Blazonul Sfântului Antim Ivireanul – posibile interpretări stilistice

Undeva, în dosul blocurilor de pe Bulevardul Unirii, sistematizarea anilor ’80 a pitit o falnică mănăstire, rămasă în memoria bucureștenilor ca purtătoare a numelui ctitorului ei, Antim, și nu al hramului, așa cum se obișnuiește îndeobște. Multe și minunate sunt comorile artistice găzduite aici, astfel că sufletul, în strădania sa de a selecta pe care dintre ele să se oprească și să se hodinească, este pus în mare dificultate. În umbra pridvorului deschis, străjuiește falnic tradiționalul portal, împodobit cu o decorație florală cu totul aparte, o curgere ritmată, dar nu foarte riguros aplicată, ce păstrează naturalețea și libertatea specifică regnului vegetal, iar în partea superioară este încununată de o ghirlandă de flori cu marginile libere, neîncadrate în chenar.

În mirajul ce cuprinde și îmbată sufletul iubitor de frumusețea acestei broderii în piatră, privirea este atrasă de un medalion circular, în care, într-o ghirlandă ca-ntr-o cunună de lauri, străjuiește o formă cu totul deosebită care, de departe, pare a fi înrudită cu sinuozitățile vrejurilor din jur. Doar o privire atentă dezvăluie faptul că acolo, în partea inferioară a pisaniei și chiar deasupra intrării, străjuiește un melc, dar într-o postură cu totul aparte.

Studiul de față își propune să atragă atenția asupra unei particularități a structurii și poziției anatomice a melcului, blazonul Sfântului Antim Ivireanul, în varii interpretări stilistice.

Sfântul Antim Ivireanul, profil cultural și artistic

Cunoscut în istorie ca „Mitropolitul Antim Ivireanul”, a ajuns în Țara Românească după ce a fost nevoit să petreacă o bună parte din viață în lipsuri și greutăți, într-un mediu ostil credinței ortodoxe și a valorilor autentice. Despre încadrarea cronologică precisă a acestui fapt nu se știe mare lucru – la vremea respectivă, el a părut a fi unul banal, drept care, în curgerea istoriei Țării Românești Sfântul Antim apare prima dată în 1691, motiv pentru care se bănuiește că el ar fi venit la noi între 1688 și 1689–16901.

Despre originea sa se cunosc ceva mai multe date, cu toate că și în această privință au fost emise mai multe păreri. Nicolae Iorga îl considera a fi fost născut dincolo de Marea de Azov, în vechea regiune Tane, aflată, la vremea aceea, în stăpânirea turcilor2. Alții credeau că, fiind născut în Peninsula balcanică, numele de Ivireanul i-ar fi veni de la Mănăstirea Iviron de la Muntele Athos, unde ar fi intrat în cinul monahal3, însă faptul că a venit în țară ca mirean, cu numele de Andrei, înlătură această ipoteză4.

Există însă două tipuri de mărturii care indică originea clar georgiană a sfântului. Una este cea a lui Anton Maria del Chiaro, secretarul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, care l-a cunoscut personal și a cărui admirație era justificată nu doar de realizările mitropolitului, ci și de naționalitatea sa. A doua și, poate cea mai credibilă, este cea a mitropolitului însuși care, în lucrările sale indică originea sa georgiană, numindu-se „Antim Ivireanul”, „Antim georgian de neam” sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”5.

Odată stabilit în Ungrovlahia, a dovedit un real talent în arta atât de necesară circulației cărților, deprinzând de la Episcopul Mitrofan al Buzăului meșteșugul tipăriturilor și ajungând repede „meșter în această artă”4. Astfel, de-a lungul sfertului de veac petrecut la noi, Sfântul Antim s-a remarcat printr-o activitate tipografică fără precedent, identificându-se practic cu acest segment al culturii universale. În tiparnița care a peregrinat pe la Mitropolia din București, la Mănăstirea Snagov, apoi iarăși București, pe la Episcopia Râmnicului și Târgoviște, mitropolitul a tipărit 63 de cărți (dintre care 39 tipărite personal), 22 în română, 30 în greacă, restul bilingve și una trilingvă (greco-slavo-română)6. Trebuie menționat faptul că este foarte probabil ca, în ciuda limitării exact la perioada 1691–1716, „numărul acestor cărți să fie mai mare, dar am reținut, cu o singură excepție, pentru statistică, numai pe cele la care contribuția sa de tipograf este menționată în mod expres”7.

Peste toate, el s-a preocupat și de realizarea unei opere catehetice cu certe valențe literare, Didahiile sale fiind deja legendare în istoria literaturii române, dar și de edificarea unei mănăstiri în București, ce se dorea a fi totodată un centru cultural, cu tipografie și bibliotecă.

Sfârșitul nu i-a fost mai blând decât începutul vieții. Prins la mijloc între interesele noului domn fanariot Nicolae Mavrovordat8 și ale turcilor, cu cele ale Cantacuzinilor și ale austriecilor, antipatizat profund pentru că nu l-a urmat pe Mavrocordat în fuga sa, bănuit de acesta că s-ar fi întors în capitală pentru a unge un alt domn în locul său, ceea ce s-a și întâmplat, mitropolitul s-a văzut complet singur în fața fanariotului. Acesta s-a întors la București în scurt timp, victorios și, după cum era de așteptat, cu poftă de răzbunare, drept care a trecut la fapte, îndepărtându-l pe ierarh din scaunul său, fără nici un fel de menajament și fără pic de respect față de toate înfăptuirile acestuia.

După mărturia lui Anton Maria del Chiaro, Mitropolitul Antim a fost închis la Curte și „constrâns, prin amenințări, să renunțe, prin scris, la Arhiepiscopat și în locul său a fost ales de către Domn și miniștri, Arhiepiscopul Mitrofan, fostul duhovnic al Sfântului Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie și înșelăciune, și i se puse potcap roș în locul celui de mitropolit. I se ridică și dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei. I se ceti apoi sentința de închisoare pe viață în mănăstirea Muntelui Sinai și, pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci, ajunse în Galipoli, lângă râul Dulcia, care trece prin Adrianopol, unde fu ucis și aruncat în râu”9.

Opera Mitropolitului Antim a fost studiată din varii unghiuri de vedere, realizările sale ca „tipograf, traducător, scriitor, arhitect, desenator, miniaturist, bibliotecar și arhivist” fiind evidențiate în fel și chip, exceptând însă cele din domeniul heraldicii10.

Însemnele heraldice și steme ecleziale din timpul Sfântului Antim Ivireanul

În secolele XV și XVI, în Țara Românească și Moldova, pecețile sau alte feluri de însemne ale membrilor înaltului cler sau ale instituțiilor bisericești aveau ca simbol reprezentativ figurarea însăși a hramului lăcașului metropolitan, episcopal sau ecleziastic respectiv, prin urmare, fie o scenă din Evanghelie, fie chipul sfântului, ales din bogatul calendar hagiografic creștin, ca patron de locaș. Începând însă cu veacul al XVII-lea, în special pe tipărituri de epocă, au început să apară reprezentări de factură heraldică11.

Din studierea unui bogat material de heraldică bisericească românească aparținând perioadei cuprinsă între veacul al XVII-lea și începutul celui prezent, au putut fi stabilite următoarele categorii de însemne armoriate ale autorităților bisericești și ale înalților prelați atât munteni și moldoveni, cât și transilvăneni:

1. Însemne heraldice dotate cu stema mitropoliei sau diecezei respective sau doar cu atributele episcopatului (precum stema mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei).

2. Însemne heraldice dotate cu stema personală sau de familie a prelatului respectiv (de pildă armeriile mitropolitului Petru Movilă și cele ale mitropolitului Antim.

3. Însemne heraldice dotate cu stema metropolitană sau episcopală acolată (sau inclusă în același scut) cu cea de familie a respectivului prelat.

4. Însemne heraldice dotate cu stema arhierească sau cu cea de familie combinată cu inițialele prelatului în cauză.

5. Însemne heraldice dotate în scutul stemei doar cu inițialele prelatului respectiv.

6. Însemne heraldice ecleziastice dotate cu stemele județelor din cuprinsul mitropoliei sau diecezei respective12.

De pildă, stema mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei de pe verso-ul foii de titlu a lucrării Îndreptarea legii, tipărită la Târgoviște în 1652, 3f în care, renunțându-se la figurarea hramului mitropoliei muntene (Sfinții Împărați Constantin și Elena) și în absența unei steme personale sau de familie a numitului prelat, scutul (dotat cu scobituri laterale) a inclus atributele episcopatului și anume mitra agățată printr-un lanț de pălăria ecleziastică provenită din heraldica bisericească catolică, (reprezentată însă, în versiune ortodoxă, cu o cordelieră terminată la extremități doar printre câte un singur ciucure) precum și, la dextra, mânerul cârjei, plasat în bandă, iar la senestra, mânerul crucii, plasat în bară13.

Seria de steme ale Sfântului Mitropolit Petru Movilă, tipărite atât pe vremea când era arhimandrit și egumen al Mănăstirii Pecerska, cât și mai târziu ca mitropolit al Kievului, prezintă, într-un scut împărțit în șase câmpuri, armele ramurii lui Simeon Vodă Movilă, căreia îi aparținea posesorul stemei, scutul fiind timbrat fie de pălăria ecleziastică sau de mitra arhierească, flancate de un coif asuprit de atributele domnești la dextra și de un alt coif încoronat, purtând o acvilă în cimier, la senestra, fie doar de pălăria bisericească însoțită de cruce și de cârjă, așezate în cruciș; scutul cartuș este flancat de tenanți (două busturi și două capete de îngeri) cât și de lambrechini bogați, de tip vegetal14.

Cât privește operele tipărite ale Sfântului Antim, ele nu sunt bogat împodobite, dar în toate apar stemele principatului Valahiei, iar în majoritatea celor tipărite la București sau Râmnic, pe verso paginii de titlu, apar emblemele principatului. Analiza structurii heraldice a condus către conturarea următoarelor variante:

Blazon oval, având vulturul cu crucea în cioc, flancat de soare și lună și situat pe un arbore cu frunziș bogat. Emblema este purtată de două personaje, bust, și înconjurată de ornamente vegetale.

O altă variantă este vulturul purtând crucea în cioc, situat pe un arbore, de mici dimensiuni, amplasat pe creasta unui munte.

În unele gravuri, vulturul, purtând crucea, stă pe o cracă și este încadrat, de o parte și de alta, în partea superioară, de două stele cu șase raze. Cadrul exterior este decorat cu elemente vegetale, într-o structură ceva mai simplă.

Într-un alt gen de reprezentare heraldică, vulturul valah este situat pe o pajiște, în partea superioară a stemei fiind soarele și luna.

O ultimă variantă se particularizează prin modalitatea în care sunt amplasate ornamentele exterioare emblemei, care este marcată în partea superioară de un ornament vegetal ce ține loc de coif.

Este evident că aceste variante au fost specifice armoariilor Țării Românești din timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu, în timp ce lucrările imprimate în timpul lui Ștefan Cantacuzino poartă emblemele heraldice ale acestuia, cele specifice familiei Cantacuzinilor15.

În două acte, situate la ceva ani distanță, unul din 1 mai 1709 și altul din 25 martie 1714, Sfântul Antim a folosit Sigiliul mare mitropolitan (57 mm diametru), cu Sfinții Împărați Constantin și Elena, susținând Crucea și având în fundal zidurile unei cetăți. De jur împrejur apare textul: „Cu mila lui Dumnezeu, Mitropolit al Ungrovlahiei Antim”16.

Aurelian Sacerdoțeanu precizează că, la cel din 1714, mitropolitul a întrebuințat termenul de „hrisov”, un „hrisov arhieresc care are sigiliul aplicat (tipărit) sus în stânga, după moda patriarhală”17 și în care prelatul a introdus inovația sigiliului imprimat pe hârtia hrisoavelor sale18, prin care a fost adoptată moda patriarhală de aplicare a sigiliului sus, în stânga documentului19.

Actele emise la ctitorirea Mănăstirii Antim

În primăvara anului 1713, când, cu ceva mai multe luni în urmă, se stinsese neînțelegerea gravă cu domnul țării pentru acuzații și bănuieli periculoase, cărora Antim a fost nevoit „să le facă față cu justificări plauzibile”, într-un asemenea climat tensional el a creat Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților (24 aprilie 1713), începând și „lucrările preliminare de înălțare a clădirii”20. Acest început a stat sub semnul unei descoperiri dumnezeiești, petrecută de ziua Sfintei Mucenițe Agata (5 februarie), iar pe 24 aprilie a anului 1713 au fost emise primele acte, și anume „Așezământul tuturor lucrurilor”, alcătuit chiar de sfântul ctitor, precum și o scrisoare a vistiernicului Drăgușin Merișanu referitoare la terenul pe care urma să fie construită mănăstirea21.

De la Sfântul Antim au rămas: Testamentul păstrat la Biblioteca Academiei Române, Așezământul Mănăstirii Antim cu Capetele de poruncă început la 24 aprilie 1713 odată cu începerea construcției mănăstirii și care a fost completat la 15 martie 171622.

Ultimul este deținut de Academia Română (manuscrisul cu numărul de inventar 3342), scris și ilustrat la 1713, după toate aparențele de Nicolae grămăticul, și care rămâne „un unicat în vechea noastră cultură prin conținut și arta miniaturistică”23. La f. 4v avem Învățături pentru Așezământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinților, adecă capete 32, întru carele să coprind toată chiverniseala mănăstiri și rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre an la săraci și la lipsiți din venitul casei, acum într-acestaș chip așăzat în zilele prealuminatului și înălțatului domn Io Constantin B(râncoveanu) Basarab voevod, de noi smeritul mitropolit al Ungrovlahiei Anthim Ivireanul, ctitorul, la leat 7221 (=1713), aprilie 24, în care an s-au început zidirea bisericii24. Tot aici, este redat un splendid desen în peniță și acuarelă, ce reprezintă blazonul mitropolitului Antim25: un melc de argint, cu capul în sus, purtând între coarne o stea cu șase raze. Deasupra, o pălărie de cardinal, de sub care se despart capetele unui șnur, de-a lungul căruia sunt inițialele A‹ntim› I‹vireanul› M‹itropolitul› U‹ngrovlahiei›25.

Prezența acestui tip de blazon este semnalată în mai toate lucrările privitoare la Așezământ, el fiind descris în fel și chip: „într-un scut-cartuș cu scobituri laterale, apare un melc așezat în pal și asuprit de o stea cu 6 raze. Scutul, timbrat de o coroană-mitră flancată de o cruce și de o cârjă și suprapusă de pălăria ecleziastică de tip ortodox (cu câte un ciucure la extremități), este înconjurat pe trei laturi de două ramuri de palmier ce se întretaie la baza lor (CXIV, 5)”14. În centru e un „scut baroc cu bordură, cu un melc de argint cu capul în sus, purtând între coarne o stea cu șase raze, tot de argint”26. Pe verso foii de titlu se află „stema Mitropolitului Antim, desenată în peniță, astfel: Într-un scut cu fondul roșu și cu marginile în negru se găsește un melc. Acesta stă pe un câmp verde cu casa în fața scutului și în poziție ridicată. Are coarnele îndreptate în sus și între ele este făcută o stea cu șase colțuri. Din laturile de sus ale scutului pornesc un baston – în stânga, și o cârjă – în dreapta. Scutul este «timbrat» cu o mitră arhierească, deasupra căreia se vede o pălărie cu marginile mari. De sub pălărie pleacă două șnururi pe dreapta și pe stânga scutului, care șnururi se termină cu câte un ciucure. Lângă stemă se află literele: A(ntim) I(vireanul) M(itropolitul) U(ngro-Vlahiei)”27. Pe lângă acest blazon, Așezământul mai cuprinde, la Fila 6v, „un frumos desen, tot în peniță, în care este înfățișată Mănăstirea Antim, în forma ei originală, având două turle”25.

După finalizarea lucrărilor, mitropolitul și-a întărit dispozițiile prin Hrisovul Arhieresc al Sfântului Antim, mitropolitul Țării Românești, emis la 20 iulie 1715, unde menționează că, din moment ce și proorocul David ne poruncește ca „în biserici bine să cuvântămu pre Dumnezeu și să iubim podoaba casei Lui. Drept aceea și smerenia nostră, de vreme ce din mila lui Dumnezeu ne-am înălțat la treapta cea înaltă a archieriei și am primit grija a păstori oile cele cuventătore, știind aceste două datorii ce sunt asupra nostră, n-am lipsit până acum după putința nostră a înveța turma cea cuventătoare cele de folos și mântore și cu laptele cel dulce al cuventului a o hrăni. Așijderea și spre ridicarea, adaosul și podoba sfintelor lăcașuri, multă pohtă și râvnă dumnezeiască am avut; care râvnă cu năstavul și cu ajutoriul dătătorului de bine Dumnezeu s-au lucratu și la săvârșire bună au venit”28.

Acest Hrisov arhieresc, păstrat la Arhivele Statului și tipărit pentru prima dată în cadrul operei integrale a Sfântului Antim, ne oferă imaginea completă asupra felului în care mitropolitul și-a conceput testamentul duhovnicesc, așezând acest text în relație cu Așezământul Mănăstirii Antim și cu Capetele de poruncă29. S-a pus întrebarea dacă nu cumva Hrisovul arhieresc din 1715 să fi fost întărit prin bulă de aur, fapt care l-a determinat pe eminent să-l numească hrisov, „termen atribuit de obicei actelor domnești solemne”30.

Revenind la prezența melcului, analiza heraldicii românești a ajuns la concluzia că, din punctul de vedere al repartizării pe specii, mamiferele, păsările și reptilele (mai ales șerpii) sunt corespunzător reprezentate, insectele se întâlnesc mai puțin, iar printre speciile rare se numără melcul din „stema cu tâlc” a mitropolitului cărturar Antim Ivireanul31. Numai că, în stabilirea melcului, ca blazon al mitropolitului, s-a plecat, inițial, de la presupuneri prudente, ajungându-se, în final, la afirmații hotărâte.

Stema personală a Sfântului Antim Ivireanul

În studiul său publicat în 1885, Ghenadie Craioveanu sublinia faptul că, în sculpturile realizate de către Mitropolitul Antim, se observă „melcul său culbecul” la tot pasul, inclusiv pe fierăria broaștei de la ușa principală a bisericii, aflată, la vremea respectivă, în muzeul național32, fapt care îl determina să considere că melcul era pentru Antim „un fel de emblemă”33.

În volumul Opere al mitropolitului, îngrijit de Gabriel Ștrempel, este menționat „blazonul mitropolitului Antim”25. Dan Cernovodeanu, în cadrul comunicării prezentată la Institutul de Istorie „N. Iorga”, din Comisia de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, considera că reprezentarea din manuscrisul emis în 20 iulie 171534 constituie „stema (s.n.) mitropolitului Antim Ivireanul, una din reprezentările heraldicii ecleziastice”35, iar, în altă parte, că „acesta este considerat a fi stema personală (s.n.) a mitropolitului Antim Ivireanul”14. Descriind Așezământul Mănăstirii Antim din 1713, el menționa faptul că, „într-un scut-cartuș cu scobituri laterale, apare stema personală sau de familie (s.n.) a înaltului prelat și anume un melc așezat în pal și asuprit de o stea cu 6 raze. Scutul, timbrat de o coroană-mitră flancată de o cruce și de o cârjă și suprapusă de pălăria ecleziastică de tip ortodox (cu câte un ciucure la extremități), este înconjurat pe trei laturi de două ramuri de palmier ce se întretaie la baza lor”36.

Un an mai târziu, Maria Dogaru închina un studiu special heraldicii prezente în tipăriturile și manuscrisele Sfântului Antim, al cărui interes pentru arta blazonului este evident și în cazul propriilor însemne heraldice, blazonul personal (s.n.) al mitropolitului fiind un melc în pal, cu o stea cu șase colțuri între coarne, totul având două ramuri de măslin încrucișate. El se încadra în evoluția armoariilor ecleziastice românești, asemănându-se, într-un fel, modelului care se află în Pravila de la Govora, 1640, aceste însemne fiind destinate prea cucernicilor lor, mitropoliții Țării Românești37.

În volumul lui Gabriel Ștrempel, este menționat faptul că, deasupra ușilor, sub pisanie, se află „Gherbul”, „emblema lui Antim, reprezentată printr-un melc și o stea, încadrate în frunze stilizate, toate sculptate în piatră. Același melc îl întâlnim și în Așezământul mănăstirii, păstrat la Biblioteca Academiei, simbol al mormintelor din care la judecata de pe urmă vor ieși cei morți, sau mai degrabă al călugărului, care trebuie să stea strajă la intrarea în biserica unei mănăstiri”38.

Cât despre Hrisovul arhieresc din 1715, considerat a fi unul dintre cele mai prețioase monumente ale artei miniaturistice, care a înflorit pe pământul patriei noastre”39, Aurelian Sacerdoțeanu consideră că Nicola ierei nu este doar scriitorul, ci și artistul care le-a împodobit întrucât, dacă Sfântul Antim ar fi autorul lor, influențele barocului și reminiscențele Renașterii italiene ar fi greu de explicat40: „ținem să precizăm că scriitorul Așezământului și al Hrisovului arhieresc nu este mitropolitul Antim, ci popa Nicola, logofăt al mitropoliei și, în ultimul timp, preot al Bisericii Toți Sfinții, azi Antim” și că, deși scrisul a fost atribuit mitropolitului martir, el „nu are caracteristicile acestuia”41. Nu este scopul studiului de față a lămuri veridicitatea unor asemenea afirmații, ci doar de a pătrunde, pe cât este posibil, în lumea mitropolitului ivirean care și-a ales ca blazon melcul, din motive de el știute iar de noi doar bănuite.

Motivele alegerii melcului

În majoritatea tipăriturilor, la baza gravurii cu însemnele heraldice ale țării se află și descrierea în versuri ale acestora42, ca o legendă ce întărește în scris cele prezentate vizual. De pildă, Pravila de la Govora (1640) are pe versoul titlului stema Țării Românești, iar pe foaia a doua, în fața stemei, următoarele versuri:

Fața acesta drept stemă pasere corb portă,
Pe désupra al căruia sbor, coróna acum atârnă
El arată pe al uneĭ case prea luminate și prea antice
Pe al caseĭ neamului Basarab, prea-viteazul
Bărbat cu sceptru, ce nu fără spor pe tron se vede.
Ale luĭ vitejiĭ biruitóre, al multor aud minunéză
Decĭ tronul, înălțimea acesteĭ case învederéză,
Și sceptrul a luĭ vitejie curat înfațișéză.
Sub dânsul or căruĭ pămintean e pacĭnică viețuirea.
Nu lăsà să se răsipéscă, Dómne, în perire
A lor coróna, ci ea să nu aibă curmare,
Iar al corbulul piept sa fie pururea ferit.
Uriil Năsturel dela Fieresci43.

Imagine

Îndreptarea Legii, tipărită la Târgoviște, în 1652, la „Semnul carele iaste dat de Dumnezeu Prea Sfinților Mitropoliți Țării Ungrovlahiei”, vine cu niște versuri lămuritoare ale celor șase cifre prezente în blazon: 

Învățătur(ile) Athineĭ așa nu strălucescŭ
Cum céste șase numărure aicé izbândescŭ
De la răsărit pân’la apus tuturor groaz(ă)
Și pre nicĭ unul nu va lăsa fără de pază.
Cruc(ea) și cârja în duhovnicescul războĭu tare
Arhiereilor Hs. datu-le-au putér(e) mare,
Cu dânsele creștinii la cer să-ĭ ducă se-au dat
Șarpele să sfărâme putér(e) mare au luat,
Capasul, Pletistur(a), Gherdanul podobeșt(e) capul
Cu umbriré Duhuluĭ nevoĭaș de ĭa vacul
Mitra, semnul Tiareĭ vechilor Arhiereĭ
Curat purtându-ă mulți de muncă izbăvireĭ,
O, ȘTEFANE, Păstor Pravoslavie(ĭ) dăruit
De la Hristos noaă paz(ă) tuturor hărăzit.
Doamne Isuse, păzéșt(e) în sânta Mitropolie
Pre al nostru părinte și în vécĭ ce va să fie44.

Iar în Chipurile Vechiului și Noului Testament, scrise în 1709, avem:

Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din neființă
Și în ființă le-au adus cu multă biruință.
Și după aceia au zidit, luând pământ și tină
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină.
După asemănarea Sa făcu-i închipuire
Suflând asupra feții lui și duh de viețuire.
Adăugând din coasta lui, face, cu socotință,
Pre Eva, dându-i ajutoriu spre bună lăcuință.
Și dintr-aceștia amândoi mulți oameni să născură
Precum se vede luminat de-a rândul din Scriptură.
Oameni aleși și minunați, vestiți în fapte bune,
Trăind în blagocestie, precum Scriptura spune.
Și de la aceștia, de la toți, luo asemânare
Și iubitoriul de Hristos, întru credință tare,
Prealuminatul Constandin din viță Basarabă,
Stăpânul Țării Rumânești, mulți ani să aibă,
Care la sine adună florile bunătății
Și cu credința defaimă căile strâmbătății45.

Cât privește Așezământul, alegerea melcului poate fi lesne justificată de versurile rânduite sub stema mitropolitului:

Toată suflarea, zice prorocul,
Cânte pre Domnul peste tot locul.
Și melciul încă coarne înalță,
Ca să-L lăudăm, pre toți ne-nvață.46

Astfel, chiar sub schița bisericii pe care dorea să o ridice, apare desenat de mâna ctitorului melcul care, interpretat ca simbol al smereniei, are coarnele scoase pentru a percepe lumina și căldura soarelui, asemenea brațelor omului aflat în rugăciune47.

În spațiul popular, coarnele melcului au fost asimilate coarnelor de bour. Într-o analiză sumară a bourului și zimbrului, Sextil Pușcariu constata faptul că, „pe când cuvântul nour a devenit în cele mai multe regiuni nor, cuvântul bour s-a oprit în evoluția lui la forma aceasta. Numai în Mediaș găsim forma bor, căci cuvântul e curent până în ziua de azi. Deși cu alt sens. În mod figurat i s-a zis melcului, din cauza coarnelor sale lungi, ca și animalului care era odinioară spaima pădurilor noastre. Anchetorii Atlasului Linguistic al României care au cutreierat țara în lung și în lat pentru ca să stabilească suprafețele de răspândire ale cuvintelor noastre și ale sensurilor lor, au găsit o arie destul de întinsă, în centrul Ardealului, pe Mureș și pe cele două Târnave cuprinzând comunele: Lăureni, Râciu, Lechința, Săuceni, Șoimuș, Biia, Ighișul-Vechiu, Mihai Viteazul, apoi Cimibrul în Alba și Aciliu în Sibiu, pe unde bourel este termenul obișnuit pentru melc. Și în alte regiuni copiii rostesc cunoscutele versuri:

«Melc, melc,
Codobelc,
Scoate coarne b o u r e ș t i… »,

adică coarne mari ca ale bourului. Firește că acest adjectiv nemaifiind înțeles în cele mai multe regiuni, i s-a dat o altă interpretare și versurile au devenit:

«Melc, melc,
Codobelc,
Scoate coarne b o i e r e ș t i… »”48.

Așadar, coarnele melcului, înălțate spre rugăciune, au constituit un puternic argument în alegerea sa din bogatul bestiar tradițional bizantin și atât de răspândit în perioada brâncovenească, una în care vocabularul decorativ, deja bogat în elemente florale, s-a diversificat, primindu-le cu ramurile deschise și pe cele zoomorfe și antropomorfe.

Coordonate arhitectural-simbolice ale melcului Sfântului Antim Ivireanul

În frontispiciul hrisovului, melcul este plasat chiar sub reprezentarea bisericii, având deasupra emblema episcopală, unde rarisim a fost remarcată verticalitatea melcului: „Emblema episcopală – chipul Mântuitorului – coroana de lauri ținută de doi îngeri deasupra globului pământesc – globul pământesc – biserica Antim – melcul constituie o verticală. Această linie grafică nu pare a fi întâmplătoare”49. Fără a se continua comentarea ei, ce ar fi ieșit din cadrul strict al studiului, majoritatea celor care s-au oprit asupra melcului, l-au descris ca fiind drept, dar formularea corectă este „în pal”, într-un scut-cartuș cu scobituri laterale, apare stema personală a înaltului prelat și anume un melc așezat în pal50 și asuprit de o stea cu 6 raze51.

Melcul Sfântului Antim are o poziție aparte, el a fost eliberat din starea de robire, de lipire de cele pământești și lumești, și îndemnat să tindă către cele cerești și duhovnicești. A părăsit poziția sa care-i conferea o stabilitate în planul gravitațional pământesc, pentru a se stabili într-o poziție de echilibru instabil, într-o verticalitate.

Sfântul Antim preia elemente componente ale anatomiei melcului, pentru a le recompune într-o schemă cubist-sintetică, dăruind o realitate ce transcende lumea aceasta. Masa vâscoasă, moale, schimbătoare, utilă ca mijloc de deplasare al melcului devine scară către cer, iar cochilia, purtată încolo și-ncoace, își îndreaptă cavitatea către același spațiu spiritual.

Orice casă al cărei stăpân dorește să înfrunte veacurile și vicisitudinile trebuie să fie întemeiate pe piatra tare, după modelul dat la finalul Predicii de pe munte: „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7, 24-25). Dar casa melcului, cochilia sa, nu are deloc o astfel de temelie, ci dimpotrivă, una moale, labilă, supusă stricăciunii și piericiunii, una schimbătoare, ce se pliază după forma suportului pe care se târăște. În schimb, materialul din care e durată „casa” melcului, dar din partea Creatorului, e unul solid, suprafețele curbe fiind întâlnite adesea în natură „pentru asigurarea rezistenței unor forme spațiale. Aici se ascunde secretul solidității cochiliilor de melci sau scoici…”52.

Astfel, melcul e o combinație din două materii opuse, una moale, fără vlagă, fragilă, vulnerabilă și alta tare, stabilă, capabilă să facă față unor atacuri. Sfântul Antim a schimbat structura fragilă și vâscoasă, cauză obiectivă a interpretărilor cu conotații negative, într-una stabilă, fermă, stabil orientată către cer, într-o verticală hotărâtă să atingă cerul. Astfel, s-au schimbat rolurile. Cochilia, casa, adăpostul, refugiul a devenit un suport ciudat al părții vulnerabile, instabile, dar un suport care nu o poate susține, din moment ce se sprijină cu partea convexă pe pământ. Așadar, o curbă convexă ce atinge într-un sigur punct orizontalitatea pământului, o curbă tangentă unei drepte dar situată într-o poziție de echilibru precar, un fel de „hopa Mitică” lipsit de greutatea din partea inferioară, menită să-i confere acestuia stabilitate.

Melcul Sfântului Antim nu se mai raportează la coordonatele gravitaționale ale pământului, ale acestei lumi, ci tinde către cer, într-o odihnă îndelung așteptată și binemeritată. Nu se pune problema dezechilibrului, din moment ce nu cochilia este cea pe care se sprijină structura de moluscă (provenind din latinescul molluscusi, unde mollis înseamnă moale), ci aceasta din urmă este cea care trage după sine cochilia/casă, dar nu într-o târâială alipită de pământ, de cele lumești, ci într-o ascensiune pe verticala scării virtuților.

Este adevărat că melcul apare și în alte blazoane și în alte picturi bisericești, dar destul de nesemnificativ, comparativ cu alte viețuitoare, dintre care unele nu se pot defel lăuda cu un comportament onorabil. Și din acest motiv, în enciclopediile dedicate heraldicii, melcul ocupă un loc mai mult decât modest, dacă nu chiar inexistent, motiv pentru care am fost nevoită să recurg la datele furnizate de Wikipedia și de alte surse, mai puțin acreditate academic53. Indiferent de precaritatea științifică a datelor furnizate, un lucru e cert, anume faptul că atunci când apare în heraldica europeană melcii nu-și părăsesc postura de moluscă târâtoare.

Spre deosebire de melcul Sfântului Antim și în ciuda unor stilizări deosebit de plastice și de sugestive, melcii rămân niște viețuitoare dependente de pământul sau suportul pe care/de-a lungul căreia se deplasează. Iar atunci când apare vertical ca, de pildă, într-o gravură a lui Albrecht Dürer (1471–1528) din 1515, o comandă pentru împăratul Maximilian I, în care, printre alte simboluri care o împânzesc, se află și un melc de pământ dar cu cochilie marină, el pare că este vertical din pricina faptului că urcă pe un suport de acest tip, servindu-se de partea sa vâscoasă și lipicioasă, dar aceasta nu înseamnă și că el s-ar raporta la verticalitate.

Cât privește exemplele întâlnite în pictura românească, amintim că în pridvorul bisericii Mănăstirii Sinaia (pictată probabil de Pârvu Mutu, pictorul de curte al lui Brâncoveanu și al Cantacuzinilor) se află un melc în Judecata din urmă, în scena Învierii morților (peretele de vest, în pridvor, la dreapta ușii de intrare în biserică)54, explicabil având în vedere faptul că „Spătarul era în raporturi foarte amicale cu Antim, încă de la Râmnic (unde avea o ctitorie), relații ce se dovedesc strânse când mitropolitul Antim va înlesni spătarului Cantacuzino să obțină titlul de proprietate asupra terenului pe care va zidi spitalul Colțea, ceea ce predecesorul, mitropolitul Teodosie, refuzase cu toată îndărătnicirea”55.

Din cele studiate, se pare că doar la Mănăstirea Antim apare prezent melcul. Deși s-a afirmat că „tradiția îi atribuie mitropolitului Antim […] sculpturile ce ornamentează biserica [n.n.: paraclisului Episcopiei din Râmnicu-Vâlcea] în care se găsește motivul des repetat, melcul, care era emblema mitropolitului, simbol al modestiei și credinței”56, dar analiza de la fața locului a infirmat afirmația respectivă.

În concluzie, la Mănăstirea Antim, „deasupra ușilor, sub pisanie, se află „Gherbul”, emblema lui Antim, reprezentată printr-un melc și o stea, încadrate în frunze stilizate, toate sculptate în piatră. Același melc îl întâlnim și în Așezământul mănăstirii, păstrat la Biblioteca Academiei, simbol al mormintelor din care la judecata de pe urmă vor ieși cei morți, sau mai degrabă al călugărului, care trebuie să stea strajă la intrarea în biserica unei mănăstiri”38, prin excelență loc de odihnă de toată vânzoleala lumii.

Întru odihna Ta…

Nu lipsit de importanță este faptul că figurile simbolice care însoțesc literele numelui Antim sunt acrostihe57, ΑΝΘΙΜΟΣ:

Α cu vultur (ἀετός) care-și ia zborul
Ν cu un liliac de noapte (νυκτερίδα) în zbor
Θ cu un șacal (θώς)
Ι cu o pasăre, șoim (ἱέραξ) mergând
Μ cu o albină (μέλισσα) în zbor
Ο cu un șarpe (ὄφις) viperă (ὄχεντρα)
Σ cu un melc (σαλιγκάρι)

Istoricii literaturii sau ai artelor consideră animalele ca fiind „reprezentări simbolice ale literelor grecești din numele lui Anthimos. S-au dat tot felul de explicații fanteziste despre aceste animale. Era însă suficientă o consultare a unor dicționare grec-român și român-grec. Iată lista cuvintelor ce corespund deopotrivă inițialelor și înfățișării animalelor: A = aetos = vultur; N = nikterida = liliac; TH = thos = șacal (ar mai putea intra în discuție: TH = therio = animal, fiară; TH = thilastikos = mamifer; TH = thirion = fiară, bestie – totuși „șacal” ni se pare soluția cea mai aproape de adevăr!); I = ierax = șoim; M = melissa = albină; O = ofis = șarpe; C = saligkaros = melc”58.

Dintr-un anume punct de vedere, putem presupune că „toate aceste elemente care compun stema pot fi considerate ca reprezentând viața și activitatea mitropolitului: eliberarea sa din starea de robie, ca și înalta erudiție dobândită de-a lungul anilor de studii, erudiție pe care s-a străduit să o îmbogățească întreaga sa viață”59.

„Nu voi intra în locașul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, Nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, Până ce nu voi afla loc Domnului, locaș Dumnezeului lui Iacob. Iată, am auzit de chivotul legii; în Efrata l-am găsit, în țarina lui Iaar. Intra-vom în locașurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui. Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu și chivotul sfințirii Tale” (Psalm CXXXI, 3-8).

Coroborând aspectul emblemelor eclesiastice cu cele ale Sfinților Constantin și Elena, se poate constata faptul că blazonul, având un melc situat în pal, însoțit de însemnele episcopale, a fost compus doar la sfârșitul vieții mitropolitului, atunci când acesta lucra la realizarea mănăstirii care-i poartă numele37, singurul loc în care melcul apare în postura verticală, sau în pal.

Mitropolitul a ales melcul, în ciuda faptului că avea toate coordonatele unei viețuitoare necurate. Deși traducerile actuale menționează melcul printre cele ce trebuie ocolite, în realitate e vorba de o specie de șopârlă, textul din Levitic XI, 30 enumerând cinci animale de neatins pentru evreu, dar a căror identitate este obscură. În timp ce unii ebraiști încadrează aceste animale în clasa reptilelor, unele dicționare indică fie două clase cărora le poate aparține ființa desemnată printr-un anume termen (reptile, păsări), fie o singură altă clasă (mamifere). Astfel, rezultatele demersurilor de traducere sunt din cele mai diverse: μυγαλῆ καὶ χαμαιλέων καὶ καλαβώτης καὶ σαύρα καὶ ἀσπάλαξ (LXX) / migale et cameleon et stelio ac lacerta et talpa (Vulg.): Chițoranul și hameleon, și nevăstuica, și șopîrla, și șomîcul (B 168860), Chițoranul și hameleonul și steliul și șopîrla și sobolul. (B 179561); Migale și hameleon și stelliu și șopîrla și sobolul. (B 176062), Ariciul, crocodilul, salamandra, melcul și cameleonul (B 1997), gușterul, șopârlița, crocodilul, salamandra și cameleonul (Anania, 2001).63 În Biblia ebraică melcul apare o singură dată64, iar în Septuaginta deloc, în Vechiul Testament el fusese socotit necurat.

Numai că, venirea lui Hristos a desființat aceste interdicții, cel mai clar vădindu-se în momentul în care Sfântul Petru a fost pregătit pentru a boteza casa lui Corneliu, provenit dintre neamuri65. Astfel că, dacă, nimic din „ceea ce Dumnezeu a curățit nu mai poate fi socotit spurcat”, atunci și melcul se socotea fericit a fi eliberat de jugul unei prohibiții de învecinare și adoptare, rămânându-i doar acele proiecții. Vorbim despre: „a merge ca melcul, a se mișca ca melcul, a merge cu pași de melc…”.

Iar Sfântul Antim, dintre toate viețuitoarele, nu doar că l-a ales pe melc ca să-i fie emblemă, dar l-a și slobozit de legătura cu pământul, ridicându-l către odihna cea din ceruri. Pare ciudată afirmarea faptului că melcul s-ar putea odihni nu lipit de pământ, într-o orizontalitate stabilă, ci într-o poziție verticală. Orice linie dreaptă, în funcție de orientarea ei, poate transmite, dacă este verticală, fermitate, conferind întregii scene, îndeosebi când este dispusă simetric, echilibru, dacă e orizontală, o anume împăcare și lipsă de tensiune, iar dacă e oblică, dinamism și vigoare.

Diagonala, prin definiție, fiind nehotărâtă, transmite întotdeauna și sentimentul unei anume instabilități, oricând putându-și schimba poziția, înclinându-se mai mult sau mai puțin. Pe când una verticală, prin fermitatea unei direcții clare, transmite stabilitate, echilibru, putând fi privită ca o diagonală care și-a atins odihna. La prima vedere, între orizontală și verticală, prima este cea care sugerează starea de nemișcare, din moment ce a învins orice tensiune gravitațională, iar acum „se odihnește” deplin. Dar o privire duhovnicească nu vede odihna pământească, ci pe cea cerească, iar aceasta nu poate fi dobândită printr-o staționare, ci printr-o desprindere de cele de jos și urcare către cele de sus, ca una în care „cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit…”66.

Dacă „săracul, casa o are, tot ca melcul, în spinare”, nici mitropolitul nu s-a bucurat de multe case, ci de una singură, „casa Domnului”, pe care, după cum mărturisea, „…dintru ostenelele mele cele multe, din tipăritul cărților și din milosteniile îndurătorilor creștini, ne-am învrednicit de am înălțat din temelie biserică frumosă aici în București, întru slava și mulțămită Însuși Celui ce întru Troiță Se proslăvește Dumnezeu și întru cinstea și lauda tuturor sfinților dinpreună… Încă și biserica am împodobit’o și am înfrumusețat’o cu ajutoriul lui Dumnezeu pe din afară și pe din lăuntru cu multe odore de argint și cu veșminte scumpe…”67.

Ajunși în acest punct, este imposibil să nu remarcăm structura estetică a casei cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe amărâtul de melc, o cochilie a cărei spirală a generat îndelungate și savante comentarii, nu neapărat cu privire la vietățile de grădină, ce mișunau pe la picioarele mitropolitului, ci ale celor care au inspirat bijutieri celebri.

Mitropolitul a dorit să alcătuiască o zidire cu totul specială, ceva ce urma a depăși realizările obișnuite ale altor ierarhi sau boieri, în acel veac în care, alături de lăcașurile înălțate de domn și familia lui „sunt o sumă de altele datorate clericilor, boierilor, ostașilor și negustorilor. Niciodată nu s-a construit în București mai mult și mai somptuos decât în acea epocă brâncovenească ce cuprinde sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul veacului al XVIII-lea. Se pot enumera vreo douăzeci de biserici și mănăstiri ridicate numai în oraș în răstimpul amintit…”68, iar din mulțimea de lăcașuri datorate clericilor, „în frunte trebuie așezată Mănăstirea Antim”. Aflându-se „bine proporționată, având ziduri puternice, un pridvor cu stâlpi de piatră, cu bazele elegant împodobite, o ușă de intrare impresionantă prin cadrul de piatră ce-i dă ocol, chenare de piatră sculptată la ferestre, înconjurată apoi cu chilii de piatră aparentă, totul restaurat cu grijă în zilele noastre, Mănăstirea Antim face cinste Bisericii și este o adevărată podoabă a capitalei”68.

Imagine

Considerat a fi simbolul Sfântului Antim, pe care singur l-a sculptat în piatra ancadramentului „Melcul, raza și steaua spun fără cuvinte că Melcul îl reprezintă pe Antim care, precum melcul, poartă cu sine toate marile daruri primite, pe rază, de la Dumnezeu, reprezentat prin stea; tot prin rază le trimite în dar Aceluiași Dumnezeu, Izvorul”69.

*

Venind de undeva, nu se știe clar de unde și aflând sfârșitul, iarăși, într-un loc neștiut, înaintând cu râvnă, trudă și migală spre atingerea țelurilor propuse, dăruind celor din jur greu estimabile comori de artă și cultură, ce dăinuiesc până azi, Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul s-a identificat cu cel al cărui exemplu de tenacitate, prudență și perseverență l-a urmat întreaga viață, melcul. Acest târâtor minuscul, având, după criteriile vechi testamentare, atribute necurate dar fiind prezent, poate, într-un folclor natal și local, a fost ales spre a-i deveni emblemă prezentă pentru tot ceea ce avea însemnătate, unica și prețioasa sa ctitorie, Mănăstirea Antim, o emblemă căreia ctitorul i-a conferit o structură arhitectural-simbolică cu totul specială, într-o verticalitate care le lasă pe cele pământești, pentru a se ridica la cele cerești.

• 1

  Gabriel ȘTREMPEL, Introducere la Antim Ivireanul, Opere, Ediție critică și studiu introductiv, Editura Minerva, București, 1972, p. VII.

• 2

  Nicolae IORGA, Istoria literaturii românești, Vol. II, De la 1688 la 1780, Editura Librăriei Pavel Suru, București, 1926, p. 465.

• 3

  Alexandru ODOBESCU, „Câteva ore la Snagov”, în Revista română, II, 1862, p. 402.

• 4a4b

  N. IORGA, Istoria literaturii românești, vol. II, p. 465.

• 5

  I. BIANU și Nerva HODOȘ, Bibliografia românească veche, tomul I, București, 1903, pp. 324-326; Nicolae ȘERBĂNESCU, „Antim Ivireanul tipograf”, în BOR, an LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 701; G. ȘTREMPEL, Introducere, p. VI.

• 6

  Florin ȘERBĂNESCU, „Sfântul Ierarh Antim Ivireanul”, în vol. Domnitorii și ierarhii Țării Românești – ctitoriile și mormintele lor, Editura Cuvântul vieții, București, 2009, p. 516.

• 7

  Doru BĂDĂRĂ, Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 1998, p. 118. Autorul consideră că, în cei 25 de ani cât a stat în Țara Românească, Sfântul Antim „a imprimat personal 38 de cărți din cele 63 care au ieșit de sub teascurile aflate sub conducerea sa”.

• 8

  Numit pe tronul Țării Românești la 5 ianuarie 1716, după ce, în prealabil, domnise în Moldova.

• 9

  Anton-Maria Del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei, (după textul reeditat de Nicolae Iorga), în românește de S. Cris-Cristian, Viața Românească, Iași, 1929, Institutul de Memorie Culturală – CIMEC cu o introducere de Nicolae Iorga, p. 54.

• 10

  Maria DOGARU, „Antim Ivireanul et l’art héraldique de la Valachie”, în Revue d’études sud-est européen, 1976, p. 317.

• 11

  Dan CERNOVODEANU, „Heraldica bisericească în Țările Române”, Comunicare prezentată și la Institutul de Istorie «N. Iorga» în cadrul Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, în BOR, 7-8/1975, p. 962.

• 12

  Dan CERNOVODEANU, „Heraldica bisericească în Țările Romane”, p. 964-966; Dan CERNOVODEANU, Știința și arta heraldică în România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pp. 180-182.

• 13

  Dan CERNOVODEANU, „Heraldica bisericească în Țările Romane”, în BOR, 1975, pp. 962-963.

• 14a14b14c

  Dan CERNOVODEANU, Știința și arta heraldică în România, p. 179.

• 15

  Maria DOGARU, „Antim Ivireanul et l’art héraldique de la Valachie”, pp. 317-318.

• 16

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Sigiliile Mitropolitului Antim Ivireanul”, în Mitropolia Olteniei, p. 838.

• 17

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim Ivireanul, arhivist, bibliotecar și topograf”, în Glasul Bisericii, XXII, 1963, Nota 48, p. 882.

• 18

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Cancelaria mitropoliei Țării Românești și slujitorii ei până în 1830” în Glasul Bisericii, an XVIII, 1959, nr. 7-12, p. 574.

• 19

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim Ivireanul, arhivist, bibliotecar și topograf”, în Glasul Bisericii, XXII, 1963, nr. 9-10, p. 886, nota 60.

• 20

  Acad. Dr. Gabriel ȘTREMPEL, „Frumosul așezământ de închinăciune al Sfântului Antim”, p. 31.

• 21

  http://manastireaantim.ro/pag.php?id_int=9

• 22

  Ghenadie, „Testamentul”, BOR, 1885, p. 227; Prof. dr. Ion NANU, „Un monument istoric de artă religioasă: Ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanul”, în BOR nr. 3-4, 1961, p. 229. Studiul a fost republicat în vol. Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Vol. II, Ctitor de limbă și cultură românească, Editura Basilica, București, 2016, pp. 213-294.

• 23

  Gabriel ȘTREMPEL, Catalogul manuscriselor românești, vol. III, B.A.R. 3101-4413, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 7.

• 24

  Antim Ivireanul, Opere, ed. critică G. ȘTREMPEL, București, 1972, pp. 325-346; G. ȘTREMPEL, Catalogul manuscriselor românești, vol. III, p. 93.

• 25a25b25c25d

  Antim Ivireanul, Opere, ed. critică G. Ștrempel, p. 454.

• 26

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim, tipograf”, în GB, 1964, p. 238.

• 27

  Nicolae ȘERBĂNESCU, „Antim Ivireanul tipograf”, BOR, 1956, p. 756.

• 28

  Ștefan DINULESCU, „Vieața și activitatea Mitropolitului Țerei Românesci, Antimu Ivireanul (1708–1716)”, în Candela V (1886), 12, pp. 736-737; Arhimandrit Sofian BOGHIU, Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005, p. 166.

• 29

  Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, Editura Basilica, București, 2011, p. 11.

• 30

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim Ivireanul, arhivist, bibliotecar și topograf”, în Glasul Bisericii, XXII, 1963, p. 882.

• 31

  Tudor-Radu TIRON, „Bestiarul heraldic muntean. O încercare de sistematizare” (The Walachian Heraldic Bestiary. An Attempt of Systematization), în Revista de Istorie Socială, XIII–XV, 2008–2010, p. 408.

• 32

  Prima cheie a ușii bisericii, despre care se spune că ar fi fost sculptată de ctitor însuși, are tot forma melcului.

• 33

  Ghenadie CRAIOVENU, „Testamentul Mitropolitului Antim Iverenu”, în BOR, nr. 3, martie, 1885, p. 229.

• 34

  Păstrat la Biblioteca Academiei R.S.R., Mss. orig. rom., nr. inv. 3342.

• 35

  Dan CERNOVODEANU, „Heraldica bisericească în Țările Romane”, Comunicare prezentată și la Institutul de Istorie «N. Iorga» în cadrul Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, BOR, 1975, p. 963.

• 36

  Dan CERNOVODEANU, „Heraldica bisericească în Țările Romane”, Comunicare prezentată și la Institutul de Istorie «N. Iorga» în cadrul Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, p. 963.

• 37a37b

  Maria DOGARU, „Antim Ivireanul et l’art héraldique de la Valachie”, p. 320.

• 38a38b

  Antim Ivireanul, Opere, ed. critică G. Ștrempel, pp. 432-433.

• 39

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim Ivireanul, arhivist, bibliotecar și topograf”, în Glasul Bisericii, XXII, 1963, p. 883.

• 40

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim Ivireanul, arhivist, bibliotecar și topograf”, p. 883.

• 41

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim Ivireanul, arhivist, bibliotecar și topograf”, p. 890.

• 42

  Maria DOGARU, „Antim Ivireanul et l’art héraldique de la Valachie”, p. 318.

• 43

  Pravila, tipărită la de la Govora, 1640, în Ion BIANU și Nerva HODOȘ, Bibliografia Românească Veche, 1508–1830, Tomul I, 1508-1716, Edițiunea Academiei Române, Bucuresci, 1903, p. 109.

• 44

  Ion BIANU și Nerva HODOȘ, Bibliografia Românească Veche, 1508-1830, Tomul I, 1508-1716, p. 191.

• 45

  Sofian BOGHIU, Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 40-41.

• 46

  Gabriel ȘTREMPEL, Introducere la Antim Ivireanul, Opere, p. 454.

• 47

  Protos. Vicențiu OBOROCEANU, „Așezământul Sfântul Antim și faptele iubirii milostive”, în vol. Sfânta Mănăstire Antim, Istorie, spiritualitate și cultură, 1713-2013, Basilica, 2013, p. 38.

• 48

  Sextil PUȘCARIU, „Bourul și zimbrul – puțină filologie”, Carpați, anul V, 15 dec. 1937, No. 12, p. 324.

• 49

  Cătălina VELCULESCU, Ileana STĂNCULESCU, „Animale între numere și flori”, în vol. Lumea animalelor, Realități, reprezentări, simboluri, coord. Maria Magdalena Székely, Editura Univ. „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, p. 368.

• 50

  Pal (din lat. Palus) reprezintă o piesă heraldică alcătuită din linii verticale și amplasată la mijlocul blazonului, http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/pal/57301?q=pal#56971.

• 51

  Dan CERNOVODEANU, Știința și arta, p. 179.

• 52

  Tudor OPRIȘ, Enciclopedia lumii vii, Editura Garamond, București, 2006, p. 580.

• 53

  Hunting for snails, snails în art, https://huntingforsnails.wordpress.com/category/heraldry/.

• 54

  Cătălina VELCULESCU, Ileana STĂNCULESCU, „Animale între numere și flori”, p. 366.

• 55

  V. Virgil MOLIN, „Antim Ivireanul – editor și tipograf la Râmnic (1705–1708)”, în MO, XVIII, 1966, 9–10, p. 830, n. 14; Cătălina VELCULESCU, Ileana STĂNCULESCU, „Animale între numere și flori”, p. 366, Nota 40.

• 56

  Ion NANU, „Un monument istoric de artă religioasă”, B.O.R. nr. 3-4, p. 291; Emile PICOT, Notice biographique et bibliographique sur l’imprimeur Anthime d’Ivir, Metropolite de Valachie, Paris, 1886, pp. 522-523; Afirmația a fost preluată de Cătălina VELCULESCU, Ileana STĂNCULESCU, „Animale între numere și flori”, p. 367.

• 57

  Aurelian SACERDOȚEANU, „Antim archivist”, în BG, 1964, p. 243.

• 58

  Cătălina VELCULESCU, Ileana STĂNCULESCU, „Animale între numere și flori”, p. 371.

• 59

  Maria DOGARU, „Antim Ivireanul et l’art héraldique de la Valachie”, p. 319.

• 60

  Biblia, 1688, vol. I-II. Text stabilit și îngrijire editorială de Vasile Arvinte și Ioan Caproșu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, 2002.

• 61

  Biblia de la Blaj, 1795, Ediție critică jubiliară. Studiu istoric de Ioan Chindriș. Studiu filologic și lingvistic de Eugen Pavel, Roma, 2000B, 1997.

• 62

  Biblia Vulgata, Blaj, 1760–1761, Vol. I-V. Ediție coordonată de Ioan Chindriș. Cuvânt înainte de Eugen Simion, București, Editura Academiei Române, 2005.

• 63

  Adina CHIRILĂ, Alexandru GAFTON, Dinamica traducerilor biblice în raport cu ambiguitatea contextuală a termenilor. Studiu de caz: Levitic XI, 22, http://litere.univ-ovidius.ro/Anale/documente-z/articole-2016-2/14%20Chirila_Gafton_2_2016_art.pdf.

• 64

  „Melcul nu apare de fapt decât într-un singur loc, Psalmul LVII, 8. Acolo Septuaginta înțelege ca e vorba de „ceara” care se topeste, dar în ebraică apare melcul (shablul), care se „topește”, adică lasă în urmă o dâră lipicioasă. Nici ebraica, nici greaca nu au acolo „melc”. La fel, nici la Iezechiel nu e vorba de melc. E doar o încercare de a înțelege un termen arhitectonic (scări șerpuitoare, mot à mot în ebraică, scări de jur împrejur) (Informații furnizate de colegul meu, Conf. Dr. Alexandru Mihăilă).

• 65

  „Iar a doua zi, pe când ei mergeau pe drum și se apropiau de cetate, Petru s-a suit pe acoperiș, să se roage pe la ceasul al șaselea. Și i s-a făcut foame și voia să mănânce, dar, pe când ei îi pregăteau să mănânce, a căzut în extaz. Și a văzut cerul deschis și coborându-se ceva ca o față mare de pânză, legată în patru colțuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare și târâtoarele pământului și păsările cerului. Și glas a fost către el: «Sculându-te, Petre, junghie și mănâncă». Iar Petru a zis: «Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat și necurat». Și iarăși, a doua oară, a fost glas către el: «Cele ce Dumnezeu a curățit, tu să nu le numești spurcate». Și aceasta s-a făcut de trei ori și îndată acel ceva s-a ridicat la cer” (Faptele Apostolilor X, 9-16.)

• 66

  Stihire la Litie, în Mineiul pe decembrie, p. 434.

• 67

  Ștefan DINULESCU, „Vieața și activitatea Mitropolitului Țerei Românesci, Antimu Ivireanul (1708–1716)”, Candela V (1886), 12, p. 736-737; Arhimandrit Sofian BOGHIU, Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005, p. 166.

• 68a68b

  Constantin C. GIURESCU, Istoria Bucureștilor, p. 86.

• 69

  Sofian BOGHIU, Sfântul Antim…, p. 13.