Schitul „Sfântul Procopie” de la Bistrița – Vâlcea

Se știe că, în practica voievozilor români, exista rânduiala ca, în urma unei victorii obținute într-un război, să ridice o biserică închinată unui sfânt militar. Cercetând istoria Patriei noastre, am constatat că unul dintre sfinții preferați, alături de marii mucenici Gheorghe și Dimitrie, a fost și Sfântul Mare Mucenic Procopie (†303), datorită sfințeniei vieții sale și vitejiei în fața dușmanilor. El a trăit pe vremea împăratului Dioclețian (244–311). S-a născut în Ierusalim; tatăl său, Hristofor era creștin, iar mama Teodosia, păgână, și a fost numit Neania. Murind tatăl său, mama sa l-a crescut în credința păgână. Ajungând la maturitate, Teodosia l-a prezentat împăratului Dioclețian, să-l facă soldat. Pentru inteligența, învățătura și destoinicia sa, a fost rânduit dregător la Alexandria și trimis acolo cu porunca să-i persecute pe creștini. Pe cale, s-a întâmplat însă o minune: a văzut fulgere, a auzit tunete și un glas din cer l-a strigat pe nume. Sfântul s-a rugat să-L vadă pe Cel Care îl chema, și a văzut o Cruce de cristal, iar vocea i-a spus: „Eu sunt Iisus cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”. În urma acestei vedenii, Neania a devenit creștin, fiind numit Procopie1.

Dintre bisericile închinate de voievozii români Sfântului Mucenic Procopie, se păstrează două în Moldova, ctitorite de Ștefan cel Mare (1457–1504). Prima, a fost zidită în urma victoriei obținute la 8 iulie 1481 – ziua Sfântului Procopie – de voievodul moldovean, în lupta de la Râmnicu Sărat, împotriva lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, domnul Țării Românești (1477–1481, 1481–1482); a doua, a fost zidită la Mișilăuți, despre care spune: „În anul 6989 (1481), luna iulie, 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, și cu prea iubitul său fiu Alexandru, a făcut război la Râmnic cu Basarab voievod cel Tânăr, domn al Țării Românești, poreclit Țepeluș. Și a ajutat Dumnezeu pe Ștefan voievod și a biruit pe Basarab voievod; și a fost pieire (cădere) foarte mare printre Basarabi. De aceea, Ștefan voievod a binevoit, cu a sa bunăvoință și cu gând bun, a zidi casa acesta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie, în anul 6995 (1487); și s-a început în luna iunie, 8; și s-a sfârșit în același an, în luna noiembrie, 13”2.

În Țara Românească, sunt menționate tot două locașuri de cult închinate Sfântului Mucenic Procopie, construite ca urmare a unor victorii obținute în diferite războaie.

Astfel, la intrarea în defileul Bistriței din județul Vâlcea, a fost ctitorit un schit închinat Sfântului Mucenic Procopie. Despre el, învățatul rus Kovalevski consemna, prin anul 1845, că a existat aici un Schit închinat Sfântului Marelui Mucenic Procopie, întemeiat înainte de fondarea Mănăstirii Bistrița3. De asemenea, în viața lui Barbu Craiovescu se relatează că, atunci când avea 18 ani, a fost prins de turci și dus la Țarigrad, ferecat în lanțuri și condamnat la moarte. În ajunul executării sentinței capitale, stabilite pe 8 iulie, tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i salveze viața. Dimineața, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiți, văzând că lipsește condamnatul. În aceeași dimineață, egumenul Schitului de la Bistrița află pe Barbu în biserică, prosternat în fața icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini și la picioare cu obezi de fier. Ca recunoștință, pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăște ca, în locul modestului Schit, să înalțe o mănăstire monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistrița olteană4. Minunea salvării tânărului boier este imortalizată într-o Icoană, aparținând secolului al XVIII-lea, ce reprezintă pe Sfântul Mucenic Procopie dezlegând din lanțuri pe Barbu Craiovescu. Pictată cu negru pe un fond alb-gălbui, icoana are inscripția: „Banul Barbu”5.

De asemenea, cronicarul polonez Maciej Stryjkowski (1547–1593), referindu-se la bătălia de la Posada, din anul 1330, dintre regele Carol Robert de Anjou al Ungariei și voievodul Basarab I al Țării Românești relata că „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu”6.

Ulterior, hrisoavele mărturisesc că la anul 1641, Matei Basarab învinge la Nenișori, nu departe de Gherghița, pe Vasile Lupu, și ridică o Biserica Domnească în Gherghița, având hramul Sfântul Procopie. Se știe că, localitatea Gherghița este o veche așezare, fiind însemnată pe hartă în jurul anului 1100, mai jos de vărsarea Teleajenului în Prahova. În anul 1431, Gherghița era deja un târg, având o anumită vechime7. Pe locul bisericii văzute de călătorul polonez, trebuia să fi existat o construcție mai veche, probabil din lemn, iar Matei Basarab să o fi refăcut, primind denumirea de biserica „Sfântul Procopie – Domnească”.

Informația cronicarului polonez este foarte valoroasă, fiind singura care precizează că pe locul bătăliei de la Posada a fost construită o mănăstire închinată Sfântului Procopie.

Însă, aici se cuvin unele precizări. Cronicarul Stryjkowski a văzut mănăstirea de la Gherghița în anul 1575, la aproximativ un secol după dispariția schitului de la Bistrița. Astfel, în memoria colectivă s-a produs o confuzie: dispărând schitul ctitorit pe locul bătăliei de la Posada, unde a fost ctitorită Mănăstirea Bistrița, populația a atribuit mănăstirii de la Gherghița localizarea bătăliei, ceea ce este incorect, că nu acolo s-a petrecut.

Se știe că, de la începutul domniei sale, voievodul Basarab I (1310–1352) s-a aflat în stare de vasalitate față de regatul ungar. În anul 1324, voievodul muntean apare în documentele ungurești sub denumirea de: „Basarab, voievodul nostru transalpin”8. Această sintagmă reflectă relația de senior-vasal, existentă între regele ungar și voievodul român. În același document, este menționată reușita misiunii primite de omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab. Regele acceptă existența politică a noului voievodat, în schimbul recunoașterii suzeranității sale. Totuși, un an mai târziu, Basarab cucerește cetatea Severinului, cauzând tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale. Documentul regal, emis la 18 iunie 1325, îl numește pe voievod: „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare”9 și relatează cum Ștefan, fiul comitelui cuman Parabuh, l-a înjosit pe rege, proslăvindu-l în schimb pe voievod. Mai mult, din anul 1327, Basarab refuză plata tributului de vasal. Aceste fapte l-au determinat pe rege, la sfatul lui Dionisie – ajuns ulterior ban de Severin – să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său10.

Astfel, în luna septembrie 1330, Carol Robert de Anjou pleacă din Timișoara, în fruntea unei armate, să-l pedepsească pe Basarab. Cronica pictată de la Viena relatează că: „Regele și-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuși întreaga sa putere, căci destinase foarte mulți luptători pentru diverse expediții împotriva dușmanilor regatului”11. Potrivit opiniei unor cunoscători ai problemelor militare, armata regelui „ar fi numărat circa 10.000 de oameni”. Alături de el, se aflau Dionisie Szecsi, castelanul de Mehadia, și Tamas Szecsenyi, voievodul Transilvaniei; primului îi fusese promis Severinul, iar al doilea urma să primească o mare parte din Valahia.

Regele ocupă Banatul de Severin – care cuprindea și din Oltenia unele părți ale Mehedinților, Gorjului și Vâlcii – și înaintează spre Curtea de Argeș, pe principala rută de comunicație ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinților” care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Vâlcea, trecând peste Olt, direct la Curtea de Argeș. Zona fusese pustiită în prealabil de către supușii lui Basarab. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare apare foametea încă de la intrarea în Țara Românească.

Totuși, pe drum, Carol Robert primește din partea lui Basarab I o solie de pace, prin care îi propunea regelui, pe lângă renunțarea la Severin „și la toate cele ce țin de el”, recunoașterea vasalității față de Ungaria și achitarea sumei de 7.000 mărci de argint, pentru osteneala depusă în efortul de-a aduna oastea; oferea un tribut anual și un fiu al său la Curtea ungară drept garanție, solicitând: „Numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”12. Dar regele o respinge cu o suverană trufie.

Armata ungară continuă avansarea spre Curtea de Argeș, reședința voievodului, dar nu s-a ajuns la o ciocnire decisivă. După un asediu nereușit asupra cetății de scaun, Carol Robert o incendiază. Nu era victoria zdrobitoare pe care și-a dorit-o regele, iar bolile și lipsurile armatei cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab I îl obligă pe semețul Carol Robert să comande retragerea spre baza de plecare pe traseul parcurs și cunoscut. În mod normal, orice armată lasă detașamente pentru apărarea liniilor de comunicații și depozite cu alimente greu perisabile, iar punctele de sprijin pentru regalitatea maghiară erau Severinul, Orșova și Mehadia13.

Unele documente ungurești, dar și Cronica lui Jan Długosz, relatează despre un armistițiu încheiat între cele două părți beligerante: Carol Robert „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, iar acesta l-a asigurat „că va asculta de rege și că va da regelui și tuturor oamenilor săi siguranța de a se întoarce acasă și că-i va arata un drum drept”14. Potrivit condițiilor, ca românii să conducă armata ungară pe drumul cel mai scurt, la un anumit punct, li s-a recomandat o cale, orientată spre nord, unde se afla Transilvania. Din drumul Mehedinților, care trecea exact prin locul unde este amplasată în prezent Mănăstirea Bistrița, cea mai plauzibilă „cale cotită” a fost defileul Bistriței.

Documentele, atât Cronica pictată cât și Diplomele cancelariei ungare, vorbesc despre un defileu de tip canion: „loc strâmt și întunecos” (2 ianuarie 1333); „locuri strâmte și păduroase” (19 mai 1335); o cale „închisă de ambele părți cu râpe amețitoare” (13 decembrie 1335), iar Cronica teutonă a lui Petru de Duisburg vorbește despre „o regiune păduroasă”, menționând că „țăranii ținutului acela tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care ungurii trebuiau să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul să-l atingă pe altul și să-l doboare și tot așa în continuare. De aici și faptul că intrând ungurii în pomenita pădure, că și sus-amintiții țărani mișcară copacii ca să cadă unul peste altul și astfel toți cei doborâți dintr-o parte și cealaltă striviră marea mulțime a ungurilor”; acest procedeu nu are efect în defileuri largi, ci numai în locuri înguste, până la câțiva zeci de metri. Ori, defileul Bistriței este cel mai îngust din țara noastră, având în unele zone lățimea între 8–14 m. Potrivit vestigiilor istorice, acest defileu a fost locuit din epoca neolitică, fiind descoperite urme din cultura Cucuteni și din perioadele dacică, romană și medievală; el era străbătut de un drum al oilor, respectiv un drum de căruțe pe cursul apei, acea „cale blestemată”, cum o numea regele Carol Robert.

Potrivit documentelor emise de Cancelaria maghiară, lupta s-a desfășurat la „ieșirea noastră din această țară”. Se știe că partea de nord a Vâlcii făcea parte din Banatul de Severin, deci un ținut de frontieră disputat. Printr-o diplomă, emisă de Carol Robert de Anjou, în anul 1332, deci la doi ani după bătălia de la Posada, regele recunoaște faptele de vitejie săvârșite de Laurențiu, comite de Zarand, și de fratele său în bătălia mai sus amintită, scriind: „Și mai ales atunci când, pornind oastea noastră strânsă prin porunca regală, am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius”15, deci se înțelege că era în partea de nord a Olteniei. De asemenea, regele Carol Robert preciza că „pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noștri, pe o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părți cu râpe amețitoare, iar înainte unde ea se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice prisăci” (13 decembrie 1335).

Calea de retragere a trupelor ungurești a fost cea pe care veniseră: drumul Mehedinților, cum precizează însuși regele în documentul din 13 decembrie 1335: „Pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noștri”. Deci, retrăgându-se armata ungară de la Curtea de Argeș pe drumul străbătut la invadare și încrezându-se în ghizii români că o vor conduce pe drumul cel mai scurt în Transilvania16, o cotire din drumul principal spre nord, unde era situată zonă dorită de rege, avea toată credibilitatea. Astfel, ghizii români, puși la dispoziția regelui de către Basarab, părăsesc drumul drept și fac o cotitură, conducând pe unguri într-un defileu unde li se pregătise o capcană. Cronica pictată precizează că: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele și toți ai săi negândindu-se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă”.

Analele lui Jan Długosz dau mărturii asemănătoare celor din Cronica pictată, scriind: „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpe alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă”. Deci, bătălia nu s-a dat pe un drum, ci pe o cale, „un fel de corabie strâmtă”, cum o numește Jan Długosz.

Cert este că la 9 noiembrie 1330, ungurii ajung într-un „loc umbros și păduros”, în acea „vale îngustă și prăpăstioasă”, unde sunt atacați de oastea lui Basarab I, care era împărțită în patru corpuri: două acționau de pe vârful stâncilor, iar două închideau calea în defileu.

În primul atac, copacii doborâți și pietrele azvârlite de luptătorii munteni au blocat, atât retragerea, cât și înaintarea forțelor maghiare, conducând, probabil, și la fragmentarea acestora în corpuri separate, obligate să se apere independent, fără a reuși să se ajute între ele. Deruta forțelor maghiare, agravată de pierderile suferite și de panica generată de imposibilitatea de a înainta sau de a se retrage, le-a făcut incapabile de o ripostă puternică. Al doilea atac a urmat aceeași tactică, dar în partea de nord a defileului. Acțiunea lor a fost mult ușurată de faptul că în această zonă, defileul se îngusta considerabil.

Cronica pictată consemna că „mulțimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci”. Ieșirea dinspre nord a defileului fiind închisă cu șanțuri și valuri de pământ, iar cea de sud cu copaci răsturnați, ostașii unguri „nici nu puteau străbate înainte, nici loc să fugă înapoi nu aveau, nici nu se puteau ridica impotriva valahilor pe coastele piezișe”. Ungurii erau obligați să forțeze apărarea românească pas cu pas deoarece nu existau rute alternative; locul îngust favoriza subțierea coloanei, ceea ce permitea lovirea în orice punct fără a exista posibilitatea unei reacții rapide. Astfel că, după o zvârcolire de aproape trei zile în ambuscada de proporții pregătită de voievodul român, trufașa armată care călcase pământul românesc a suferit „un cumplit dezastru”. „Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”

Încă din prima zi a luptelor, mii de cavaleri își pierd viața; zdrobiți sub pietre și trunchiuri de copaci, străpunși de miile de săgeți valahe, ei văd cum victoria lor se transformă într-o înfrângere catastrofală. Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”. Cronicarul medieval scria că „a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulțime de ostași, de principi și de nobili și numărul lor nu se poate socoti“. Au fost luați și mulți prizonieri, iar „românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veștminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț”, care au asigurat îmbogățirea oastei muntene17.

Potrivit însemnărilor regelui Carol Robert de Anjou, lupta atinge apogeul când „cavalerii valahi” au șarjat în mod repetat asupra supraviețuitorilor15. Însuși regele s-a aflat în pericol de moarte. Pentru salvarea personală, „își schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuși regele l-au omorât cu cruzime. Și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși”18, menționează Cronica pictată.

Într-o Diplomă din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani, și luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste... aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”. „Latura dreaptă”, menționată de rege, este o poiană evidentă în defileul Bistriței, pe unde au evadat ungurii și au reușit să revină la drumul Mehedinților, retrăgându-se – cum susțin o serie de istorici, bazați pe cronicile maghiare – spre Timișoara, locul lor de pornire.

Precizarea învățatului Maciej Kovalevski, despre existența unui schit închinat Sfântului Marelui Mucenic Procopie, întemeiat înainte de fondarea Mănăstirii Bistrița, este foarte importantă, însă un așezământ monahal, având o biserică închinată unui sfânt militar care sugerează un eveniment din categoria căruia face parte Sfântul Procopie, este simptomatică. În general, mănăstirile sunt închinate unor sfinți cuvioși sau unor evenimente soteriologice din istoria creștinismului. De asemenea, relatarea cronicarului polonez M. Stryjkowski, despre mănăstirea ctitorită de Basarab, „pe acel loc, unde a fost bătălia” la Gherghița, nu corespunde cu locul posibil al confruntării de la Posada.

Mai mult, în jurul anului 1350, lângă Schitul „Sfântul Procopie” a fost construită Mănăstirea „Schimbarea le Față” sub influența mișcării isihaste19. Se știe că Nicolae Alexandru Basarab, domnul Țării Românești, era un adept al acestei mișcări dezvoltate la Paroria, în sudul Dunării. În corespondența Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria, întreținută cu „împărații pământului”, este menționat și Nicolae Alexandru I al Valahiei, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi singur stăpânitor (1352–1364).

Credem că domnitorul a intenționat să imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin ctitorirea unei mănăstiri care durează și astăzi, fiind cunoscută sub denumirea de „Biserica Bolniță” a Mănăstirii Bistrița.

Din nefericire, nu există imagini sau alte documente despre Schitul „Sfântul Procopie” de la Bistrița, decât numai cele menționate.

• 1

  Proloagele, vol. II, studiu introd. ÎPS. dr. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, diortosite și îmbogățite de arhim. dr. Benedict Ghiuș, Craiova, 1991, pp. 889-890.

• 2

  http://www.stefancelmare.ro/Biserici-si-manastiri.

• 3

  Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița Olteană, București, 1996, pp. 14-15.

• 4

  „Columna lui Traian” (1872), pp. 51-52, cf. Ștefan Ștefănescu, Bănia în Țara Românească, București, 1965, p. 120, nota 1.

• 5

  Dimensiunile: 80,4/18 cm. Din colecția Muzeului de Artă religioasă, icoana a trecut la Muzeul de Artă: Inv. nr. 115.

• 6

  Bătălia de la Posada. Statul feudal Țara Românească, în https://www.istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-antim-ivireanul-valcea/item/409-b%C4%83t%C4%83lia-de-la-posada-statul-feudal-%C5%A3ara-rom%C3%A2neasc%C4%83.html.

• 7

  http://wikimapia.org/.

• 8

  Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, București, 1971, p. 292.

• 9

  Vásáry István, Cumans and Tatars, Cambridge University Press, 2005, p. 150.

• 10

  Bătălia de la Posada, vezi: secole.ro.

• 11

  Tudor Sălăgean, Anul 1330 – Măcelul de la Posada, în: www.historia.ro/exclusiv web/general (25.08.2010).

• 12

  Bătălia de la Posada, vezi: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki.

• 13

  Ionel-Claudiu Dumitrescu, „Istorie Medievală. Localizarea bătăliei de la Posada”, în Muzeul Județean Argeș. Argesis, Studii și Comunicări Seria Istorie, tom XXI, 2012, www.muzeul-judetean-arges.ro.

• 14

  http://www.youthvoice.ro/cultura.

• 15a15b

  https://octavianpaul.wordpress.com/2011/12/22/batalia-de-la-posada-9-12-noiembrie-1330.

• 16

  http://www.dantanasa.ro/9-noiembrie-1330-inceputul-bataliei-de-la-posada-victoria-lui-basarab-i-impotriva-oastei-ungurestii-condusa-de-carol-robert-de-anjou-2/.

• 17

  Basarab I. Bătălia de la Posada, vezi: www.istorielocala.ro, Home, Valcea (27 Iunie 2012).

• 18

  Ibidem.

• 19

  Arhim. Veniamin Micle, „Bolnița Bistriței”. Mănăstire isihastă – secolul al XIV-lea, Sfânta Mănăstire Bistrița, 2012, p. 272.