Cei peste 40 de ani de regim comunist prin care a trecut România au fost departe de a constitui o epocă istorică unitară. În decursul lor, o perioadă precum aceea a anilor 1948–1953, definită pe bună dreptate ca un văleat al Terorii, când oamenii puteau ajunge la închisoare și pentru o anecdotă, a fost urmată, după moartea lui Stalin, de un așa-numit „dezgheț”, când Radu Gyr sau Petre Țuțea au fost eliberați din închisoare, unde aveau să reintre peste câțiva ani. Așa se face că, în 1955, Patriarhul Justinian și Sinodul Bisericii noastre au valorificat acel răstimp de relativă destindere, canonizând primii șapte sfinți români în cadrul unor ceremonii grandioase, desfășurate vreme de aproape o lună (octombrie) atât la București, unde peste 1.500 de preoți, monahi și monahii au străbătut în procesiune, în veșminte de slujbă, centrul Capitalei, de la Catedrala Patriarhală până la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”, cât și pe cuprinsul întregului teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Române. Au venit atunci să ne împărtășească bucuria duhovnicească a canonizărilor pomenite și a aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, înalți ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol și ai mai multor Biserici Surori. În numărul 11-12/1955 al revistei Biserica Ortodoxă Română, ilustrat cu multe și concludente imagini, care ar merita reeditate anastatic, se spune că România avea pe atunci 12.000 de preoți și circa 7.000 de călugări și călugărițe, numai la Văratec existând 500 de maici și surori.
O altă decadă a liberalizării (corelată cu derusificarea și cu deschiderea spre Occident), începută de Gheorghiu-Dej în anii 1962–1963, și-a avut punctul de vârf în 1968, pentru a fi curmată odată cu așa-zisele „Teze” din iulie 1971.
În 1968, în luna mai, generalul Charles de Gaulle, președintele Franței, a făcut o vizită de patru zile în țara noastră, care, patru luni mai târziu, nu a participat, în noaptea de 20/21 august, alături de trupele sovietice și ale celorlate state din Tratatul de la Varșovia, la invadarea Cehoslovaciei. Joi, 22 august, s-a desfășurat o sesiune plenară a Marii Adunări Naționale, în care Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei și Sucevei l-a pomenit pe Dumnezeu. Într-un „Apel al cultelor religioase”, difuzat în ziarele de a doua zi, inclusiv în Scânteia, ca și alocuțiunea Mitropolitului Iustin, Dumnezeu era pomenit de cinci ori; fapt fără precedent.
În toamna aceluiași an apărea într-un tiraj de o sută de mii de exemplare (menționat în caseta tehnică) antologia Poezia românească modernă, în două volume, din colecția Biblioteca pentru toți, îngrijită de Nicolae Manolescu, unde erau incluși Radu Gyr, Nichifor Crainic, Horia Stamatu și Ștefan Baciu (ultimii doi trăind în străinătate). Antologia aceasta, pe care am cumpărat-o și eu, aproape că se epuizase când a fost retrasă de pe piață, întrucât Eugen Jebeleanu s-a dus în audiență la Ceaușescu, plângându-i-se că „pentru poeții legionari s-a găsit loc în paginile sale, dar pentru cei comuniști, nu” (adică pentru el și Mihai Beniuc).
În octombrie 1968, elev în clasa a XI-a, eram deja obișnuit să intru în librării, îndeosebi în cea de la parterul blocului – o librărie de stat ca toate celelalte de pe atunci. Mare mi-a fost mirarea să văd, expusă la vedere, Biblia. O Biblie sinodală, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Justinian și însoțită de cuvântul său introductiv. Biblia costa 90 de lei, așa încât am scos fără nicio ezitare bancnota de 100 de lei pe care o aveam în buzunar și am cumpărat-o. În aceeași seară am deschis-o întâmplător la Ecclesiast, rămânând vrăjit de poezia și înțelepciunea acelui capitol, recitit apoi de nenumărate ori. Într-o seară de la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, în blocul „Adam” din marginea de răsărit a Cișmigiului, am ascultat, depănată de părintele Anania, povestea apariției acelei Biblii sinodale, cea dintâi de după instaurarea regimului comunist.
Până în 1963, Patriarhul Justinian nu a putut călători într-o țară necomunistă. Atunci i s-a permis să ia parte la prăznuirea unui mileniu de existență a Muntelui Athos. Marele lingvist de la Freiburg, Paul Miron, l-a întâlnit acolo. La un moment dat, Patriarhul i-a arătat butonii de la încheietura manșetei, spunându-i: „Uite, domnule profesor, butonii ăștia i-am primit în dar de la Nae Ionescu, care a fost de câteva ori pe la mine, la Vâlcea”.
În anul 1966, Patriarhul Justinian a făcut o vizită în Anglia, fiind primit de Regina Elisabeta a II-a, care auzise de un reviriment religios în România comunizată. Regina a adus un traducător al său, lăsându-l în anticameră pe cel venit de la București, iar la sfârșitul întrevederii i-a spus oaspetelui său că îi pregătise un cadou: un Rolls-Royce nou-nouț. Patriarhul Justinian i-a mulțumit, adăugând însă că în 1968 va împlini două decenii de patriarhat și că este mâhnit că în acest răstimp nu a reușit să tipărească o ediție a Sfintei Scripturi. Oficialii comuniști îi spuneau că singurul impediment era lipsa hârtiei… Și i-a sugerat Reginei Elisabeta să-i convertească darul într-o cantitate de hârtie pentru Biblii; pentru circa o sută-două sute de mii de exemplare.
Legat de primirea hârtiei, printr-o societate biblică britanică, avem mărturia unui mare teolog – părintele Ion Bria – fost redactor al Editurii Patriarhiei între anii 1966 și 1968, implicat atât în corespondența cu furnizorii hârtiei, cât și în tipărirea și difuzarea Bibliei sinodale din 1968. Reproduc din volumul său de memorii, Al doilea botez, mai întâi această precizare: „S-a convenit să se ia ca text de referință pentru Vechiul Testament versiunea lui Gala Galaction, iar pentru Noul Testament aceea a lui Vasile Radu, ediția 1952”.
„Am avut misiunea – continuă părintele Ion Bria – să traduc corespondența dintre Patriarhie și USB, să primesc eventual delegația USB, în diverse faze ale tipăririi și difuzării Bibliei. De fapt, de când a început tipărirea, rând pe rând, redactorii au fost prezenți în tipografie zi și noapte. Pentru Patriarhul Justinian, tipărirea constituia un mare succes politic al Bisericii, mai ales că obținuse aprobare pentru un plus de tiraj sub pretext că un număr de Biblii vor fi trimise românilor ortodocși din afara țării (Basarabia, Bucovina, SUA). Difuzarea Bibliei a revenit Tipografiei Patriarhiei (Pr. Sabin Verzan), care a expediat cu propriul camion câte zece exemplare pentru fiecare parohie din țară (zece mii de parohii). La terminarea acestui proces, delegatul USB (Societatea Biblică, n.n.) a făcut o vizită în țară, la parohii, credincioși, seminarii și mânăstiri, pentru a se convinge de realitatea tangibilă a difuzării Bibliei. Am fost martor cu părintele Gagiu la această inspecție a USB în România pe care patriarhul a acceptat-o. Am văzut Biblia nouă pe biroul preotului din casa parohială, pe pupitrul din biserici, în casele credincioșilor…”1.
Potrivit estimărilor părintelui Bria, cu suplimentările menționate, tirajul Bibliei sinodale din 1968 a atins două sute de mii de exemplare, cifră avansată și de Mitropolitul Bartolomeu Anania în discuția de acum mai bine de trei decenii.
- 1
Cf. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Al doilea botez, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, pp. 121-122.