1. Părinte Veniamin, continuăm dialogul nostru, înțelegând că rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipește de Dumnezeu. Nevoia de rugăciune a omului este dincolo de orice îndoială…
Gândind duhovnicește, nevoia de rugăciune a omului este mai presus de orice trebuință. Într-adevăr, omul nu poate trăi fără rugăciune; cu cât este mai puternică credința în sufletul său, cu atât este mai profundă setea de rugăciune.
Omul care reușește să-și întărească credința și rugăciunea prin motivații personale, poate deveni el însuși un focar pentru consolidarea credinței și înnoirea rugăciunii în mediul său social, fiindcă la viața cea sfântă suntem chemați cu toții, fără a face însă din dobândirea sfințeniei un scop în sine. Prin aceasta, el poate ajuta societatea să iasă din viața superficială. Rugăciunea este, așadar, un factor de însănătoșire și întărire spirituală a ființei, dar și o însănătoșire și consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund.
Ținând seamă de faptul că, prin rugăciune omul pășește înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârșirea și despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creștinilor, văzând și constatând din cele enunțate aici importanța și actualitatea ei, fiind ieri, azi și în veci aceeași; ea fiind semnul supremației morale și duhovnicești în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze la un moment dat rugăciunea pe pământ, nevinovăția ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putința desăvârșirii și lumea ar intra în întunericul stricăciunii și al morții care ar duce la noaptea veșnică a iadului, iar existența Sfinților ca vase vii ale Bisericii în care descoperim lucrarea Duhului Sfânt, sau pomenirea contemporană a Sfântului Nicodim nu ar avea nici un sens, nici un folos!…
Așadar, rugăciunea este o minune ce face minuni: Coboară pe Dumnezeu și înalță sufletul către El; este o minune pe care o putem săvârși și de care ne putem împărtăși zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului și înălțând mintea noastră spre Domnul și spre „casnicii Săi”.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea face mai mult: „Îi unește”, fiind recunoscută ca maică și împărăteasă peste toate faptele bune. Aceasta ne învață toți marii duhovnici.
Rugăciunea este raportarea omului la Dumnezeu, comuniunea și unirea cu El. Ea nu reprezintă o practică magică, ci o faptă a libertății. În vreme ce practica magică se face pentru a satisface voia omenească, rugăciunea se face prin libera încredințare a omului voii lui Dumnezeu. Când rugăciunea nu se face în aceste condiții, ci urmărește înfăptuirea voii omului, reprezintă de fapt o practică magică.
Rugăciunea… nu reprezintă o practică magică, ci o faptă a libertății. În vreme ce practica magică se face pentru a satisface voia omenească, rugăciunea se face prin libera încredințare a omului voii lui Dumnezeu.
În tradiția patristică, precum observa Părintele Sofronie, se disting trei moduri de rugăciune. Cel dintâi se caracterizează prin imaginație, al doilea prin înțelegerea cu mintea, iar al treilea prin contemplarea lui Dumnezeu. Corect este considerat cel de-al treilea mod, dar și primele două sunt folositoare pentru un anume interval de timp, datorită neputinței omului de-a avea de la început o astfel de rugăciune desăvârșită. În special, cel dintâi mod – care îl ține pe om în tărâmul închipuirii sau imaginației – dacă se statornicește și nu este depășit, îl menține pe om în nerodire duhovnicească și îi poate provoca stări bolnăvicioase. Dar nici cel de-al doilea, care evident e superior primului, nu duce la eliberarea de patimi și, prin urmare, nici la vederea lui Dumnezeu. Cel de-al treilea mod, cel desăvârșit, este cel prin care mintea omului se unește cu inima și se apropie de Dumnezeu prin curăție, fără imagini și forme.
Mai precizăm următoarele: „Cămara minții este inima”. Evanghelia îndeamnă: „Când te rogi, intră în cămara ta” (Matei VI, 6), se referă la intrarea minții în inimă, pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele și se unește, adică sufletul nostru se unește cu Hristos în inimă.
2. Suntem implicați în foarte multe activități cotidiene, asaltați de nesfârșite crize – economice, sociale, politice – în care ni se cere să ne adaptăm viața la un mediu „slăbit” în credință, chiar potrivnic uneori. Avem nevoie de tot mai multe „motivații” pentru a descoperi momentul prielnic rugăciunii. Care este cel mai potrivit timp pentru rugăciune?
Mulți consideră rugăciunea de prisos sau nepotrivită omului emancipat al vremii noastre. Unii se întreabă: Ce poate aduce rugăciunea? Sau cum te mai poți simți emancipat și demn, din moment ce recurgi la rugăciune? În realitate, însă, întrebările acestea trebuie puse invers: Cum poate trăi omul fără rugăciune? Sau cum poate simți plinătate și libertate, dacă nu se hrănește cu rugăciunea? Rugăciunea reprezintă o necesitate ontologică a firii omenești. Precum icoana există și își păstrează valoarea ei doar pusă în legătură cu cel pe care îl reprezintă, tot astfel și omul, ca făptură „după chipul lui Dumnezeu”, există, își păstrează valoarea sa și se împlinește doar în legătură cu Cel al Cărui chip sau icoană este.
Se știe că fiecare epocă a avut și are preocupările cotidiene specifice. Pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să lase deoparte orice grijă lumească, să-și desprindă mintea de creaturi și să și-o înalțe la Făcătorul lor. Și ca să reușească aceasta, e nevoie să își pună în lucrare atenția sau luarea aminte.
La întrebarea: Care este cel mai potrivit timp pentru rugăciune?, răspunsul cel mai adecvat este: „Întreaga viață a omului”; pentru că așa cere Însuși Mântuitorul Hristos zicând: „Privegheați, dar, în toată vremea rugându-vă” (Luca XXI, 36). Viața trăită cu adevărat creștinește, împlinește acest îndemn; pentru că toate câte gândim, grăim și facem cu mintea luminată de dreptate și însuflețită de dragoste, tot rugăciune este, cum zice Fericitul Augustin: „Prin credință, nădejde și dragoste, dorința fiind necontenită, ne rugăm neîncetat”.
Omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în toată clipa; deci, să se roage Lui totdeauna. Sfânta Biserică a rânduit ca el să se roage mai ales dimineața, la amiază și seara, înainte și după masă și când aude sunând toaca și clopotele la biserică.
În afară de aceste ore, când trebuie încă să se mai roage creștinul?
El trebuie să se mai roage în vremea necazurilor, în ispite, înainte de orice lucrare mai de seamă, și când se simte atras în chip deosebit de duhul rugăciunii. Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm, atunci când suntem cuprinși de nevoi: „Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului, și Eu te voi scoate, și Mă vei proslăvi” (Psalmul LXIX, 16); Apostolii s-au rugat în corabie, fiind amenințați de furtună, iar creștinii s-au rugat pentru Sfântul Apostol Petru când acesta era în temniță (Faptele Apostolilor XII, 5). Mântuitorul ne poruncește să ne rugăm atunci când suntem bântuiți de ispite: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei XXVI, 41).
De asemenea, când omul are de făcut lucruri însemnate, să le înceapă cu rugăciune. Tobit zice: „Cere de la Domnul ca să îndrepteze căile tale” (Tobit IV, 20). Mântuitorul Hristos S-a rugat înainte și după ce și-a ales Apostolii (Luca VI, 12), înainte de învierea lui Lazăr (Ioan XI, 41) și înainte de sfintele Sale Patimi, în grădina Ghetsimani (Luca XXII, 41-42). Sfinții Apostoli s-au rugat înainte de alegerea lui Matia (Faptele Apostolilor I, 24) și Sfântul Apostol Petru, înainte de a învia pe Tavita (Faptele Apostolilor IX, 40). Fericitul Ieronim cere și mai mult, zicând: „Când ieșim din casă, să ne întrarmăm cu rugăciunea și când ne-am înapoiat, să ne rugăm înainte de a sta jos”.
3. În chip desăvârșit, ar trebui să cerem prin rugăciune dobândirea bunurilor cerești, însă ne rugăm de cele mai multe ori să dobândim lucruri de care avem nevoie imediată, îndeosebi. Invocarea unui Dumnezeu care împlinește orice cerere sau a unui Dumnezeu care desăvârșește?
Omul, ca ființă psiho-fizică are dreptul să ceară în rugăciunile sale atât bunuri sufletești, cât și trupești. Când se roagă, poate dobândi orice lucru bun, iar Dumnezeu împlinește mai repede rugăciunile credinciosului atunci când sunt însoțite de fapte bune și de post; când cheamă mijlocirea Sfinților și când sunt făcute de mai mulți împreună.
Care este cel mai desăvârșit model de rugăciune?
Cel mai desăvârșit model de rugăciune este „Rugăciunea Domnească” sau „Tatăl nostru”, fiind alcătuită de Însuși Domnul Iisus Hristos, la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm” (Luca XI, 1). Atunci, Mântuitorul i-a învățat rugăciunea „Tatăl nostru” (Matei VI, 9–13). Deci, cine rostește această rugăciune, pronunță înseși cuvintele Mântuitorului nostru și se roagă cu adevărat în numele Său, de aceea se numește „Rugăciunea Domnească”.
4. Ce se întâmplă cu cel care nu se roagă?
În societatea de astăzi, se constată o slăbire a credinței. Prin urmare, și un fel de indiferență față de rugăciune. Poate că noțiunea de societate secularizată nu indică, totuși, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepționale, nemaiavând puterea necesară de a se raporta la Sfinții Părinți ai Bisericii – care ar trebui să le fie exemple.
În acest sens, marele teolog, Părintele Dumitru Stăniloae, în lucrarea sa Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, relatează că: „Pentru cel care dorește să-și mențină vigoarea credinței prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-și apăra credința împotriva influențelor nefaste a unui mediu slăbit în credință și aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăți care a pierdut în mare parte uzul acesteia. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care își întărea credința și practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-și mențină credința și rugăciunea trebuie să se apere”.
Din nefericire, există în lume mulți oameni care nu se roagă niciodată; ei consideră fără nici un folos această practică a vieții creștinești și omenești.
Atunci, apare întrebarea firească: Ce se întâmplă cu cel care nu se roagă? Răspunsul este clar: Omul care nu se roagă nu are nicio putere în lupta sa cu ispitele vieții. Referindu-se la această categorie de oameni, marele teolog și cunoscător profund al vieții creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Cel care nu se roagă este foarte ușor poticnit și cade în ispită și în păcate, neavând nicio legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă n-are nicio putere în lupta cu ispitele vieții. El este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se clatină încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă să-L întrebe și să-I slujească. Este ca un pește pe uscat”. Deci, este total neputincios. Nu are niciun ajutor din partea lui Dumnezeu de la care vine tot harul. Mai mult, Sfântul Ambrozie al Mediolanului afirmă că: „Cel care nu se roagă zace în împărăția materiei, nu este scris în cartea vieții din ceruri și nu are loc în Împărăția lui Dumnezeu”. La judecata finală, nu scapă nimeni, ci li se va spune: „Nu te cunosc pe tine!” Și e vai de cel ce va primi acest răspuns!
La întrebarea: Ce se întâmplă cu cel ce nu se roagă?, răspunsul este foarte simplu: Cel ce nu se roagă, cade ușor în păcat și nu poate să se mântuiască. Cine nu se roagă, nu are nicio putere, în lupta cu ispitele. Dacă Mântuitorul a petrecut nopți întregi în rugăciune, „noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim?”, întreabă Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Ne spune chiar Mântuitorul ce să facem: „Să stăruim în rugăciune” (Matei XXVI, 41).
Cel ce nu se roagă, cade ușor în păcat și nu poate să se mântuiască. Cine nu se roagă, nu are nicio putere, în lupta cu ispitele.
Părintele ortodox misionar Alphonse Rachel Goettman, născut în Franța, vorbind despre „Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea Inimii”, afirmă că: „Această unire este atât de intimă și roditoare ca cea dintre vița de vie și lăstarul ei. Ea este lucrată de Cuvântul lui Dumnezeu! Se înrădăcinează și se sprijină în mod permanent pe darul obiectiv al Sfintei Tradiții pentru a-și primi de acolo și verificarea și criteriile”.
5. Biserica nu a fost niciodată indiferentă la cererile credincioșilor. Vedem acest fapt în canoanele de rugăciune cât și în ecteniile cererilor unde întâlnim foarte multe referiri la viața pământească. Însă ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune?
În lumea aceasta, există mulți oameni care spun că nu știu cum să se roage. Cei aflați într-o astfel de situație, trebuie să știe că lui Dumnezeu Îi este de ajuns și un singur gând înălțat spre El cu evlavie. Dumnezeu nu are nevoie de alcătuiri pretențioase de cuvinte. El dorește ca rugăciunea să izvorască din inima credinciosului și să aibă credința că El poate să-i împlinească toate cererile.
Logic, apare întrebarea: Ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre?
În rugăciunile noastre către Dumnezeu, trebuie sa cerem mai întâi cele ce sunt spre slava măririi Sale și ajută mântuirii sufletelor noastre.
Dar știu oamenii cum să se roage, știu ei cât și cum să ceară, dar mai ales să mulțumească pentru ceea ce primesc? O serie de învățături ale marilor teologi ne învață cum să facem rugăciunea și cum să trăim momentul înălțător atunci când vorbim cu Dumnezeu.
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul (1906–1991) ne învață că ar fi de preferat să nu cerem când ne rugăm lucruri ca izbăvirea din boală sau rezolvarea problemelor noastre, ci, mai degrabă, ar trebui să-I cerem lui Hristos ajutorul Său și puterea de a face față la necazurile și încercările pe care le întâmpinăm în această viață. Este normal să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce ne dorim, dar să nu uităm că acesta este totuși un lucru egoist. Știm oare ce vrea Dumnezeu?
Vorbind despre rugăciune, marele teolog Origen zice: „Iar cele pământești și mici de care aveți nevoie pentru trebuințele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare”.
Savantul francez Blaise Pascal a surprins admirabil, în câteva cuvinte, măreția celui care se roagă: „Omul este cea mai mare ființă din lume, când? Când stă în genunchi și se roagă Creatorului său, atunci întrece tot universul”.
Creștinul să ceară în rugăciunile sale cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu și ajută mântuirii sufletului său, cum ne îndeamnă Mântuitorul Hristos, când zice: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și acestea toate (adică mâncarea, băutura și îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33), sau, cu alte cuvinte: „Cere-i în rugăciunile voastre ca să obțineți lucruri cerești și netrecătoare, pentru ca primindu-le ca atare să moșteniți Împărăția cerului și să vă bucurați de cele mai mari bunuri”. Cel ce caută bunătăți cerești dobândește și pe cele pământești. Împăratul Solomon a cerut înțelepciune, pentru a conduce bine pe poporul lui Israel, iar Dumnezeu i-a dat nu numai înțelepciune, ci și prisos de bunătăți pământești (III Regi III, 11–13).
Creștinul să ceară în rugăciunile sale cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu și ajută mântuirii sufletului său, cum ne îndeamnă Mântuitorul Hristos, când zice: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și acestea toate (adică mâncarea, băutura și îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă”.
Sfântul Ioan Gură de Aur învață că, „trebuie să ne rugăm pentru cele trebuincioase vieții, atât pentru noi, cât și pentru alții, dar să ținem seama ca nu cumva să cerem lucruri care să privească relele noastre înclinări, că Dumnezeu nu ascultă asemenea rugăciuni (Iacov IV, 3). Cine cere lui Dumnezeu bogăție, dregătorii, slavă deșartă ori altele de acest fel, nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjosește pe Dumnezeu, Domnul și Stăpânul, la treapta de slujitor al poftelor sale, al zgârceniei sale, al vieții sale desfrânate. Cum ar putea să-l asculte Dumnezeu?”.
Foarte înțelept ne învață Evagrie Monahul când zice: „Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El”.
6. De asemenea, avem nevoie de confirmări imediate, de certitudini… Întâlnim chiar recomandări privitoare la unele rugăciuni „puternice”, răspândite cu foarte multă ușurință prin mijloacele de multiplicare cât și prin social-media. Multe dintre ele au conținut pios, fără a fi identificată sursa, însă nu păstrează întotdeauna dreapta credință. Potrivit este să vorbim și despre disciplina noastră privind conținutul rugăciunilor pe care le rostim.
Într-adevăr, mijloacele de multiplicare și social-media recomandă „rugăciuni puternice, făcătoare de minuni, rostite în momente de cumpănă”. Ele ajută pe credincios să străbată mai ușor greutățile vieții și să nădăjduiască în rezolvarea rapidă a problemelor cu care se confruntă. Asemenea rugăciuni găsim adresate către Dumnezeu, către Maica Domnului și către o serie de sfinți.
Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a rodi în noi, trebuie să o săvârșim în așa fel încât, atât gândul, cât și inima să primească conținutul ce o alcătuiesc. În acest sens, marii dascăli ai rugăciunilor recomandă trei metode foarte simple: să nu începi rugăciunea fără a te pregăti măcar puțină vreme pentru ea; să nu o săvârșești la întâmplare, ci cu luare-aminte și cu simțire; iar după încheierea rugăciunii, să nu treci îndată la îndeletnicirile obișnuite.
A pătrunde în miezul fiecărui cuvânt și a aduce înțelesul lui la inimă înseamnă a înțelege ceea ce spui și a simți ceea ce înțelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii – a înțelege și a simți – dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preț deplin orice rugăciune și îi împărtășesc toată lucrarea cea roditoare.
Aceste două principii – a înțelege și a simți – dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preț deplin orice rugăciune și îi împărtășesc toată lucrarea cea roditoare.
7. De câte feluri este rugăciunea?
Despre felurile rugăciunilor au vorbit numeroși sfinți, recunoscuți prin virtutea lor în acest domeniu, care s-au consacrat deplin în practicarea lor.
Astfel, Sfântul Ioan Scărarul (579–649), în lucrarea sa Scara, spune: „A sta înaintea lui Dumnezeu e lucru comun tuturor celor care se roagă; dar rugăciunea cunoaște o mare felurime și diversitate”, enumerând diferitele atitudini ce pot fi observate la monahii prezenți în biserică. Astfel, el scrie că rugăciunea, pentru cel care se roagă, este de patru feluri: rugăciune întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută și rugăciune curată. Rugăciune întinată sau spurcată au toți care în mintea lor poartă răutățile și spurcăciunile pe care le-au văzut cândva și care apar la vremea rugăciunii. Mai ales astăzi, când sunt așa de răspândite răutățile, când oamenii se uită la atâtea urâciuni care apar în fața lor și pe care oamenii le caută și le găsesc la televizor, la video, la filme necuviincioase și le bagă în suflet de unde nu le mai pot scoate, de multe ori. Când încep să se roage, se roagă cu gânduri bune și apoi îndată se rătăcesc de la gândurile bune spre cele rele și își fac loc gândurile cele întinate pe care le poartă omul în sufletul său. Este apoi o rugăciune furată pe care ți-o ia parcă cineva. Citești niște rugăciuni și vezi că nu-ți stă mintea la ele, ca și când ți-ar fura cineva gândurile cele bune, deși le ai, pornești cu ele. Există apoi o rugăciune pierdută, o rugăciune la care nu mai ai alint. Dar sunt și oameni care au o rugăciune curată, pentru că au și viață curată. Cine are viață curată, are și rugăciune curată. Cine are viață întinată, are și rugăciune întinată. Cine are nepăsare, ajunge la întreruperi din rugăciune, la devieri de la rugăciune.
De asemenea, referitor la felurile rugăciunilor, episcopul Sahdona, cunoscut și sub numele grec Martyrios, sau latin Martyrius, a fost un scriitor religios, care a trăit la începutul secolului al VII-lea, el enumeră numeroase aspecte, precum: „Starea la slujbe, cântările laudelor, avânturile minții spre Dumnezeu, suspinele înaintea Lui, îngenuncherile, implorările, săltările duhovnicești ale inimii, revărsarea lacrimilor, aprinderea în duhul, flacăra iubirii, râvna cugetării, contemplarea neîmprăștiată a lui Dumnezeu”.
Însuși faptul că se folosesc nume atât de diferite, arată un efort de clasificare; anumiți termeni au dobândit în acest fel treptat semnificații specifice: rugăciune vocală, mentală, afectivă, meditație, contemplație etc. Autorii care îi utilizează caută în mod spontan să-i claseze într-o anumită ordine. Problema este de a găsi un criteriu adecvat.
Toți povățuitorii își gradează învățătura după progresul ucenicilor. Ei caută să stabilească care gen de rugăciune e potrivit începătorilor, celor ce înaintează și celor desăvârșiți. Astfel, de exemplu, Ioan Singuraticul descrie rugăciunile potrivite oamenilor „somatici, psihici și pnevmatici: trupești, sufletești și duhovnicești”. Toți adresează lui Dumnezeu cererile lor. Însă cererile formulate de cei ce se nevoiesc în „făptuire” sunt, după avva Evagrie, diferite de cele formulate de cei care aspiră la „vedere”.
Sfântul Simeon Noul Teolog, (949–1022), vorbind despre „Metoda sfintei rugăciuni și atențiuni”, spune că „trei sunt felurile rugăciunii și ale luării-aminte prin care sufletul sau se înalță, sau se coboară. Se înalță dacă le întrebuințează la timp potrivit, sau se coboară dacă le întrebuințează fără socoteală la vreme nepotrivită. Iar trezvia și rugăciunea sunt legate între ele ca sufletul și trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealaltă. Unirea lor se face în acest chip: întâi trezvia se opune păcatului ca un străjuitor și înainte-mergător; în urma ei, rugăciunea desființează și șterge îndată gândurile rele, împiedicate de străjuitor, luarea-aminte neputând face singură acest lucru. Acestea sunt, deci, poarta vieții și a morții: luarea-aminte și rugăciunea. De o curățim prin trezvie, ne îmbunătățim; iar de o întinăm prin lipsă de pază, o înrăim.
Fiindcă am spus deci că luarea aminte și rugăciunea sunt de trei feluri, trebuie să înfățișăm însușirea fiecăreia dintre ele, ca acela ce vrea să dobândească viața și să și-o desăvârșească să aleagă din aceste trei feluri, care se deosebesc între ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, ținând din neștiință pe cel mai rău, să fie scos de la ceea ce e mai bun.
Însușirile primului fel de rugăciune sunt acestea: când cineva face această rugăciune, își ridică mâinile și ochii împreună cu mintea la cer, iar mintea alcătuiește înțelesuri dumnezeiești și își închipuie frumuseți cerești, ierarhii de îngeri și corturi de-ale drepților și, simplu vorbind, toate câte le-a auzit din Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte; el își stârnește astfel sufletul la dragostea dumnezeiască privind la cer, ba uneori vărsând și lacrimi din ochi. Făcând așa, se umflă dulce în inimă și se mândrește, și socotește că ceea ce i se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Drept aceea, se roagă să petreacă pururea într-o astfel de îndeletnicire.
Dar acestea sunt semne ale amăgirii. Căci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca acesta chiar de se dedă unei vieți de cea mai deplină liniște e cu neputință să nu-și iasă din minți. Iar dacă nu cade într-o astfel de patimă, totuși nu poate ajunge la dobândirea virtuților și la nepătimire. Prin acest fel de luare-aminte s-au amăgit cei ce văd lumini în chip simțit și miros de bune miresme, și aud glasuri și alte multe de acestea. Unii dintre ei au căzut cu totul în stăpânirea dracilor, fiind purtați din loc în loc și din țară în țară. Alții, necunoscând pe cel ce se preface în înger al luminii și de aceea primindu-l, au fost amăgiți de el și au rămas neîndreptați până la sfârșit, neprimind nici un sfat de la oameni.
Adeseori, s-au stabilit patru forme fundamentale ale rugăciunii, pornind de la analiza celor patru termeni menționați de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Timotei: „Cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri” (I Timotei II, 1).
Caracterul antropologic al spiritualității răsăritene justifică diviziunea propusă de Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815–1891) drept cea mai adecvată pentru a clasa diferitele trepte ce corespund structurii compuse a ființei omenești. Formularea propusă indică elementul predominant. Rugăciunea corporală sau vocală, rugăciunea mentală, rugăciunea minții și a inimii sau numai a inimii, a simțirii, rugăciunea spirituală sau contemplația. Aspectul voluntar pare să lipsească din această schemă. Totuși, Sfântul Teofan cunoaște și explică bine rolul voinței în rugăciune, atunci când vorbește de o „rugăciune ostenitoare”. El știe că termenul de „rugăciune mentală” se poate aplica și celor trei trepte ce urmează rugăciunii vocale. Fără îndoială, ar trebui adăugată distincția între rugăciunea privată și cea comunitară. Această ultimă diviziune nu cadrează cu schema progresului duhovnicesc potrivit dinamismului „trihotomiei” umane.
Potrivit Catehismului ortodox, după cuprins sau conținut, rugăciunea este de trei feluri: rugăciunea de preamărire a lui Dumnezeu; rugăciunea de mulțumire și rugăciune de cerere, tot ceea ce este după voia Sa: „Pre Tine Te lăudăm; pre Tine Te binecuvântăm; Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeul nostru”, potrivit Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur.
1. Rugăciunea de preamărire sau de laudă. Prin acest fel de rugăciune se manifestă revărsarea iubirii și a admirației creștinului față de Dumnezeu pentru desăvârșirea Sa. Răpit de frumusețea desăvârșirii divine, sufletul înalță imne de preamărire a acestei desăvârșiri. Rugăciunea aceasta este cea mai deplină, pentru că ea este o dăruire pură a sufletului către Dumnezeu pentru Dumnezeu și unește deplin pe credincios cu Dumnezeu. Este rugăciunea veșniciei. E cântarea îngerilor și a drepților din ceruri; e cântarea întregii creaturi. Căci toată suflarea laudă pe Domnul: creatura prin ordinea ei, credincioșii, în mod conștient și voluntar. Și toată viața credinciosului trebuie să fie un imn de preamărire a lui Dumnezeu.
Prin rugăciunea de laudă, binecuvântăm și lăudăm pe Dumnezeu pentru mărirea Sa cea nemăsurată și pentru veșnica Sa slavă, după cum zice Psalmistul: „În toate zilele bine Te voi cuvânta și voi lauda numele Tău în veac și în veacul veacului. Mare este Domnul și lăudat foarte și măreția Lui nu are sfârșit” (Psalmul CXLIV, 2). Excursionistul se minunează și laudă locurile încântătoare pe care le întâlnește în calea sa, dar câtă diferență este între frumusețea lumii văzute de strălucirea lui Dumnezeu! Îngerii, privind nemijlocit nesfârșita slavă divină, Îl laudă și Îl binecuvântează cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt!” (Isaia VI, 3), așa precum au cântat laude lui Iisus Pruncul de curând născut la Betleem (Luca II, 14). Îngerii privesc la Dumnezeu „față către față”, cuprinși de uimire, iar rugăciunile lor se prefac într-o neîncetată cântare de laudă. A cânta laude lui Dumnezeu este îndeletnicirea locuitorilor cerului (Apocalipsa IV, 8–11); dar și noi pe pământ, cunoscând slava lui Dumnezeu, din cele zidite și din Revelație, suntem datori mai întâi să lăudăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre. Drept aceea, Biserica laudă necontenit pe Dumnezeu. Cântările ei: Trisaghionul…, Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…, Doxologiile mare și mică…, Pre Tine Te lăudăm…, precum și alte Doxologii slujite în diferite împrejurări sunt pline de laude aduse lui Dumnezeu. Tot cântare de laudă este și cântarea Maicii Domnului: „Mărește suflete al meu pre Domnul…” (Luca I, 46).
2. Rugăciunea de mulțumire. Acest gen de rugăciune exprimă recunoștința credinciosului pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Se zice „pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu”, pentru că adevăratul creștin nu-I mulțumește lui Dumnezeu numai pentru binefacerile spirituale sau materiale pe care le revarsă peste viața lui, ci și pentru suferințele și nenorocirile ce vin peste el, convins fiind că mâna Tatălui și când bate cuprinde tot un dar al iubirii și înțelepciunii Sale nemărginite. Nu-i nevoie să pricepi toate întâmplările din viața ta; e destul să crezi că Tatăl priveghează peste această viață, ca să-I mulțumești Lui pentru toate, precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe creștinii din Efes: „Mulțumesc pururea pentru toate lui Dumnezeu-Tatăl în numele Domnului nostru Iisus Hristos” (Efeseni V, 20). Și nu numai pentru cele ce ne privesc pe noi, ci și pentru cele ce privesc Biserica și pe alți credincioși. Și cum purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne învăluie din toate părțile și necontenit, mulțumirea trebuie să se înalțe mereu spre Dumnezeu din toate inimile.
Rugăciunea de mulțumire este aceea prin care arătăm că ne aducem aminte cu mulțumire și cu dragoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Că Dumnezeu ne cere să-I fim mulțumitori pentru toate bunătățile, se vede din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugați, întru toate mulțumiți; căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus spre voi” (I Tesaloniceni V, 18). Rugăciunea lui Noe, la ieșirea din corabie, a fost de mulțumire (Facerea VIII, 19); asemenea și a poporului Israel, la ieșirea din Egipt (Ieșirea XV, 1–21). Dumnezeu însă de multe ori face să înceteze bunătățile Sale, pentru cei ce nu știu să le prețuiască și nu-I mulțumesc niciodată. Din pricina aceasta, în loc de bunătăți, vin asupra lor necazuri.
3. Rugăciunea de cerere. Când cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie pentru viața noastră este rugăciune de cerere, sau aceea prin care Îl rugăm: „Să ierte păcatele noastre, așa încât să ne izbăvească și de pedeapsă și să reverse asupra noastră și harul Său cel sfânt asupra sufletului și asupra trupului”. Însuși Dumnezeu voiește să-I cerem tot ce ne trebuie; că fără de rugăminte, El nu dă nimic (Iacov IV, 2). Dumnezeu vrea să-L rugăm cu stăruință; vrea nu numai să-L rugăm, ci chiar să-L silim, spune Sfântul Grigorie Dialogul. Negreșit, Dumnezeu știe toate nevoile noastre (Matei VI, 32) și ar putea să ni le împlinească fără cerere din partea noastră; dar El voiește să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătățile Sale ca pe niște lucruri cu care El ne-ar fi dator; ci ca pe niște binefaceri, pentru care să-I fim mulțumitori din inimă, cu umilință și dragoste. Rugăciunea Mântuitorului din Grădina Ghetsimani și de pe Cruce; a Sfântului Arhidiacon și Mucenic Ștefan, în clipa în care era ucis cu pietre (Faptele Apostolilor VII, 59); a creștinilor care se rugau pentru eliberarea Sfântului Apostol Petru din temniță (Faptele Apostolilor XII, 5), a Sfinților Apostoli în corabia învăluită de furtună (Matei VIII, 25) și altele asemenea sunt rugăciuni pilduitoare de cerere.
Rugăciunea de cerere este prezentarea dorințelor noastre lui Dumnezeu, cu încredințarea că El, dacă sunt după voia Sa, le împlinește. Ea izvorăște în mod firesc din inima fiului către Tatăl său. Care fiu, ce-și iubește tatăl, nu se va îndrepta plin de încredere și în toate împrejurările vieții spre tatăl său, ca să-i ceară ajutor? E drept că, Dumnezeu știe de ce avem trebuință și ni le dă fără să le cerem. Totuși, El vrea ca noi să-L rugăm pentru bunurile Sale, ca astfel să fim conștienți de dependența noastră față de El, să ne înălțăm gândul la El, să arătăm încredere fiască în El. Rugăciunea de cerere nu e necesară ca Dumnezeu să ia cunoștință de nevoile noastre, ci ca noi să ne dăm seama că toată existența noastră depinde de Dumnezeu. Ea e condiția ce trebuie s-o îndeplinească credinciosul, pentru ca Dumnezeu să-Și reverse harurile Sale peste viața lui. De aceea, Mântuitorul recomandă: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide; căci dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu atât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la El” (Matei VII, 7–11). Aceasta însă nu înseamnă că rugătorul silește pe Dumnezeu să-i împlinească dorința. Rostul rugăciunii de cerere este nu de a impune lui Dumnezeu voia noastră, ci de a ne identifica noi cu voia lui Dumnezeu: „Nu voia mea ci voia Ta” (Matei XXVI, 39), aceasta este calea și ținta rugăciunii de cerere.
Altfel, cerem și nu știm ce cerem. Rugăciunea de cerere trebuie făcută cu umilință, în spiritul acesta de dăruire lui Dumnezeu. Totuși, ea trebuie să fie plină de încredere și de stăruință. Căci Dumnezeu ne dă tot ceea ce este spre mântuirea noastră. Rugăciunea însă trebuie să se refere în primul rând la bunurile spirituale, iar la cele materiale numai întru cât acestea folosesc mântuirii. În „Rugăciunea domnească”, toate cererile sunt spirituale; numai una se referă și la „pâinea noastră spre ființă”, drept condiția strict necesară a vieții omenești. Fie că ni se împlinește cererea, fie că nu ni se împlinește, prin faptul că ne rugăm, că suntem în relație cu Dumnezeu, sufletul nostru se înviorează, dobândind astfel puteri noi.
Fie că ni se împlinește cererea, fie că nu ni se împlinește, prin faptul că ne rugăm, că suntem în relație cu Dumnezeu, sufletul nostru se înviorează, dobândind astfel puteri noi.
8. Pentru a rămâne în duhul Părinților, este nevoie, în mod cert, de îndrumare. Vorbiți-ne, vă rugăm, despre rolul duhovnicului în orientarea noastră pe calea rugăciunii…
Importanța duhovnicilor în activitatea de povățuire a credincioșilor cu privire la rugăciunea corectă este esențială.
Viața duhovnicească înseamnă a trăi în Duhul Sfânt, adică a avea dreapta credință și fapte bune. Părintele duhovnic împlinește ascultarea sa rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea și călăuzirea noastră pentru a ne ajuta să ne curățim, să ne iluminăm, să ne desăvârșim duhovnicește. Adică să ne împlinim în Hristos și să trăim în El, să ajungem cu El de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, la mântuire, pe care unii o gustă când merg la biserică, sau când se roagă, sau de care au auzit din cărțile sfinte pe care le-au citit.
Există multe învățături ale Sfinților Părinți unde este elogiată relația dintre părintele și fiul duhovnicesc, foarte multe cuvinte luminoase despre ceea ce este un duhovnic.
Din Sfânta Scriptură, aduc un singur argument despre cum vede Dumnezeu pe duhovnic. Noi îl vedem ca pe un om, așa ni se înfățișează nouă, având mâini, picioare, ochi și urechi. Dar cum gândește Dumnezeu despre acest părinte al nostru? Cum îl numește El? În Vechiul Testament, Dumnezeu spune lui Israel: „Îngerul Meu, povățuitorul tău” (Ieșirea XXIII, 23). Dumnezeu îl numește pe părintele îndrumător „Îngerul meu”. De asemenea, în cartea Apocalipsei, Dumnezeu trimite cuvânt episcopilor din mai multe locuri: Sardes, Filadelfia, Laodiceea, Efes, Pergam etc., și de fiecare dată se adresează astfel: „Scrie îngerului Bisericii din Efes”, sau „Scrie îngerului Bisericii din Tiatira”. Aici, trimiterea mesajului nu este către vreun înger al Bisericii din respectivele cetăți sau din Împărăția cerurilor, ci la episcopii din aceste diferite locuri.
Pe clericii Bisericii, Dumnezeu îi numește îngeri. Ce este un înger? Este un vestitor, un povățuitor, un călăuzitor. Această chemare o are și părintele duhovnicesc. El este îngerul păzitor, povățuitor, sau de multe ori mustrător al fiilor săi duhovnicești. Și este bine să avem înscrisă în inima noastră această imagine, acest cuvânt al lui Dumnezeu.
Ca povățuitor, el îndrumă în diferitele împrejurări ale vieții, pe fiii săi, care merg la el cu tot felul de întrebări, de la cele mai simple până la cele mai complicate, de la problemele zilnice până la alegerile de viață: ce fac cu viața mea, ce drum să aleg, mă căsătoresc, nu mă căsătoresc, ce profesie îmi aleg, ce facultate să urmez? Toate aceste alegeri, trebuie discutate cu acest înger al nostru, pus de Dumnezeu și pe care trebuie să-l ascultăm, să-l iubim, să ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să-i dea cuvântul vieții și discernământ în a ne povățui pe calea cea dreaptă, cale care este Însuși Hristos.
Și dacă noi, în calitate de ucenici, ne ducem la el cu rugăciune, Dumnezeu mai împlinește prin acest părinte al nostru încă un rol duhovnicesc, cel de prooroc. Cu toții vrem să știm multe lucruri. Dacă mergem cu rugăciune la duhovnic, Dumnezeu pune pe buzele, în mintea și inima lui cuvântul vieții, ce să alegem. Și vedem acest dar împlinindu-se în viața noastră. Nu-l vedem imediat. Poate ne ducem la duhovnic cu o întrebare și nu acceptăm, nu primim întru totul acel cuvânt pe care ni-l spune. Totuși, plecându-ne legii ascultării, îl împlinim și după un timp vedem că Dumnezeu a pus pe buzele părintelui nostru cuvântul vieții, cuvânt proorocesc. Atunci vedem în modul cel mai practic cu putință această lucrare, acest dar al lui Dumnezeu făcut duhovnicului.
Părintele duhovnic are multe atribuții. În primul rând, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii săi, apoi are rolul de pedagog, de medic duhovnicesc, de judecător, de povățuitor, de părinte. Fiecare are sufletul rănit de iubire și caută această iubire, pentru că sunt după chipul lui Dumnezeu, Care este Iubire. Fiecare este după chipul acestei iubiri și nu se poate împlini decât în această iubire infinită, care se cheamă Dumnezeu. Cred că cel mai neplăcut este atunci când duhovnicul își exercită rolul de pedagog sau de judecător al atitudinilor fiilor duhovnicești. Atunci el este nevoit să mustre pentru păcatele și neatențiile lor, lucru de care, dacă inima nu este destul de deschisă spre a primi mustrarea, se rănește și ridică în inimi multe gânduri potrivnice.
Sigur, duhovnicul are și cuvinte de mustrare, dar și cuvinte de îmbărbătare. „Toiagul tău și varga ta, acestea m-au mângâiat” (Psalmul XXII, 5), spune proorocul David. Toiagul și varga duhovnicului reprezintă cuvântul aspru care trezește din amorțire, pentru că ucenicul, de multe ori conștient, greșește în diferite chipuri.
Viața duhovnicească înseamnă: o înălțime ne-ajunsă de iubire, o adâncime nepătrunsă de smerenie, unite între ele cu un foc nestins de rugăciune. Această treime de virtuți: iubirea, smerenia și rugăciunea nu trebuie despărțită niciodată. În jurul lor gravitează celelalte virtuți, ca instrumente necesare spre a ne uni cu Dumnezeu. Fără duhovnic, nu putem însă ajunge să le trăim cu adevărat.
Astfel, părintele duhovnic își îndeplinește rolul de judecător și medic. Ca judecător, el trebuie să știe Legea lui Dumnezeu după care să-și călăuzească ucenicul. Ca medic, desigur are nevoie să cunoască anatomia omului, dar nu atât aceea a trupului, cât cea a duhului, pentru a ști să pună medicamentul potrivit la rana respectivă, la partea rațională, la partea poftitoare.
În calitate de povățuitor, duhovnicul trebuie să știe calea, iar calea nu este alta decât Hristos, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan XIV, 6). El conduce pe fiul duhovnicesc ținându-l de mână, când este prunc, iar alteori dându-i drumul, ca să facă el câțiva pași pentru a experimenta personal viața, iar când cade, să se întoarcă grăbit la părintele pentru a-i mărturisi căderile și întinările pentru a primi curățirea.
În calitate de povățuitor, duhovnicul trebuie să știe calea, iar calea nu este alta decât Hristos.
Părintele duhovnic împlinește multe laturi duhovnicești. Această ascultare de duhovnic exprimă o taină adâncă, ascunsă în Dumnezeu, este chipul în care Dumnezeu ni Se prezintă în modul cel mai pragmatic zi de zi.
O privire succintă peste dumnezeiasca Scriptură ne lămurește că Mântuitorul Hristos a instituit Sfânta Taină a Spovedaniei prin faptul că El Însuși a săvârșit-o întâi în timpul activității Sale pământești asupra multor oameni care își arătau credința în El, cerându-I ajutorul, mărturisindu-și păcatele, primind apoi de la Duhovnicul desăvârșit dezlegarea lor, odată cu îndemnul de îndreptare a vieții.
Avem mare nevoie de duhovnic căci prin el Îl găsim pe Hristos. Nu există niciun moment când cineva, în orice stare s-ar găsi, să se poată lipsi de un povățuitor duhovnicesc, deoarece cartea sfântă glăsuiește: „Cei care n-au cârmuitor cad ca frunzele” (Pilde XI, 14).
Întrebarea se pune: Cum trebuie procedat pentru alegerea unui duhovnic potrivit?
Se procedează la fel cum faci când mergi la medic: întrebi care dintre ei este mai bun. Învață el după legea lui Dumnezeu? Este un bun pedagog? Este un bun medic sufletesc? Îmi poate tămădui rănile mele? Sfaturile lui sunt sănătoase? Cunoaște tainele inimii omului, ca să pună exact medicamentul potrivit și pe inima mea? Navighează bine între asprime și pogorământ? Toate acestea le aflăm prin rugăciune, prin citire și prin sfat duhovnicesc. Așa se procedează și în cazul alegerii duhovnicului. Întrebi, te sfătuiești, vizitezi mai mulți părinți, afli părerile altor creștini care merg la părintele respectiv, și așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin multă rugăciune și cu sfat, ajungi la acest părinte pe care trebuie să îl vezi ca pe îngerul tău păzitor.
9. Așezați „pe cale”, devenim conștienți de nemărginita iubire a lui Dumnezeu față de noi și, în chip cu totul firesc, simțim nevoia de a ne manifesta recunoștința. Ce importanță au în creșterea noastră duhovnicească rugăciunile de mulțumire?
În creșterea duhovnicească a creștinului, rugăciunile de mulțumire au o importanță primordială, așa cum dovedește Sfânta Scriptură. Despre Abel, se relatează că primise de la Dumnezeu turme de vite, din care aducea jertfă de mulțumire, iar „Dumnezeu a căutat spre Abel și spre darurile lui” (Facerea IV, 4), adică le-a primit cu bucurie. De asemenea, după încetarea potopului, Noe, drept mulțumire că a fost izbăvit de la înec, a adus lui Dumnezeu jertfă din toate animalele curate salvate în corabie. Și zice Scriptura: „Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; și a luat din animalele cele curate și din toate păsările cele curate și le-a adus ardere de tot pe jertfelnic. Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” (Facerea VIII, 21), „Și a binecuvântat Dumnezeu pe Noe și pe fiii lui și le-a zis: Nașteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți!” (Facerea IX, 1).
Însuși Mântuitorul Hristos mulțumește Tatălui Său prin rugăciune. După învierea lui Lazăr din morți, „Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat” (Ioan XI, 41).
Sfântul Apostol Pavel ne arată că mulțumirea este primul și cel mai important răspuns al creștinului față de harul lui Dumnezeu revărsat asupra lui: „Mulțumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus”, le spune el creștinilor din Corint (I Corinteni I, 4). Deci, răspunsul omului la lucrarea harului dumnezeiesc este mulțumirea sau euharistia, cum este numită în limba Sfintei Scripturi.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic altceva nu cere de la om Dumnezeul universului, după nenumăratele și nespusele Lui binefaceri, decât sufletul recunoscător, care să știe să-I mulțumească pentru binefacerile primite”. Prin mulțumirea adusă lui Dumnezeu, creștinul se îmbogățește duhovnicește în relația sa cu El, Care este Dăruitorul vieții veșnice (II Corinteni IX, 11).
Adresată lui Dumnezeu Tatăl, Izvorul tuturor darurilor, mulțumirea Bisericii este oferită prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, „căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16). Din acest motiv, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni III, 17).
Așadar, nu Dumnezeu are nevoie de mulțumirea noastră, ci noi avem nevoie ca să mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor, prin cuvânt și fapte de binefacere, pentru a ne îmbogăți duhovnicește și a crește în comuniune de iubire smerită și sfântă. Iar dacă nu mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor, întrerupem sau slăbim comunicarea și comuniunea noastră cu Dumnezeu și cu semenii, sărăcim duhovnicește, ne închidem în auto-suficiență egoistă și posesivă, pierzând bucuria sufletului bun, recunoscător și darnic.
…noi avem nevoie ca să mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor, prin cuvânt și fapte de binefacere, pentru a ne îmbogăți duhovnicește și a crește în comuniune de iubire smerită și sfântă.
Când omul nu mulțumește pentru binefacerile primite, el decade spiritual și se dezumanizează. Nerecunoștința dezumanizează pe om și îl înstrăinează de semeni, însă recunoștința ridică pe om în demnitate și îl îmbogățește spiritual. De aceea, Apostolul Pavel ne poruncește: „Pentru toate mulțumiți, totdeauna mulțumiți, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos spre voi” (I Tesaloniceni V, 18).
Necontenit Dumnezeu Își revarsă bunătatea Sa peste noi, necontenit ne cheamă, ne îndeamnă, ne dăruiește tot binele și fără de El nu putem face nimic; de aceea și recunoștința noastră față de El trebuie să fie, cum spune Apostolul: totdeauna și pentru toate. De aceea și Marele Vasile ne îndeamnă ca toată rugăciunea noastră să o începem întâi cu lauda, cu mulțumirea, cu recunoștința și pe urmă cu cererea.
Lui Dumnezeu Îi place și răsplătește recunoștința. Recunoștința, însă, este de mare folos pentru cel ce o arată. Mai întâi el împlinește o datorie, datoria de a mulțumi pentru binele primit. Dumnezeu nu are trebuință de mulțumirea și recunoștința noastră. Dumnezeu le-a făcut pe toate și toate sunt ale Lui, pentru ce ar mai avea El nevoie de ceva din partea noastră? Nu are nevoie, dar prin ele, noi ne arătăm buna așezare a sufletului nostru și pe aceasta o voiește Dumnezeu. De aceea, primește cu dragoste și răsplătește recunoștința ce I Se aduce.