cărți felurite și foarte de folos.

ȘTEFAN: Întrece cu mult bibliotecile din întreg ținutul!

METODIE: În lume este la fel de știută precum Biblioteca Marciana din Veneția întocmită de Bessarion Cardinalul după căderea Bizanțului.

ȘTEFAN: Da. Asemănătoare celei de la Mărgineni.

METODIE: Aha! Da. A postelnicului Constantin Cantacuzino. I-a fost izvor de adăpare lui Vodă Brâncoveanu într-ale sale tinereți. Da!… Această bibliotecă este sora ei bună. Într-acea oglindă s-a imitat și copiat cea de aici. Dar… cred că aici sunt mai multe cărți.

ȘTEFAN: Cu siguranță!… Ce bibliotecă! Puține în lume!… Mai știu una!… Biblioteca Seraiului. Multe manuscrise au cules ambasadorii Înaltei Porți din spațiul francez și rusesc…

METODIE: Au luat și de aici mai ani. La ceasul răpirii lui Vodă și a pruncilor săi.

ȘTEFAN: Și a doamnei Marica Brâncoveanu. De atunci, nici veste de domnia sa. Ne rugăm să fi scăpat cu viață de la Ediculè. Nu se mai știe nimic de ea.

METODIE: De când o așteptăm! Gurile spun că pribegește prin ungurime.

ȘTEFAN (scurtă pauză): Doar Domnul poate ști! Dar ce cărți ai adus acolo, frate?

METODIE: Păcatele mele! A nu-mi fi spre deșartă mărire, însă am adus alte vreo 90 de titluri! 32 ieșite de sub teascurile fericitului Antim, dispărut acum trei ani fără urmă de aflare. Zice-se că i-a fost luată viața. Nu mai știm nimic de Preasfinția Sa.

ȘTEFAN: Of! Doamne, Dumnezeule! Da. L-am adăpostit ceva zile la noi la mănăstire înainte de cearta cu Vodă Mavrocordat. Of!… Ce mai rânduială o fi având Domnul cu noi? Asta este!… Cătarea ochilor înainte și… gândul la Domnul și Învierea Sa!

METODIE: Am și alte paisprezece titluri ieșite din teascul vlădicii Mitrofan de la Buzău!

ȘTEFAN (scurtă pauză): Oho! Lavrentie și Rafail mai sunt?

METODIE: Da. Au înaltă ascultare. Au revenit de la școli și au ascultare de a diortosi până la hram Slujbele Născătoarei de Dumnezeu și Învățăturile lui Theodor Studitul. Au gătat din porunca părintelui stareț Mântuirea Păcătoșilor a lui Agapie Cretanul.

ȘTEFAN: Și Tâlcuirea la Apocalips?

METODIE: A Sfântului Andrei al Cezareei?

ȘTEFAN: Întocmai!

METODIE: Este gata demult, odată cu Patericul Lavrei Kievului.

(apare în cadru arhimandritul Ioan, smerit, dar ager, cu câteva cărți în brațe)

IOAN: Veniși, Ștefane?

ȘTEFAN (face metanie): Gherooonda!… Evloghimenos!… Părintele meu drag!

IOAN (către Metodie): Ține, frate Metodie, aceste cărți! (ridică din metanie pe Ștefan și îl îmbrățișează)

METODIE (se uită la titluri): Aaaa! Este gata Cuvântul de laudă la Sfinții Împărați… al Sfântului Eftimie al Târnovei. De când așteptam această tâlcuire!… (se uita și la celelalte) Viața Sfintei Fevronia! Avem în biserică parte din sfintele sale moaște dăruite de Vodă Brâncoveanu! (se retrage pentru a le așeza în raft, apoi iese din cadru) Ce bucurie!

IOAN (privind admirativ): Da, frate! Aceste cărțulii îndulcesc nu numai gura ci și inima și sufletul de amărăciunea firii! Doar așa grăiește psalmistul: „,,…Cât sunt de dulci cuvintele Tale, mai vârtos decât mierea buzelor mele!”

ȘTEFAN: Părintele meu drag, ați deschis viețile sfinților ce erau închise cu streină limbă.

IOAN: Frate Ștefane, cumplite vremi de pe urmă trăim! S-au înmulțit păcatele noastre și s-au înmulțit și relele puse asupra noastră!

ȘTEFAN: Ce a zis apostolul astăzi la Sfânta Liturghie? „,,...În primejdii dinspre tâlhari, în primejdii dinspre frații mincinoși!”

IOAN: Frate Ștefane, nădăjduiesc că Măicuța Domnului nu ne lasă! Și mai nădăjduiesc în rugăciunile fraților pustnici pentru paza sfintei Ortodoxii!

ȘTEFAN: Ucenicii sfinției tale de la schitul Sfinților Apostoli?!

IOAN: Frații mei… și părinții mei!

ȘTEFAN: Domnul facă după chipul și truda ta, gheronda, că mult te mai osteniși! De când ai adăstat egumen și purtător de grijă al acestei sfinte lavre, nimic lucru în slab n-ai lăsat! Vină mila Domnului Dumnezeu pentru a ta osteneală și blândețe!

IOAN: Ce osteneală, cuvioase?… Care blândețe?… Nimic n-am făcut! Decât ce am avut în ascultare! Restul… știe Domnul! Nu este loc de mărire!… Domnul!… La Domnul gândul… și la a Sa Înviere!

(se aude un ciocănit în ușa odăii și cuvintele: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu!… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu!”)

IOAN (intră un părinte): Miluiește-ne pre noi! Eeeei! Preacuvioase Pahomie! Ce bucurie, părinte bun! Cum a fost drumul?

PAHOMIE (îl îmbrățișează): Blagosloviți, gheronda! Trecui dealul la galop cu al meu sur și băgai sama că habsburgul a pus multă pază armată! Cu greu trecui neîntrebat!

ȘTEFAN: Așa-i! Și eu m-am ,,învrednicit” de cătanele austriece.

IOAN (scurtă pauză): Câini! Pe cât de lacomi, pe atât de periculoși! Luați un loc, că n-or da turcii! Și așa, cum se zice pe la noi: „ori umbra caftanului ori sprânceana divanului!”

ȘTEFAN: Așa-i! Preacuvioase Pahomie, gata cu zugraveala bisericii celei mari la Govora?

PAHOMIE: Din mila Domnului. Nu știu ce făceam, dacă părintele Ioan, aci de față, nu ne ajuta.

IOAN: A fost mila lui Dumnezeu, părinte arhimandrit! Tocmai ce a mai rămas din ce am strâns pentru Mănăstirea Sărăcinești! Și eu!… Ce să fac eu cu pungile rămase? La Domnul merge-voi cu faptele și nu cu pungile! Le-am făcut trebuincioase Govorei și frăției tale!

PAHOMIE: Întocmai pentru această sârguință să vă miluiască Domnul cu mântuire!

IOAN: Domnul să facă cu vrere!

ȘTEFAN: Câtă smerenie! Acum pricep că, de fapt fuga cuvioșiei tale de arhierie facut-a ca Ioasaf, arhimandritul de la Argeș să fie trimis episcop la Buzău!

IOAN (scurtă pauză): Păcatele mele, părinte! Cum să fiu eu vrednic de așa chemare? Doar nu am făcut acestea pentru vreo trebuință de scaun! Niciodată!…Și așa… nu vezi ce vremuri trăim? Numai episcop să nu fii! Mă gândesc numai la suferința vlădicii Damaschin care vede Biserica Râmnicului aruncată la orânduieli străine și ruptă de la sânul mamei sale, Ungrovlahia!

ȘTEFAN: Nu ne lasă Măicuța Domnului!… Nu ne va lăsa pierzării!

PAHOMIE: „Certând m-au certat Domnul, dar morții nu m-au dat!”

IOAN: Habsburgul nu mai cunoaște oprire! Acum mai cinci ani a atacat Veneția! A cucerit întreaga peninsulă Pelopones!

ȘTEFAN: Da! Doar insula Corfu a rezistat vitejește! Face-se că au fost de neînvins!

IOAN: Atunci a văzut habsburgul că bătrânelul acela de pe malul Bisericii Sfântului Gheorghe, care le-a întors cu valuri mari corăbiile, ca prin minune, fost-a Sfântul Spiridon!

PAHOMIE: Sper ca minunea Sfântului Spiridon să fi convins pe generalul Eugeniu de Savoia că nu este de joacă cu rânduiala lui Dumnezeu!

IOAN: Eugeniu de Savoia!… Da!… I-au dat titlu de prinț acum două veri pentru victoria zdrobitoare avută împotriva păgânului la Petrovaradin!

PAHOMIE: Cel ce ridică sabia din lăcomie, de sabie piere!

IOAN: Acest Eugeniu vestea prin generalul său Steinville, mai acum doi ani, într-un manifest la Deva că dorește în fața lui Dumnezeu și a lumii a cuceri Vallahia și a salva de la pieirea desăvârșită pe locuitorii care suspină sub jugul stăpânului lor tiran!

PAHOMIE: Cine știe? Nu știu ce să zic! Și drumul iadului este pavat tot cu bune intenții!

ȘTEFAN: Năzuim că, sub habsburgi, măcar va fi mai lesne decât sub Înalta Poartă!

PAHOMIE: Același motiv i-a mânat pe austrieci de au zdrobit trupele de turci și tătari până la București, luând în captivitate pe Vodă de l-au chinuit vreo doi ani până mai anul trecut!

IOAN: Blestemul batjocoririi, părinte, al vinderii și uciderii de sânge sfânt! Nu i-a păsat de Vlădica Antim! L-a scris în mod mincinos în sinodicul de la Constantinopol! A silit caterisirea lui și uciderea lui!

PAHOMIE: Nu trebuia! I-a fost credincios! Papa a avut teamă de Vlădica Antim! Era cel mai înverșunat apărător al credinței ortodoxe de peste munți! Vlădica Antim! Sfântul Vlădică Antim!

ȘTEFAN (se închină): Mărit să-i fie numele cu sfinții din Ceruri!

IOAN (scurtă pauză): Sașii din Sibiu și Brașov, în ale căror case s-au refugiat boierii români, ne-au transmis să ne rugăm pentru ei! Trupele imperiale au ras totul în Transilvania! Va să zică eliberatori! Și, dacă sunt eliberatori, de ce ne „eliberează” și de cai… și de vite… și de tot ce le iese sclipitor în cale și ar face nițcaiva marafeți? Asta e eliberarea? A ne face sudoarea sânge șiroind?

(se aud clopotele)

PAHOMIE: Clopotele vestesc sosirea vlădicii Damaschin!

UN PĂRINTE (intră în grabă în odaie): A sosit vlădica! Este la clopotniță! Este însoțit de părintele Arhimandrit Ștefan de la Arnota! Părintele Ilarion, eclesiarhul, l-a întâmpinat cu obștea toată!

IOAN: Da! Cu bucurie! Îl așteptăm cu mare bucurie!

(Intră în cadru Episcopul Damaschin însoțit de un alt părinte. Pe fundal, de afară, se aud clopoței de cădelnițe și cântarea „Pre Stăpânul și Arhiereul nostru, Doamne, îl păzește mulți ani”!)

IOAN: Cât ne bucurăm, Despota, pentru această binecuvântare!

PAHOMIE: Pomeniți-ne în rugăciunile Prea Sfinției Voastre, că tare suntem tulburați!

DAMASCHIN: Pace vouă, fiilor! Mă bucur să ne vedem la ceas de taină în această lavră binecuvântată!

ȘTEFAN: Și noi ne bucurăm a vă vedea în putere și sănătos!

DAMASCHIN: Care sănătate, Ștefane? Sunt frânt de tristețea deslipirii de mitropolia noastră canonică! Auzi! Să rupă puiul de la sânul mamei și să-l deie unei mame aievea! Auzi !?! Auzi !?!

IOAN (îi invită a se așeza… Episcopul și Ioan râmân în picioare): Zic să ne liniștim sufletele pentru a gândi fără răutate… pricina multor sminteli!

DAMASCHIN (scurtă pauză): Înțelept cum dintru început te știu! Tocmai de-asta am ales locașul tău! Da! Da, frații mei! Biserica este la greu ceas! Și pentru asta trebuie să luptăm a scăpa Corabia!

IOAN (se dă mai aproape… aproape în șoaptă): Austria Imperială este stăpânitoarea acestor ținuturi! Avea dreptate Vlădica Antim când spunea lui Vodă Mavrocordat la Călugăreni că habsburgul vine! Și a venit! Nimeni nu i-a dat crezare!

ȘTEFAN: Am temeri! Mari! Ne va sufoca cu pretenții papistașe!

PAHOMIE: Ferească Dumnezeu!

DAMASCHIN: Drept pentru care doresc a întocmi un memoriu pe care să îl adresăm Austriei Imperiale în care să arătăm vrerea ortodoxiei „Principatului Chezariceștii Vallahii,” mai nou numitul ținut al Vallahiei de dincoace de Olt!

IOAN: Da! Carol al VI-lea stăpânește acum pământurile Râmnicului până la Severin!

DAMASCHIN: Așa-i, cuvioase! Întocmai! Acum două veri turcii au fost zdrobiți la Belgrad și, ca să nu fie poporenii scurtați de vieți, au primit învoială a se retrage și a părăsi orașul în mod liber! Acest Eugeniu de Savoia a fost numit prinț în virtutea acestei cuceriri!

PAHOMIE: S-a semnat un tratat de pace, parcă!…

DAMASCHIN (se așează gânditor): Vreo trei luni l-au ticluit anul trecut la Passarowitz, acolo unde se varsă Moravia în Dunăre! S-au întâlnit pentru negocieri!

ȘTEFAN: La București, tronul Țării Românești a fost cumpărat la Înalta Poartă de Mavrocordat! Am auzit că îi pasă de Biserică!

IOAN: Povești! Dacă îi păsa, nu asculta pe amicul său (ironic) „sincer,” Nicolae Thelys, interpretul ambasadei Olandeze! Nu îl asculta să cedeze cele 5 județe din dreapta Oltului!

PAHOMIE: Gurile spun că au fost ademeniți cu ducați de aur și orologii de buzunar! Negociatorii au avut la ei 6000 de ducați și 12 orologii de buzunar din aur! Pentru acest „sfat”, Thelys ar fi luat 1150 ducați! Cam 11 pungi cu galbeni ar veni!

IOAN: Cam 30 de arginți, preacuvioase! Cam 30 de arginți sunt!

ȘTEFAN: În Moldova, au încercat capturarea lui Vodă Mihail Racoviță! Doar mila monahilor din Cetățuia Iașilor l-a mai putut salva, ascunzându-l cu familia în șleaurile pivniței!

DAMASCHIN: Fraților, la Passarowitz ne-a atârnat de noua mitropolie cucerită, a Belgradului! Așa am auzit! Nu vreau să rămânem fără reacțiune!

IOAN: Cândva năzuiați la mai bine! Erați încrezător în schimbare!

DAMASCHIN: Este adevărat, preacuvioase! M-am bucurat scăpând de sub atârnarea de Înalta Poartă! Însă observ lesne că omul trebuie a se împăca în viață cu crucea primită! Nu trebuie a căuta alta mai lesnicioasă!

ȘTEFAN: Mănăstirile domnești, toate: Tismana, Cozia, Bistrița, Hurezi și celelalte toate au trecut sub controlul administrativ al Curții de la Viena! Ei numesc igumeni și ei primesc rodul lor!

PAHOMIE: Așa și cele închinate Patriarhiilor din Răsărit!

ȘTEFAN (scurtă pauză): Este clar! Ne-am făcut robi habsburgului! Dar, Măicuța Domnului nu îi va lăsa! Of, Doamne! Bisericile Sfinte! Mănăstirile! Monahii! Monahiile!

IOAN: Nu bisericile, cuvioase, ci averile lor! Nu monastirile, ci pământurile lor! Nu monahii, ci rodul și sudoarea lor!

PAHOMIE: Ne vor opri tipăriturile ce le-am gătat pentru alinarea ortodocșilor din Transilvania!

IOAN: Nu uita, Despota! Nu uita că habsburgul are credința catolică! Nu va fi de înduplecat! Să nu uităm de dorințele suverane ale papei!

DAMASCHIN: Tocmai pentru asta v-am tocmit, gheronda, aici la Hurezi, la sfinția ta, ca unul ce ești mai bătrân cu anii și cu înțelepciunea!

IOAN: Episcopul de Râmnic este mai mare în diptice decât mitropolitul belgrădean! Este din vechime mitropolit al Amasiei! Nu șade canonic atârnat de Belgrad!

DAMASCHIN: Am fost înștiințat să reduc și hirotoniile! Iată! Amestecarea asta în treburile duhovnicești ale clerului și mănăstirilor! Aceasta nu se poate primi!

IOAN: În aceste treburi, canonul grăiește ca doar episcopul locului să fie chiriarh și tot el să fie stăpânitor, iar nu oamenii împărătești!

DAMASCHIN: Vor să facă școală de latinie la Craiova!

IOAN: Atunci de ce n-ar fi slobod să facem și noi seminar românesc la Râmnic?

ȘTEFAN: Iar streini în fruntea monastirilor să nu fie!

PAHOMIE: Cuvine-se cu adevărat așa să fie!

ȘTEFAN: Întocmai!

DAMASCHIN (face semn părintelui Ștefan de la Arnota să scrie și dictează): Drept pentru care am gândit să întocmim acest memoriu cu aceste dorite măsuri! Scrie! Memoriu de orânduire a vieții bisericești în Principatul Vallahiei Cissalutane.

IOAN: Gândesc că legiuită ar fi ridicarea la rang de mitropolie a Episcopiei de Râmnic! Doar aici fost-a din vechime Mitropolia Severinului!

DAMASCHIN: Așa ar fi canonic! Să se noteze! Episcopul să fie hirotonit de Patriarhul Ecumenic!

IOAN: Nu mai putem avea dependințe de Constantinopol! Au interzis asta la Passarowitz! Și nicio legătură cu patriarhiile orientale cu teritorii în stăpânirea Înaltei Porți!

DAMASCHIN: Patriarhul ecumenic! Doar el! Doar el va hirotoni pe viitorul mitropolit de Râmnic care nu va rămâne în jurisdicția sa de dependință! Așa, în Duh măcar rămânem într-ale lor rugăciuni și rânduieli, după cum tradiția de veacuri ne-o cere!

IOAN: Trebuiește jăluit și faptul că episcopul de Râmnic nu a fost consultat de boierii deputați care, la Viena, ademeniți de darurile arhiepiscopului Bălgradului, au votat atârnarea Eparhiei Râmnicului!

DAMASCHIN: Da! Se binecuvântează această luminată zicere! Au luat această hotărâre, fără sfatul episcopului, al boierilor și al clerului din aste ținuturi!

ȘTEFAN: Și tot episcopul de Râmnic să fie chiriarh al monastirilor! Nu altcineva aievea!

DAMASCHIN: Episcopul girat de doi egumeni! Da! Să se scrie și asta!

PAHOMIE: Iar egumenia să se dea ieromonahilor! Și nu vreunui monah! Egumenul trebuiește a sluji Sfânta Liturghie și a griji obștea monastirii!

DAMASCHIN: Întocmai și aceasta!

IOAN: Despota, papistașul vine cu vreri de dezvoltare și înstrălucire! Amin zic, a nu se știrbi careva din averile monastirilor, mișcătoare ori nemișcătoare, de orice rang ar fi! Ori a nu cerca să ridice mănăstire, fără învoiala episcopului! Ne paște vreun pericol de alipire Romei pentru vreo mănăstire nou zidită!

DAMASCHIN: Trebuie scris și aceasta! Iar Sfânta Liturghie să fie obligația de zi cu zi în mănăstiri și biserici! A nu se știrbi Sfintele Laude, Sfintele Taine și Sfânta Liturghie!

IOAN: Iar, fără cercetarea episcopului, să nu fie primit niciun preot în nicio biserică ori mănăstire! Să fie cercați după cartea de hirotonie dată de episcopul ce i-a hirotonit! A nu ne paște din prostie ori din smintelnice păcăleli vreo simasie ori comuniune forțată cu popii schismatici!

DAMASCHIN: Asemenea să fie înscrisă și învoiala noastră a se ridica școală de latinie la Craiova! Trebuie să avem și umilenie! Dar să fie susținută de boieri și de rânduiala provinciei!

IOAN (toți egumenii murmură afirmativ): Umilenie! Da! Însă această învoială să fie urmată și cu vrerea de a se face și o școală românească la Râmnic! O susținem noi, mănăstirile! Atârnată întru toate chiriarhiceștii porunci!

PAHOMIE: Doar așa!

IOAN: Iar în mănăstiri, a se așeza de către chiriarh lângă egumen câte un eclesiarh tânăr și câte un bătrân duhovnic! Așa orice egumen ar da roade duhovnicești florite cu bun miros!

DAMASCHIN (face semn către părintele Ștefan de la Arnota care scrie documentul): Să fie scrise și acestea! Da! Desigur! Cam asta ar fi! Să fie scris întocmai tot ce am hotărât, ca să semnăm! (părintele secretar Ștefan aprobă, plecând capul și se apucă de scris în continuare)

IOAN: Măcar acestea să fie legiuite, apoi om mai vedea!

PAHOMIE: Desigur! Foarte bine gândit! Dar cine va înfățișa acest memoriu? Să binecuvântați, Despota!

ȘTEFAN: Cu siguranță gândesc că trebuiește să fim toți! Întreagă această comisiune semnatară!

IOAN: Să fie întărită această onorată comisie și cu nițicaiva boieri a arăta pacea și comuniunea ce avem în aceste locuri!

DAMASCHIN: Eeei! Vezi, preacuvioase? Deși trupul istovit de post și nevoință, vorba ți-e precum tunetul, gheronda!

IOAN: Doar sfătuiesc spre buna rânduială a memoriului Prea Sfinției Voastre care este unul al adevărului! Și zic că bine șade păstorului a îndrepta întru adevăr rătăcirile iscate în turmă!

DAMASCHIN: Eu deja, prin acest memoriu, mă arăt fățiș potrivnic noilor orânduieli!

IOAN: Adevărul trebuie a ne fi pală de foc, gata de scos afară dintr-ale noastre arse guri!

DAMASCHIN: I-am primit cu încredere, fraților! I-am ajutat cu boierii, cu poporenii! I-am susținut cu nădejdi mari, însă acum mă văd nevoit a mă împotrivi!

IOAN: Adevărul. Hristos o cere!

ȘTEFAN (admirativ către Ioan): Credința ți-e reazim tare, gheronda! Iar vorba, vuiet ce vuiește și răscolește duhul!

DAMASCHIN: Cuvioase! Înțelepte! Vodă Brâncoveanu nu a cunoscut altul mai priceput la vorbă și la faptă! Nici eu! Pe drept fost-ai lui Vodă reazim! Și voiesc a fi ajutor și smereniei mele într-acest ceas de bejenie pentru ortodoxia valahă!

PAHOMIE: Gheronda, sfinția voastră cunoașteți lesne acest ținut cu tot cu hățișuri și luminișuri! Mai ales că sunteți cunoscut în întreaga suflare valahă!

IOAN (pleacă capul gânditor): La Viena este greu de pătruns, frații mei! Imperialii nu sunt de înduplecat la ei acasă! Împăratul nu ne va primi!

ȘTEFAN: Geaba au săpat cu litere de aur deasupra porții orașului ode, pentru lupta cauzei creștine!

PAHOMIE: Cauza lor creștină!

DAMASCHIN: Liga sfântă! Liga lor, poate! Domnul știe cât de sfântă! Au ras Transilvania cu sfințenia ei! Și, așa, Liga a rămas sfântă, iar Transilvania jefuită! Doar ați cetit jeluința boierilor sași!

IOAN: La Viena, victoriile se cântăresc în aur, Despota! Mult aur!

DAMASCHIN: Iar Ortodoxia Valahă este săracă! Și, mai ales de când ne sunt râvnite mănăstirile și avuțiile lor fi-va și mai săracă!

IOAN: Săraci am fost tot timpul! Credința să nu o pierdem! Și sufletele! Doar mai ani al nostru Vodă Brâncoveanu ne-a fost pildă de mărturisire!

DAMASCHIN: Da! La Viena nu putem răzbi, dar putem primi mijlocire pe lângă directorul suprem al ținutului care vremelnic își are așezământul la Mănăstirea Cozia! Ștefan, contele de Steinville, se bucură de cea mai mare încredere înaintea prințului Eugeniu de Savoia!

IOAN (suspină): Este vestit în ungurime pentru justețe! L-am întâlnit acum zece ani la Mănăstirea Cozia, pe când refăceam chiliile și paraclisul colțului de nord al monastiri! Era căpitan pe atunci! Se minuna, vizitând Vallahia! Atunci am priceput pentru prima dată că nu va mai dura mult! Am înștiințat pe vlădica Antim! Dar fară ecou! Mavrocordat l-a mazilit la scurtă vreme după ce i-a spus!

DAMASCHIN: Știu momentul, gheronda! Eram venit de la Buzău, nou numit chiriarh! Prin recomandările sfinției tale! Multă smerenie ai avut! Vlădica Antim aproape că te-a obligat a-i urma în scaun! Vodă s-a cam întristat atunci de refuzul sfinției tale!

IOAN (privește în pământ, către episcop): Hmmm! Vrednic ai fost și ești, Despota! Ai zidit sufletele noastre prin slovă și blândețe, încă de când uceniceai la Buzău pe lângă vrednicul episcop Mitrofan, tipograful! Dintru ale noastre tinereți v-am purtat în prețuire! Câtă răbdare și pricepere! Adevărat vlădică! Axios!

PAHOMIE: Câtă despătimire!

DAMASCHIN: Și mai apoi, crezând Vlădica Antim că sfinția ta dorește la Buzău, spre a-i fi mai aproape în Ungrovlahia, ai refuzat din nou scaunul vlădiciei recomandând pe Ioasaf, arhimandritul Argeșiului!

IOAN: Despota, spun mereu: Vlădicia nu se capătă prin numărul de lăcașuri zidite! A fost lucrarea lui Dumnezeu, din cheltuiala lui Vodă, a boierimii, și sudoarea poporenilor! Să luăm aminte cu mare băgare de samă! Vrednic a fi Vlădică este cel ce clădește biserici în sufletele oamenilor! Eu nu sunt vrednic! Păcatele mele!

ȘTEFAN: Câtă smerenie, gheronda!

PAHOMIE: Raiul să vă înscrie pentru mântuire și să nu încetați a ne pomeni!

DAMASCHIN (vede că Ștefan, secretarul său, a terminat de scris documentul): Așa, Ștefane! Adă documentul aici, să îl semnăm! (se aduce documentul)

IOAN (se uită pe document): A se face locaș de însemnare și logofătului Grigorie Băleanu și stolnicului Pană Negoescu! Din câte ne-au povestit, au mai fost și ei cu jalbă la Sibiu, întru supunerea și fidelitatea față de împăratul Carol al VI-lea! Au fost luați de amici ai cancelariei imperiale! Avem mai multă trecere cu ale lor semnături! Iar pentru aceasta, trimit degrabă veste, ca să vină împreună de Sărbătoarea Nașterii Domnului pe la noi, a ne sfătui și a semna cu vrere!

DAMASCHIN (îi înmânează documentul): Evharistume, gheronda! Mulțumesc pentru sprijinul și dragostea arătată dintru început și nestinsă! Primește a mijloci pentru acest memoriu în sălașul lor dintru Mănăstirea Cozia, măcar după trecerea acestei ierni! La cum șade luna aplecată pe cer, această iarnă va fi grea! Din acest motiv am ales această zi a lui brumar spre a tocmi documentul!

(toți semnează memoriul)

IOAN: De ascultare! Primesc, Despota! Facă-se voia Domnului întru toate!

DAMASCHIN (părinții zic: Amin! Să mergem dară, părinților! (revine)): Bucurie este în sufletul nostru să avem așa sprijin și chip duhovnicesc precum frăția ta, gheronda! Domnul să vadă și să așterne, pentru mântuire! Aaaaa! Să nu uit! V-am adus, iată, cu această ocazie și fiecăruia în parte cuvântul meu pastoral pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și pentru începutul de an nou! (secretarul le înmânează fiecăruia) Vă port în toate rugăciunile mele! (toți iau binecuvântare și îi sărută mâna)

IOAN (plecând capul): Pomeniți-ne pre noi, Despota! Și Domnul facă după a Sa sfântă rânduială!

DAMASCHIN (binecuvântând): Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pre noi! Amin! (Iese din cadru alături de toți părinții, Ioan rămâne în odaie. Afară se aud iar clopotele și cântarea: „Pre Stăpânul și Arhiereul nostru, Doamne, îl păzește întru mulți ani!”)

IOAN (se pune în genunchi la rugăciune în fața icoanei Maicii Domnului): Preasfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, în vremea bătrâneților mele nu mă lepăda pre mine, ci mă sprijinește și mă întărește a duce la liman ascultarea primită! Putere nu am, dar năzuiesc la a ta biruință! Înțelepciune nu găsesc decât încrezându-mă în a ta mijlocire la Fiul Tău pentru robul Său! Roagă-te, Stăpână, să încingă mijlocul meu cu sabia dreptății Sale spre a apăra cu cuvântul credința dreptmăritoare! Ajută-mă, să nu mă tem nici chiar dacă, pentru a apăra dreapta credință, voi fi nevoit a sfârși precum al meu duhovnicesc părinte Antim ori al nostru domn, Vodă Brâncoveanu, dimpreună cu ai săi fii! Sfinților Mucenici, rugați-vă pentru noi!

(lumina se stinge încet)

Immagine

Actul al III-lea: Întâlnirea

Tabloul 1

Cadru: Primăvara anului 1720 la Mănăstirea Cozia, pe Olt, în paraclisul de nord al Tuturor Sfinților, Ioan arhimandritul intră pentru a se ruga împreună cu ucenicul său, ierodiaconul Iosif. (Interior semiluminat, ziduri pictate cu icoane, seară, lumină puțină încurajată de candele și lumini de lampă)…

IOAN (privind admirativ frescele): Tecut-au iarna, frate Iosife!

IOSIF: Cam vitregă și aprigă, Avva!

IOAN: Iată-ne, așadar, din nou la Cozia, ierodiacone Iosif! N-am mai trecut de ceva vreme! Este adevărat! Cam trei ani!

IOSIF: Cam zece ani trecut-au de când ați dat viață acestui paraclis dimpreună cu foișorul și odăile cele două! Multă râvnă așezată și aici!

IOSIF (luminează cu lumânarea și citește pe un zid pisania, descifrează pe litere): „Precum cerbul setos de izvor dorește și aflând umbră și apă rece bând se veselește”…

IOAN: Pohtit-am și am făcut cele ce se văd, pentru ca să nu fie ticălosul meu suflet spre uitare!

IOSIF (se închină): Întru pomenire de mântuire, Avva!

IOAN: Mereu, de atunci și din totdeauna aștept în toți anii de la viețuitorii acestei sfinte lavre măcar o mică pomenire!

IOSIF (tot luminând zidul către pisanie): „…și iar mă rog cu plecăciune ca în toate joile de peste an într-o săptămână odată să nu lipsească Sfânta Liturghie, ca să se bucure și sufletul meu de acea rugăciune a sfințiilor voastre… !” Ce frumos! Ca la Aton.

IOAN: Întocmai! Eu la atât gândesc, părinte Iosif! Mult nu voi mai fi cu voi! Așa, năzuiesc că voi fi măcar pe buzele fraților pentru neuitarea ticălosului meu suflet!

IOSIF: Amin, Avva!

IOAN (atinge ușor fresca cu mâna parcă pentru ultima dată, atinge mângâind stranele, se închină): Făcut-am cu dragoste acest paraclis închinat Tuturor Sfinților și cu zugrăveala, și cu tâmplele, și cu poleiala și cu jețurile, și cu pardoseala, cu policandrul, cărți, odăjdii! Toate, spre slava Bunului Dumnezeu!

IOSIF: Și cele două case boltite de lângă noi! Și foișorelul, zidit și învelit cu toate cele de trebuință! Multă muncă și aici, Avva!

IOAN: Da! Fost-au acum 10 ani! Ce mai trec! Parcă a fost ieri!

IOSIF: Osteneală și cheltuială pe măsură!

IOAN (scurtă pauză): Aproape 600 taleri și un an de nesomn! Rogu-te, mergi și anunță pe părinți cât mă mai limpezesc puțin după drum!

IOSIF (iese din cadru): Întocmai, gheronda!

(neanunțat, apare un părinte care, auzind vorbe prin paraclis se încredințează de prezența lor, recunoscând vocea arhimandritului Ioan)

PAHOMIE (bucuros): Toate acestea, dar și multă dragoste așternută pe-ale noastre suflete! Evloghimenos, gheronda!

IOAN: Pahomie! Părinte eclesiarh, prietene și frate părinte, cât mă bucur să te revăd!

PAHOMIE: Nu mai puțin eu!

IOAN: Tare mă bucur! Mai ales că ești aceeași fidelă strajă lavrei!

PAHOMIE: Cum nu, gheronda?! Doar ne-ați spus: „Să aveți atâta dragoste și frică, încât zidurile de ar cădea, voi să nu fugiți ci cu sfântă luptă în rugăciuni fierbinți să stăruiți!” Așa ne-ați lăsat cu legământ față de această sfântă lavră!

IOAN: Da! Și văd că multă jertfă pui spre împlinire!

PAHOMIE: De la amiază sunt venit de la metohul Fedeleșoiului! Doar sfinția voastră cunoașteți frumusețea-i, sfințenia-i și retragerea ce are!

IOAN: Ei! Da, tocmai pentru acest lucru am refăcut acum zece ani și zugrăveala acelei biserici! Frumos și sfânt loc! Ce mai este pe acolo?

PAHOMIE: Grozăvie mare, gheronda! Al nostru stareț fost-a scos din scaun și trimis la metoh pentru nesupunerea față de noile orânduieli! Am mers a-i alina singurătățile, măcar că este suflet bun și iubit de obște!

IOAN (se așază într-o strană): Eheeei! Iaca! Trebuia gândit că, odată cu aceste schimbări, se vor întâmpla și unele ca acestea. Îmi pare rău să aud.

PAHOMIE: Da! Da, gheronda! Și așa, până împăratul va numi un alt egumen, au ales de cuviință să facă mănăstirea al lor locaș general de comandă.

IOAN: Am văzut încă de la intrarea în mănăstire zelul cătanelor austriece, pentru aflarea motivului prezenței mele, unui biet bătrânel pribeag ce alături de al său ucenic dorește a să adăpa duhovnicește cu fierbinte rugă într-acest sfânt paraclis.

PAHOMIE: N-am mirare! Vor să știe tot. Ce vine… Ce pleacă… Unde!? De ce?! Totul!

IOAN (scurtă pauză): Of! Deh! Și câți ați mai rămas?

PAHOMIE: Tocmai aceste zile s-au rescris jalba de sare la ocnă pentru cei 15 viețuitori ce mai avem. Cu tot cu rasofori și frați. Patru au mers cu părintele stareț la metoh, pentru a-i alina singurătățile și nevoia de zi cu zi.

IOAN: Of, of, of! Adevărată zicala: Schimbarea domniilor, bucuria câinilor!

PAHOMIE: Întocmai!

IOAN: Ianache, Sima și Mihail mai viețuiesc la metoh?

PAHOMIE: Fiii lui Preda zugravul?

IOAN (afirmativ): Mm!

PAHOMIE: Da. Așa de mult plăcutu-le-a această sfântă lavră, că îndată ce au terminat de repictat naosul bisericii celei mari și parte din altar, s-au retras în liniștea metohului.

IOAN: M-au convins atunci a adăuga bisericii celei mari pridvorul deschis.

PAHOMIE: Desigur că știu. Eram. N-au mai rămas a-l picta. Ați tocmit pe Constandin și Gheorghe. Îmi aduc bine aminte.

IOAN: Și Filia și Efrem Ieromonahul…

PAHOMIE: A! Da!

IOAN: Nu uit să îi pomenesc la rugăciuni pentru grabnicul ajutor ce au dat la gătarea lucrărilor într-același an. Câtă jertfelnicie!

PAHOMIE (scurtă pauză): Ehee! Da! Și ce prilej, gheronda, v-a purtat chipul și cuvântul a ne mângâia sufletele?

IOAN: Vin cu sfântă misie din partea vlădicii Damaschin. Vin a arăta noilor stăpâniri jalba de memorie a Bisericii Râmnicene. Pentru a se face totul, întru Hristos, iar nu fără de Hristos.

PAHOMIE (se închină): Nimic fără de Hristos! Toate prin El și cu El!

IOAN: După stăpânirea imperialilor, avut-am libertate religioasă, cerută de vlădica Damaschin drept chezășie înainte cu un an să se cucerească aste locașuri.

PAHOMIE (zâmbește): Halal libertate, gheronda!

IOAN: Da. Numai liberi nu suntem, cuvioase! Se dorește să fim atârnați de Mitropolia de Bălgrad.

PAHOMIE: Asta nu poate fi. Nu este canonic. Noi am avut aici mitropolie, din vechime: Mitropolia Severinului. Iar scaunul este și al Amasiei. În diptice este înaintea Bălgadrului. Nu șade canonic atârnat de ea!

IOAN: Asta nu ar ustura prea tare, cuvioase, decât jugul politic mult mai înjositor față de Curtea de la Viena! Cum să numească ei episcopul? Egumenii din mănastiri?! Cum să ieie sudoarea monahilor și a monahiilor? Cum să ne pună ei căpăstru? Suntem ai lui Hristos! Liberi și neatârnați!

PAHOMIE: Nu știu a spune. Al nostru stareț a răcnit ca un leu asupra acestui fapt. Și fost-a alungat, a urlat ca Vodă Brâncoveanu în fața sultanului.

IOAN: Credință tare și nădejde pe măsură are!

PAHOMIE: L-au alungat! Ca pe o cârpă lepădată!

IOAN: Decât să văd Biserica Râmnicului mulsă și tunsă de streini, mai bine să mă alunge și pe mine!

PAHOMIE: Vă va asculta generalul, gheronda! Ca unul ce sunteți îmbătrânit în dragoste și blândețe. Pare om bun și drept, după cum îl văzui, acest Ștefan, Contele de Steinville.

IOAN (ușor ironic): Îl știu. Era aici în trecere când am gătat acest paraclis. L-am adăpostit câteva zile la mănăstire. Era căpitan. Acum general! O fi bun, dar să nu uităm pe cine slujeste. Casa Imperială a Austriei trimite oamenii ei devotați.

PAHOMIE: S-or îndura doar. Măicuța Domnului să vă dea Cuvânt Bun! Amin.

IOAN (scurtă pauză): Nu știu a spune! Vedea-vom! Șiiii… ce „hram” poartă ei în mănăstirea aceasta?

PAHOMIE: De anul trecut, au stabilit aici a lor unitate militară. Comandant este căpitanul Herdegen. Orgolios și mândru tare. Mari victorii a strâns cu pieptu-i plin de decorații.

IOAN: Au doară acesta n-au fost alături de căpitanul Ștefan Dettine când au zdrobit turcimea dinspre București și au capturat vreo doi ani pe Vodă?

PAHOMIE: Întocmai acela! Apoi pe aici, pe Drumul Împăratului. Via Carollina! Pe aici, pe noua șosea, l-au adus către Sibiu unde a chinuit până mai acum un an când cu multe pungi de galbeni l-au eliberat.

IOAN: Este locașul lor de campanie, zici?!

PAHOMIE: Și nu numai. Mănăstirea este și popas pentru Poșta Imperială.

IOAN: Văzut-am strașnice fortificații împrejuru-i. Nu le știam.

PAHOMIE: Au oameni pricepuți. Sunt făcute de un inginer foarte apropiat de Cancelaria vieneză. Friedrich Schwantz… Tot timpul însoțește pe general, fiindu-i și prieten, dar și sfătuitor. Realizează hărți, schițează totul la ochi și face desene impresionante.

IOAN (scurtă pauză): Au realizări. Da. Impresionant! Dar să nu se atingă de Biserică!

PAHOMIE: Pentru șoseaua cea nouă construită prin spargerea muntelui au înlesnit drumul cu Transilvania. Ce băteam la pas ori cu calul timp de două zile peste munții Coziei, acum în nici jumătate de zi se ajunge.

IOAN: De mirare!? Până acum acest drum lărgit nu era de folosit. O strâmtoare pe care greu înainta un singur cal, pe buza râului, cu mare primejdie, grijă și teamă, căci râul avea albia adâncă și mult vijelioasă.

PAHOMIE: Întocmai!

IOAN: Iar râul, la cum vuiește primăvara la topirea ghețușului, parcă este val uriaș din marea cea mare.

PAHOMIE: Și totul aici, într-o fundătură de capăt de țară.

IOAN: Fundătură zici? Știut-au preabine importanța locașului. Iată! Mai ieri un capăt de țară și astăzi legătura cea mai importantă cu lumea largă.

(În cadru intră un părinte foarte bătrân și gârbov, ajutat de un tânăr ucenic. Se închină pe la icoane și zărește pe arhimandritul Ioan. Îl privește de parcă nu l-ar mai recunoaște.)

PAHOMIE (cu mai mult volum): Avva Atanasie! Priviți și vă bucurați inima cu așa vedere minunată! Părintele noastru Ioan nu ne-a uitat!

ATANASIE (se apropie de ei): Ai? Ce zisăși?

PAHOMIE: Părintele Ioan Hurezeanu este cu noi. Luați de vă încredințați!

ATANASIE (se uită spre ucenicul său): Ce zice, bre?

UCENICUL (aproape de urechea bătrânului, se uită spre părinți, arată către ochi): Părintele Ioan de la Hurezi este aici! Iertați! Nu prea vede bine. Iar de vreo doi ani, nici auzul nu prea-l mai slujește.

PAHOMIE: Părintele Ioan, Avva! Cătai mai acum ceva zile a-i trimite o scrisoare zisă importantă.

(afară se aude toaca, apoi clopotul)

PAHOMIE (ia binecuvântare, iese din cadru): Rog să fiu iertat, dar vecernia mă cheamă! Rămâneți cu părintele proinstareț! După slujbă, pun și ceva de gustare.

IOAN (discret): Domnul să te binecuvânteze, cuvioase!

ATANASIE (agitat, îl vede): Ioan?! Arhimandritul Ioan? Avaaa! Ava al meu! Acei ochi! Vină-mi la suflet, copile, căci aste zile-mi sunt ultimele! Moooor! Gata! Pot muri împăcat! Câte am să îți spovedesc! Ce bine!

IOAN (bucuros, îi sărută mână): Avva Atanasie! De unde atâta bucurie? Simt cum deodată am tinerit și mă văz acum 15 ani instalându-vă stareț la Mănăstirea Cozia.

ATANASIE (plângând): Trecut-au anii! Și când ziceam că pot a muri liniștit așezat duhovnic lavrei, habsburgii scosu-mi-au ucenicul din scaunul stărețesc, iar acum pribegește afară din turmă.

IOAN: Părintele Pahomie zis-a că la metoh grijesc frații a sale-i dragoste și-i va fi bine. Nicio grijă, Avva!

ATANASIE (îngrijorat): Cărui mieluț îi este bine în afara turmei? Au doară nu are teamă de lup ori de alte jigănii? Bietul de el! Copil vrednic!

IOAN: Va fi bine, Avva!

ATANASIE (ca un copil): Așa-i! Dacă spui… Năzuiesc cu rugăciuni la dreptatea cuvintelor tale, balsam de mir pe-al meu suflet.

IOAN: Va fi!

ATANASIE: Sufletu-mi este bucuros a te vedea, cuvioase. Omul lui Dumnezeu!

IOAN: Și al meu suflet este mângâiat, Avva!

ATANASIE (către ucenic, poruncește complice; ucenicul aprobă din cap și iese): Du-te și anunță pe cine știm noi!

IOAN (mirat): Pe cine să anunțe?

ATANASIE: Am să îți fac o mare bucurie! Cine crezi că ne-a călcat pragul aste zile?

IOAN: Nu pot să spun, Avva. Mă gândesc la mulți.

ATANASIE: Îți voi face o bucurie prea mare, cuvioase! Iar această bucurie fi-va și pricină de luminare a multor căi.

IOAN: Deie Domnul a rezolva și necazul cu care mă aflu aici!

ATANASIE: Care-i acela?

IOAN: Odată cu noua stăpânire, vlădica Damaschin a tocmit jalbă de memorie pentru Biserica Râmnicului și dorim a o fățișa directorului suprem, Generalul Steinville, care s-a așezat cu comandamentul aici.

ATANASIE: Eheee! Cuvioase, cuvioase! Dumnezeu le-a gândit așa toate deodată. Vezi? Nu lasă Domnul Dumnezeu să fie alceva decât ce trebuie. Te va bucura. Vei învinge!

IOAN: Mirarea și bucuria ce văz pe chipul bătrâneților tale, Avva, mă fac curios a afla vestea ce ai.

ATANASIE: Credeam că nu va mai apărea. Și veștile ce aflasem că blestematul de turc fără de minte nu a cruțat nimic.

IOAN: Mirarea mă cuprinde, Avva!

ATANASIE: După prea multă pribegie și fugă de păgâni, a ales a se hodini în ungurime la Herghelia de la Sâmbăta.

(se aude zgomotul ușii, ca și cum cineva ar fi intrat în odaie)

IOAN (își dă seama, bâlbâit, aproape înlemnit): Doar nu spui că?! Nuuuu știu dacăăă! Poateee! Nu are v…!

(în cadru apare Maria Brâncoveanu)

MARIA BRÂNCOVEANU (auzind bâlbâiala lui Ioan): Da! Eu sunt, preacuvioase! Maria! Maria Brâncoveanu!

IOAN (profund mișcat, o îmbrățișează, spre cer): Doamnă! Doamnă Marica! Îngerii îmi cântă în inimă. Aliluia! Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat Lumina!

MARIA BRÂNCOVEANU: Preacuvioase!

IOAN (către Atanasie): Unele guri ziceau că nu ați scăpat. Am făcut rugăciune zi și noapte. Doamne, slavă Ție! Da, Da, Avva! Într-adevăr! Mila lui Hristos Dumnezeu. Țara nu este pierdută. Și nici Biserica. Mila lui Dumnezeu cu noi cu toți!

ATANASIE (vesel, cântă ușor, murmurând iese din cadru): …Înviază Dumnezeu rispindu-se ai Săi vrăjmași…! Vezi? Când omul cade în dejnădejdi, apare Domnul și-l ridică. Moarte, unde-ți este boldul? Merg la slujbă. Și merg fericit! Dacă mor, mor împlinit!

(Avva Atanasie se retrage bucuros ajutat de ucenic)

IOAN (îmbrățișând-o iar): Doamna mea, cât mă bucur!

MARIA BRÂNCOVEANU: Și eu, gheronda! Și eu!

IOAN (curios, mirat, discret): Cum? Ce-a fost acolo? Cum ați scăpat?

MARIA BRÂNCOVEANU: După ce Mustafa Aga a venit cu firmanul de mazilire, fost-am luați toți. Jefuiți de toate cele ce aveam și duși pe Bosfor. Ce durere, cuvioase! Ce durere!

IOAN: Toți ne-am rugat, doamnă! Cu frică și cutremur…

MARIA BRÂNCOVEANU: Mi-amintesc lacrimile poporenilor și strigătele lor de jale la trecerea carelor ce ne purtau înlănțuiți. Soldați otomani călări ne împrejmuiau. Soțul meu striga cu putere: „Nu vă temeți!” iar către noi spunea să fim tari și să nu ne pierdem nădejdea! Of! Of, gheronda! Jalea mă apucă și acum.

IOAN: Gurile vorbeau că v-au chinuit în văzul lumii pe toți!

MARIA BRÂNCOVEANU (suspină, ton grav): În prima caretă ne aflam eu și soțul meu. Apoi urmau carele cu ai noștri fii, cu ginerii, cu nora cea mare și nepoțelul Constantin. Ce jale, gheronda! Ce frică!

IOAN: Măicuța Domnului v-a scăpat, doamnă!

MARIA BRÂNCOVEANU (plânge): Ne-au închis la Fornetta apoi, după ce ne-au chinuit cu mari chinuri, am fost duși la Ediculè și mai pe urmă la Groapa Sângelui. O oroare de locaș…

IOAN: Sfinte Doamne!

MARIA BRÂNCOVEANU (plânge): Ne-au chinuit îndelung, a ne afla averile și pe unde sunt ele. Iar de Adormirea Preasfintei au scurtat de zile pre al meu soț și cei patru fii.

IOAN: Să nu dejnădăjduim! Se numără cu sfinții!

MARIA BRÂNCOVEANU (se închină): Facă, Domnul!

IOAN: Amin.

MARIA BRÂNCOVEANU (plânge): Nu-mi pot scoate din priviri, gheronda, pe al meu soț al cărui trup îl zăream, cu spaima mare, târât prin oraș cu mare batjocură, apoi bătut, strujit și, mai apoi, scurtat de cap. A strigat puternic: „Doamne, fie voia Ta!” A strigat spre nebunul de Ahmed care mi-a scurtat de zile copiii. Strigam și eu din Turnul cel Mare. Am strigat: „Îndurare!” Măcar pentru ai noștri copii. Am urlat de nu am mai avut grai. De nu am mai avut grai…

IOAN: Părinții din Halki au transmis prin alți frați grija pe care au purtat-o ctitorului lor, îngropându-l alături de prunci într-a lor mănăstire.

MARIA BRÂNCOVEANU: Turcii le-au batjocorât trupurile, gheronda, iar mai apoi le-au aruncat pe Bosfor, în mare. Și au omorât și pe ginerele nostru, Ianache.

IOAN: Doamne! Ați scăpat! Slavă lui Dumnezeu, Celui Milostiv!

MARIA BRÂNCOVEANU (suspină): Auzind strigătele mele, pașa a poruncit să ne mute în închisoarea Bostangibașa unde, alături de restul familiei noastre, timp de șapte luni am fost chinuiți. Șapte luni, gheronda! Șapte luni! Doar voi spune unde am depus vistieria de galbeni…

IOAN: Turcul știa tot.

MARIA BRÂNCOVEANU: Ianache a greșit. A bătut moneda cu chipul lui Vodă pentru a-i face bucurie la împlinirea celor 60 de ani de la a sa naștere, însă acest lucru a trezit mânia Înaltei Porți.

IOAN: Intriga Cantacuzinilor! Doar nu lăsau ei neanunțate aste pliniri domnești!

MARIA BRÂNCOVEANU: Am simțit pe Măicuța Domnului aproape, gheronda.

IOAN (scurtă pauză): Ne-am rugat tot timpul, doamnă. Dar cum ați scăpat de acolo?

MARIA BRÂNCOVEANU: Văzând Marele Vizir că nu are a scoate de la noi nicio vorbuliță, a plecat urechea la rugămințile părinților de la Halki, dar și de la Biserica Sfântului Nicolae din Galata și ne-au eliberat în schimbul a 100 de pungi de galbeni. Tocmai ce le dăruisem pungile cu doar doi ani înainte a repara mănăstirea.

IOAN: Cine dă, lui își dă. Iată dovada!

MARIA BRÂNCOVEANU: Da. Dar luând pungile au zis să mai pribegim o vreme în surghiun pe țărmul Mării Negre. Cu străjerii nelipsiți de lângă noi. După alte trei luni, ne-au eliberat desăvârșit.

IOAN: Sub a cui mijlocire, doamna mea?

MARIA BRÂNCOVEANU: Prin mijlocirile secretarului dogelui venețian și al nostru fidel amic, Antonio Maria Del Chiaro.

IOAN: Slavă Domnului!

MARIA BRÂNCOVEANU: Da. Slavă lui Dumnezeu! Așa am păstrat nevătămat tot ce am agonisit și, nelipsit de lângă suferința mea, fost-a al meu nepot Constandin, singurul bărbat de acum moștenitor și continuator al Brâncovenilor.

IOAN: Da. Așa-i. Trebuie înlegiuit.

MARIA BRÂNCOVEANU: Din acest motiv, nu am dat veste, gheronda! Acești trei ani au fost foarte grei pentru al meu suflet. Fost-am vânați de Înalta Poartă tot timpul. Rugat-am cu jalbă pre noul domn care, după unele promisiuni făcute, ne-a ajutat cu venirea la București.

IOAN: Nu trebuie a pune multă încredere acolo, doamnă! Va trăda negreșit! Este omul Porții!

MARIA BRÂNCOVEANU: Tocmai de-asta, în schimbul ajutorului dat i-am îmnânat lui Mavrocordat un firman aievea care vorbește despre zisa avere îngropată. Este întocmit a încurca. Scris de Ianache în numele lui Vodă, pe când era în viață. A le mai stâmpăra setea de aur. Și l-am numit pe Mavrocordat singurul știutor al acestuia.

IOAN: Firmanul Băii de Aramă, tăinuit în grota Văcăreștilor!? Gând bun! Da!

MARIA BRÂNCOVEANU: Îți amintești? De mare ajutor mi-a fost! Fiind clădită de Vodă pe străvechile galerii săpate de strămoși, biserica are pământuri petrecute de goluri și adâncituri neștiute. Și așa or să caute și n-or să găsească nimic!… Doar povești!

IOAN: Ați spus că acolo este vistieria?

MARIA BRÂNCOVEANU: Da. Așa.

IOAN: Le mai încurcă puțin poftele.

MARIA BRÂNCOVEANU: Întocmai! În acest timp, m-a ajutat la recuperarea moșiilor și a palatelor domnești, semnând firmane de întărire prin care ne recunoaște de stăpâni ale acestora. A promis că anul acesta ne va mijloci aducerea soțului meu și a pruncilor de la Halki pentru a-i putea prohodi cum se cuvine!.

IOAN: Desigur! Acest lucru este principal. Mormântul îl așteaptă la Hurezi. Este gata!

MARIA BRÂNCOVEANU: Fost-a tulburare mare cu moșiile.

IOAN: Multă tulburare s-a făcut cu daniile domnești și moșiile închinate. Și la noi, la Hurezi, comisariul Gheorghiță, auzind de mazilire crezut-a poate că nu va mai scăpa cu suflare vreunul și așa s-a sculat să ia moșia mănăstirii din fundul Jiului, trăgându-ne la judecată la scaunul Craiovei.

MARIA BRÂNCOVEANU: Când am fost luați, au fost arse și scrisorile noastre de danie, că doar ajunsesem la grea pedeapsă. De aceea, am rugat pe Vodă să îmi dea firman de puternicie pentru cele ale noastre. Avându-le, voi rescrie pentru întărire și scrisoare pentru moșiile închinate Hurezilor.

IOAN: Ne bucurăm că sunteți cu viață! Asta este tot ce contează și bucură duhul acestor locașuri. Constandin nepotul, unde se află acum?

MARIA BRÂNCOVEANU: L-am trimis la moșia de la Sâmbăta. Este în mare siguranță acolo. Am reușit anul trecut a-i obține filiația cu ajutorul Patriarhului Ecumenic.

IOAN: Bine așa!

MARIA BRÂNCOVEANU: Și am mai reușit a-i numi și jumătate din vistieria rămasă.

IOAN: Înțelept lucru, doamnă!

MARIA BRÂNCOVEANU: Am mijlocit pe lângă Împăratul Austriei a recunoaște măcar parte din dorințele lui Mavrocordat, dar și evacuarea trupelor austriece din Muntenia.

IOAN: Oarecum se pricepe prin asta și autoritatea lui Mavrocordat în Muntenia. Îl recunoaște oarecum.

MARIA BRÂNCOVEANU: Cam așa. Și, cunoscând lacrimile boierilor fugiți în ungurime din pricina înaintașului său la domnie, am reușit revenirea în pace la moșiile lor, plătind pentru asta 100 de pungi.

IOAN: Multă diplomație, doamnă! Și cred și mai multă folosită pentru repatrierea vistieriei.

MARIA BRÂNCOVEANU: Carol al VI-lea, împăratul Austriei însuși, gheronda! El a dat întregul ajutor a putea aduce vistieria de galbeni de la Viena, Amsterdam și Veneția.

IOAN: Fără a ști de înțelegerea cu Mavrocordat?

MARIA BRÂNCOVEANU: Nu știe nimic, gheronda!

IOAN: Nu știu a spune! Este ușor a pierde sufletul în diplomație. Merge vorba că împăratul este fire mândră și răzbunătoare. Duhul adevărului este mai bun în aceste vremuri. Măcar în miezul de adevăr este Hristos.

MARIA BRÂNCOVEANU (apleacă creștetul, pentru a fi binecuvântată): Diplomația, gheronda, este sabie cu dublu tăiș. Bizantină atitudinea, dar, dacă țara are câștig de pace, spovăduiesc spre iertare aceasta.

IOAN (o binecuvântează): Fiți binecuvântată, doamnă, pentru a putea ajuta și Biserica acestor locașuri care este la grea încercare!

MARIA BRÂNCOVEANU: Cum așa? Imperialii ne sunt apropiați. Au arătat atâta înțelegere până acum...

IOAN: Odată cu noua stăpânire, vlădica Damaschin a tocmit la Hurezi jalbă de memorie pentru Biserica Râmnicului și dorim a o înfățișa directorului suprem, Generalul Steinville, care s-a așezat cu comandamentul aici. Am înțeles că este venit.

MARIA BRÂNCOVEANU: Cum nu? Venit-am împreună pe noua șosea, Via Carolina, cel mai bun drum ce ne leagă de Transilvania și Lumea Nouă.

IOAN: Lucrare bună, cred!

MARIA BRÂNCOVEANU: Această cale pe la Turnu Roșu, care duce călătorii Sibiului spre Țara Românească, din cale afară de strâmtă pe vremuri, din porunca împărătească, după supunerea ținutului Craiovei, s-a lățit și s-a lărgit de către vestitul arhitect ostășesc Schwantz, încât pot trece pe acolo și carele cele mai late, lucru care mai înainte vreme nu era cu putință.

IOAN: Transport, comerț, da! Dar gata cu liniștea acestor locuri! Această sfântă mănăstire cu trăire atonicească sfărâmatu-și-a învoiala sihăstrească ce avea dintru începuturi.

MARIA BRÂNCOVEANU: Poate! Dar acum în Țara Românească este mai lesne de ajuns. Au făcut și lucrări de rânduire a malurilor râului, putând pluti arce de transport pe apă între Turnu Roșu și Râmnic. Și tot acest căpitan, Friedrich Schwantz, la comanda generalului Stephan Steinville.

IOAN: Probabil tot el a făcut și aceste fortificații ale mănăstirii. Nu le știam. Arată a cetate. Una duhovnicească în care putem apăra Ortodoxia acestor locuri.

MARIA BRÂNCOVEANU: Întocmai, gheronda! Chiar astăzi așteptam revenirea generalului Steinville care vremelnic fost-a la Craiova pentru a rezolva pârile și plângerile ce se găsesc la scaunul de judecată. Este anunțat a ajunge pe seară. Are de bătut drum ușor, de câmpie, de doar un sfert de zi.

IOAN: Biserica trebuie să se ține ferită de sprânceana papală, doamna mea! Ați auzit doar de nenorocirea ce s-a abătut peste scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei. Vlădica Antim a căzut pradă intrigelor papistașe. Fost-a scos din scaun și, zice-se, omorât.

MARIA BRÂNCOVEANU: Am auzit când am sosit la București. Întocmai! Om sfânt! Îmi amintesc încă și acum drumul vieții sale de la eliberarea din robie și până la vlădicie. Da! Om vrednic! Omul lui Dumnezeu!

IOAN: Pentru a sa luptă și a sa veșnică pomenire, trebuie aprobat acest memoriu. Biserica Ortodoxă trebuie ferită din calea intereselor politice și păstrată nevătămată.

MARIA BRÂNCOVEANU (Ioan îi arată memoriul): Desigur, gheronda! Mai ales că Vodă Brâncoveanu lăsatu-și-a testamentul în auzul tuturor: „A nu ne pierde sufletele, nici dacă tot ce avem adunat s-ar risipi!” Da! Să nu pierdem sufletul! Ia să văd memoriul! A putea mijloci cum se cuvine. Și vedem cum și ce putem spune pentru înlegiuirea lui.

IOAN (desface memoriul, citește): Întocmai, doamnă! Să vă citesc ce s-a semnat la Hurezi: „Memoriu de orânduire a vieții bisericești în Principatul Vallahiei Cissalutane!”

MARIA BRÂNCOVEANU (din ce în ce mai încet): Așadar… „Episcopia Râmnicului să fie ridicată Mitropolie… scaunul mitropolesc al Severinului fost-a aici” Da. Așa cred și eu că se cuvine a se face.

(luminile se sting ușor pe cele două personaje, se aud discutând în murmur până scena se stinge complet)

Tabloul 2

Cadru: Primăvara anului 1720 la Mănăstirea Cozia pe Olt. În stăreția mănăstirii, Arhimandritul Ioan, ajutat de Maria Brâncoveanu, se întâlnește, pentru prezentarea memoriului, cu generalul Stephan Steinville apoi cu Prințul Eugeniu de Savoia și căpitanii săi. (Înterior ornat luxos în stil vienez sec. XVIII, candelabru mare, masă mare plină de hărți, tablouri, cărți, seară, lumină multă, atmosferă de palat).

FRIEDRICH SCHWANTZ (intră în cadru însoțind pe generalul Steinville): Superb drumul Craiovei, sire! Are un relief odihnitor. Parcă m-am simțit la promenadă prin bătrânul land Springfels.

STEPHAN STEINVILLE (oferă haina lui Friedrich care o pune pe un jilț, desface mănușile): Desigur, domnule inginer! Doar câteva ceasuri și iată-ne înapoi la Cozia. Frumoasa Cozia!

FRIEDRICH SCHWANTZ: Vallahia Cisalutană este un mare câștig pentru al nostru împărat. La Passarowitz s-a simțit grația divină, sire!

STEPHAN STEINVILLE: Vallahia Imperială va înflori precum o nouă Vienă. Împăratul nostru dorește pentru acest principat oglindirea întregii sale politici de dezvoltare. Odată cu noile numiri de la Craiova și de la Râmnic noua provincie este, cred, în rânduială.

FRIEDRICH SCHWANTZ: Ce bucurie, excelență! De când ați preluat conducerea acestui principat toate merg bine și sunteți o venerabilă prezență acestor locuri!

STEPHAN STEINVILLE (ignoră lingușeala, îngândurat, recapitulează): Ia să mai verificăm odată! Astă toamnă, s-au pus în rânduială toți dregătorii județeni. Le-am dat capetele de poruncă pentru rânduiala organelor locale. Acum și noile hotărâri ale Camerei Aulice. Da. Asta este! Sper ca luminatul principe să fie încântat când va sosi de la Timișoara.

FRIEDRICH SCHWANTZ: Și în această primăvară ați preluat scaunul de judecată al proceselor de la Craiova. Cred că este un început foarte bun în noua calitate de director suprem al Principatului Vallahiei Cisalutane.

STEPHAN STEINVILLE (se apropie de masă, se uită pe hărți): Eh! Totul pentru al nostru împărat și pentru Austria Imperială! Iar pentru noi, vremelnice îndatoriri ostășești!

FRIEDRICH SCHWANTZ: Frumoase realizări, în nici trei ani, sire! Aducțiunea râului din spatele mănăstirii este gata, forturile împrejmuitoare, de asemenea, Via Carolina este aproape terminată.

STEPHAN STEINVILLE: Nu le puteam face fără calculele și truda domniei tale, domnule inginer!

FRIEDRICH SCHWANTZ (face reverență): Umil serv și apropiat slujer, Excellență!

STEPHAN STEINVILLE: Împăratul se va bucura cred și pentru truda domniei tale de aproape patru ani de zile cu aceste hărți moderne care ilustrează atât de bine noile provincii dobândite și mai ales zonele de graniță.

FRIEDRICH SCHWANTZ: Consiliul Aulic de Război, sire! Principele Eugeniu de Savoia mi-a comandat aceste hărți în mare secret pentru a cunoaște cât mai bine noile provincii.

STEPHAN STEINVILLE: Parcă una de acest fel a întocmit și Christian von Schierendorf acum mai bine de 12 ani. Nu-i așa?

FRIEDRICH SCHWANTZ: Prea bine spuneți, sire! Era pe atunci consilier al Camerei Aulice. O știu acea hartă. Tuș și acuarelă. A fost creată pentru Împăratul Iosif I. Dar Christian nu a călcat ținutul la pas, nici măcar ca pribeag. Este copiată!

STEPHAN STEINVILLE: Cum așa, domnule inginer?

FRIEDRICH SCHWANTZ: Acea hartă este o copie întocmită după harta grecească a învățatului Constantin Cantacuzino și pusă în tipar mai acum două zeci de ani la Padova. Am văzut-o!

STEPHAN STEINVILLE: Interesant acest aspect…

FRIEDRICH SCHWANTZ (lăudându-și munca): Hărțile mele sunt mult mai precise. Acest ținut l-am trecut cu pasul timp de mai bine de zece ani. Cunosc bine această provincie. Fiecare colțișor.

STEPHAN STEINVILLE: Acesta este și motivul pentru care Prințul Eugeniu de Savoia v-a recomandat iar Împăratul v-a delegat cu această importantă misiune.

FRIEDRICH SCHWANTZ (arată pe hartă cu degetul): După cum se observă foarte ușor, am notat toate detaliile de relief, cursurile de apă, toate așezămintele monahale dimpreună cu domeniile lor.

STEPHAN STEINVILLE: Impresionant!

FRIEDRICH SCHWANTZ: Totul a fost cumpănit cu mare exactitate, după model pretorian și a fost desenat în conformitate cu situația și proporția reală.

(în scenă intră un nou personaj care salută ostășește)

HERDEGEN: Her Gheneral! Am finalizat recensământul Mănăstirii Cozia. Cu toate cele mișcătoare și stătătoare.

STEPHAN STEINVILLE: Căpitane Herdegen! Mă bucur să aud! Ei! Cum e? A fost sincer egumenul?

HERDEGEN CĂPITAN: Foarte! Întocmai după cum a spus. Totul foarte adevărat. Patru sate. Aici în județ sunt Călimănești și Sevestreni cu total 200 familii, apoi în județul Romanați alte două sate, Frăsinet și Orlea, total 61 familii… munții… pădurile… viile… totul!

STEPHAN STEINVILLE: Richtig! Ja! Fix 261 familii! Cu adevăr a grăit!

HERDEGEN: Ar mai fi ceva.

STEPHAN STEINVILLE: Da. Spune!

HERDEGEN: Un părinte așteaptă să vă vorbească. Este afară însoțit și de doamna Maria Brâncoveanu.

STEPHAN STEINVILLE (își întoarce atenția de la hărți, către Friedrich Schwantz): Sehr gut!… Să intre! Domnule inginer, o clipă doar!

HERDEGEN (ieșind din cadru): Merg să îi anunț să vină.

FRIEDRICH SCHWANTZ: Permiteți, totuși, să mă retrag la odihnă. Mâine va fi o zi plină.

STEPHAN STEINVILLE: Da. Rezolv cu audiența și rămân să dau onorul luminatului Prinț. Este prin apropiere și trebuie să sosească de la domeniul său din cetatea Timișoarei. În zori vizităm împreună lucrările noului drum și apoi pornim spre Viena. Peste două zile Împăratul ne așteaptă în Hofkammer, Camera Aulică. Prezentăm raportul anual și ducem și hărțile.

FRIEDRICH SCHWANTZ (face reverență): Desigur, Excelență!

(în cadru întră Arhimandritul Ioan însoțit de Maria Brâncoveanu)

STEPHAN STEINVILLE: Frau Maria! Așa cum am promis, am sosit! Aveați dreptate! Din sus de Craiova turbanul turcesc iscodește!

MARIA BRÂNCOVEANU: Sire, după cum vorbesc gurile, turcul nu este împăcat cu pierderea celor cinci județe. Mocnește în ascuns ca un leu răcnind, gata să piardă pre orișicine șade întru slăbiciune.

STEPHAN STEINVILLE: Mare dreptate aveți, doamnă! I-am văzut cum șed la granițe cu ale lor trupe de mișei. Au răpit și ultima suflare a acestui ținut. Nebuni!

MARIA BRÂNCOVEANU: Întocmai!

STEPHAN STEINVILLE: Prin eliberarea acestor ținuturi s-au salvat de la pieirea desăvârșită toți locuitorii care suspinau sub jugul stăpânului lor tiran.

MARIA BRÂNCOVEANU: Și acum suntem vânați, excelență! Pentru așa zisele haraciuri ce le-am datora. Nu am cunoștință să le fi rămas datori vreodată eu și familia mea cu ceva. Și așa, au devastat totul în mânia și prostia ce au.

STEPHAN STEINVILLE (privind către Ioan): Da! Dar, parcă acest chip îmi este cunoscut de undeva! De unde îl știu?

MARIA BRÂNCOVEANU: Este părintele arhimandrit Ioan, starețul Mănăstirii Hurezi și exarh plaiurilor Râmnicului. Este prezent cu importantă misie. Nădăjduiesc să îi primiți jalba, ca cel ce ne sunteți prieten și slujbaș credincios împăratului Carol.

STEPHAN STEINVILLE: Chipul îmi este foarte cunoscut. Îl privesc și mi se pare a-l cunoaște dintotdeauna.

MARIA BRÂNCOVEANU (privește spre Ioan admirativ, zâmbește): Hm!

IOAN (ghiduș): Acum vreo 10 ani primeam și adăposteam un căpitan imperial aici, în Mănăstirea Cozia. Pribegea în straie țărănești prin aceste ținuturi. Admira totul în zare. Tot Stephan se numea.

STEPHAN STEINVILLE (zâmbește, își amintește, cu recunoștință): Acum 10 ani! Aaaah! Da! Acel căpitan a fost salvat de la moarte sigură. Turcii l-au prins și erau gata să îl taie. Până când un părinte cu vocea ca tunetul le-a poruncit să îi lase robul cu pace „că și așa este mut și surd și nu prea pricepe ce i se spune”.

IOAN (zâmbește cum ar recunoaște): Hm!

STEPHAN STEINVILLE (prinzându-l de antebrațe): Părinte Ioan!

IOAN: Frate Stephan!

STEPHAN STEINVILLE: Ce au mai trecut anii peste domnia ta!

IOAN: Și peste dumneata, domnule „căpitan”!

MARIA BRÂNCOVEANU (mirată): Gheronda, sunteți un adânc de discreție! Cum așa? Vă cunoașteți? Nu ați spus nimic!

IOAN (glumeț): Nu știam ce comportare mai au căpitanii ajunși generali! Este lucrarea Maicii Domnului!

MARIA BRÂNCOVEANU: Și nu orice general! Director suprem al Chezariceștii Valahii!

STEPHAN STEINVILLE (râzând): Mm! Despre ce jalbă vorbiți?

IOAN: Domnule general, vin cu sfântă misiune. Pentru buna rânduială și bucuria duhovnicească a celor 48 de vetre monahale dar și a întregii suflări ortodoxe din aceste binecuvântate ținuturi.

STEPHAN STEINVILLE: Să văd!

IOAN (scoate memoriul și îl dă): Iată! Aceasta este! Vlădica Damaschin l-a întocmit la Hurezi, la începutul iernii și este semnat de noi toți. Trebuie ca Împăratul Carol al VI-lea să ia aminte și la năzuințele noastre, ale Bisericii!

STEPHAN STEINVILLE: Episcopul Damaschin! Da! Îl știam bucuros de prezența noastră aici. Chiar ne-a declarat ferm adeziunea ecclesiei sale la mișcarea imperială.

MARIA BRÂNCOVEANU: Și noi ne bucurăm! Și nădăjduim la mai bine!

IOAN: Toți nădăjduim! Dar să fie în pace și dreaptă credință!

STEPHAN STEINVILLE (citește pe memoriu): Dar aveți libertatea religioasă care a fost promisă Episcopului Damaschin încă de acum trei ani! Garantăm respectarea nealterată a confesiunii ortodoxe!

IOAN: Domnule general, ce libertate ar mai fi dacă nu una îngrădită de mofturi streine? Cum ar fi atârnarea Bisericii Râmnicului de Mitropolia Bălgradului.

STEPHAN STEINVILLE: Da. Mitropolia Bălgradului sine qua non! Alta nu poate fi! Este de confesiune ortodoxă. Singura din jurisdicția imperiului.

IOAN: Doar așa?

STEPHAN STEINVILLE: Doar așa! Cum altfel? Să fie Biserica teritoriului imperial sub mofturile altei mitropolii cu întinderi sub influența Înaltei Porți?

IOAN: Domnule general, părinții nu ni-i alegem! Îi respectăm, așa cum sunt!

STEPHAN STEINVILLE (gânditor): Hm?

IOAN: Că vreți, au nu vreți, Ortodoxia are alte granițe! Noi avem alt Împărat! Și acela nu este decât Hristos! Asta nu au înțeles nici Înalta Poartă. Deși scaunul Patriarhal Ecumenic este la Constantinopol ei nu au reușit niciodată a subjuga Ortodoxia.

STEPHAN STEINVILLE (mirat, arată spre Marica): Ce spui? Au omorât domnitori… mitropoliți… au chinuit suflete!

IOAN: Dar Ortodoxia s-a întărit și mai tare. Au umplut Cerul de sfinți. Și astfel, armata noastră nevăzută s-a întărit.

STEPHAN STEINVILLE: Poate este adevărat! Dar este cu neputință ridicarea Râmnicului la rang de Mitropolie. Și mai ales să aprobe împăratul acest fapt.

MARIA BRÂNCOVEANU: Nu se poate face nimic? Vreo jălbă de jălanie? Vreo mijlocire?

STEPHAN STEINVILLE: Acest fapt nu se mai poate negocia.

MARIA BRÂNCOVEANU: Cum asta?

STEPHAN STEINVILLE: Am a vă face cunoscut că mai anul trecut, prin februarie, Prințul Eugeniu de Savoia a hotărât ferm în Camera Aulică scoaterea Episcopiei Râmnicului de sub jurisdicția Mitropoliei Țării Românești și legarea ei de Mitropolia Belgradului. Acest lucru nu este de negociat ori de contestat.

MARIA BRÂNCOVEANU: Dar nu s-au făcut cunoscute prin publicare. O hotărâre a Camerei Aulice intră în legiuire în urma publicării ei. Prin anunțarea poporului și a Bisericii. Nu s-ar putea face ceva?

STEPHAN STEINVILLE: Nein! Nu este cu putință! O hotărâre a Camerei Aulice devine lege și este tratată cu sacralitate. Nerespectarea atrage după sine grave măsuri de pedeapsă.

MARIA BRÂNCOVEANU: Dar dacă la publicarea hotărârii se va spune că Episcopia de Râmnic este atârnată doar duhovnicește Bălgradului, dar având autonomie?

STEPHAN STEINVILLE (caută documentul și se uită pe hotărârile Camerei Aulice din februarie 1719): Episcopia Râmnicului se bucură de autonomie. Așa scrie aici.

IOAN: Aici, din vechime, fost-a Mitropolia Severinului iar mitropolitul a purtat și titulatura „al Amasiei” care în diptice este cu întâietate față de Mitropolia Bălgradului. Nu poate fi silit „bunicul” a fi ascultător „nepotului”! Nu este cu putință! Nu șade cuviincios!

STEPHAN STEINVILLE: Însă „bunicul,” care poartă toată dragostea pentru „nepot,” poate fi și depinzător de grijirea sa cea tinerească, cea plină de putere! Însă, desigur, rămânând cu aceleași gânduri și păreri ale vârstei sale. Asta poate fi primit?

IOAN (dă din cap nemulțumit, cu ton grav): O altă nedumerire: hirotonia episcopului de Râmnic. De ce mitropolitul sârb? Acesta din vechime este dreptul patriarhului ecumenic, păzit de multe binecuvântări dar și blesteme.

STEPHAN STEINVILLE: Acum doi ani, la Passarowitz, s-a hotărât printre altele ca Episcopia Râmnicului să nu mai aibă nicio legătură cu Mitropoliile și Patriarhiile Orientale cu teritorii în stăpânirea Înaltei Porți.

IOAN: Nimeni nu poate a ne rupe simasia ce avem și comuniunea liturgică!

STEPHAN STEINVILLE: Părinte Ioan, unele lucruri nu stau în puterea directorului provinciei. Oricât de „suprem” ar fi el.

IOAN: Mănăstirile domnești, dar și cele închinate, trecut-au și ele sub controlul Curții de la Viena.

STEPHAN STEINVILLE: Toate cele 48.

IOAN: Aflați, domnule general, că doar episcopul poate fi chiriarh acestor mănăstiri. Este dreptul său, întărit de canoane și de menirea sa de veghetor al bunei rânduieli a Bisericii.

STEPHAN STEINVILLE: Richting! Ja! Acest lucru stă în puterea mea a face. Voi recomanda zilele viitoare Camerei Aulice ca episcopul să fie consultat în aceste privințe. Va propune câte trei candidați la egumenie. Însă dreptul de numire va aparține Împăratului.

MARIA BRÂNCOVEANU: Ce bucurie! Iată că se găsesc soluții!

IOAN: Șade cu dreptate ca listele pentru egumenie să conțină doar ieromonahi. Astfel, egumenii cei noi vor putea griji și trupește dar și duhovnicește întreaga obște.

MARIA BRÂNCOVEANU: Desigur! Este un lucru foarte important. Chiar dacă Curtea alege, să o facă dintre cei vrednici chemați de către clerul și boierimea locului.

STEPHAN STEINVILLE: Curtea își rezervă dreptul de alegere și numire. Precum și dreptul de a alege noul episcop.

IOAN: Se poate primi atâta timp cât lista de candidați pentru scaunul de episcop va fi întocmită în urma adunărilor elective alcătuite din reprezentanți ai clerului și a boierimii locului.

STEPHAN STEINVILLE: Da. Trei candidați. Și dintre aceștia Împăratul va decide unul.

IOAN: Iar dacă este numit, să fie lăsat să păstorească după credință și canoane și să fie consultat cu orice prilej s-ar ivi. El este singurul chiriarh al locului, părinte și stăpân sufletelor.

STEPHAN STEINVILLE (citește în memoriul): Văd că și ideea de școală de latinie la Craiova îmbrățișați. Dorința ispre a Împăratului Carol.

IOAN: Se primește! Însă cu obligația să fie susținută cu pungi de la boieri și rânduiala administrativă a provinciei.

MARIA BRÂNCOVEANU: Slavă Domnului! Susținem și noi cu câteva pungi. Cunoașterea de carte este mult trebuincioasă zilelor noastre.

IOAN (arată cu degetul pe memoriu, închide memoriul): Cu această ocazie semnatarii acestui Memoriu se obligă a susține și o școală românească la Râmnic, trebuincioasă cunoașterii de carte și a formării de viitori slujbași ai Bisericii și ai cancelariilor administrative locale.

STEPHAN STEINVILLE: Sunt de acord cu asta.

(Afară se aud trâmbițele anunțând sosirea Prințului Eugeniu de Savoia. În cadru intră căpitanul Herdegen)

HERDEGEN: Her general! Cătanele foișorului de miazăzi anunță sosirea carului princiar al Prințului Eugeniu de Savoia. Am dat ordin trâmbițașilor să sune.

STEPHAN STEINVILLE: Sehr gut, her capitan!

MARIA BRÂNCOVEANU: Cred că trebuie să ne retragem.

STEPHAN STEINVILLE: Nu! Rămâneți a auzi părerea Prințului!

HERDEGEN: Her general, Prințul nu admite audiențe de noapte!

STEPHAN STEINVILLE (privește zâmbind spre Ioan): Fără mijlocirea de acum zece ani a acestui părinte astăzi nu mai eram cu viață. Încerc măcar a întoarce o mică parte a recunoștinței.

HERDEGEN (cu capul plecat): Natürlich sir!

MARIA BRÂNCOVEANU: Cu adevărat om al adevărului sunteți, excelență!

(gălăgie afară, zgomote de tropot de cai, nechezat, vizitiul strigând, Eugeniu de Savoia intră arogant, nervos, în cadru)

STEPHAN STEINVILLE (salută): Viață lungă Prințului nostru!

EUGENIU DE SAVOIA (cu îngâmfare către căpitanul Herdegen): Căpitane, du-te și adapă caii și pune-i în grajd la odihnă! Mâine pornim!

HERDEGEN (iese din cadru): Am înțeles!

STEPHAN STEINVILLE (ia pelerina prințului): Ne bucurăm de prezența Luminăției Voastre, Serenissime!

EUGENIU DE SAVOIA (cu ton): E gata Via Carolina?

STEPHAN STEINVILLE: Aproape gata. Până aproape de Arxavia, serenissime!

EUGENIU DE SAVOIA (impacientat): Și restul? Restul! Când restul?

STEPHAN STEINVILLE: Inginerul Fridrich Schwantz a făcut tot ce s-a putut. Stânca este stâncă. Se dinamitează cu greutate. Soldații lucrează și la puțina lumină pe care le-o mai lasă noaptea, luna.

EUGENIU DE SAVOIA: Până acum trebuia să fie gata! Nu admit scuze!

STEPHAN STEINVILLE: Feldmareșal, doar asta ar mai fi din tot ce ne-ați însărcinat a face!

EUGENIU DE SAVOIA: Hm!

STEPHAN STEINVILLE: Astă toamnă s-au pus în rânduială toți dregătorii județeni. Le-am dat capetele de poruncă pentru rânduiala organelor locale. Acum și noile hotărâri ale Camerei Aulice.

EUGENIU DE SAVOIA: Da. Dar Via Carolina ne interesează principal.

STEPHAN STEINVILLE: Va fi gata până revenim de la Viena, mein feldmareșal!

EUGENIU DE SAVOIA (ignoră răspunsul, se uită pe masă): Hărțile! Hărțile pentru Împărat! Sunt gata?

STEPHAN STEINVILLE (le arată pe masă): Desigur! Domnul inginer a pus multă trudă, acrivie pretoriană și garantează calitatea lor!

EUGENIU DE SAVOIA (se uită atent pe hărți, cu îngâmfare, cu mândrie, ridică în sus admirativ): Da! Asta este minunat! Împăratul nostru se va bucura! „Cel mai mare general care a slujit vreodată Casei de Austria,” care a zdrobit la Petrovaradin imensa oaste a lui Silâhdâr Ali Pașa, care a cucerit Timișoara, Lugojul, Caransebeșul, Cladova, Orșova, Belgradul, Prințul Feldmareșal Eugeniu aduce hărțile cuceririlor sale! Da! Toate le-am cucerit! Le-am eliberat cu sabia mea!

MARIA BRÂNCOVEANU: Iar acum parte din Țara Românească, sire!

EUGENIU DE SAVOIA (salutând aprobator, mândru, din cap): Ah! Aici sunteți, frau Maria? De moment, da. Parte. Dar nu voi lăsa planurile imperiale la jumătatea plinirii lor. Cândva, mai acum treizeci de ani, Austria Imperială dorea extinderea nu doar în Vallahia ci și în Moldova și în Bugeac.

MARIA BRÂNCOVEANU: Dacă îmi amintesc bine, excelență, Generalul Federigo Veterani, comandantul șef al trupelor imperiale din Transilvania, mărturisea neîmplinirea acestor planuri din cauza izbucnirii războiului Austriei Imperiale cu Franța.

EUGENIU DE SAVOIA: Da. Curând vom avea graniță nu doar cu Imperiul Otoman ci și cu Crimeea. Nu voi avea liniște! În numele Sfintei Ligi!

STEPHAN STEINVILLE: Cu siguranță, mein feldmareșal! Suntem pregătiți pentru asta.

EUGENIU DE SAVOIA (privind către Ioan): Ai numit stareț nou, generale Stephan?

MARIA BRÂNCOVEANU: Serenissime, este părintele Ioan, Arhimandritul de la Hurezi, exarh al plaiurilor Râmnicului și duhovnicul casei noastre. Ne-am întâlnit după ceva ani chiar azi, și aici.

EUGENIU DE SAVOIA (ironic): Și ce caută aici? Aveți nevoie de confesor la miez de noapte?

IOAN (ferm): Lacrimile Bisericii Râmnicului m-au trimis, Alteță! Plânsul „copilului” pentru „măicuța sa” pierdută.

EUGENIU DE SAVOIA: Ce tot îndrugi acolo? Nu pricep!

MARIA BRÂNCOVEANU: Părintele dorește, dacă este cu putință, a-i asculta plângerea…

EUGENIU DE SAVOIA: Acum? În noapte? Ce plângere?

STEPHAN STEINVILLE: Poartă cu sine un memoriu.

IOAN (îl arată, îl deschide): Episcopul Damaschin, al Râmnicului, dimpreună cu câțiva boieri și toți egumenii am întocmit acest Memoriu pentru preaputernicii hotărâtori ai acestor ținuturi.

EUGENIU DE SAVOIA (se uită pe memoriu): Was ist das?

IOAN: Biserica Ortodoxă suspină atârnată necanonic de Mitropolia Bălgradului.

EUGENIU DE SAVOIA: Aha! Era de așteptat! Te-a trimis turcul!? Câte pungi ai luat? Ce ți-a promis?

IOAN: Am venit cu proprie vrere trimis fiind de al nostru vlădică Damaschin.

EUGENIU DE SAVOIA: Voi, ortodocșii, vreți multe! Când a fost să vă eliberăm de sub jugul tiranicesc al lui Mavrocordat ați bătut din palme. Acum bateți din pinteni? Nu se poate!

IOAN: Măcar putem face împreună cu frații noștrii ortodocși din Brașov, Făgăraș și Țara Bârsei o singură Mitropolie Ortodoxă Autonomă cu sediul la Râmnic precum avea odinioară Mitropolia Severinului.

STEPHAN STEINVILLE: Autonomia Episcopiei Râmnicului am hotărât-o în februarie în Camera Aulică, Serenissime!

IOAN: Noi nu am știut aceste hotărâri. Am cerut prin acest memoriu.

MARIA BRÂNCOVEANU: Nefiind publice, am îndrăznit a mijlocii pentru mângâierea întregii suflări ortodoxe din acest ținut.

EUGENIU DE SAVOIA: L-ai ținut nepublicat, generale! Cu bună știință. Încerci să renegociezi în teritoriu. Nu îți este atribuit. Voi spune Împăratului.

IOAN: Alteță, nu dorim a vă tulbura. Acestea sunt năzuințele înlăcrămate ale unei Biserici pașnice. Lupta noastră este în rugăciune cu puterile nevăzute.

EUGENIU DE SAVOIA (mânios): Ești viclean! Rugăciune? Luptă nevăzută? O să vă leg pe toți! Complotați împotriva Împăratului!

IOAN: Rugăciunii nu-i poți pune lanțuri, Alteță! Noi nu vrem decât un mic semn al iubirii și al dragostei creștinești ce ne leagă.

EUGENIU DE SAVOIA (privește spre generalul Steinville): Ce iubire? Legea! Care dragoste creștinească? S-a pus prea multă înțelegere în aceste hotărâri pe care văd că nici nu le-ați băgat în seamă a le face publice.

STEPHAN STEINVILLE (cu ton): Nicht! Dezaprob ferm, sire!

MARIA BRÂNCOVEANU: Cerem puțină dragoste, excellență…

EUGENIU DE SAVOIA: Camera Aulică v-a oferit destulă dragoste. Însuși Împăratul v-a ajutat doamnă a vă recâștiga domeniile și averile. Nu este tot dragoste?

MARIA BRÂNCOVEANU: Am răsplătit cu multe pungi de galbeni. Nu uitați că aurul brâncovenesc lucește pe poarta principală a intrării vieneze. Și am închinat domenii Austriei Imperiale.

EUGENIU DE SAVOIA: La fel cum ați făcut și cu turcul la Baia de Aramă?

(se privesc unii pe alții mirați)

MARIA BRÂNCOVEANU: Ce este cu Baia de Aramă?

EUGENIU DE SAVOIA: Suntem acuzați de Înalta Poartă că am jefuit aurul Băii de Aramă până să vină Mavrocordat să îl ridice. Ce era acolo? Trimisul nostru ne-a vorbit chiar de un firman pe care l-ați înmânat lui Mavrocordat. Complotați cu Biserica să vindeți averile mănăstirilor.

MARIA BRÂNCOVEANU: Poate să se fi găsit prin Grotele Văcăreștilor. Dar era un firman întocmit a ameți turcul însetat de aur. Nu este nimic acolo.

EUGENIU DE SAVOIA: Ba nu, doamnă! A fost adevărat! Ați lucrat bizantin pe două căi. Asta vă va costa încrederea Împăratului. De acum înainte să mergeți a cere favoruri la București! Acolo ați lăsat cea mai mare parte din aur. Acolo să duceți și trupurile familiei spre înhumare. Aici nu vă mai este îngăduit.

MARIA BRÂNCOVEANU: Spun adevărul. Nu este un firman real.

EUGENIU DE SAVOIA: Ați plâns Împăratului ca să vă ajute a lua de la Amsterdam, Viena și Veneția vistieria de galbeni pentru a trata cu turcul eliberarea Țării Românești. Iar pentru aceasta i-ați încredințat aurul de la Baia de Aramă.

MARIA BRÂNCOVEANU: Nu este adevărat! Am fost și sunt bucuroasă de venirea Austriei Imperiale stăpână acestor locuri. Doar turcul mi-a luat copiii, soțul, ginerii. Ne-au chinuit în Groapa Sângelui… Cine ar mai trata cu ei vreodată?

EUGENIU DE SAVOIA: Diplomația bizantină este foarte întâlnită prin aceste locuri. Dar asta vom discuta zilele viitoare în Camera Aulică și vom vedea ce va spune Împăratul Carol.

MARIA BRÂNCOVEANU: Numai ce spune Camera Aulică contează? Dar Alteța Voastră ce crede? Trebuie puțină îngăduință și dragoste creștinească a înțelege că mărturisim cu adevăr.

EUGENIU DE SAVOIA: Camera Aulică va dezbate și va judeca în prezența Împăratului.

IOAN: Dacă maine Camera Aulică v-ar interzice să nu vă mai iubiți familia, soția și copii, ce ați face? Ați da cu sabia peste dragostea ce le purtați? Au doar apostolul Pavel nu a fost îndeajuns de limpede spunând că: „dragostea nu cade niciodată?”

EUGENIU DE SAVOIA: La Passarowitz s-a spus clar. Cele 5 județe dinspre Olt merg în stăpânirea Austriei Imperiale cu tot cu bisericile și mănăstirile lor. Noi hotărâm pentru soarta și averile lor, iar nu voi!

IOAN: Ortodoxia nu are granițe și politici, alteță! Ortodoxia este girată și mărginită de Hristos, Care este Calea, Adevărul și Viața. Doar în Hristos crede și Austria Imperială.

EUGENIU DE SAVOIA: Da, avem pe Hristos și pe Vicarul său, Papa!

IOAN: Credem întru Unul Dumnezeu Întreit în Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh!… Treimea cea de o ființă și nedespărțită!

EUGENIU DE SAVOIA: Împăratul decide pentru neamuri! Iar dacă nu, sabia decide!

IOAN: Un neam se leagă și se încheagă prin Biserică, sire! Adică prin Hristos! Și nu prin decretul vreunui împărat lumesc. Hristos este Unicul Împărat!

EUGENIU DE SAVOIA: Ai putea fi pedepsit crunt pentru aceste obrăznicii! Am puterea aceasta!

IOAN (ferm): Nu ați avea nicio putere, sire, dacă Domnul nu ar îngădui!

EUGENIU DE SAVOIA (către Steinville): Generale, ce faci? Mi-ai adus tulburarea pe cap? Sau complotezi cu ei împotriva Autorității Imperiale?

STEPHAN STEINVILLE (dă din cap dezaprobând): Nicidecum, serenissime!

IOAN: Nu putem sta atârnați de Belgrad, Alteță! La Viena, boierii deputați ademeniți de darurile arhiepiscopului Bălgradului au votat aceasta fără a consulta măcar vrerea episcopului canonic al locului.

EUGENIU DE SAVOIA: Care daruri? Ce insinuezi? Călugăr nebun!

IOAN: Iar domeniile și averile moanastirești dimpreună cu obștea acestora sunt atribuțiunile canonice ale episcopului locului!

EUGENIU DE SAVOIA: Casa de Austria ia tot ce vrea din teritoriile cucerite!

IOAN: Aflați, alteță, că doar episcopul poate fi chiriarh acestor mănăstiri. Este dreptul său, întărit de canoane și de menirea sa de veghetor al bunei rânduieli a Bisericii.

EUGENIU DE SAVOIA: Generale Steinville, ordon ca să schimbi din dregătoriile avute pe acest egumen obraznic și băgăcios!

STEPHAN STEINVILLE: Vom discuta asta! Nu acum. Nu este cazul să ne tulburăm.

IOAN: Eu nu țin de scaun ori de altceva lumesc, însă igumenii acestor locuri sunt numiți de obște și întăriți de binecuvânarea episcopului locului.

STEPHAN STEINVILLE: Igumenii sunt numiți de Curte! Așa s-a hotărât!

IOAN: Dintr-o listă de trei nume hotărâte de obște și binecuvântate de chiriarh. Cunoaște Curtea obștile mănăstirești mai bine decât părintele lor, chiriarhul?

EUGENIU DE SAVOIA (strigă; intră în cadru Herdegen): Audiența a luat sfârșit, domnilor! Căpitane Herdegen!

HERDEGEN: Ja, mein feldmareșal!

EUGENIU DE SAVOIA (arată spre Maria și Ioan): Poftește afară pe aceștia doi! Maria Brâncoveanu se face vinovată de complot împotriva politicii Casei Imperiale a Austriei iar călugărul să nu mai apară pe aici vreodată!

IOAN: Domnul este sprijinitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?

EUGENIU DE SAVOIA: Generale Steinville, nu va rămâne așa!

STEPHAN STEINVILLE: Să nu ne tulburăm, Serenissime! Vedea-vom zilele viitoare în Hoffkamer de față cu Împăratul!

MARIA BRÂNCOVEANU (ieșind din cadru): Voi cere o audiență Împăratului Carol, domnilor! Doar Biserica este mama acestor locuri!

EUGENIU DE SAVOIA (cu ton; gândește cu voce tare): Audiența a luat sfârșit! Auzi!? Biserica Ortodoxă atârnată necanonic! Hm! Parcă i-am fi lipsit de mamă!

IOAN (impunător, cu ecou, strigă): Cine nu are Biserica de mamă nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată! Anatema! Mânia Domnului peste voi să fie!

(luminile se sting brusc)

Immagine

Actul al IV-lea: 1739 – Vestea eliberării

Anul 1739 în Mănăstirea Hurezi. Iosif, ucenicul Arhimandritului Ioan, ajuns starețul Hurezilor și Filumen, fratele lui, împreună cu alți cuvioși părinți așteaptă sosirea Episcopului Climent al Râmnicului. Privesc nostalgici în pronaosul bisericii celei mari, lângă al său mormânt chipul părintelui arhimandrit Ioan, starețul și părintele lor duhovnicesc trecut la Domnul. (Interior luminat, ziduri pictate cu icoane, seară, lumină de candelabru cu lumânări multe).

IOSIF (către eclesiarh): Preacuvioși părinți! Rog a vă așeza pentru primirea vlădicii Climent! Părinte Ioan, ia Sfânta Evanghelie și treci înainte a-l primi! Diaconii înainte cu tricherele! În scurtă vreme trebuie să sosească. Are a face un anunț important.

FILUMEN (arată spre mormântul Arhimandritului Ioan): Fără emoții, părinte stareț! Nu cred să fie ceva rău. Mai rău ca acum, prădați și jefuiți de austrieci, nu poate fi! Și cu acest război al habsburgului cu turcul. Curaj! Doar ce avem aproape pe al nostru părinte Ioan! Ne veghează!

IOSIF (privind mormântul, privește spre fresca cu chipul arhimandritului Ioan): Da! Ne veghează! Acei ochi. Acei ochi pracuvioase. Lumina aceea vie din privirea-i cuvioasă.

FILUMEN: Ce bucurie că îi avem pictat chipul! Da! Lumina lui Hristos ce ne luminează și ne mângâie obrazul și nouă!

IOSIF: Iată, acum îl privim cu tot dorul! Acum înțeleg perfect, cuvioase. Fost-am împreună cu sfinția sa la Cozia pe când îi eram ucenic și ierodiacon și i-am văzut dragostea pentru Biserica lui Hristos. A strigat ca un leu către Prințul Eugeniu de Savoia. A apărat Ortodoxia acestor locuri cu toate puterile sale.

FILUMEN: Tot acest timp ai stat tăcut. Trecut-au aproape 20 de ani de atunci. Nu ai spus nimic. L-ai slujit cu credință până la ultima sa suflare. Te-a lăsat obștei stareț cu buzele murinde.

IOSIF: Am făgăduit tăcerea!

FILUMEN: Măcar de dragostea obștei și mai ales celor mai tineri. A cunoaște acest chip minunat care fost-a părintele Arhimandrit Ioan. Ce au fost la Cozia?

IOSIF: La Cozia găsit-am înțelegere la Steinville, directorul suprem, care-i era cunoștință mai veche. Mijlocit-a chiar și doamna Marica Brâncoveanu pe care cu mare uimire, fugită de Marele Vizir, o am aflat în acea mănăstire. Câteva ponturi ale Memoriului au fost rezolvate cu mare diplomație spre bucuria Episcopului Damaschin.

FILUMEN: Însă atârnarea a rămas de Bălgrad.

IOSIF: Da! Cerbicia Prințului Eugeniu aruncat-au în van tot efortul.

FILUMEN: Cum asta?

IOSIF: Au acuzat că se încearcă sabotarea hotărârilor Camerei Aulice și ale Împăratului. Și așa pornit-au răzmelița...

FILUMEN: Și ce a urmat?

IOSIF: La doar o lună, Stephan Steinville, directorul suprem, fost-au schimbat cu Damian Hugo, contele de Virmond.

FILUMEN: Dar și acesta fost-au om bun și corect ce au respectat mănăstirile și igumenii.

IOSIF: Da. Din această cauză la doar un an și el fost-au scos din dregătorie și pus contele Karl Josephh de Konigseegg.

FILUMEN: Un zbir! Au prădat mănăstirile de tot ce mai aveau. Un om fără inimă.

IOSIF (cu furie): Însă pe placul Prințului Eugeniu. Ca și acest nenorocit Franz Anton, actualul director suprem. Ne-au prădat de tot ce mai aveam. De tot!

FILUMEN: Atâta scârbă au adus habsburgul, că nu mai putem!

UN PĂRINTE: Dar Doamna Marica? Ce s-au întâmplat cu dânsa după întâlnirea de la Cozia?

IOSIF: Doamna Marica Brâncoveanu fost-a acuzată că a complotat cu turcul eliberarea ținutului de sub austrieci în schimbul aurului de la Baia de Aramă. Sub această acuză, Curtea de la Viena au declarat-o indezirabilă.

FILUMEN (arată spre mormântul gol al lui Constantin Brâncoveanu): Aha! Acum pricep! Așa și acest mormânt a rămas gol. Vodă nu a mai putut fi adus aici.

IOSIF (contemplativ, scurtă pauză): Da! Mormânt gol! Semn al Învierii! În următorul an, doamna Marica a hotărât înmormântarea lui dimpreună cu a pruncilor în Biserica Sfântul Gheorghe din București.

FILUMEN: Acolo unde și ea a răposat și fost-au înmormântată acum 10 ani.

IOSIF: De-aia și de atâtea scârbe, răutăți și împotriviri, episcopul Damaschin s-a dat țărânei la scurtă vreme.

FILUMEN: Părintele Ioan a refuzat iarăși scaunul vlădicesc.

IOSIF (privește în pământ, arată spre frescă): Da. Bătrân și în suferința podagrei, la doar jumătate de an de la trecerea la Domnul a vlădicii Damaschin, lăsatu-ne-a orfani și al nostru părinte Ioan. Cu mare cinste așezat-am trupul său în biserica aceasta în partea de miazăzi a tindei unde și chipul său s-a zugrăvit precum se vede, cu cruce în mână, căci cu adevărat al doilea ctitor al sfintei mănăstiri s-a făcut.

FILUMEN: Și de atunci trecut-au 13 ani de rugăciuni și nădejdi pentru vremuri mai bune. Așteptăm izbăvirea, părinte stareț! Vine! Măicuța Domnului nu ne lasă!

IOSIF: A murit cu dorința ca Episcopia Râmnicului să revină cândva la sânul mamei sale, Ungrovlahia. Și la plecarea habsburgului din aceste locuri.

FILUMEN: Doamne! A luptat până la ultima sa suflare!

IOSIF: Ne-a binecuvântat și ne-a urat ca măcar noi să trăim acea zi când vom afla vestea eliberării de sub jugul habsburgului tiran.

FILUMEN (se închină): Amin.

IOSIF: Recunosc, preacuvioși părinți! De atâta obidă nu m-am abținut și am făcut păcatul de a mă fi bucurat de moartea Prințului Eugeniu de Savoia când am aflat vestea anul trecut.

FILUMEN (privind către icoane): Mândria lui a făcut mult rău acestor ținuturi. Jafuri și asupriri fără sfârșit. Până când Doamne? Până când?

(clopotele încep să bată, se aude pe fundal cântarea „Pre Stăpânul și Arhiereul nostru”… intră în cadru Episcopul Climent al Râmnicului binecuvântând pe toți cei prezenți în biserica cea mare)

IOSIF: Ce mare bucurie, Preasfințite! Venirea Preasfinției Voastre este precum roua pe-ale noastre suflete încinse de obidă și năcazuri.

EPISCOPUL CLIMENT (binecuvântează; rumoare, dejnădejde): Domnul să vă binecuvânteze, preacuvioase părinte stareț, dimpreună cu întreaga obște acestei sfinte lavre! Pace sufletească Domnul să vă dăruiască!

IOSIF (cu tristețe): Nu mai putem, Despota! Habsburgul ne-a luat tot! Nici ulei în candele nu mai avem, Stăpâne! Suntem disperați!

EPISCOPUL CLIMENT: Totul are și un sfârșit din mila Bunului Dumnezeu, fraților!

IOSIF: Ne-au rupt de frații noștrii ortodocși! Ne-au oprit tipăriturile noastre, hrana noastră sufletească ce trimiteam peste munți fraților noștri greu încercați de asuprirea papistașilor. Nu mai putem! Suntem pierduți!

EPISCOPUL CLIMENT: Fraților, plinitu-s-au vremurile!

(mirare, rumoare și șoșoteli)

IOSIF: Cum? Ce este, Despota?

EPISCOPUL CLIMENT (cu lacrimi; bucurie și strigăte de fericire): După 20 de ani de când jugul habsburgic a ros cu sete grumazurile mănăstirilor, după 20 de ani de jaf și robie, după 20 de ani de verificări și furturi din averile mănăstirești și domeniile lor închinate… după alți 10 ani de dări către Curtea Vienei din partea întregului cler ortodox, după amenințări și interziceri… Avem scăpare! Înalta Poartă ne va elibera de sub acest jug!

IOSIF (bucuros): Doamne! Doamne miluiește!

EPISCOPUL CLIMENT (deschide un document și citește): Războiul Austro-Ruso – Turc a luat sfârșit! Austria Imperială a pierdut bătălia de la Grocka din iulie acestui an. În urma negocierilor de lângă Belgrad, sub chezășiile Împăratului Ludovic al XV-lea, prin ambasadorul francez de la Constantinopol, marchizul Louis de Villeneuve, cele 5 județe ale Vallahiei Cisalutane revin în stăpânirea Înaltei Porți Otomănești sub Vodă Mavrocordat!

IOSIF: Ne cântă în inimi îngerii, Despota! Slavă Ție Celui ce ne-ai arătat nouă Lumina! Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție!

EPISCOPUL CLIMENT: Voi mai da încă citire articolului al IV-lea din tratatul de pace încheiat lângă Belgrad acum o săptămână. Acesta spune: „…majestatea sa, împăratul Austriei, cedează Porții Otomane întreaga Vallahie Austriacă, cu munți cu tot, precum și fortăreața numită Perișani construită de majestatea sa împăratul Austriei dar cu condițiunea ca întăriturile ei să fie dărâmate și ele ca să nu poată fi reclădite pe viitor de către Poarta Otomană!”

UN PĂRINTE: Mulțumim, Preasfinte! Mântuire să aveți pentru întreaga mijlocire cătră Vodă! Acum pricepem chemarea ce ne făceați anul trecut a ajuta cu provizii armatele turcești a scăpa țara de urgie. Da! Iaca, tot turcul ne-o scăpat! Cum zice și proverbul bătrânesc: „Rău cu rău, dar mai rău e fără rău!”

EPISCOPUL CLIMENT (arată spre mormântul lui Ioan): Întocmai, fraților! Poate veni-va cândva și adierea neatârnării acestor locașuri. Cine știe? Cu multă sudoare și frică s-au făcut acestea. Am avut pildă de mărturisire pe părintele Ioan, arhimandritul Hurezilor, al nostru sfânt exemplu.

IOSIF (mirat): Erați la Cozia. Acum înțeleg totul.

EPISCOPUL CLIMENT: Da, preacuvioase. Eu eram ucenicul Avvei Atanasie. Curajul părintelui Ioan fost-a exemplu și misie pentru noi. Am crescut cu această dorință de a plini lupta sa.

IOSIF: Neștiute lucrările Domnului Savaot!

EPISCOPUL CLIMENT (privește către chipul din frescă al Arhimandritului Ioan; se închină): Am văzut în el un exemplu! Avva Atanasie m-a legat cu buzele murinde a-i fi sprijin și ajutor. Măcar pentru tăria și curajul său. Eram ucenic tânăr. Am citit în a sa privire focul nematerialnic al luptei nevăzute. Acest foc mi-a cuprins inima încă din tinerețile mele. Acum ajuns-am a-l pune în lucrare.

IOSIF (scurtă pauză): Doamne, Preasfințite! De-ar mai fi trăit și al nostru părinte Ioan să vadă aceste zile când Episcopia de Râmnic revine la sânul mamei sale, Ungrovlahia… Să vază cătanele plecând din aceste binecuvântate locașuri.

EPISCOPUL CLIMENT: Trăiește, cuvioase! Și va trăi veșnic! Mă rog la Măicuța Domnului să-i mijlocească câștigul Cerului și Raiul să dobândească întru bucuria sfinților! Pentru truda sa, văzută și nevăzută, istoria îl va pomeni drept vrednic ostaș al Împărăției Cerurilor.

IOSIF: Așa năzuia și cuvioșia sa. Nu avea: „…teama și frica începutului, cât mai multă grijă și primejdie a sfârșitului!…” Așa spune versul de pe lespedea de mormânt.

EPISCOPUL CLIMENT: Fraților, întocmai cum șade săpat în vers de însuși cuvioșia sa pe lespedea de mormânt, să grăim istoriei cu toții:…

(luminile se sting ușor, toate personajele se întorc către sală și rostesc cu graiul istoriei)

TOATE PERSONAJELE: Luați aminte fraților la Ioan Hurezeanul, arhimandritul: „…Ca să nu fie uitatu, că ne va fi păcatu! …Că prin multe osteneli ce au luatu …Acum zace cu țărână împresuratu!”

Sfârșit

Immagine