Mulțumirea, starea firească a omului pătruns de Duhul Sfânt

Mulțumirea este starea sufletească a omului care recunoaște bogăția darurilor împărtășite de Dumnezeu, nesfârșita Sa purtare de grijă1 dar, mai cu seamă, posibilitatea ca omul să se împărtășească cu Dumnezeu, adică să poată participa, prin îndumnezeire la viața divină: „Pe cel care era întors de la Dumnezeu – spune Sfântul Chiril al Alexandriei – și-L supărase din pricina neascultării și a mulțimii de păcate, l-a așezat Hristos iarăși în fața Tatălui așa cum este în Sine, și cum era în cel dintâi (ώς έν έαυτω καί πρώτω). Căci a intrat Înaintemergător pentru noi în cer, ca să Se înfățișeze acum feței lui Dumnezeu pentru noi, cum scrie înțeleptul Pavel (Evrei IX, 24). Cel Ce este pururi cu Tatăl Său, se spune că Se înfățișează acum, prezentând firea omenească așa cum este în Sine, și cum era ca în cel dintâi, în fața Tatălui, cele ale noastre și schimbând vechea întoarcere”2.

Astfel, Mântuitorul a cuprins omenirea în viața Sa3 și i-a oferit posibilitatea sigură de a se îndumnezei, „căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16), lucrând cu fiecare persoană în parte, ca viața Lui să fie permanentă în noi4, așa cum a făgăduit: „am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan X, 10) și „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 20). Viața veșnică însă nu este dată „ca o datorie a lui Dumnezeu pentru fapte (ale drepților n.n.), ci oferită ca un har de Dumnezeu, Marele Dăruitor, celor ce au nădăjduit în El”5. Harul, pe care îl primim în mod gratuit de la Dumnezeu, fiind cel mai mare dar pe care îl putem primi ca făpturi raționale de la Dumnezeu, ne ajută să descoperim calitatea de daruri adresate nouă tuturor, prin care Dumnezeu ne arată iubirea și purtarea Sa de grijă. Se cuvine, așadar, să aducem „lui Dumnezeu, mulțumire pentru darul Său cel negrăit” (II Corinteni IX, 15), spune Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, Sfânta Taină prin care noi intrăm în unire cu firea dumnezeiască în Persoana Mântuitorului nu a fost numită altcumva decât euharistia, ευχαριστία, adică mulțumire, recunoștință, „pentru că este o aducere aminte de multele binefaceri ale lui Dumnezeu față de noi, pentru că ne arată capul purtării de grijă a lui Dumnezeu și pentru că prin toate ne pregătesc să-I mulțumim lui Dumnezeu”6. În Taina Sfintei Euharistii „Mântuitorul Se aduce continuu pe Sine pentru noi ofrandă Tatălui, iar împreună cu Sine aduce și darurile noastre sau, mai bine spus, pe noi înșine ne aduce cu Sine jertfe vii, urcându-ne la înălțimea și bucuria Sfintei Treimi, acolo unde a urcat El ca om prin Înviere7”, spune Părintele Dumitru Stăniloae.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca noi, împărtășindu-ne de Trupul și Sângele Său să intrăm în relație personală cu El. S-a făcut Părtaș al firii omenești pentru ca noi să devenim „părtași ai firii dumnezeiești” (II Petru 1, 4). „A fi părtaș de firea dumnezeiască nu înseamnă a avea firea dumnezeiască. Căci a avea firea dumnezeiască înseamnă a o avea prin sine, prin naștere sau purcedere din Tatăl. A se împărtăși de ea înseamnă a avea numai puteri din ea. În acest sens rodește în Duhul, adică înseamnă că Duhul produce roadele Lui în om, sau puterile Duhului, unindu-se cu puterile omului, le fac pe acestea să rodească nu roade pur create, ci roade care au în ele și calități dumnezeiești. Prin aceasta omul se aseamănă în mod real cu Dumnezeu, așa cum a fost la început, arătând frumusețea dumnezeiască în sine, sau calitatea de fiu prin har al lui Dumnezeu. El a fost făcut astfel într-o asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, printr-o unire cu El. Această calitate i-a readus-o Fiul, întrupându-Se, prin aceea că a întipărit în primul rând în Sine ca om calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca s-o transmită și celor ce se unesc prin credință cu El”8.

Sfânta Euharistie ne unește în mod deplin cu Hristos. Ea este punctul culminant și capătul vieții sacramentale. Nichifor Crainic spune despre acest moment că: „hrana euharistică, obținută prin prefacerea misterioasă a elementelor din natura creată, are ca scop nu de a asimila pe Hristos naturii noastre, ci de a asimila natura noastră lui Hristos. Prin Cuminecătură nu-L facem pe Hristos asemenea nouă, ci El ne face asemenea Lui, ceea ce înseamnă transfigurarea sau îndumnezeirea noastră»9. Sfântul Grigorie Palama, fidel învățăturii sale despre lumina necreată, privește unirea credinciosului cu Hristos în Sfânta Împărtășanie prin lumină: „Prin Împărtășanie, Hristos devine un trup cu noi și luminează sufletele acelora care se împărtășesc de strălucirea Trupului Lui, așa cum au strălucit și trupurile ucenicilor pe Tabor. Atunci însă Trupul a strălucit fără să se unească cu trupurile lor, iar acum, de vreme ce s-a amestecat cu noi și se află în noi, ne luminează sufletul cu lumina Lui dinlăuntrul nostru”10.

De aceea suntem datori „să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (I Corinteni XV, 57), nu doar printr-o simplă înșiruire a cuvintelor11, căci prin participarea noastră la Sfânta Liturghie suntem chemați să arvunim viața cea veșnică întrucât „Hristos este sălășluit în noi și noi simțim taina prezenței Lui și cu El ne întâlnim de acum în interiorul nostru. A trebuit să Se scufunde Fiul lui Dumnezeu în natura omenească și să moară și să învieze pentru ca noi scufundându-ne în apa Botezului să putem să Îl primim pe Sine cu totul în noi sau mai bine zis să ne scufundăm cu totul în viața Lui dumnezeiască, să ne împărtășim de toate darurile de care natura Lui omenească s-a umplut prin Patima și Învierea Sa”12.

Mulțumirea se transformă astfel în capacitatea persoanei de a se deschide spre comuniunea liberă cu Mântuitorul Hristos, prin Duhul Sfânt, după modelul comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi. Însuși Mântuitorul a mulțumit Tatălui: „Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan XI, 1-42). Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, revelându-Se în lume și lucrând în oameni și între oameni, manifestă unitatea desăvârșită față de celelalte două Persoane prin ființa și prin iubirea desăvârșită față de Ele. Dar, în același timp, aduce și oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are față de celelalte Persoane. Iubirea noastră între noi nu e desăvârșită pentru că nici unitatea de ființă între noi nu e desăvârșită. Noi suntem chemați să creștem în iubirea desăvârșită între noi și față de Dumnezeu, care se manifestă și se dezvoltă prin starea de mulțumire, ce izvorăște din starea de comuniune. Sfântul Grigorie Palama socotește că rugăciunea continuă este, în mod egal, o acțiune de mulțumire, este o comuniune conștientă a omului cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa, punând rugăciunea neîntreruptă la vârful virtuților sau pe treapta în care se află concentrate în mod desăvârșit toate, arată cum virtuțile sunt trepte spre unirea cu Dumnezeu, stare care îl așază pe om într-o deplină liniște și mulțumire. Căci, în rugăciune, omul «duhovnicesc e unit cu Dumnezeu. Scara virtuților duce spre unirea cu Dumnezeu, care se trăiește veșnic în starea de rugăciune. Muntele virtuților e rugăciunea, sau Dumnezeu cunoscut în starea de rugăciune plină de iubire”13.

Noi suntem chemați să creștem în iubirea desăvârșită între noi și față de Dumnezeu, care se manifestă și se dezvoltă prin starea de mulțumire, ce izvorăște din starea de comuniune.

Dumnezeu vrea ca omul să crească duhovnicește, iar „această creștere nu se înfăptuiește fără efortul lui de a menține harul și de a dobândi o deprindere tot mai fermă într-un bine tot mai mare”14. Tămăduind boala celor zece leproși, Mântuitorul Hristos îi cheamă nu doar la reluarea vieții cotidiene în sănătatea trupească pe care le-o îngăduise Dumnezeu înainte de a se îmbolnăvi de lepră, ci la o stare nouă, după un timp ce putea deveni cu totul folositor spre a spori în comuniune, însă doar „unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Și acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: «Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?»” (Luca XVII, 15-17). Tâlcuind această pericopă evanghelică, Sfântul Grigorie Palama înțelege lepra ca însăși starea de cădere a firii omenești din care „fiind curățiți de Hristos din blestemul acela dintâi, care era pentru noi ca o lepră și încă mai de necinste și mai spurcată decât orice lepră, patima a depărtat-o din suflet și dincolo de trup. Așadar, curățiți de lepră prin Hristos și primind prin El de îndată curăția, așa cum o avea de la început firea noastră, nu ne lipim de El printr-o petrecere virtuoasă, ci iarăși prin fapte lăturalnice și fărădelege ne depărtăm de El, precum zice David că „nu vor sta călcătorii de lege înaintea ochilor Tăi” (Psalmul V, 5). Pentru aceea iarăși Mântuitorul miluindu-i pe aceștia cu atâtea, pe aceia dar și pe cei de după dânșii, pe noi adică, cei ce suntem asemenea cu aceia ca și când S-ar întrista pentru noi, așa și către Adam a zis când a căzut din acea dumnezeiască slavă: „Adame, unde ești?” (Facerea III, 9), la fel și către aceștia de mai târziu: «dar ceilalți nouă, unde sunt?»”15. Strigătul, chemarea lui Dumnezeu, nu urmărește o satisfacție morală în urma vindecării, ci descoperă marea iubire a lui Dumnezeu față de oameni, pe care dorea să-i așeze în comuniune cu Sine.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic altceva nu cere de la om Dumnezeul universului, după nenumăratele și nespusele Lui binefaceri, decât sufletul recunoscător, care să știe să-I mulțumească pentru binefacerile primite”16. Recunoștința o ceruse Dumnezeu și celor care mai înainte fuseseră leproși, nu pentru că avea nevoie de mulțumirea oamenilor, ci pentru ca omul să rămână cât mai mult în starea de comuniune, să se curățească interior și să se elibereze de patimi încât harul să se poate sălășlui tot mai adânc în el, transformându-l din interior sau luminând conștiința lui în aceeași măsură cu mintea, care va putea să străvadă pe Hristos prin toate cele create. Însă „se aseamănă acești zece leproși cu tot neamul omenesc – subliniază Sfântul Grigorie Palama. Căci toți suntem leproși, fiindcă toți suntem căzuți prin păcat, precum spune dumnezeiescul Pavel, căci „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu harul Lui” (Romani III, 24). Așadar, toți dintre noi suntem leproși. Dar pogorându-Se Domnul din ceruri și însușindu-Și firea noastră, a slobozit-o din osânda păcatului. Dar cei care făceau parte din neamul Său s-au arătat nerecunoscători pentru o astfel de binefacere, iar aceia dintre neamuri care s-au întors din calea lor cea deșartă și din vechile lor năravuri, mărturiseau nu numai mântuirea, propovăduind marea milă a Celui Care pentru noi S-a deșertat pe Sine revărsând până la noi noianul negrăitei Sale iubiri de oameni, ci și fiind credincioși poruncilor Lui. Petrecând potrivit lor, prin această petrecere ajungem la pace, adică făcând pace cu noi înșine și cu Dumnezeu, făcând cele bineplăcute Lui, înțelepțindu-ne, adeverind, și săvârșind toată dreptatea”17. Păstrând indisolubilă comuniunea sa cu Dumnezeu, omul rămâne străin păcatului. Sfântul Apostol Pavel ne arată, de altfel, că mulțumirea devine răspunsul creștinului față de harul lui Dumnezeu revărsat asupra lui: „Mulțumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus” – le spune el creștinilor din Corint (I Corinteni I, 4).

Recunoștința o ceruse Dumnezeu și celor care mai înainte fuseseră leproși, nu pentru că avea nevoie de mulțumirea oamenilor, ci pentru ca omul să rămână cât mai mult în starea de comuniune, să se curățească interior și să se elibereze de patimi încât harul să se poate sălășlui tot mai adânc în el, transformându-l din interior sau luminând conștiința lui în aceeași măsură cu mintea, care va putea să străvadă pe Hristos prin toate cele create.

Și filipenilor, Apostolul neamurilor le adresa îndemnul ca „întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre și cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filipeni IV, 6-7). Rugăciunea de mulțumire este astfel întărirea și luminarea sufletului: „Mulțumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu, dat vouă în Hristos Iisus. Căci întru El v-ați îmbogățit deplin întru toate, în tot cuvântul și în toată cunoștința. Astfel, mărturia lui Hristos s-a întărit în voi, Încât voi nu sunteți lipsiți de nici un dar, așteptând arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni IV, 4-7). Rugăciunea de mulțumire trebuie să se facă neîncetat18 nu pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu spre împlinirea vreunei anume cereri, ci pentru a adeveri că omul se întoarce la Dumnezeu și vrea să rămână neîncetat lângă El, spre a fi al Lui și părtaș darurilor Lui19 și „odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu prin această împreună-petrecere leapădă ușor povara patimilor rele și-și adună comoară iubirii”20. Sfântul Grigorie Sinaitul arată de asemenea că „rugăciunea aprinde sufletul spre dragostea nemărginită a lui Dumnezeu și a oamenilor”21, întrucât comuniunea personală implica relația dintre persoane, iar aceasta trebuie să fie, în mod cert, una permanentă, care nu poate exclude continua mulțumire a omului față de toate binefacerile împărtășite de Dumnezeu.

Rugăciunea de mulțumire trebuie să se facă neîncetat nu pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu spre împlinirea vreunei anume cereri, ci pentru a adeveri că omul se întoarce la Dumnezeu și vrea să rămână neîncetat lângă El, spre a fi al Lui și părtaș darurilor Lui…

Dumnezeiescul Pavel ne învață care este modul în care trebuie să Îi mulțumim, cu adevărat, lui Dumnezeu: „Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați, ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea. Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești. Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni III, 15-17). Cu cât Îi mulțumim mai mult lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin participarea la Taina Sfintei Euharistii, cu atât ne împărtășim mai mult de darurile lui Dumnezeu, în acest sens Sfântul Isaac Sirul ne spune că: „mulțumirea celui care primește îl obligă pe cel care dă, să ofere daruri mai mari decât cele de dinainte”22. Pe de altă parte, cei care s-au arătat a fi nemulțumitori s-au îndepărtat de darurile lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor nesfârșită suferință.

Când omul nu mulțumește pentru binefacerile primite, el se dezumanizează și se înstrăinează de Dumnezeu și de semeni: „acela care nu răspunde unei binefaceri, fie și numai prin cuvinte, dacă altfel nu este posibil, se arată un om fără de minte, un nesimțit și un uituc. Acela care nu ține minte binele făcut lui și nu arată recunoștință săvârșește o greșeală de neiertat, fie că este acesta un om cu vază, fie că este unul neînsemnat. Dacă este un om cu vază și instruit, greșește pentru că nu arată recunoștință pentru binefacerile primite; dacă este un om simplu și de condiție modestă, greșește pentru că nu laudă cu toată puterea lui pe binefăcătorul, nu numai al celor mari, ci și al celor mici. Pentru că stă în firea lucrurilor ca oamenii superiori, care au adunat în cuget o adevărată comoară, să răsplătească pe binefăcătorii lor pe măsura puterii și a binefacerilor primite. Nu mai puțin obligați sunt și cei care au adunat puțin; aceștia nu trebuie să fie neglijenți și să nu se lenevească în a răsplăti pe binefăcători, la gândul că nu pot realiza ceva demn de intenția lor. Pentru că binefăcătorul nu va lua aminte la cuvântul lor stângaci, ci la sinceritatea cu care este spus. Pentru aceasta, ei nu vor fi considerați mai prejos decât cei mari și puternici la cuvânt”23.

Ruptă de perspectiva stării de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, mulțumirea se reduce la autoîndreptățire, autosuficiență, într-o mulțumire de sine ce îl conduce pe om spre o înstrăinare de Dumnezeu și de aproapele.

Ruptă de perspectiva stării de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, mulțumirea se reduce la autoîndreptățire, autosuficiență, într-o mulțumire de sine ce îl conduce pe om spre o înstrăinare de Dumnezeu și de aproapele.

Este necesară „adunarea cugetului împreunat cu evlavie, cu străpungerea inimii”24, întrucât îngrijorările, căutările, apăsările, tensiunile la care suntem supuși zilnic par a-L alunga pe Dumnezeu din viața noastră și din întreaga societate în cele din urmă. De aici sesizăm și nevoia tot mai stringentă de a ne „veni în fire” și a ne depărta de duhul secularist, tot mai încărcat de lucrările celui rău, „îndrăznind” la Dumnezeu, după cum Însuși ne-a făgăduit: „și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei XXI, 22). „Omul lăuntric primește prin rugăciune cuvinte negrăite pe care nu este cu putință omului a le spune” (II Corinteni XII, 4), iar pentru aceasta mulțumirea devine nelipsită de pe buzele sale.

Imagine

• 1

  „Dumnezeu nu putea iubi starea de păcat a oamenilor, care e o stare de dușmănie a acestora față de El. Hristos ca om, îndreptând prin jertfă starea de dușmănie a firii omenești față de Dumnezeu, câștigă chiar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu față de această natură. Sau viceversa: manifestând prin jertfă voința de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, natura omenească se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnavă. Sunt două aspecte nedespărțite ale jertfei. Un părinte se bucură de copilul care se reîntoarce la respectul față de el, nu pentru că își vede prin aceasta onoarea restabilită, ci pentru că prin acest respect ce i-l acordă copilul din nou, vede restabilite resorturile morale și chiar ontologice în ființa copilului”, cf. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 131.

• 2

  Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione et cultu …, PG 68, 620C-621A, în PSB 38, p. 337.

• 3

  „Deci Hristos Și-a dat pentru viața tuturor propriul Său trup, iar prin El face să se sălășluiască în noi viața. Și prin El a sălășluit din nou în noi viața, dar în ce fel a făcut aceasta, voi spune după puterile mele. Deoarece Cuvântul de viață făcător al lui Dumnezeu S-a sălășluit în trup, l-a prefăcut pe acesta în propriul Său bun, adică în viață și l-a arătat, prin adaos, după rațiunea cea negrăită a unirii Sale cu trupul, de viață făcător, precum este El Însuși prin fire. De aceea trupul lui Hristos face vii pe cei ce se împărtășesc de El. Căci, când vine în cei muritori, alungă moartea și scoate stricăciunea, având în Sine puterea care desființează stricăciunea în mod desăvârșit”, cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., introd., note de Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB 41, București, 2000, pp. 400-401.

• 4

  Părintele Dumitru Stăniloae spune că „Hristos este Capul real sau ipostasul fundamental al Bisericii, pe care o constituie și o susține imprimând continuu viața Lui în ea sau în mădularele ei, ținute și unite între ele și cu El” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 11).

• 5

  Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări, trad., introd., note și indici de Pr. D. Fecioru, col. PSB, vol. 17, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 343.

• 6

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, „Omilia XXV, III”, în PSB 23, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1994, p. 324.

• 7

  Pr. Dumitru Stăniloae, „Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie”, în Ortodoxia, I, (1983), p. 108.

• 8

  Pr. Dumitru Stăniloae, nota 291 la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., introd., note de Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB 41, București, 2000, p. 170.

• 9

  Nichifor Crainic, Sfințenia – împlinirea umanului. Curs de Teologie Mistică, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 112.

• 10

  Sfântul Grigorie Palama, Triade I, 3, 38; traducere în J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 192-193.

• 11

  „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre. Mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl” (Efeseni V, 19-20). „Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl” (I Tesaloniceni V, 18).

• 12

  Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2003, pp. 43-44.

• 13

  Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre rânduiala cea după Dumnezeu a vieții și despre nevoința cea adevărată”, în Scrieri, Partea I, col. PSB, vol. 29, p. 477.

• 14

  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., col. PSB 80, București, 1983, Introducerea traducătorului, nota 373, p. 298.

• 15

  Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 3, „La cea de-a douăsprezecea duminică a lui Luca, având ca subiect vindecarea minunată a celor 10 leproși”, trad. din limba greacă de Parascheva Grigoriu, Editura Anastasia, București, 2012, p. 336.

• 16

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea I, Omilii la Facere (I), Omilia XXXII, III, în PSB 21, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 413.

• 17

  Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 3, „La cea de-a douăsprezecea duminică a lui Luca, având ca subiect vindecarea minunată a celor 10 leproși”, trad. din limba greacă de Parascheva Grigoriu, Editura Anastasia, București, 2012, p. 337.

• 18

  „Mulțumesc, întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toți, fiindcă credința voastră se vestește în toată lumea” (Romani I, 8); „M-am deprins să fiu îndestulat (mulțumit) cu ceea ce am. Știu să fiu și smerit, știu să am și de prisos; în orice și în toate m-am învățat să fiu și sătul și flămând, și în belșug și în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni IV, 11-13); „evlavia este mare câștig, dar atunci când ea se îndestulează (se mulțumește) cu ce are” (I Timotei VI, 6).

• 19

  Sfântul Grigorie Palama, Triade, II, 1, 30; traducere în J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 284-285.

• 20

  Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Despre rugăciune, 20, în FR, vol. VII, p. 233.

• 21

  Filocalia VII, p. 151.

• 22

  Avva Isaac Sirul, „Asceticele păstrate”, Omilia 24, Editura Sfântului Nicodim, p. 126.

• 23

  Sfântul Grigorie Taumaturgul, Discursul adresat lui Origen, în Cezareea Palestinei, la sfârșitul studiilor sale, în preajma acestuia, înainte de a pleca acasă, în PSB, vol. 10, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1984, trad. Pr. Prof. Constantin Cornițescu, p. 16.

• 24

  Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia I, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Editura Humanitas, 2017, p. 75.