Element fundamental al existenței noastre ca ființe lucrătoare și responsabile în dimensiunea comunitară a Bisericii, Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie este „Taina care încoronează Botezul și Mirungerea nu numai ca plenitudine a puterii și a vieții celei noi, începută virtual prin Botez și având în ea puterea virtuală, dezvoltată prin Mirungere. Euharistia implică puterea morții depline față de existența separată de Dumnezeu, începută prin Botez și dezvoltată prin Mirungere”1.
Început și legătură deopotrivă, adunare și mulțumire, aducere aminte și totodată pregustare a veșnicelor bunătăți, jertfă, mijloc sau medicament al nemuririi, Sfânta Euharistie constituie realitatea „vivificatoare” a Bisericii care Îl face prezent pe Mântuitorul Hristos în noi până la sfârșitul veacurilor. Este mijlocul prin care Dumnezeu, în nespusa Lui bunătate, „hrănește, edifică și dă forță spre cele din urmă. Astfel, organismul bisericesc devine ceva viu, totdeauna unificator și deschis spre viitor. Hrana și vivificarea Tainei transfigurează și înnoiește imaginea trupului bisericesc, o fac lucrătoare și mișcătoare spre bunătate”2.
Prin Taina Sfintei Euharistii, Mântuitorul Hristos intră în ungherele cele mai ascunse ale ființei noastre, dezrădăcinând de acolo toată patima și toată neputința. Ea implică, prin urmare, prezența reală și personală a Domnului în interiorul celui care dorește să-L primească. Este, așadar, „Taina în care, sub chipul pâinii și a vinului se împărtășesc credincioșilor Însuși Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”3. Și cine oare se mai poate îndoi de acest lucru, dat fiind faptul că Însuși Domnul, stând în mijlocul Ucenicilor Săi, a spus la Cina cea de Taină: „acesta este Trupul Meu…, acesta este Sângele Meu”4. „Pentru aceasta suntem deplin încredințați că ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. „În chipul pâinii ți se dă Trupul, iar în chipul vinului ți se dă Sângele ca să ajungi prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos unit într-un singur trup și sânge cu El. Astfel, ajungem și purtători de Hristos, pentru că Trupul și Sângele Lui se împărtășesc mădularelor noastre. După cuvintele fericitului Petru, ajungem părtași firii dumnezeiești”5.
Iată de ce, a descrie cu puținele și săracele noastre cuvinte această Sfântă Taină este o lucrare profundă și complexă, încărcată de greutatea prezenței reale a Mântuitorului Hristos cu Trupul și Sângele Său, în trupul și sângele nostru. Dacă în celelalte Sfinte Taine ale Bisericii prezența se face în chip tainic și nevăzut, în Sfânta Euharistie El este împreună cu noi în chip văzut. Domnul străbate jertfa noastră de mulțumire (gr. eucharistia – mulțumirea cea mare) și Se oferă ca răspuns și binecuvântare, medicament și totodată hrană, până la sfârșitul veacurilor. Această frumoasă împreunare începe bineînțeles printr-o invitație la cină. Prima chemare o face Domnul „oilor celor pierdute ale casei lui Israel”6. Întăriți odinioară prin numeroase semne și minuni, aceștia n-au ascultat chemarea, scandalizându-se la auzul cuvintelor Domnului: „Dacă nu veți mânca Trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață întru voi” (II Petru I, 4). Au rămas deoparte, așteptând încă la ușă. Întrucât „n-au înțeles duhovnicește cele spuse, s-au depărtat de El, socotind că-i îndeamnă să mănânce trupul Lui”7.
În această Sfântă Taină, cel botezat este chemat la o permanentă reînnoire, la lepădarea obiceiurilor vechi, la împlinirea dreptății celei noi. Din ceasul împreunării euharistice cu Hristos, credinciosul este slobozit de orice robie, fiind ridicat și așezat în demnitatea de fiu al Părintelui Ceresc. În felul acesta, „murind lumii și trăind lui Dumnezeu, vom răspândi o mireasmă bineplăcută și vom afla intrare la Tatăl prin Fiul”, căci „Hristos este Arhiereul nostru veșnic, Care ne comunică starea Sa de jertfă, prin Taine și prin Euharistie în particular, ca să ne înfățișeze și pe noi ca jertfe duhovnicești înaintea Tatălui”8.
Fiind Însuși Trupul și Sângele Domnului, Sfânta Euharistie intră în constituția firească a omului botezat și depășind bariera morții, aduce cu sine perspectiva împreunării cu Hristos Cel răstignit și înviat. Socotirea ei în planul mântuirii se face din perspectiva unei integrări complementare, poziționându-se în centrul celorlalte Sfinte Taine. Această așezare mistico-centrică se explică în principal prin caracterul ei inepuizabil și veșnic. „Hristos este Ungerea și Botezul și Hrana noastră”, spune Sfântul Nicolae Cabasila. El este „de față și în cei care iau parte la săvârșirea Sfintelor Taine, împărțindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de față în alt chip. Pe cei botezați îi curățește de întinăciunea păcatului și întipărește în ei din nou chipul Său. În cei miruiți face lucrătoare puterile Duhului Sfânt, căci comoară s-a făcut Trupul Său prin ungere. Când îl duce însă pe credincios la Sfânta Masă și-i dă să mănânce din Însuși Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i Însăși personalitatea Sa, iar noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în Însuși Trupul Împăratului; ceva mai fericit decât această soartă nu s-a putut închipui. De aceea Sfânta Împărtășanie este Taina cea mai mare, pentru că dincolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. De regulă, după o treaptă vine a doua; după aceasta, a treia și apoi tot așa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtășanie nu mai este loc unde să pășești, de aceea trebuie să te oprești aici și să te gândești cum să faci ca să poți păstra până la sfârșit comoara pe care ai dobândit-o”9.
I. „Taina Adunării” noastre în Hristos și în Biserică
În primele veacuri creștine, înțelegerea Tainei Euharistice era în strânsă legătură cu termenul liturgic de „Adunare”. Din cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, „când voi vă adunați în Biserică...” (I Corinteni XI, 18), aflăm că scopul acestei adunări se definea prin capacitatea credincioșilor de „a descoperi, a realiza Biserica”. Părintele Alexander Schmemann vorbește în acest sens despre legătura primordială dintre „Adunare, Euharistie și Biserică”. Cu toate că din perspectiva teologiei scolastice această legătură a fost neglijată și, în cele din urmă, aproape uitată, înțelesul euharistic al Adunării în Biserică reprezintă o realitate veche și genuină în practica liturgică, pe care nu trebuie să o trecem cu vederea. Pentru a înțelege fenomenul în sine, trebuie avută în vedere depărtarea argumentării dogmatice de aspectul liturgic al Tainei și implicita scoatere sau izolare a acestei practici din/de „evlavia colectivă”. Părintele Alexander Schmemann arată astfel că „defectul de bază al teologiei școlare este că, în tratarea sa despre taine, nu pornește din trăirea vie a Bisericii, din tradiția concretă liturgică, așa cum este păstrată în Biserică, ci din categorii și definiții proprii apriorice și abstracte care sunt în concordanță totdeauna cu realitatea vieții bisericești. De la început, Biserica mărturisea cu tărie că «legea credinței» (lex credenti) și «legea rugăciunii» (lex orandi) sunt nedespărțite și una servește de temelie celeilalte, după cuvântul Sfântului Irineu de Lyon: «Învățătura noastră este în concordanță cu Euharistia, iar Euharistia confirmă învățătura» (Adversus Haereses). Dar teologia clădită după chipul apusean nu se interesează deloc de felul în care se săvârșește slujba divină de către Biserică, de logica acesteia și de orânduirea ei. Pornind de la propriile premise abstracte, teologia hrănește apriori ce este principal și ce este secundar și secundarul – care nu reprezintă interes pentru teologie – apare, în cele din urmă, însăși slujba divină în toată complexitatea și varietatea ei, adică devine secundară tocmai slujirea divină cu care trăiește de fapt Biserica”10.
În actul creator, Preasfânta Treime „a hotărât să îi facă părtași pe oameni de împărtășirea vieții divine prin Mântuitorul Hristos în Duhul Sfânt. Atunci când oamenii au căzut, prin Adam, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a dăruit în multe rânduri și în diferite chipuri ajutoare spre mântuire. În zilele cele de pe urmă, Tatăl a trimis în lume pe Fiul Său, «Care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura» (Coloseni I, 15), să devină Răscumpărătorul nostru din robia diavolului și a morții”11.
În pregătirea credincioșilor botezați pentru veșnicie, Taina Euharistică a Bisericii se identifică unui „cadru sacru, ceresc” care actualizează permanent „modelul Mântuitorului”. De aici, înțelegem participarea plenară a Bisericii și identificarea ei cu evenimentele mântuitoare împlinite de Fiul lui Dumnezeu în lume. Începuturile ei se socotesc însă de la întemeierea veacurilor. „Biserica este o urmare a Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, dar temeiul ei este veșnic, avându-și începutul în planul lui Dumnezeu dincolo de timp. Aceasta înseamnă că, dacă nașterea Bisericii este odată cu Zămislirea și Nașterea Mântuitorului și apoi reactualizarea ei pe Golgota, iar botezul în ziua Cincizecimii, rădăcinile ei, desigur, se întind în timp, chiar în veșnicie. Fără îndoială, în virtutea acestui fapt, Biserica poate fi urmărită după actul creator al Preasfintei Treimi în toată perioada istorică până la sfârșitul veacurilor, ca rămânând pentru veșnicie Trupul Tainic al Domnului”12.
Pe de altă parte, învățătura de credință ortodoxă arată lămurit că, prin esența ei Euharistică, „Biserica este simultan deasupra istoriei, dar și în istorie”. În virtutea acestui fapt, afirmăm deopotrivă o întrepătrundere a timpului cu veșnicia din această viață și totodată o transpunere a sa prin sfințire pentru ceea ce este dincolo de timp. Timpul și istoria au, prin urmare, o valoare hristologică și deopotrivă eshatologică. Legătura dintre temporalitate și atemporalitate, dintre istoricitate și veșnicie „se simplifică și are ca bază armonia dintre unitate și diversitate sau dintre unitate și multiplicitate. Prin urmare, Biserica este faptul primordial și permanent al comuniunii omului cu Preasfânta Treime, ca fiind un organism divino-uman”13. Din acest punct de vedere, Biserica este afirmată de autor drept „o realitate obiectivă, ea fiind o existență divino-umană”. „Din acest motiv, afirmă Înaltpreasfințitul Părinte Irineu Popa, ea intră ca și Cuvântul lui Dumnezeu în categoriile gândirii umane și nu trebuie oprită la categoriile subiective de percepție a ei prin experiența personală, ci trebuie mers permanent mai sus spre Cel Care este Mirele ei nevăzut”14. Se atrage atenția că realitatea existențială a Bisericii nu trebuie cântărită numai dinspre latura ei nevăzută, întrucât există riscul de excludere a realității obiective, dar nici dinspre latura ei văzută, pentru a evita tendințele de instituționalizare. Pentru o înțelegere corectă a dinamicii eclesiale și a integrării noastre existențiale într-însa, Înaltpreasfințitul Dr. Irineu explică ontologia Bisericii și dimensiunea ei funcțional-soteriologică în Persoana Mântuitorului Hristos, ea fiind într-adevăr o „instituție divino-umană”. „Biserica este, așadar, inima universului, centrul în care se modelează și se pregătesc pentru viața veșnică toți cei care cred și mărturisesc pe Mântuitorul Hristos ca Domn și Dumnezeu. Astfel, toți oamenii din lume sunt chemați să intre în ea, pentru că numai în ea se află existența desăvârșită a oamenilor după chipul Preasfintei Treimi”15.
Caracterul esențial al „adunării” are la bază conceptul de unitate vădită în iubire, după porunca dumnezeiască: „să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII, 34-35). Cu toate că iubirea desăvârșită, despre care vorbește Mântuitorul Hristos, se împărtășește plenar în Împărăția cea cerească16, „ea există în lume și în istorie și are menirea să prefacă lumea în Biserică și să o conducă spre starea eshatologică. Deci, pentru că Tatăl a zidit Biserica, Fiul a întărit-o și Duhul Sfânt a sfințit-o, Biserica nu poate fi biruită nici de porțile iadului (Cf. Matei XVI, 18). Tocmai pentru aceasta unitatea Bisericii vizibile în care Dumnezeu este prezent și evident este atât de importantă, iar o misiune a ei pentru toate timpurile este absolut necesară”17. În baza testamentului iubirii hristice, jertfa pe care o aducem la Sfântul Altar în chip liturgic se face mai întâi o descoperire „a adevărului ce-l purtăm în adâncul ființei noastre”. Este, de asemenea, conștiință și „cunoașterea precisă a unui țel superior căruia mă devotez”, fiind „luminată permanent de un adevăr, de un sens și de o persoană sau colectivitate în care aflu o rațiune de a trăi și de a sluji”. Nu în cele din urmă, ea poate fi înțeleasă în virtutea spiritului de „libertate și decizie voluntară în vederea realizării unui scop, ca opțiune”18.
II. Dimensiunea cosmologică a Tainei Euharistice
Taina Euharistică a Bisericii stabilește, de asemenea, o dimensiune cosmologică. Acest aspect este evidențiat în mod magistral de Sfântul Maxim Mărturisitorul care vede Biserica Mântuitorului Hristos ca pe „icoană a întregului cosmos, constătător din ființe văzute și nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca și el”19. Analogia se referă implicit la atributul unitar al vieții eclesiale care dă locașului de închinare capacitatea de a încorpora în chip tainic întreaga adunare cosmologică a celor sensibile și inteligibile deopotrivă. În această legătură, Sfântul Maxim vede Sfântul Altar ca o prefigurare a realităților inteligibile, lipsite de apăsarea materiei. Pe de altă parte, în contrapondere cu Altarul, naosul bisericii este prefigurarea completă a realităților palpabile și sensibile pe care le găsim în lumea materială20. Inconfundabile în esență, Biserica, omul și cosmosul lucrează împreună, fiind „unite obiectiv cu Dumnezeu”, astfel încât putem spune: „creațiunea este o Biserică de alt chip și nedezvoltată, nedeplin actualizată, având Biserica în ea ca un ferment care o poate ajuta să se dezvolte până la starea de Biserică actualizată, dar într-un sens propriu al ei”21. Pornind de la această idee, părintele profesor Dumitru Stăniloae vine și realizează „transferul analogic” al realității liturgice în care se desfășoară „Taina Adunării”. El arată astfel că „în locașul bisericesc al comunității liturgice, Dumnezeu Se află la locul cel mai înalt, care e Sfânta Masă din altar, în Trupul și Sângele lui Hristos; în vârful creațiunii cosmice, El Se află ca Cel din Care sunt toate, Care le susține pe toate, iar în ființa umană, ca fundament și ca orizont nesfârșit, posibil de simțit în legătură cu inima”22.
În simfonia Biserică-om-cosmos, Mântuitorul Hristos este Cel Care adună și unește. El oferă centralitate în jurul căreia gravitează „cerul, pământul și întreaga creație, constituind o unitate binecuvântată, indestructibilă și sfântă”. Sfinții Părinți arată astfel la unison cum și în ce fel „Biserica Euharistică, cerească și pământească, într-o adunare binecuvântată aduce Jertfa mulțumirii și rugăciunii Domnului Celui Unul și veșnic și Stăpânul tuturor”. În această „Taină a Adunării”, creștinul reiterează întreaga istorie a mântuirii. El se regăsește în chip tainic alături de Maica Domnului, de sfinți și de îngeri, lăudându-L pe Hristos Euharistic. Comuniunea Tainei este întregită de amintirea celor care „s-au săvârșit pentru dreapta credință, părinți și frați ai noștri”, care „completează cu noi adunarea euharistică și împreuna slujire”23. De aceea și Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Euharistia cea dumnezeiască este comuniunea omului cu Dumnezeu Cel Treimic, care se concretizează în comuniunea cu sfinții”24.
Cel care oferă o perspectivă completă asupra dimensiunii cosmologice a Sfintei Liturghii este, bineînțeles, Sfântul Maxim Mărturisitorul25. În Mistagogia, Sfântul Maxim oferă patru interpretări sau etapizări liturgice în legătură cu rânduiala Sinaxei sau Adunării din Sfânta Liturghie. Pe prima treaptă a interpretării mistagogice maximiene (cap. 8–22), credincioșii se găsesc în legătură cu „principalele momente ale mântuirii din dubla perspectivă a actelor lui Hristos și a efectelor lor. Intrarea în biserică a episcopului semnifică prima venire a lui Hristos în lume ca Mântuitor de la Întrupare până la Înălțare; întoarcerea poporului e întoarcerea lui la credință și virtute”. Tot aici, Sfântul Maxim oferă explicații cu privire la: lecturile biblice, cântările de la strană, ieșirea catehumenilor (echivalentă cu Judecata de Apoi), cântarea „întreit sfântă, rugăciunea „Tatăl nostru”, cântarea „Unul Sfânt” și cuminecarea de la final26. Pe cea de a doua treaptă (cap. 23), Sfântul Maxim arată în principal cum sufletul este transpus „prin riturile Liturghiei Euharistice, cu ieșirea din cele materiale și intrarea în cunoașterea tainică a rațiunilor Economiei mântuirii, cu inițiere în theologhisirea Treimii și culminarea unirii cu Dumnezeu printr-o cunoaștere tainică pasivă devenită experiență îndumnezeitoare”27. Cea de a treia interpretare (cap. 24) cuprinde îndemnul participării la Sinaxă, unde se împlinește lucrarea Duhului, „care începe cu alungarea necredinței, neștiinței și păcătoșeniei”, chiar de la intrarea în biserică. Rolul Sfântului Duh este capital în această rânduială, El fiind Acela care împărtășește „harul credinței în simboluri sensibile” și face ca acestea să fie primite în Împărăția cerească „prin harul vederii în înseși arhetipurile misterelor lor”28. Cea de a patra interpretare (finele cap. 24) are un caracter rezumativ, cu trimitere la sensurile edificiului bisericesc și la riturile Sinaxei. De fiecare dată, Sfântul Maxim exprimă un înțeles general (genikos) al acestor înțelegeri, concentrat pe etapele mântuirii obiective, dar și un înțeles particular (idikos), al mântuirii subiective, exprimat în procesul personal al fiecărui suflet pe axa devenirii sale euharistice. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată aici că Sfânta Biserică este pe de o parte „tip și icoană a lui Dumnezeu”, dar și „tip al cosmosului, al celui inteligibil și al celui sensibil, având ca simbol al cosmosului inteligibil ierationul, iar al celui sensibil, naosul”. Aceste două elemente (ierationul și naosul) se întrepătrund iarăși simbolic în legătura dintre suflet și trup. De aici, Sfântul Maxim își acordează mistagogia cu principalele momente din Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie: prima ieșire cu Sfânta Evanghelie reprezintă „în general prima venire a Domnului nostru, iar în special, întoarcerea celor ce sunt conduși de El, de la necredință la credință și de la păcătoșenie la virtute”; citirile biblice – „anunță în general voile și sfaturile dumnezeiești… iar în special învățătura și intrarea în credință a celor ce au crezut”; Sfânta Evanghelie „este, în general, simbolul sfârșitului lumii acesteia, iar în special indică desființarea totală a vechii rătăciri în care au crezut”; „coborârea arhiereului de pe tron și scoaterea catehumenilor afară înseamnă a doua venire din cer a marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos… iar în special îndeamnă desăvârșita certitudine în credință a celor păcătoși”; „închiderea ușilor, ieșirea cu sfintele daruri, dumnezeiasca sărutare și rostirea Crezului indică în general trecerea celor sensibile și arătarea celor spirituale... și în special mutarea contemplativilor de la contemplația naturală la înțelegerea simplă a celor inteligibile (care nu mai urmăresc deloc prin simțuri sau prin vreun lucru văzut rațiunea dumnezeiască și negrăită) și unirea puterilor sufletești cu sufletul, precum și simplitatea care cuprinde unitar cu mintea rațiunea Providenței”; „rostirea cuvintelor «Unul Sfânt» și cele următoare și împărtășirea cu Sfintele și de viață făcătoarele Taine indică viitoarea înfiere și unire, legătură, asemănare dumnezeiască și îndumnezeire, de care vom avea parte toți, după toate celelalte, datorită bunătății lui Dumnezeu”29.
Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul se găsește puternic influențată de simbolismul Sfântului Dionisie Areopagitul, de la care împrumută un vădit caracter simbolistico-mistic. Sfântul Maxim vorbește însă despre o methamorphosis a omului în Hristos Euharistic. De aici, el arată că harul dumnezeiesc se împărtășește credincioșilor în chip integral, „cu atât mai mult cu cât Cuvântul întrupat este prezent în Euharistie”. Cu toate acestea, ca și în cazul Tainei Sfântului Botez, „harul acesta nu-și arată roadele în cel ce l-a primit decât în măsura în care este vrednic de el, dacă are, adică, o credință puternică, dacă a dobândit curăția în ce privește păcatele și patimile, dacă viețuiește statornic conform virtuților și s-a înălțat la contemplație și cunoaștere”30.
III. „Corabia” mântuirii în drum spre Eshaton
Părintele Alexander Schmemann arată că, în conformitate cu înțelesul său autentic, locașul de închinare sau spațiul liturgic al Bisericii definește „locul adunării credincioșilor și al frângerii pâinii euharistice” (domus ecclesiae). Aceasta este, în fapt, elementul de conținut și de dinamică a locașului creștin. „Oricât de complexă ar fi dezvoltarea acestuia, spune părintele Al. Schmemann, factorul care unește și îndrumă este tocmai ideea adunării în Euharistie”31. Această realitate mistagogică este vorbitoare prin forma și compoziția sa. „Aici avem Prestolul (Sfânta Masă) și altarul pe de o parte și corabia Bisericii, adică locul adunării pe de altă parte. Corabia este îndreptată spre Prestol (Sfânta Masă), în el își are scopul și împlinirea sa. Însă și Prestolul e legat de corabie, el există raportat la ea. Dar în evlavia liturgică actuală, altarul se prezintă ca o sfințenie de sine stătătoare, accesibilă numai celor consacrați, ca un spațiu cu totul sfânt, care prin sacralizarea sa, parcă subliniază că mirenii sunt dincolo, sunt profani”32. Această supoziție contrazice însă realitatea și necesitatea cosmologică a Bisericii. Mistagogia ortodoxă arată astfel că viața și menirea Bisericii stau în strânsă legătură cu Împărăția cerurilor. Acest aspect este foarte important în înțelegerea caracterului unitar al Tainei Euharistice. Astfel, în forma ei de corabie sau navă, „Biserica – locaș reprezintă realitatea văzută a Bisericii universale”. În felul acesta, spunem că „Biserica luptătoare (a celor vii) este corabia care, avându-L la cârmă pe Iisus Hristos, ne conduce prin istorie spre Împărăția ce va să vină, adică spre cea definitivă, desăvârșită și veșnică, biserica-locaș are forma văzută a unei corăbii sau, cu un alt termen, al unei nave maritime care plutește spre răsărit, adică spre eshaton, spre «limanul cel neînviforat» al devenirii noastre în Hristos”33.
Arhitectura sfântului locaș în Tradiția Ortodoxă se definește de cele mai multe ori ca „un dreptunghi prelungit și îndreptat spre Răsărit”. Nava sau corabia despre care vorbeam mai sus „plutește în dimensiunea eshatologică și se îndreaptă spre Răsărit”. Această orientare, în interpretarea ei simbolistico-mistică, se ancorează într-o dinamică liturgică permanentă, fiecare element al întregului cuprinzând în sine o realitate mântuitoare personificată euharistic. Așa se face că, după împărțirea ei tripartită (pronaos, naos și altar), biserica se face cuptor euharistic, cuprins de focul Sfintei Liturghii. Cu privire la acest aspect, Sfântul Nicolae Cabasila spune că înlăuntrul sfântului locaș „întreaga slujbă este ca o icoană care înfățișează un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dinaintea privirilor noastre toate părțile ei, de la început până la sfârșit, după rânduiala lor firească”34.
Dinamica liturgică în care și prin care este antrenat omul are evident o centralitate euharistică. Inima care pulsează în Biserică, cuprinsă în Sfânta Liturghie, nu este altceva decât Sfânta Euharistie, „Taină a prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului”. Sub acest argument, învățătura Ortodoxă de credință afirmă caracterul sfânt al adunării credincioșilor în Biserică, în cadrul Slujbei Euharistice35. De aici, pe tot parcursul existenței sale, omul hristoformizat se împărtășește permanent „de biruința Mântuitorului Hristos asupra morții și dobândește nemurirea în Împărăția lui Dumnezeu”. Starea eshatologică a ființării sale duhovnicești este confirmată deplin numai după Judecata Universală. Această finalitate se confirmă însă după Judecata Universală, când „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Cf. Ioan V, 29). Luând ca exemplu slujba înmormântării, vedem foarte clar „plângerea ca fiind amestecată cu bucuria nădejdii în învierea cea de obște. Deci, slujba înmormântării încearcă să ne prezinte, prin imnele dialogice și rugăciunile sale, istoria mântuirii în diverse forme, precum și viziunea Împărăției cerurilor ca o «casă» și un loc de odihnă”36.
Pe de altă parte, în cadrul Sfintei Liturghii, sunt reiterate simbolistico-mistic evenimentele mântuitoare ale Învierii și Înălțării la Ceruri a Domnului. Imnografii au reușit să argumenteze acest aspect, ținând cont de faptul că, în cele patruzeci de zile dintre cele două Praznice Împărătești ale Sale, Mântuitorul a oferit Apostolilor Săi „multe semne doveditoare” despre Împărăția cerurilor, acestea fiind consemnate evident în Sfânta Scriptură. Aceste mărturii, „certifică faptul că Mântuitorul Hristos este Cel Care Se întâlnește real cu Sfinții Săi Apostoli, fără ca aceștia să fi provocat sau determinat aceste întâlniri”37. Prin aceste întâlniri, Domnul deschide porți spre Împărăția Sa cea fără de sfârșit. El primește totodată încredințarea definitivă a Sfinților Apostoli cu privire la „dumnezeirea Lui, Învierea Lui din morți și viața cea nouă în care ei sunt incluși prin credința în El și prin închinarea pe care ei sunt datori să i-o aducă”38.
În realitatea prezentă a bisericii, locaș de închinare, cea mai potrivită oglindă a Împărăției este Sfântul Altar. Îndreptat întotdeauna spre răsărit, el așteaptă venirea lui Hristos în slavă. Pe de altă parte, în latura opusă, spre apus, se găsesc ușile de intrare și de ieșire din biserică. Tot aici, pe perete, se găsește pictată scena Înfricoșătoarei Judecăți, care „simbolizează pământul neevanghelizat și chiar iadul, locul din care Dumnezeu este exclus, un anumit aspect al lumii moderne”. Teologul rus Paul Evdokimov surprinde foarte bine acest aspect, arătând că, la „Utrenia din noaptea Paștilor, în liniștea sâmbetei care sfârșește, preotul și poporul părăsesc biserica. Procesiunea se oprește în exterior, înaintea ușii dinspre Apus a bisericii în care luminile sunt stinse. Pentru un scurt moment, această ușă simbolizează mormântul Domnului, moartea și iadul. Preotul face asupra ei semnul crucii și, sub această putere, ușa se deschide larg și toți intră în biserica inundată de lumină și cântă «Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!». Ușa iadului a redevenit ușa bisericii. Adunarea înaintează și cântă cu bucurie înaintea ușii împărătești care rămâne deschisă tot timpul slujbei. Ea se deschide către marea speranță care se maturizează în tăcerea rugătoare, către misterul ultim și indicibil al filantropului divin. Simbolismul Utreniei Paștilor vrea să sugereze, se pare, că este totodată iad și Împărăție a lui Dumnezeu, căci Hristos a coborât în iad pentru a sfărâma toate ușile și de a nu lăsa din ele decât una singură: ușa care dă, ea însăși, spre așteptarea Tatălui, El Însuși dându-i-o”39.
Revenind la dimensiunea comunitară a Sfintei Euharistii, trebuie știut că, în calitatea ei de Taină a Adunării, se regăsește indispensabil în legătură cu realitatea liturgică din corabia bisericii. Părintele Dumitru Stăniloae explică în acest sens că „adunarea ființelor umane în locașul bisericesc propriu-zis are scopul să ajute, prin liturghia săvârșită în acest locaș, în sensul direct și explicit al cuvântului, la împlinirea acestei liturghii a lor în sensul larg, în naosul cosmic”40.
- 1
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a III-a, Editura IBMBOR, București, 2003, p. 84.
- 2
Nikos Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică. Expunerea credinței ortodoxe în conformitate cu creștinismul occidental, traducere de Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 360-361.
- 3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura IBMBOR, București, 2005, p. 324.
- 4
Cf. I Corinteni XI, 23-25: „Că Domnul nostru Iisus Hristos, în noaptea în care a fost vândut, luând pâine și mulțumind, a frânt-o și a dat-o ucenicilor Săi zicând: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, a zis: Luați, beți, acesta este sângele Meu”.
- 5
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele Baptismale, IV, 3, traducere din limba greacă și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 2005.
- 6
Prima trimitere a celor doisprezece Apostoli este făcută de către Domnul după o traiectorie bine definită. Pe aceștia Hristos îi îndeamnă, zicând: „în calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samarineni să nu intrați, ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei X, 5-6).
- 7
Sfântul Chiril, IV, 4.
- 8
Pr. Prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator…, p. 332.
- 9
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere din limba greacă și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 2009, pp. 113-114.
- 10
Alexander Schmemann, Euharistia. Taina împărăției, traducere din limba rusă de Pr. Boris Rădulescu, Editura Bonifaciu, București, pp. 21-22.
- 11
†Dr. Irineu, Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii, Editura Academiei Române, București, 2018, p. 92.
- 12
IPS Prof. Univ. Dr. Irineu Ion Popa, Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, pp. 104-106.
- 13
IPS Prof. Univ. Dr. Irineu Ion Popa, Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, p. 110.
- 14
IPS Prof. Univ. Dr. Irineu Ion Popa, Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, pp. 112-113.
- 15
IPS Prof. Univ. Dr. Irineu Ion Popa, Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, p. 114.
- 16
„O, Paștile cele mari și preasfințite, o, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea, dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale!” (Canonul Învierii).
- 17
Înaltpreasfințitul Părinte Irineu Popa demontează aici teoria teologului german Rudolf Bultman care susținea că „unitatea Bisericii este invizibilă”. Faptul că în Persoana Mântuitorului Hristos „locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii”, teologia ortodoxă afirmă o dinamică continuă a unității eclesiale. De aceasta omul se face părtaș, în virtutea îndumnezeirii sale, prin „conlucrarea cu darurile divine ce vin la noi de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, pp. 166, 171).
- 18
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, p. 19.
- 19
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 2000, Cap. II, p. 16.
- 20
„Tot așa și totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existență prin creație se împarte în cosmosul inteligibil, alcătuit din ființe spirituale și netrupești și în cosmosul acesta sensibil și corporal, țesut grandios în multe forme și naturi. Prin aceasta e ca un fel de altă biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de mână, arătată cu înțelepciune de aceasta, care e făcută de mână. Această totalitate are ie-ration (altar) cosmosul de sus, destinat puterilor de sus, iar ca naos, pe cel de jos, la îndemâna celor sortiți să trăiască o viață legată de simțuri” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Cap. II, p. 16).
- 21
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura IBMBOR, București, 2004, p. 23.
- 22
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 25.
- 23
Arhim. Hristofor Stavropulos, Dumnezeiasca Euharistie – Taina tainelor, traducere din limba greacă de Pr. Dr. Constantin Băjău, Editura Apostoliki Diakonia, Atena, pp. 39-40.
- 24
Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 50, 436.
- 25
Diac. Ioan I. Ică jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului - integrala comentariilor liturgice, Studii și texte, Editura Deisis, Sibiu, 2011, pp. 197-198.
- 26
„Mărturisirea pe care o face întregul popor la sfârșitul sfintei slujbe tainice, rostind: «Unul Sfânt» și cele ce urmează, arată adunarea și unirea mai presus de rațiune și de minte a celor inițiați tainic și înțelept în unitatea cea ascunsă a simplității dumnezeiești, în veacul nestricăcios al celor inteligibile, când, privind la lumina slavei nevăzute și mai presus de grai, vor ajunge și ei în stare să primească, împreună cu puterile de sus, fericita puritate. După aceasta, la sfârșitul tuturor, se face împărtășirea tainei care-i preface, pe cei care se împărtășesc cu vrednicie, în chipul ei și asemenea, după har și participare, Binelui prin esență, nefiind lipsiți întru nimic de el, pe cât este îngăduit și cu putință oamenilor, așa încât și ei pot fi și se pot numi, prin lucrarea voinței și prin har, dumnezei (thesei), în urma faptului că Dumnezeu întreg îi umple deplin și nu lasă nimic din ei gol de prezența Lui” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Cap. XXI, p. 35).
- 27
Intrând în Taina Euharistică, „sufletul devine chip și asemănare a lumii ascunse, oglindă curată, atotstrăvezie, neștirbită, nepătată, neprihănită, ce prinde, dacă se poate spune, întreaga frumusețe a arhetipului binelui, care stălucește în el în chip dumnezeiesc și nemișcat, precum este, cu bunătatea negrăită a celor nepătrunse” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Cap. XXIII, p. 39).
- 28
„Căci darurile Duhului Sfânt, de care credem că ne împărtășim în această viață prin har întru credință, credem că le vom primi în veacul viitor cu adevărat în ipostasul lor, potrivit cu nădejdea neclintită a credinței noastre și cu făgăduința singură și nemincinoasă a Celui ce le-a făgăduit, dacă vom păzi cu toată puterea noastră poruncile. Astfel, vom trece de la harul întru credință la harul după vedere, Însuși Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos prefăcându-Se întru Sine, înlăturând atributele noastre stricăcioase și dăruindu-ne tainele arhetipice, indicate prin simboalele sensibile de aici” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Cap. XXIV, p. 40).
- 29
„Cine va fi, așadar, atât de zăbavnic și de anevoie de mișcat la virtute, ca să nu-și dorească îndumnezeirea, căci dobândirea ei este atât de ușoară și cumpărarea ei atât de lesnicioasă? Iar paznică sigură și inviolabilă a acestora și cale ușoară spre mântuire – fără de care cred că niciun bine nu-l poate păstra neștirbit cel ce-l are – este grija de sine, prin care, învățând să privim și să cugetăm numai cele ce ne privesc pe noi, ocolim paguba ce nu poate veni de la alții” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Cap. XXIV, pp. 41-43, 46).
- 30
Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 228.
- 31
Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, p. 28.
- 32
Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, p. 29.
- 33
Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni. De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii, Scrisori pastorale, studii introductive de Jean Nicolae și Vasile Gordon, cronologie de Ștefan Iloae, Editura Polirom, București, 2011, p. 55.
- 34
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 9.
- 35
„În mod special întâlnirea aceasta ajunge până la punctul culminant în mâncarea Trupului Fiului lui Dumnezeu cel răstignit și înviat și în Sângele Său cel vărsat pentru noi dintr-o iubire nețărmurită, pentru ca și noi să ne umplem de o iubire asemănătoare, cu care să-I răspundem Lui și să ne întâmpinăm unii pe alții” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune ..., p. 46).
- 36
IPS Prof. Dr. Irineu Ion Popa, Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, Cap. III, A.3, pp. 983-984.
- 37
IPS Prof. Dr. Irineu Ion Popa, Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, Cap. V, p. 1559.
- 38
IPS Prof. Dr. Irineu Ion Popa, Așteptând pe Cel ce este și Cel ce vine Atotțiitorul, Cap. V, A.5, p. 1562.
- 39
Paul Evdokimov, Rugul aprins, traducere de diac. prof. Teodor V. Damșa, Editura Mitropolia Banatului, Timișoara, 1994, pp. 83-84.
- 40
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 34.