Părinte Stareț, se cuvine întâi să vă mulțumim pentru bucuria de a oferi credincioșilor din Arhiepiscopia Râmnicului cuvânt de binecuvântare, cuvânt de învățătură mult folositor pentru mântuire.
i. Ne împărtășim din nenumărate daruri, unele primite direct de la Preamilostivul Dumnezeu, altele prin lucrarea semenilor. Din păcate, omul contemporan cere ajutorul lui Dumnezeu doar atunci când este în necaz și în suferințe, uitând de binefacerile primite, după ce a scăpat de suferință. Vorbiți-ne, vă rugăm, despre importanța gestului și a rugăciunii de mulțumire!
Iubite Părinte Dionisie, în primul rând mă bucur că ești aici împreună cu noi, iar apoi, vreau să-ți spun că îmi amintești un lucru cutremurător prin această întrebare pe care mi-ai adresat-o: odată, când m-am dus până la Sfântul Părinte Efrem Katunakiotul, mi-a spus următorul lucru: „am mers odată să slujesc Sfânta Liturghie la Chilia Sfântului Gheronda Iosif Isihastul și m-am dus să-i pun metanie lui Gheronda – era în strana lui – ca să iau vremea pentru Sfânta Liturghie. Și îmi spune Gheronda la ureche: «Părinte, sunt foarte bucuros!» Și îl întreb: «De ce, Gheronda?» «Mi-a descoperit Harul cheia tainelor lui Dumnezeu!» Și mi-am zis în sinea mea: «Slavă lui Dumnezeu!» – căci nu aveam vreme atunci să continui discuția cu Gheronda – și m-am dus să iau vremea, ca să mă pregătesc să încep Sfânta Liturghie. După aceea, nu știu cum s-a făcut că nu l-am mai întrebat pe Gheronda să-mi explice care este cheia tainelor lui Dumnezeu. Am uitat, din păcate, să-l întreb și astfel nu mi-a mai spus care este această cheie a tainelor… Și după ce Sfântul Gheronda Iosif a trecut la Domnul, mi-am adus aminte și mi-am zis: «Ce prost sunt! Să nu-l întreb eu să-mi explice – că din moment ce el singur mi-a zis treaba asta, cu siguranță că avea și dispoziția, dacă îl întrebam, să îmi și explice care este cheia tainelor». Dar, din păcate, Gheronda a trecut la Domnul, iar eu am uitat și nu l-am întrebat… Și după asta, am făcut rugăciune fierbinte către Gheronda Iosif: «Gheronda, am uitat să te întreb atunci, dar te rog să-mi spui acum, după adormirea ta!» Și rugam harul să îmi descopere ce era acel lucru despre care îmi spusese Sfântul Gheronda Iosif”. Și, după câteva zile de multă rugăciune, harul i-a descoperit: „cheia tainelor, despre care ți-a spus atunci Gheronda tău, Sfântul Iosif Isihastul, este mulțumirea cea către Dumnezeu”. De aceea, mulțumirea și recunoștința sunt mare lucru! Pentru că de multe ori noi toți cerem anumite lucruri și de-îndată ce le obținem, de-îndată ce ne „aranjăm” uităm să mai mulțumim. Iar Domnul, vedeți, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, în Noul Testament a făcut referire la aceasta, atunci, cu cei zece leproși, când a zis: „Oare nu toți cei zece s-au curățit? Dar ceilalți nouă unde sunt?” (vezi Luca XVII, 17). Deci a atins tema recunoștinței Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat! Așadar, mulțumirea este mare lucru. De aceea, vedeți, și noi la slujbă spunem acest lucru minunat: „Îți mulțumim Ție, Doamne, pentru slava Ta cea mare”. Mare lucru e să-I mulțumim lui Dumnezeu, mare lucru să Îl slăvim pe Dumnezeu…, de aceea Părintele Tihon, Gheronda Tihon, Starețul Sfântului Paisie Aghioritul – care și el este un sfânt, după părerea mea –, este cel care spunea așa: „«Doamne, miluiește!» – 100 de drahme, «Mulțumescu-Ți Ție, Doamne!» și «Slavă Ție, Dumnezeule!» – 1000 de drahme!” Așadar, binecuvântat este omul acela care Îi mulțumește neîncetat lui Dumnezeu.
ii. Constatăm, de multe ori, că deși la început arătăm mulțumire, nu reușim să rămânem constanți. Cum putem rămâne statornici în această stare?
Vom rămâne statornici în această stare de mulțumire dacă Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască dor neîncetat de Dumnezeu, dorire neîncetată a lui Dumnezeu. Dorul neîncetat de Dumnezeu naște în suflet dispoziția de rugăciune și dispoziția de mulțumire către Dumnezeu, care trebuie să fie permanentă în inima noastră. De aceea și Gheronda nostru, Gheronda Iosif Vatopedinul zicea neîncetat: „Slavă Ție, Hristoase, Împărate!” și „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Spunea asta neîncetat, cu toată ființa lui, din toată inima lui. Și îmi amintesc și de Sfântul Paisie Aghioritul – pe care îl vizitam adeseori, mai ales când eram cu obștea noastră, obștea lui Gheronda Iosif, în Mănăstirea Cutlumuș, unde am stat un an și jumătate, vreme în care mergeam regulat și îl vizitam pe Sfântul Paisie –, care zicea neîncetat, din toată inima lui, cu toată ființa lui: „Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!” Și ce mult îmi plăcea să îl aud, ce mult îmi plăcea să aud acest „Slavă Ție, Dumnezeule!”, care nu era o simplă adresare către Dumnezeu, o simplă rugăciune doxologică, ci era ceva ce izvora din adâncul inimii sale. De aceea, dorul de Dumnezeu, dorirea neîncetată a lui Dumnezeu naște în suflet dispoziția neîncetată de mulțumire și de doxologie către Dumnezeu.
Dorul neîncetat de Dumnezeu naște în suflet dispoziția de rugăciune și dispoziția de mulțumire către Dumnezeu, care trebuie să fie permanentă în inima noastră.
iii. Mulțumirea, recunoștința, sădesc în sufletele oamenilor daruri alese. Vorbiți-ne despre acestea, vă rugăm!
Primul dar pe care îl primește omul care are această dispoziție mulțumitoare către Dumnezeu este simțirea harului. Și trebuie să știm că Sfinții Părinți spun că un mare și permanent și de căpătâi dar pe care îl primim de la Dumnezeu ca urmare a luptei noastre duhovnicești este simțirea harului. Căci ce au spus Sfinții? Sfinții Părinți ne-au spus că omul care este corect încadrat duhovnicește în Biserică trebuie negreșit să facă experiența harului într-un mod ontologic. Și îmi amintesc iarăși de Sfântul Paisie care îmi spunea: „Cât de mult greșesc anumiți predicatori și duhovnici care le spun oamenilor: «Să venim în Biserică, să păzim poruncile lui Dumnezeu, ca să mergem în Rai!» Este greșit! Noi nu avem un mod de gândire și de abordare musulman, dar ce? Noi nu ne luptăm duhovnicește ca să mergem în Rai, ci ducem lupta duhovnicească ca să gustăm încă de aici Raiul!” Deci, cum spuneam – simțirea harului! De aceea și fericitul întru adormire Gheronda nostru Iosif Vatopedinul, a cărui viață este tradusă acum de maicile de la Mănăstirea Diaconești – și cred că poporul român mult se va folosi duhovnicește când va face cunoștință cu noi Stareți virtuoși și sfinți, contemporani –, totdeauna ne spunea că obiectivul omului duhovnicesc este experiența simțirii dumnezeiești (experiența simțirii lui Dumnezeu, n.trad.).
„Noi nu ne luptăm duhovnicește ca să mergem în Rai, ci ducem lupta duhovnicească ca să gustăm încă de aici Raiul!”
iv. În același timp, nerecunoștința aproapelui față de noi poate constitui motiv de suferință, de cădere chiar, atunci când așteptăm mulțumirea celuilalt. Cum se poate feri de această cădere omul contemporan dornic de a avea o imagine impecabilă, obișnuit cu tot mai multe aprecieri, în special în social media (facebook, Instagram, whatsapp)?
În esență, Părinte Dionisie, prin faptul că dorim recunoștință din partea celorlalți, poate că nu ne dăm seama, dar în esență slujim patimii de a fi plăcuți (pe placul) oamenilor. Sfinții Părinți ne-au dat un duh, ne-au transmis o conștiință duhovnicească. Și care este această conștiință duhovnicească? A iubi fără a aștepta absolut nimic în schimb! Dacă cineva ar fi așteptat ceva din partea aproapelui iubit, în schimbul acestei dragoste, ce-i răspundeau Părinții? „Primești cele bune ale tale în viața ta” (vezi Luca XVI, 25). Sfinții Părinți nu-și doreau niciodată răsplătiri. „Dacă cineva vrea să răsplătească dragostea, pentru că așa îi dictează conștiința, să o răsplătească! Însă noi, noi nu vrem, nu așteptăm răsplătiri!” De ce? Pentru că Părinții aveau doar o singură „problemă”, și anume: dacă ei iubesc, nu dacă sunt iubiți. Nu doreau, nu căutau asta (să fie iubiți, n.trad.). De ce? Nu pentru că desconsiderau dragostea semenilor și a fraților lor, ci pentru că primind dragostea lui Dumnezeu – iar dragostea lui Dumnezeu reprezintă plenitudinea dragostei – nu-și mai doreau, nu mai căutau dragostea omenească. De ce? Pentru că Părinții își doreau mângâierea dumnezeiască. Și, așa cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul, „un suflet care gustă” – și subliniez „gustă”, căci are importanță lucrul acesta – „mângâierea dumnezeiască, nu (mai) are nevoie de mângâierea omenească”. De aceea Sfinții Părinți ne sfătuiesc și ne învață – și mai ales pe noi, monahii – să căutăm și să aflăm mângâierea dumnezeiască. Dragul meu, Părinte Dionisie, oamenii – dacă așteptăm de la oameni (mângâierea, n.trad.) – ne vor răni foarte mult, ne vor dezamăgi… De ce? Pentru că e (vorba de) nedesăvârșirea omenească… Și, așa cum spunea Sfântul Teodor Studitul – căci ne aflăm într-o mănăstire –, nu există vreodată pe lumea asta o chinovie (o obște monahală, n.trad.) desăvârșită. De ce? Pentru că membrii chinoviei au venit într-adevăr să ajungă din păcătoși drepți și au fost trași spre aceasta (vezi Ioan VI, 44) de harul lui Hristos. Însă, până să ajungă drepți, vor avea căderi, vor avea dispoziții sufletești schimbătoare, vor avea alunecări, vor săvârși călcări de poruncă, vor face păcate… De aceea, Sfinții noștri îl iubeau pe fratele lor așa cum este el! Îl primeau în inima lor așa cum este el, nu așa cum ar vrea ei să fie! De ce? Pentru că acest om – chiar și păcătos, chiar și depărtat de la calea cea dreaptă, chiar și călcător de poruncă, chiar și, chiar și, chiar și… – este omul acela pentru care Hristos a murit și a înviat.
v. Mulți dintre părinții cu viață sfântă, deși căutați de mulțime de oameni, au preferat discreția, lucru neobișnuit, cum spuneam înainte. Deși mulți spun astăzi că părinții ar trebui să iasă din starea smerită spre a fi populari, cunoscuți, de a fi activi pe rețelele de socializare, cum este apreciată această discreție duhovnicească?
Acum îmi amintești iarăși – aceste întrebări ale tale îmi amintesc – de niște întâmplări din împreună-petrecerea mea cu sfinții aceștia aghioriți contemporani… M-am dus odată la Sfântul Paisie și era așa, fără chef… Era fără chef și îi spun: „Gheronda, vă văd așa, parcă ați fi trist…” A dat așa din cap… „Ah” – îmi spune –, „copilul meu, cel mai mare vrăjmaș al meu este numele meu!” Avea o așa de mare problemă cu faptul că era cunoscut, încât nu putea suferi lucrul acesta și se întrista… Și îmi zice: „Știi ce cruce este pentru mine să spun să fie puse indicatoare «către Gheronda Paisie»?…” – dacă îți amintești că erau astfel de indicatoare puse acolo pe cărare. „Și de ce crezi că am făcut asta? Pentru că veneau pelerinii și nu știau drumul și-i deranjau la amiază, când se odihneau, pe diverși Părinți vecini, care au început să vocifereze, să cârtească și să aibe plângeri împotriva mea, că din cauza mea sunt ei deranjați, din cauză că vreau eu să fiu cunoscut, pe când eu nu caut și nu-mi doresc asta!… Da' ce să fac?… Fac răbdare… Chilia mea a devenit cafenea” – îmi spune –, „dar eu sunt un isihast! De aceea, chiar Sfinții Apostoli de ar veni acum să îmi spună: «mergi la obște!», o să le pun metanie, dar nu o să îi ascult”. Și m-a impresionat cum Dumnezeu, Bunul Dumnezeu, din dragoste pentru membrii Bisericii, pentru care El a murit și a înviat, de multe ori taie voia oamenilor duhovnicești care își doresc isihia, liniștirea în rugăciune, singurătatea, nearătarea… Și asta am observat-o și la Sfântul Gheronda Efrem Katunakiotul – care avea și el același duh de isihie ca și Sfântul Gheronda Paisie. Odată, când m-am dus la el, îmi zice: „cu «binecuvântarea» diavolului și cu «blestemul» lui Hristos am dobândit faimă”. Și mi-am adus aminte imediat de ceea ce îmi spusese cu mult timp înainte Sfântul Gheronda Paisie. Și am slăvit pe Dumnezeu că Sfinții Părinți au același duh – acel „consensus patrum”, cum spunem noi în Teologie. Pentru că Sfinții Părinți, Părinte Dionisie, nu sunt ei mântuitori ai Bisericii, ci sunt niște smeriți slujitori care vor să ajute lumea întreagă, poporul, omenirea. Și care este principalul ajutor pe care îl oferă lumii Părinții? Rugăciunea lor! De aceea și Sfântul Siluan Athonitul ce spunea? – după cum ne prezintă viața sa Sfântul Sofronie Athonitul (de la Essex, n.trad.), care a fost și el de curând canonizat. Spunea că adevăratul monah este cel care se roagă cu durere pentru întreaga lume. Așadar, Părinții nu erau indiferenți față de lume în această ascundere a virtuților lor. Dar Părinții, mai mult decât dobândirea virtuților considerau a fi o lucrare mai anevoioasă ascunderea virtuților. De aceea, totdeauna își doreau nearătarea. Însă câteodată, Bunul nostru Părinte, Hristos, face cunoscuți lumii anumiți Părinți – fără însă ca aceștia să își dorească acest lucru, fără ca ei să urmărească asta –, dar pentru ei lucrul acesta, care se face cu ei de către pronia divină, reprezintă o încercare (o cruce) deosebită, însă fac răbdare, suspină, plâng și se străduiesc, atât cât ține de ei, să trăiască întru nearătare, să trăiască o viață ascunsă în Duh. Așadar, acesta este duhul Părinților, și eu mă întristez acum că vorbesc despre aceste lucruri, iar eu, din păcate, am acceptat acum ca să îmi iei acest interviu… Dar fac ascultare de Arhiepiscopul Varsanufie, pe care îl iubim foarte mult.
…câteodată, Bunul nostru Părinte, Hristos, face cunoscuți lumii anumiți Părinți (…), dar pentru ei lucrul acesta, care se face cu ei de către pronia divină, reprezintă o încercare (o cruce) deosebită, însă fac răbdare, suspină, plâng și se străduiesc, atât cât ține de ei, să trăiască întru nearătare, să trăiască o viață ascunsă în Duh.
vi. Deși puțin apreciate, „remediile” propuse de părinți: postirea, privegherea, rugăciunea, depărtarea de mediul nepotrivit mântuirii tale se dovedesc a fi cu mult mai eficiente decât leacurile „ambalate” publicitar. De ce totuși, deși experiența Bisericii oferă nenumărate exemple de tămăduiri, sunt acceptate cu ușurință remedii de multe ori necunoscute, care, pe lângă faptul că se dovedesc ineficiente, sunt și dăunătoare omului?
Din păcate, Părinte Dionisie, ne-am plecat cu toții modernizării, duhului modern. Unde, în ce anume? Ne-am plecat modului rațional, cerebral de a face misiune. În treaba asta, știi cine ne-a rușinat pe toți? Vrednicul de pomenire Gheronda Efrem Filoteitul, din Arizona. S-a dus un omuleț scund, și până la urmă și un neînvățat – căci doar până la a doua clasă de gimnaziu absolvise –, și acolo, în inima Occidentului și a duhului apusean, a reușit să-i rușineze pe misionarii de acolo – care făceau colecte pentru săraci, evenimente filantropice, adunări de fonduri în scopuri caritabile –, căci acest omuleț, dar care era virtuos și sfânt, a făcut acolo, în America și în Canada, un al doilea Sfânt Munte – a fondat nouăsprezece mănăstiri! –, reușind omulețul acesta sfânt să aducă schimbarea dreptei Celui Preaînalt, să schimbe duhul Bisericii Ortodoxe locale, insuflându-i duhul ascetic – care acesta este adevăratul duh al Bisericii Ortodoxe! Și cum a reușit acestea? Urmând cu credință, și nu doar urmând, ci și trăind duhul Sfinților Părinți și oferind semenilor săi cuvântul cel izvorât din experiență. Pentru că noi avem nevoie de misionari care să ofere oamenilor cuvântul cel izvorât din experiență și atunci aceștia îi vor inspira, îi vor însufleți pe oameni. De aceștia avem nevoie astăzi. Pe aceștia trebuie să căutăm să-i aflăm și cu aceștia să avem părtășie, pentru că în acest chip trăim autenticitatea vieții și tradiției ortodoxe.
…noi avem nevoie de misionari care să ofere oamenilor cuvântul cel izvorât din experiență și atunci aceștia îi vor inspira, îi vor însufleți pe oameni.
vii. În vremurile actuale, datorită pandemiei Coronavirus, se vorbește foarte de mult de frică. Sentimentul fricii ține, în mod cert, de temerile fiecăruia dintre noi. De ce trebuie, de fapt, să ne fie frică? Ce este frica?
Astăzi omul se teme ușor, cu toate că vrea să arate că este atotputernic. Eu pot spune că acest virus, ce are forma coroanei – cum spunem și în rugăciune (este vorba despre rugăciunea compusă special pentru această pandemie și care se citește în Sfântul Munte la sfârsitul fiecărei Sfinte Liturghii, n.trad.) –, este cel care a rușinat știința medicală. Vedeți, a trecut atâta vreme de când a apărut acest virus și știința și cercetarea medicală s-au arătat neputincioase în a găsi antidotul, medicamentul necesar pentru a putea fi distrus virusul acesta. Așadar, vine occidentalul, care crede că el pe toate le știe, și rămâne în fața acestei situații un îndatorat (un datornic) și un neputincios în a răspunde acestei nevoi pe care o are o întreagă planetă… De ce ne temem? Cine se teme? Puțin-credinciosul! Cel care nu are credința cea din vedere (credința care se naște în sufletul omului din vederea – trăirea, experierea – lui Dumnezeu în propria viață, n.trad.), ca să poată să se sprijine, să se bazeze pe prezența Atotputernicului Dumnezeu și astfel să meargă înainte – așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește” (vezi Filipeni IV, 13).
viii. Foarte mulți oameni caută ajutor în depășirea fricii la psihologi, la diferiți așa ziși „îndrumători spirituali”, motivând că se află în situații de criză. Cum priviți însă paternitatea duhovnicească în depășirea fricii?
Cine urmează psihologului, copilul meu, acesta trăiește o viață antropocentrică. Cine urmează duhovnicului, acesta trăiește și face experiența unei vieți hristocentrice. Eu cred că prezența duhovnicului și întâlnirea cu duhovnicul în Taina Sfintei Spovedanii aduce harul Duhului Sfânt. Iar ca să se risipească frica și să fie depășită fobia trebuie să fie prezent harul Duhului Sfânt în inima omului. De aceea, cred că vom depăși frica, vom depăși îndoielile, vom depăși anxietățile și neliniștile noastre numai prin prezența atotputernicului har dumnezeiesc în inima noastră.
ix. Am amintit de criză. În limbajul curent întâlnim deseori amintirea acestui cuvânt, fie că este vorba de criză economică, criză alimentară, criză organizațională, criză politică, criză spirituală. Apare sentimentul de a fi în primejdie aproape continuu. Noi trăim, bineînțeles, într-un timp istoric, cu realități concrete (social, economic, politic), dar cum poți scăpa de sentimentul de a fi în criză?
Noi trebuie să căutăm siguranța duhovnicească. Și cum se dobândește această siguranță duhovnicească? Atunci când avem „ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței” (vezi Evrei XII, 2). Astăzi există în lume o stare de nesiguranță, cu toate că societățile de asigurări de viață s-au înmulțit! De ce? Pentru că oamenii trăiesc o viață antropocentrică și nu Îl (mai) trăiesc pe Hristos, nu mai fac experiența lui Hristos în viața lor. Căci când se întregește omul? Doar cu Hristos! De aceea este necesară încadrarea noastră duhovnicească corectă în Biserică și în acest fel vom putea depăși toate problemele și vom trăi, prin credința cea din vedere, într-o siguranță deplină iar scopul nostru va fi să fim bineplăcuți lui Dumnezeu, să trăim și să gustăm harul Său cel dumnezeiesc.
x. Care sunt remediile duhovnicești pentru omul aflat în criză? Oamenii doresc mai mult o stare de confort decât asumarea crucii.
Din păcate, noi, oamenii de astăzi – și este unul dintre semnele vremurilor acest lucru – avem o mare iubire de sine. Și de ce avem iubire de sine? Pentru că nu (mai) avem iubire de Dumnezeu. Pentru că nu mai avem iubire de osteneală. Pentru că nu mai avem asceză. Caracteristica spiritualității ortodoxe este asceza, înfrânarea. De aceea, în Biserică, trebuie să ducem o viață ascetică. Vedem de exemplu astăzi, în pericopa evanghelică a zilei, că scrie acolo Sfântul Evanghelist Marcu că Hristos, după ce a vindecat-o pe soacra lui Petru, care era cuprinsă de friguri, îndată S-a retras în munte, deosebi, ca să Se roage. Ce ne arată acest lucru? Modul de viață ascetic! Și viața monahală! Căci Hristos, Dumnezeu-Omul a fost primul dintre monahi. Iar Maica Domnului, așa cum spune Sfântul Grigorie Palama, a fost prima monahie după Primul Monah. Ce arată aceste lucruri? Că în miezul spiritualității ortodoxe stă asceza. De aceea și Hristos, după ce a fost botezat în râul Iordan, așa cum ne spune evanghelistul, îndată a fost dus de Duhul în pustie, postind patruzeci de zile și patruzeci de nopți. De ce? Pentru a ne spune că așa cum pustia reprezintă retragerea, asceza, silirea sinelui, tot astfel trebuie ca omul să își găsească timp pentru a fi singur cu Singurul Dumnezeu. Ca să poată dobândi harul și să se unească cu Hristos.
Caracteristica spiritualității ortodoxe este asceza, înfrânarea. (…) Hristos, Dumnezeu-Omul a fost primul dintre monahi. Iar Maica Domnului, așa cum spune Sfântul Grigorie Palama, a fost prima monahie după Primul Monah.
xi. Este nevoie în viața noastră, în mod cert, de mult discernământ. Cum determinăm în orice împrejurare și situație cine este adevăratul stăpân al inimii și cugetului nostru?
De acest lucru o să ne dăm seama și prin trăirea (experierea) harului. Dar dacă avem dificultăți în a înțelege acest lucru noi înșine, trebuie negreșit să avem un Părinte duhovnic, căruia să îi încredințăm toată viața și starea noastră duhovnicească. Căci atunci când inima noastră se dezvelește înaintea Părintelui duhovnic, atunci nu ne aflăm în pericolul înșelării. Pentru că totdeauna, în spiritualitatea ortodoxă, un loc central îl are raportarea noastră duhovnicească la un Părinte duhovnic. Iar Sfântul Iosif Isihastul, care este bunicul nostru duhovnicesc, ce zice? „Cel ce se supune multora, în final nesupus se va afla”. Pentru aceasta avem nevoie de un singur Părinte duhovnic, căruia să îi încredințăm cu sinceritate viața și starea noastră duhovnicească, așteptând de la el călăuzirea duhovnicească și făcându-i ascultare, așa încât, prin tăierea propriilor noastre voi, să înaintăm spre sfințenie.
…totdeauna, în spiritualitatea ortodoxă, un loc central îl are raportarea noastră duhovnicească la un Părinte duhovnic.
xii. Pentru aceasta este nevoie de un simț rafinat, nobil, profund. Împărtășiți-ne un cuvânt prin care să putem privi Ortodoxia drept forma cea mai nobilă, profundă, autentică și generoasă a vieții noastre.
Viața ortodoxă este viața cea adevărată. Viața ortodoxă este aceea care îl «repară» pe om. De ce zic că îl «repară» pe om? Pentru că îl vindecă, îl tămăduiește! Sfinții Părinți ne-au prezentat imaginea omului căzut, a firii omenești căzute, pentru care a venit Hristos, făcându-Se din Cuvânt Dumnezeiesc neîntrupat întrupat, ca să învieze firea omenească cea căzută. Așadar noi, în Biserică, aflăm harul dumnezeiesc și-l trăim pe noul Adam, cel zidit după Dumnezeu, și-atunci trăim sfințenia, după cum spuneam, în mod ontologic, și-atunci ne împlinim (ne desăvârșim) și ne îndumnezeim și, astfel, reușim – după cum spunea Sfântul Cosma Etolul – să dobândim Raiul și să ne bucurăm totdeauna.
