Una dintre cele mai de seamă personalități ale istoriei culturii naționale și ale Bisericii strămoșești a fost, fără tăgadă, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, părinte și păstor pentru poporul cel binecredincios din Oltenia de sub Munte vreme de aproape trei ani, între 1705–1708. El a reprezentat, cu adevărat, un mare dar pe care Milostivul Dumnezeu l-a făcut Patriei și Bisericii noastre într-o vreme în care s-au pus bazele culturii române, având la cârma Țării un domnitor cu viață sfântă care a înțeles că numai credința cea adevărată, cultivarea vieții spirituale bazată pe cuvintele Sfintei Scripturi și învățăturile Sfinților Părinți și cultura autentic românească vor asigura perenitatea poporului român atât de încercat de-a lungul vremurilor.
Înțelegând misiunea arhierească la care a fost chemat, Sfântul Antim și-a pus toată priceperea și darul pe care îl avea de la Dumnezeu în slujba Bisericii și Neamului românesc, pe care-l considera ca și al lui: „Pentru acéia dară nu iaste minune, iubiții miei ascultători și cinstiți și de bun neam boiari, de m-au rânduit și pre mine Dumnezeu și m-au pus, om mic fiind și smerit, păstor mic, la mică turmă, la dumneavoastră, pre carii eu nu vă am, nici vă țiu turmă mică, ci mare și înaltă; mare pentru buna închinăciuné și dreapta credință caré o păziți curată și nespurcată, fiind încungiurați și îngrădiți între hotarăle celor striini de fel și împresurați de atâta nevoi [ce vin] și scârbe ce vin totdeauna, neîncetat, de la cei ce stăpânesc pământul acesta, înaltă pentru buna ascultare și supunérea caré arătați de-a pururea cătră bisérică și cătră arhiereu”1.
Profilul duhovnicesc al smeritului ierarh se conturează prin grija sa deosebită pe care a arătat-o față de turma încredințată spre păstorire, întrucât nu a fost doar un slujitor al lui Dumnezeu, ci și un slujitor al oamenilor, cărora s-a dedicat cu iubire și responsabilitate, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ia aminte la tine însuți și la învățătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă” (Romani IV, 16).
Chipul arhiereului blând și erudit, rugător și harnic, se identifică iconic cu vocația mărturisitoare a Sfântului Antim Ivireanul. Acesta a știut să transpună în activitatea sa pastorală îndemnul Mântuitorului Hristos care zice: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V, 16). Lumina credinței ortodoxe, pe care ierarhul de origine georgiană a întărit-o printre credincioșii români, a fost dublată de lumina cunoștinței și a învățăturii: „Că precum nu poate trăi trupul omului făr’ de hrană simțitoare, așa nici sufletul nu poate trăi fără hrana cea duhovnicească, care iaste cuvântul lui Dumnezeu”2.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul nu neglijează în activitatea lui de slujitor al Bisericii principalele coordonate ale spiritualității ortodoxe, spre creșterea oamenilor în Hristos, ci le aprofundează în scrierile sale, dar mai mult decât atât, prin exemplul personal al vieții sale. Sfântul Antim, slujitor adevărat al Bisericii prin cuvânt și prin fapte, a lăsat ucenicilor săi și nouă tuturor o serie de sfătuiri spre creșterea duhovnicească, păstrate nu doar în cunoscutele Didahii, ci și în diferite alte scrieri ale sale, dintre care enumerăm: Învățătură pe scurt pentru taina pocăinții, Învățătură bisericească, Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților. Prin toată activitatea sa, nu putem spune că Sfântul Antim a luminat doar viața contemporanilor săi, ci și pe a noastră, a tuturor, lăsându-ne ca moștenire scrierile sale pline de o bogată învățătură duhovnicească.
Întreaga sa activitate ca ierarh al Bisericii Ortodoxe se poate rezuma la lucrarea de tipărire a Cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, străduindu-se, cu timp și fără timp, să-l înalțe pe om la Dumnezeu. Spre aceasta s-a folosit atât de cuvântul rostit în predicile sale insuflate de Dumnezeu, de cuvântul scris în cărțile sale, tipărite prin propriul efort, dar și de cuvântul zugrăvit în culoare, fiind un iscusit pictor de icoane. Moartea sa mucenicească, îndurată pentru că s-a ridicat împotriva asupririi otomanilor, care vor impune schimbarea domniilor pământene cu cele fanariote în Țările Române extracarpatice, a desăvârșit lucrarea sa mărturisitoare, dovedind că ceea ce a învățat el prin cuvânt nu a fost simplă glăsuire, ci cuvinte izvorâte din harul lui Dumnezeu ce sălășluia în inima sa.
Sfântul Antim Ivireanul, ca episcop al Râmnicului, a fost cel care a ridicat cultura râmniceană la o înflorire pe care nu o mai cunoscuse până atunci, prin aducerea tipografiei la Râmnic, tipărind astfel Cuvântul lui Dumnezeu atât în inimile oamenilor, cât și în paginile cărților. În timpul celor aproape trei ani de păstorire la Râmnic, Sfântul Antim a inițiat și coordonat tipărirea a nu mai puțin de nouă cărți, făcând din cetatea arhieriei sale Capitala cărții tipărite. Cea mai importantă tipăritură ieșită la Râmnic, în vremea sa, a fost Tomul bucuriei, lucrare ce cuprinde cinci lucrări polemice îndreptate împotriva apusenilor.
În fiecare carte, a așezat gândul său părintesc și sfatul său duhovnicesc prin prefețele sau postfețele pe care le-a alcătuit, aducând astfel o contribuție însemnată la istoria noastră culturală și la zidirea sufletului românesc, chiar a conștiinței naționale a românilor.
În fiecare carte, a așezat gândul său părintesc și sfatul său duhovnicesc prin prefețele sau postfețele pe care le-a alcătuit, aducând astfel o contribuție însemnată la istoria noastră culturală și la zidirea sufletului românesc, chiar a conștiinței naționale a românilor.
Una dintre cele mai importante slujiri ale Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost și aceea de îndrumător duhovnicesc, lucrare cuprinsă în misiunea de arhiereu pe care și-a asumat-o: „Pohta cea mare și dragostea cea curată, iar mai vârtos să zic, datoriia cea părințească ce am cătră dragostea voastră m-au îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm sufletește, de vreme ce m-au rânduit ca pre un nevrednic să vă fiu păstor și părinte sufletesc și învățătoriu la lucrurile cele ce ar fi spre folosul mântuinții sufletelor voastre. Pentru care lucru aveți datorie cu toții, de la mic până la mare, să mă ascultați la céle ce vă învăț de bine și de folos, că acea ascultare nu o faceți mie, ci lui Hristos, după cum zice la 10 capete ale Lucăi «Cel ce ascultă pre voi, pre Mine ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă». Așijderea și fericitul Pavel zice la 13 capete către ovréi «Fraților, plecați-vă învățătorilor voștri și vă cuceriți lor că priveghiază pentru sufletele voastre, ca și cum ar fi să dea cuvânt, ca cu bucurie aceasta să facă, iar nu suspinând, că nu iaste de folos voao aceasta»”3.
Despre misiunea asumată chenotic de arhiereul Antim vorbește lămurit ucenicul său, ipodiaconul Mihail Iștvanovici, în Prefața așezată în fruntea Molitfelnicului pe care l-a tipărit la Râmnic, în anul 1706: „Aici în țara noastră nu ca acel egiptenesc Faraon, ci cel blând asemenea lui David, prea luminatul, zic, și înălțatul nostru stăpân și domn Constantin Brâncoveanu Voievod, aflându-te și văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu, și cercetându-ți ascuțita minte, te-au aflat vrednic și iscusit nu întru dezlegări de visuri [...], ci întru vederoasă și apucătoare de mână lucruri, carele văzându-le și cu mintea pricepându-le minunatul acesta domn, au zis: au doară vom afla om ca acesta?”4.
Mitropolitul Sfânt Antim le cere preoților, pe de o parte, responsabilitate pentru misiunea pe care o împlinesc, iar pe de altă parte, le cere să împartă împreună povara slujirii sale, așa cum arată în Învățătura bisericească: „Pentru căci iaste turma mare, un păstor singur, măcar că iaste mare în vrednicie, și de ar fi cât de procopsit întru politie și iscusit în învățătură, iară nu poate să le vază toate, nici să le știe toate; și pentru aceia, dar, are pre preoți și pe părinții cei duhovnicești, cari slujesc sfințitului păstoriu ca niște ochi să vază toate, ca niște mâini să lucreze cele trebuincioase și ca niște picioare să alerge în mijlocul lor, la trebuința tuturor. Drept aceia ajutători la acest lucru mare al nostru sunteți voi, cucernicilor preoți, cari aveți datorie neîncetată, și cu cuvântul, și cu fapta, să lucrați și să vă nevoiți zioa și noaptea împreună cu păstoriul nostru pentru spăsenia (mântuirea) aceștii turmi cuvântătoare pe care au dat-o Dumnezeu în mâinile noastre”5.
Cu fiecare ocazie, Sfântul Antim Ivireanul s-a străduit să demonstreze și să promoveze legătura intrinsecă dintre cult și cultură, dintre Cuvânt și cuvinte, înțelegând Biserica drept „școală a mântuirii”. Predicile sale, rostite în limba vechilor cazanii, sunt adevărate tratate duhovnicești, care îl surprind pe om în reala lui condiție și îl fac să-și dorească moștenirea cea veșnică și netrecătoare a Împărăției Cerurilor.
„Și m-au trimis la dumneavoastră să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru buna sănătatea și spăseniia dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case purtători de grijă la céle ce ar fi spre folosul mântuinții și să vă fiiu de mângâiare la scârbele robiei cei vavilonești a lumii aceștiia, ca Ieremiia norodului lui Dumnezeu și ca Iosif, al unsprăzécilea fecior al patriarhului Iacov egipténilor; și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vrémia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osârdie și făr’ de léne, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia tuturor de obște, învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă. Și dumneavoastră încă aveți datorie, céle ce veți cunoaște că vă învăț, făr’ de fățărie și făr’ de vicleșug, vă îndemn să le priimiți și să le faceți, pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastră și să vă supuneți ascultării; că acea ascultare ce „o faceți mie, o faceți lui Hristos””6.
Evlavia deosebită pe care Sfântul Antim Ivireanul o avea față de Maica Domnului se datora poate dorului de chipul mamei sale, de care acesta a fost despărțit de mic, fiind robit de turci și dus la Constantinopol. Ca pictor și miniaturist, talentatul ierarh își punea toată încrederea în mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria. De altfel, frumusețea cuvintelor prin care el o descrie pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a fost remarcată și de criticii literari de mai târziu, precum George Călinescu, care spune: „Antim are suavitate, exaltare lirică și face Fecioarei un elogiu franciscan desfășurat într-o cadență fastuoasă, ca o coadă de păun”7.
Cu fiecare ocazie, Sfântul Antim Ivireanul s-a străduit să demonstreze și să promoveze legătura intrinsecă dintre cult și cultură, dintre Cuvânt și cuvinte, înțelegând Biserica drept „școală a mântuirii”.
Este impresionantă această preocupare atentă a Sfântului Antim de a nu ieși din făgașul gândirii sănătoase, din gândirea părinților: „Și așa precepând cuvintele acéstea ce vorovesc și de să vor lipi de inimile voastre atuncea știu bine că ați zice că nu vă învăț nici vă sfătuesc de rău. Ci această vină tot o dau să fie mai mult a preoților, pentru căci ei sânt sarea pământului, după cum zice Hristos: și de va împuți sarea, cu ce să va săra? Adecă, fiind ei proști și de carte și de chibzuială, cu ce vor putea învăța norodul? Că întâi temeiul, cel mai mare, frica lui Dumnezeu, nu iaste la dânșii; că de ar fi, ar fi și înțelepți, după cum zice Solomon: «Începătura înțelepciunii este frica lui Dumnezeu». Și de nu-și vor veni în fire, ca să se îndreptéze spre céle ce au datorie să facă vor să aibă mare osândă de la Dumnezeu: iară și voi, încă aveți datorie să alergați la duhovnici de ispravă, la carii ați cunoaște că sânt mai învățați ca să vă îndreptéze spre céle de folos, iar nu la fieștecare blestemat. Că unul ce să ține doftor și nu știe a vindeca ranele, ce folos va să facă celui rănit? Așa și cel ce să ține duhovnic, deaca nu știe carte și tainele biséricii și deaca n-are frica lui Dumnezeu, ce folos va să facă celui ce mérge la dânsul să se ispoveduiască? Acéstia toate câte am grăit, având datorie le-am grăit, iar Dumnezeu cel ce înțelepțéște pre orbi și îndreptează pre cei sfărâmați, să vă înțelepțească și pre voi și să vă îndreptéze spre céle de folos”8.
Îndrumarea duhovnicească, principala coordonată a lucrării de ierarh a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, devine temă prioritară și în scrierile sale. Înțelegerea corectă a cuvântului lui Dumnezeu, pe care a avut-o, l-a făcut să fie un martor viu și fără teamă al Mântuitorului Hristos, punându-și toată viața sa în slujba Bisericii și a neamului românesc, crescând sămânța cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, după cum el însuși afirma în cuvântarea de la înscăunarea ca mitropolit al Țării Românești: „Și mă rog bunătății Lui și iubirii Sale de oameni să-mi luminéze mintea ca să poci propovedui cuvântul adevărului și să-mi întărească inima întru frica Lui, ca să pociu păstori cuvântătoarea turma Lui cea aleasă, caré o au răscumpărat, cu preascump sângele Său, din mâna vrăjmașului”9.
Intelectual poliglot și fin cunoscător al spiritualității creștine răsăritene, ierarhul georgian a înțeles deplin importanța limbii ca mijloc de comuniune și comunicare cu Dumnezeu și cu oamenii. De aceea, meritul deosebit ce-i revine Sfântului Antim Ivireanul este acela de a consolida utilizarea limbii române în cultul Bisericii Ortodoxe, cărțile de slujbă tipărite de el devenind făclii de mângâiere pentru inimile preoților și credincioșilor din acea vreme: „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni XIV, 19).
Deși era preocupat mai ales de zidirea Bisericii din sufletul oamenilor, totuși, Sfântul Antim nu a desconsiderat nici bisericile ca lăcașuri de cult, pridvoare pământești ale Împărăției lui Dumnezeu. Ca episcop al Râmnicului, Sfântul Antim Ivireanul s-a îngrijit de restaurarea multor biserici și mănăstiri din această eparhie, precum Surpatele, Fedeleșoiu, Cozia și Govora, dintre care trei îi păstrează iconografic, și astăzi, sfințita sa prezență.
Moartea sa mucenicească este dovada supremă a credinței sale în Dumnezeu și a refuzului compromisului cu lumea. Acest lucru se poate observa din atitudinea demnă pe care Sfântul Antim a avut-o în fața puterii otomane care impunea schimbarea domniilor pământene cu cele fanariote în Țările Române. Asemenea unui Apostol, ierarhul ivirean a mărturisit cu propria viață că nu se teme de cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul, (cf. Matei X, 28), trecând pentru veșnicie în rândul sfințiților mucenici. „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani VIII, 38–39).
Asemenea unui Apostol, ierarhul ivirean a mărturisit cu propria viață că nu se teme de cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul.
Deși n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor și vieții lui, Mitropolitul Antim a fost iubit și prețuit de poporul nostru care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”.
- 1
Sfântul Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”, în Didahii, Ediție îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Profesor Dr. Gabriel Ștrempel, Editura Basilica, București, 2010, p. 55.
- 2
Sfântul Antim Ivireanul, „Cuvânt de învățătură la Bogoiavlenie”, în Didahii, p. 108.
- 3
„La Duminica Vameșului. Cuvânt de învățătură”, în Didahii, p. 177.
- 4
Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I, Râmnic, 1706, f. 3.
- 5
„Învățătură bisericească”, în Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, Editura Basilica, București, 2016, p. 117.
- 6
Sfântul Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”, în Didahii, p. 56.
- 7
George CĂLINESCU, Istoria literaturii române. Compendiu, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 19.
- 8
„Cuvânt de învățătură la Dumineca Lăsatului sec de brânză”, II, în Didahii, pp. 204–205.
- 9
„Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”, în Didahii, p. 97.