Textul, cu titlul în limba greacă Νοσήματα τῆς Παιδείας τῆς ἐποχῆς μας. Προτάσεις θεραπευτικῆς, a fost prezentat, cu ocazia cinstirii Sfinților Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, protectorii Învățământului din Grecia, la 29 ianuarie 2017, în Mitropolia de Glyfáda, Ellinikós, Vúla, Vuliagméni și Vári, al cărei sediu se află în Glyfáda, localitate din apropierea Atenei. Autorul mi-a încredințat personal textul conferinței sale spre a fi tradus în limba română, la 4 aprilie 2019, când ne-am întâlnit la Tesalonic (n. trad.).
Profesorul Dimitrie Țelenghídis, pe care am avut mare bucurie să-l cunosc, prin iconomia Mântuitorului lumii Iisus Hristos, a predat Dogmatica la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Aristotel din Tesalonic, în prezent fiind la pensie. Născut în 1949, căsătorit și tată a patru copii, profesorul Țelenghídis este considerat unul dintre cei mai mari dogmatiști ai Greciei din perioada contemporană, având o bogată și variată operă, cu multe articole, studii și cărți, unele dintre ele traduse și în limba română, de-a lungul timpului. De menționat că încă din anii tinereții a avut binecuvântarea să-l cunoască pe Sfântul Paisie Athonitul, vestit pentru harismele cu care l-a înzestrat Dumnezeu, să se afle timp de mulți ani în preajma lui și să primească sfaturile lui duhovnicești, care l-au întărit ca în demersurile sale să urmeze modul de viețuire și gândire al Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Însă și tatăl profesorului Țelenghidis, Părintele Ioan, este cinstit pentru viața lui sfânt-duhovnicească (n. trad.).
Conform științei Medicinii, vindecarea unei boli presupune, în orice caz, cunoașterea fiziologiei omului din partea medicului care tratează, diagnosticul corect al bolii și, mai ales, [prescrierea]1 medicamentul potrivit, iar, după caz, îngrijire farmaceutică.
În mod paralel, [vindecarea] mai presupune conștientizarea bolnavului față de starea lui, dar și dorința lui pentru refacerea sănătății sale.
Părintele Gheorghe Metallinós2, ca un excelent istoric anatomist3, ne-a reliefat, în referatul precedent, maladiile educației noastre4, diacronic, până astăzi. Diagnosticul lui a fost argumentat. Din acest motiv, el5 este, din punct de vedere științific, corect și clar.
Dar, plecându-se de la acest punct, apar cele extrem de dificile, deoarece, dincolo de diagnosticul corect al unei boli, principala cerință este, pe cât posibil mai repede, vindecarea deplină a bolnavului.
Totuși, înainte de a trece la propunerile [privind] vindecarea problemelor educației noastre, îmi veți îngădui să purced la câteva remarci necesare, după a mea părere.
Mai întâi de toate, să precizez, introductiv, că teologia ortodoxă și pastorația Bisericii noastre are, în practică, un caracter, prin excelență, tămăduitor, adică terapeutic. Din acest motiv și teologia noastră sfânt-patristică este caracterizată de către un canon al unui Sinod Ecumenic ca fiind știință doctoricească6 în Duhul [Sfânt] (vezi Canonul 102 de la Sinodul Ecumenic Quinisext7). Preoții, ca păstori duhovnicești și purtători firești ai Teologiei Bisericii, sunt considerați în mod just și ca doctori duhovnicești, îndeosebi cei care dintre ei sunt harismatici, ca experimentați în Sfântul Duh, având simțurile duhovnicești exersate și criteriile lor probate în diagnosticarea bolilor și discernerea duhurilor. Pe baza premiselor de mai sus, Biserica Ortodoxă sobornicească8 este spitalul sau locul duhovnicesc de vindecare, iar drept medicamente duhovnicești sunt considerate poruncile evanghelice și tainele îndumnezeitoare ale Bisericii, deoarece sunt purtătoare ale harului dumnezeiesc nezidit și lucrării [respective]9.
…teologia ortodoxă și pastorația Bisericii noastre are, în practică, un caracter, prin excelență, tămăduitor, adică terapeutic.
În acest punct, firește, vorbim despre medicamente duhovnicești, pentru că ne vom referi, în continuare, la terapeutica bolilor duhovnicești.
După experiența sfânt-duhovnicească a Bisericii, păcatul este considerat ca boală generală a sufletului. În felul acesta, conform Sfântului Simeon Noul Teolog, „orice păcătos… este bolnav cu sufletul” (idem, Capete alfabetice, cap. I). De aceea, „după cum avem simțire trupească, așa, ca și creștini, suntem datori să avem și simțire noetică a sufletului și să simțim noetic10 atât boala, cât și sănătatea”. Și acestea, desigur, câtă vreme vorbim despre o fiziologie elementară. Totuși, în cazul lipsei parțiale sau totale de simțire a bolnavului, adică atunci când nu funcționează corect sau sunt aproape mortificate simțurile lui duhovnicești (afazie11), lucrurile sunt foarte dificile, dar, cu toate acestea, sunt reversibile și vindecabile. Va trebui, în orice caz, să ne referim și la acest caz, deoarece ne privește la modul general.
Acum, însă, să spunem câteva cuvinte și despre îngrijirea terapeutică și deținătorul ei. Mijloc și scop permanent al îngrijirii terapeutice a Bisericii se consideră și este, ca un principiu infailibil, pocăința sinceră, crescândă pe viață, a omului bolnav din punct de vedere duhovnicesc. De altfel, Canonul 102 de la Sinodul Ecumenic Quinisext (691–692), la care ne-am referit deja12, stabilește cu claritate și începutul corect al fiecărei îngrijiri terapeutice duhovnicești exercitate de către Biserică. „Cel ce arată știința doctoricească în Duhul [Sfânt]”, se notează în mod caracteristic, „trebuie mai întâi să cerceteze starea celui ce a păcătuit”. Acest lucru înseamnă că orice păcat nu este absolutizat, cât privește caracterul lui, fiind obiectivizat, ci trebuie să fie cercetat împreună cu particularitatea persoanei care îl exercită și condițiile de înfăptuire ale lui.
Înainte de a vorbi în profunzime despre îngrijirea terapeutică și despre vindecarea definitivă pe care le vom recomanda, va trebui, în orice caz, să căutăm și să aflăm cauza primordială a maladiilor educației noastre.
Cauza primordială a maladiilor educației, după a mea părere, va trebui să fie localizată, din punct de vedere istoric, în îndepărtarea treptată a inimilor poporului nostru de Hristos. Negarea indirectă, dar esențială, a lui Dumnezeu–Omul și a învățăturii Sale este ușor de localizat empiric atât în litera, cât mai ales în duhul actelor legislative succesive ale Ministerului Educației și Afacerilor Religioase13.
Cauza primordială a maladiilor educației, după a mea părere, va trebui să fie localizată, din punct de vedere istoric, în îndepărtarea treptată a inimilor poporului nostru de Hristos. Negarea indirectă, dar esențială, a lui Dumnezeu–Omul și a învățăturii Sale este ușor de localizat empiric atât în litera, cât mai ales în duhul actelor legislative.
Cunoscut este faptul că, de regulă, ceea ce trece prin legislație și primește un caracter instituțional, se trăiește, de obicei, anterior de către popor, în viața lui zilnică. Acest lucru este cu vădire neliniștitor și îl menționăm, fiindcă are legătură, într-un mod foarte direct, cu terapia pe care o vom propune.
După cum se petrece ca o gândire sau o practică de mai mulți ani să dobândească, încetul cu încetul, o poziție de natură, adică poziția unei mentalități firești statornice, care tocește treptat dorința celui suferind pentru vindecarea lui, în timp ce, paralel, conduce la obișnuința patimilor, provocând denaturarea omului, cu alte cuvinte, stricăciunea ontologică a caracterului firii lui, așa și îndelunga îndepărtare de Doctorul sufletelor și al trupurilor, adică de [Domnul Iisus] Hristos, a adus atâtea insuficiențe, disfuncționalități, dar și infirmități organismului educației, care induce o poziție de stricăciune a caracterului ontologic.
În felul acesta se explică, conform părerii mele, faptul că Educația actuală nu se preocupă, după cum ar fi datoare, cu educarea-formarea sufletelor odraslelor ei, adică pe baza însușirilor ei ontologico-firești, altfel spus, pe fundamentul indicațiilor făcătorului ei, dar și atunci când nu se întreprinde, cu samavolnicie, denaturarea ei, ca în zilele noastre, prin programe educaționale săptămânale intensive, se limitează statornic la educarea nu a minții, ci doar a rațiunii14 elevilor și studenților, acordându-le un autonomizat material cognitiv și informațional și, într-o ultimă analiză, de un caracter utilitarist. Cu alte cuvinte, sistemul educației noastre este raționalist, nu-l abordează pe om în mod ontologic, ca pe un întreg psiho-somatic15. Această situație are drept consecință că în loc ca să conducă educația aceasta, alături de cunoașterea științifică, prin excelență, la faptul de a gândi științific în mod liber și responsabil, dar și la cultivarea și dezvoltarea criteriilor științifice, sufletești și duhovnicești, este condusă și conduce la producerea în masă de oameni robot, pentru deservirea unui sistem, care urmărește micșorarea persoanei umane, cu ceea ce acest lucru comportă, pentru a ne exprima cu o extremă indulgență și eleganță academică.
În consecință logică, din punct de vedere uman, se pare că este cu totul imposibil să se schimbe esențialmente caracterul educației și, mai ales, scopul ei, după orientarea ei structurală, în cadrul statului neogrec, dacă nu vor exista conștientizarea acestei probleme grave și căutarea sinceră a vindecării ei ontologice. Chiar mai precis, este cu totul imposibil să existe o vindecare a problemei educației, dacă poporul nostru nu-și va schimba, mai întâi, viețuirea și mentalitatea de gândire și de viață.
Vindecarea sigură a unei boli și, îndeosebi, a unei boli sufletești presupune și cunoașterea de sine a celui ce se află în suferință. Însă, cunoașterea de sine este un rod al unei proces noetic, care începe cu adevărata cercetare de sine a minții conducătoare veghetoare și luminate de către harul dumnezeiesc, care minte, după cercetarea cu grijă a adâncului sufletului pe care o realizează, îl conduce pe cel suferind la autodiagnosticul corect, la aflarea și înțelegerea cauzei bolii sale, la simțirea stării lui, dar și a vinei sale personale pentru această stare. În consecință, numai după conștientizarea bolii, în primul rând de către bolnavul însuși și, în al doilea rând, de către cei implicați indirect, poate să se nască dorința profundă pentru vindecarea cauzelor maladiilor sale.
Altminteri, adică dacă el vede și trăiește starea lui cea rea și dorește, pur și simplu, să se ușureze de consecințele neplăcute ale alegerilor sale, nepăsându-i de cauzele primordiale ale acestei stări, atunci el nu va primi corecta îngrijire terapeutică, probabil nici măcar și medicamentele obiectivizate, deoarece el nu dorește, esențialmente, să se pocăiască în mod existențial.
Din cele de mai sus reiese clar că începutul vindecării maladiilor educației noastre se află în noi înșine. Cu toate acestea, această constatare nu garantează auto-vindecarea noastră. O abordare științifică serioasă a maladiilor educației presupune atât o îngrijire terapeutică științifică, cât și un purtător științific al ei garantat, din moment ce, după Sfântul Ioan Sinaitul, „fără de doctor, rari sunt cei ce se vindecă” (idem, Scara, Cuvântul al IV-lea).
De aceea, așadar, vom spune câteva cuvinte despre îngrijirea terapeutică și purtătorul ei.
După diagnosticarea caracterului maladiilor educației noastre și remarcarea dimensiunii duhovnicești a problemei respective, primul lucru realist, optimist, pe care putem să-l spunem în direcția rezolvării esențiale [a acestei probleme] este că vindecarea ei eficace va trebui să fie căutată în spitalul duhovnicesc al lui Dumnezeu Celui Treimic, care este Biserica Lui Sobornicească, Ortodoxă. Terapia în acest loc duhovnicesc de vindecare este în mod absolut garantată de către Doctorul cu adevărat, adică de către Hristos, cu premisa fundamentală, însă, că cel bolnav duhovnicește (și cel implicat din jurul lui social sau prin rudenie) va recunoaște și își va accepta boala, va urma procedura terapeutică a doctorilor lui înduhovniciți, experimentați, și va lua fără întrerupere medicamentele duhovnicești necesare. Desigur, medicamentele duhovnicești ale spitalului duhovnicesc al Bisericii nu acționează într-un mod mecanic, magic, [ci] presupun primirea lor liberă în credință de către cel bolnav duhovnicește, după cum și dispoziția lui străduitoare.
Conform Sfântului Grigorie Palama, vindecarea tuturor maladiilor sufletului, care se datorează păcatului, trebuie să înceapă din concupiscență16. Și fiindcă drept cauză primordială a maladiilor educației noastre am considerat [a fi] îndepărtarea noastră, ca neogreci, de Dumnezeu, această cauză, am spune, exprimându-ne într-un mod precis, reprezintă îndepărtarea minții noastre de prima poruncă, care se referă la dorința17 lui Dumnezeu („să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta…”), motiv pentru care și vindecarea maladiilor educației nu poate să fie decât întoarcerea minții la Cel ce este singurul și din toată inima dorit18, adică la Cel mai înflăcărat iubitor al mântuirii noastre, la Dumnezeu Cel întrupat.
Cât privește schimbarea modului greșit de gândire și de viețuire ale poporului nostru, ar putea să aibă un cuvânt și un rol suveran, sub premise, în primul rând, conducerea Bisericii, dar și cadrele didactice din toate treptele învățământului, după cum, de altfel, și părinții, în cadrul familiei.
Maladiile educației apar, cu claritate, drept consecințe ale păcatului poporului nostru, de vreme ce, conform Tradiției biblice și sfânt-patristice, așa cum o exprimă Sfântul Grigorie Palama, pricina producerii universale a relelor este păcatul (vezi idem, Omilii 61, 1). De aceea, pe bună dreptate, și vindecarea maladiilor păcatului va trebuie să fie căutată în spațiul duhovnicesc-trăitor și, mai ales, în experierea sfânt-duhovnicească a poporului lui Dumnezeu.
Deja în Vechiul Testament, Dumnezeu, ca Tată și Pedagog Atotbun, recomandă poporului Său, foarte clar, următoarele lucruri importante: „De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău și vei face lucruri drepte înaintea Lui și de vei lua aminte la poruncile Lui…, nu voi aduce asupra ta nicio boală, că Eu sunt Domnul Care te vindecă” (Ieșirea XV, 26)19.
Într-o altă conexiune, cuvântul lui Dumnezeu este, am spune, cu totul actual pentru câte ni se petrec astăzi, dar și revelator pentru viitorul nostru. „Dacă veți păzi poruncile Mele și le veți împlini, ne spune [Dumnezeu], vă va veni orice bine și veți locui cu siguranță și nu va fi război în locul vostru… Dacă, însă, nu Mă veți asculta și nu veți aplica toate poruncile Mele…, adică dacă nu veți săvârși toate poruncile Mele, atunci Mă voi comporta în felul următor: vă voi provoca orice boală și sărăcie, care vor topi sufletul vostru, iar bunătățile voastre le vor mânca vrăjmașii voștri… Și dacă, în ciuda acestora, nu Mă veți asculta, cu alte cuvinte, nu vă veți întoarce la Mine, voi continua să vă pedepsesc înșeptit și voi zdrobi semeția mândriei voastre…” (Levitic XXVI, 3-38)20.
Dumnezeu este, desigur, „îndurător și milostiv, îndelung răbdător și mult milostiv și trece cu vederea răutățile oamenilor” (Ioil II, 13)21, dar numai ale celor care se pocăiesc și se întorc de la vicleșugurile lor. Deoarece El ne confirmă, zicând: „întoarceți-vă spre Mine, iar Eu Mă voi întoarce spre voi” (Zaharia I, 3)22. Și fiindcă Dumnezeu ne pedepsește cu milă, așteptând întoarcerea noastră, să ne întoarcem din timp spre El, respingând lucrările întunericului. Nepocăindu-ne, constatăm că eșuăm în mod continuu, deoarece alungăm siguranța noastră de la Dumnezeu. Din acest motiv, pocăința noastră reprezintă singura procedură terapeutică, dar și medicamentul prin excelență împotriva păcatului, singura cale cu sens unic pentru rezolvarea problemelor noastre. Exemplele biblice ale iubirii de oameni a lui Dumnezeu față de cei ce se pocăiesc sunt multe, iar consecințele bune ale pocăinței nu se limitează la calitatea reală a vieții de aici, ci se extind, multilateral lărgite, în viața cea viitoare și fără de sfârșit (cf. Sfântul Grigorie Palama, Omilia 62).
…pocăința noastră reprezintă singura procedură terapeutică, dar și medicamentul prin excelență împotriva păcatului, singura cale cu sens unic pentru rezolvarea problemelor noastre.
Sfântul Nicolae Cabasila (secolul XIV), ca reprezentat autentic al Tradiției sfânt-patristice a Bisericii, ne conferă cheia sfânt-duhovnicească și rezolvarea problemei complicate a educației. El scrie în mod caracteristic: „Aici ar putea cineva să admire bunătatea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să scape de o boală, dacă altcineva ia medicamentul. Însă, de consecințele păcatului poate cineva să scape, atunci când alții simt durere pentru el” (idem, Despre viața în Hristos, Cuvântul al VII-lea, ἔκδ. Ἱ. Ἠσυχ. «Εὐαγγελιστής Ἰωάννης ὁ Θεολόγος», Σουρωτή Θεσσαλονικής, 2004, p. 409). Vom reveni mai târziu la acest citat.
Cât privește durerea, care alta ar putea să fie aceasta decât aceea ce reiese dintr-o cercetare autentică de sine și auto-diagnosticare în Sfântul Duh: deja, după diagnosticarea științifică a maladiilor educației, care a fost prezentată, ne-am ajutat nu doar pentru acceptarea patologiei Educației noastre, ci, în același timp, și pentru acceptarea implicării noastre directe în ea ca părinți, ca educatori și ca simpli cetățeni.
Firește, la nivel practic, pentru a fi schimbat cadrul instituțional al educației, se cuvine mai întâi să fie schimbat modul greșit de viețuire și de gândire al poporului nostru. Am spus deja mai devreme în referatul nostru că pentru schimbarea modului greșit de viețuire și de gândire al poporului nostru ar putea să joace un rol important, sub premise clare, atât Biserica, dar și familia, cât și școala.
Premisele care se cer sunt localizate, prin excelență, în viața tainică și sfânt-duhovnicească a purtătorilor de mai sus, care nu trebuie să fie înțeleși într-un mod abstract, ci la nivel personal.
Astăzi, tuturor purtătorilor de mai sus le sunt vizibile cu ochiul liber reziduurile inteligibile ale păcatului. „Molozurile” lizibile ale diverselor patimi l-au structurat pe omul interior, iar noi, cetățenii greci, am cedat un spațiu existențial puterilor demonice, care au dobândit metereze și drepturi instituționale puternice. Toate acestea nu se predau fără combatere. Lupta Bisericii, a părinților și a dascălilor din toate treptele este o luptă, prin excelență, împotriva stăpânitorului lumesc al inimilor celor care i s-au predat. De aceea se și cer, dincolo de conștientizarea stării, o pocăință adâncă, o îndrumare duhovnicească de către cei ce au discernerea duhurilor, împlinirea cu iubire a poruncilor dumnezeiești, liniște ascetică și viață sacramentală intensă, deoarece numai [Sfintele] Taine ale Bisericii conferă supraputerea harului dumnezeiesc, prin conlucrarea căruia poate să fie distrusă puterea diavolului, să fie răsturnată întreaga situație și să survină buna schimbare.
Pentru a fi eficienți, probabil va trebui, mai intens, să conștientizăm că epoca noastră nu este atât de creștină, pe cât credem. Ea seamănă mai degrabă cu epoca primară creștină, în care domina duhul idolatriei. Astăzi, duhul ateu există dominant și în patria noastră, într-un mod rafinat. Posibil ca epoca noastră să fie și mai rea decât cea primară creștină, din moment ce în epoca primară creștină credincioșii erau „fierbinți cu duhul” (Romani XII, 11), în timp ce astăzi este batjocorit chiar și modelul cetățeanului frumos și bun din Educația greacă antică.
În măsura cunoașterii noastre de sine, dar și în măsura conștientizării depărtării noastre de epicentrul căutărilor noastre existențiale, adică de Hristos, va urma, în mod fiziologic, pocăința corespunzătoare plină de durere la modul existențial. Și aceasta întocmai este singura și extraordinar de eficientă îngrijire farmaceutică, ca singura, de altfel, care este fondată din punct de vedere biblic și sfânt-patristic.
Vindecarea educației noastre este posibilă, în cazul respectiv, doar prin pocăința noastră de un caracter existențial, adâncă și plină de durere, percepută ca readucerea permanentă și smerită a minții noastre la Hristos.
Și pentru a fi mai mult concret și clar, mă voi întoarce la textul Sfântului Nicolae Cabasila. „De consecințele păcatului, spune el, poate cineva să scape, atunci când alții simt durere pentru el”. În acest punct este foarte expresiv și convingător exemplul biblic al lui Hristos Însuși, Care a ridicat în mod izbăvitor păcatul lumii întregi prin iubirea Lui plină de durere și jertfitoare până la moartea pe Cruce. Dar edificator este și exemplul acelora care au stricat acoperișul casei de dragul celui paralitic, cu scopul de a-l apropia de Hristos23. Desigur, în acest caz, pentru exactitate, există și conlucrarea indirectă a paraliticului, care a acceptat ducerea lui la Hristos. Dacă și noi aici sau unii, fie ei puțini sau mulți, care ne ascultă, abordăm personal și, mai ales, într-un mod trăitor cu intensitate textul patristic, altfel spus, dacă noi simțim durere existențial, atunci este sigur că maladiile educației vor fi vindecate pe termen lung, conform cuvântului biblic și sfânt-patristic, deoarece ne place să credem, prin intervenția lui Dumnezeu, într-un anumit grad de cooperare a „bolnavilor” educației noastre. Chiar dacă responsabilii bolnavi ai educației noastre nu vor fi convinși de raționalitatea argumentelor noastre, există o nădejde de vindecare. La această vindecare poate să contribuie decisiv ajutorul cu adevărat patern (sau maternal) al Bisericii noastre. Exemplul Sfântului Apostol Pavel cu creștinii din Galatia este caracteristic în mod deosebit. „Copiii mei, le scrie el, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni IV, 19). Cu alte cuvinte, dacă își va asuma conducerea Bisericii noastre locale, cu premisele duhovnicești ale Sfântului Apostol Pavel, această lucrare duhovnicească în mod laborios și dacă rămășița24 care va rezulta din lucrarea ei dureroasă va fi judecată ca fiind suficientă de către Hristos, atunci va fi dăruită nouă, tuturor, rezolvarea problemei educației noastre.
Dar și iubirea plină de durere a tuturor celor prezenți aici poate să atragă, în mod tainic, harul și milostivirea lui Dumnezeu pentru refacerea sănătății educației noastre și îmbunătățirea ei calitativă, astfel încât să gustăm folosul foarte variat la nivel personal, social și național. Și acest lucru deoarece durerea față de celălalt, în cazul concret, conține întru ea și pocăința noastră. Celălalt suntem și noi, ca mădulare din același trup. La modul indirect sau direct, puțin sau mult, noi suntem cuprinși în îndepărtarea de voia cea bine plăcută a lui Dumnezeu.
…Celălalt suntem și noi, ca mădulare din același trup. La modul indirect sau direct, puțin sau mult, noi suntem cuprinși în îndepărtarea de voia cea bine plăcută a lui Dumnezeu.
Însă, indiferent și de evoluția lucrurilor educației noastre, noi, depunând pocăința și iubirea noastră, pline de durere, vom primi direct, aici și acum, într-un mod doveditor, adeverirea incontestabilă a mulțumirii Domnului nostru, fiindcă răspundem, în felul acesta, la voia Sa sfântă. Noi vom gusta experierea sfânt-duhovnicească făgăduită odihnei sufletelor noastre, ca inalienabilă bucurie cu caracter duhovnicesc și ca pace a gândurilor noastre.
Dincolo, totuși, de trăirea noastră personală, suntem siguri că cel puțin anumiți bolnavi ai educației noastre vor primi pe neștiute iubirea noastră plină de iubire, deoarece îi abordăm cu un duh de adâncă pocăință personală și cooperăm, străduindu-ne cu simțul datoriei pentru redresarea ei.
Dar și dacă toate câte am spus despre educație nu vor avea un rezultat bun, noi, toți, suntem datori și putem să ne asumăm, direct și imediat, o mare parte a responsabilității pentru educația poporului nostru, într-un mod foarte practic și eficient. În cadrul Sfintelor Mitropolii și al parohiilor, de care aparținem, putem, voluntar și responsabil, în funcție de nivelul de educație și de specialitatea noastră, să acoperim golurile grave ale educației noastre.
Adică, noi putem să lucrăm pentru redresarea ei, punând la dispoziție o parte din timpul nostru și scoțând din bogăția cunoștințelor noastre și din moștenirea duhovnicească a Bisericii noastre. Putem să oferim lecții de limbă, istorie și civilizație a sufletului. Și toate acestea, îmbogățite și cu alte propuneri, putem să le oferim mai ales într-un mod plin de durere, smerit și cu simțul datoriei, altfel spus, ca pocăindu-ne într-un mod trăitor, cu acceptarea greșelilor și a lipsurilor noastre, în cunoștință și în neștiință, la toate nivelele și cu asumarea în mod practic și trăitor a acestei responsabilități, animați nu de o dispoziție dezaprobatoare, ci de una, în mod plin de durere, terapeutică a textelor rele ale educației noastre, cu alte cuvinte, să provocăm pocăința noastră revendicată.
Dispoziția sinceră de îndreptare reprezintă, de fapt, un duh de pocăință și de smerenie și, de aceea, duhul acesta poate să fie primit de către oameni, indiferent de convingerile lor religioase și ideologice. Altfel spus, când ceilalți, care trebuie să se îndrepte, văd că noi ne pocăim sincer pentru greșelile noastre și lucrăm cu smerenie și responsabilitate pentru îndreptarea noastră, atunci și ei se ajută decisiv în dispoziția lor de îndreptare. Atunci simt ei ușurătatea, atât psihologic, cât și logic, să-și schimbe părerea și să accepte poziția corectă pe care o reprezentăm. Însă, cele pe care le reprezentăm sunt cu adevărat corecte, atunci când ele reprezintă revărsare de pocăință și de iubire plină de durere. În acest caz, primul lucrător și protagonist în procesul de îndreptare al altora este Însuși Sfântul Duh, Care este activat în interiorul nostru.
Sunt de părere că acesta este un mod de abordare al persoanelor și al lucrurilor practic și extrem de existențial și, din acest motiv, indicat creștinește, pe care îl dorim și prin care urmărim ca ei să se schimbe.
Cu premisele de mai sus privind trăirea cu intensitate, cred că putem să-i informăm real pe concetățenii noștri dezinformați și despre scopul educației cu adevărat, care este împărtășirea de sfințenia25 Dumnezeului nostru Celui Treimic.
Transmiterea acestui mesaj întregii umanități a fost și contribuția, prin excelență, a celor cinstiți mâine ca protectori ai educației, adică a Sfinților Trei Ierarhi26, nu doar în mod expresiv, ci mai ales în mod practic și trăitor, prin însăși viața lor sfânt-duhovnicească. Exact din acest motiv va și rămâne veșnică cinstirea lor!
- 1
Am inserat între paranteze drepte completarea unor sensuri pentru o mai bună înțelegerea a textului (n. trad.).
- 2
Antevorbitor al profesorului Dimitrie Țelenghídis, prezent la acel eveniment menționat mai sus, Părintele Gheorghe Metallinós († 19 decembrie 2019) a fost preot de mir, așadar, căsătorit și tată a trei copii. El s-a născut în anul 1940, în insula Kerkira (Corfu), unde a terminat școala primară, gimnaziul și liceul (1958). A studiat Teologia și Filologia clasică în cadrul Universității din Atena. După terminarea stagiului militar, a fost numit asistent universitar la catedra de Patrologie a Facultății de Teologie din Atena (1965). În perioada 1969-1975, a studiat Teologia, Filologia, Istoria, Filosofia și Sociologia în Germania de Vest, făcând între timp studii și cercetări în Arhivele din Anglia. El a ajuns să fie doctor în Teologie (Atena, 1977), dar și în Filosofie și Istorie (Köln, 1978). Pe când se afla la studii în Germania, a fost hirotonit preot de mir (1971). Din 1984 și până în 2007, a fost profesor titular al Facultății de Teologie din Atena (Universitatea Națională și Capodistriană), unde a predat disciplinele Istoria și viața duhovnicească în Răsăritul ortodox, Istoria și teologia cultului ortodox și Istoria bizantină. De asemenea, el a fost și decan al aceleași Facultăți, în perioada 2004–2007. Cunoscut ca predicator și om de o formație teologică excepțională atât în Grecia, cât și în străinătate, a fost membru al multor Asociații științifice, reprezentând Biserica Greciei și a Ciprului la diferite congrese și întruniri ortodoxe sau inter-religioase. De pildă, din 1978 până în 1992, a reprezentat Biserica Ciprului în dialogul cu Federația Luterană Mondială. Opera lui de scriitor și teolog este bogată și variată, cuprinzând multe articole, studii și zeci de cărți. Dintre cărți amintim numai câteva: Politica și Teologia, Biserica în lume, Parohia, Ortodoxia și caracterul grec, Elenismul ezitant, Elenismul luptător, Mărturia teologică a cultului bisericesc etc. (n. trad.).
- 3
În sensul că el analizează minuțios problemele (n. trad.).
- 4
Autorul sau autorii se referă, în referatele lor, la bolile sau maladiile educației sau ale Învățământului din Grecia, care sunt întâlnite și în România (n. trad.).
- 5
Adică diagnosticul (n. trad.).
- 6
Sau medicală (n. trad.).
- 7
Adică Sinodul V-VI Ecumenic sau al II-lea Trulan, ținut la Constantinopol, în 691-692 (n. trad.).
- 8
Dar și cu valoare universală. De altfel, autorul folosește termenul grecesc καθολική (catolichí), care înseamnă universal, total etc. (n. trad.).
- 9
Atât harul, cât și lucrarea lui sunt dumnezeiești și nezidite (n. trad.).
- 10
Altfel spus, cu mintea noastră (n. trad.).
- 11
În sensul de imposibilitate a exprimării acestor simțuri duhovnicești (n. trad.).
- 12
De precizat că în acest canon se vorbește despre măiestria duhovnicului (n. trad.).
- 13
Aceasta este denumirea respectivului Minister în Grecia, unde problemele educației sunt unite cu cele ale vieții religioase. În România, corespondentul este, cât privește învățământul, Ministerul Educației și Cercetării, iar afacerile religioase sunt reglementate prin Secretariatul de Stat pentru Culte (n. trad.).
- 14
Cultivând viața duhovnicească în conformitate cu învățătura creștină ortodoxă, omul ajunge să trăiască nu doar cu lucrarea rațiunii și a cugetului, ci și cu cea a minții sale. Fie că se vorbește despre o singură funcție noetică a sufletului care se manifestă în creier prin rațiune și cuget, iar în inimă prin minte, fie că sunt formulate două funcții ale sufletului, una rațională, manifestată prin rațiune și cuget în creierul omului, iar o alta noetică, exercitată prin minte în inima omului sănătos sufletește, se arată, prin această funcție sau aceste funcții, dimensiunea noetico-rațională la care este chemat să ajungă omul (n. trad.).
- 15
Adică format din suflet și trup (n. trad.).
- 16
Adică din partea poftitoare sau doritoare a sufletului. De menționat că în literatura creștină ascetico-duhovnicească, urmându-se tradiția platonică, se consideră că sufletul are trei părți, considerate, totodată, puteri sau facultăți: puterea înțelegătoare sau rațională (λογιστικόν), puterea poftitoare sau concupiscența (ἐπιθυμητικόν) și puterea mânioasă sau irascibilă (θυμικόν). Prima facultate este considerată partea rațională (λογικὸν μέρος) a sufletului, iar celelalte două constituie partea irațională (ἄλογον μέρος) a sufletului, numită și partea pătimașă (παθητικὸν μέρος), deoarece prin aceste două ultime facultăți obișnuiesc să-și facă intrarea patimile în om (n. trad.).
- 17
Sau pofta (n. trad.).
- 18
Sau poftit (n. trad.).
- 19
Redarea versetului în limba română s-a făcut după modul în care el a fost citat de către autor (n. trad.).
- 20
Este o traducere în limba română a parafrazării libere pe care o face autorul versetelor citate (n. trad.).
- 21
Traducere după versetul citat de către autor. Trimiterile biblice la acest verset, dar și la versetele citate anterior, au fost corectare tacit de către traducător (n. trad.).
- 22
Traducere în limba română după redarea liberă a versetului citat de către autor (n. trad.).
- 23
Vezi Matei IX, 1-8; Marcu II, 1-12; Luca V, 17-26 (n. trad.).
- 24
Vezi Romani XI, 5 (n. trad.).
- 25
Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Interpretare la Epistola către Evrei, Omilia a XXIX-a, γ΄, în PG 63, 205 (n. trad.).
- 26
Cinstirea lor se face pe 30 ianuarie, iar despre contextul prezentării acestui text vezi paragraful introductiv (n. trad.).