Din activitatea pastorală a episcopului Filaret al Râmnicului (1780–1792)

Ierarhul Filaret, mitropolit titular de Mira Lichiei din anul 1776, episcop al Râmnicului între anii 1780–17921 și mitropolit al Ungrovlahiei, în perioada 1792–17932, este cunoscut mai ales pentru activitatea sa cultural-intelectuală, el sprijinind tipărirea de cărți bisericești, implicându-se în munca de diortosire și prefațare a unora dintre ele3, precum și în traducerea sau revizuirea unor Mineie4, având deci o contribuție de seamă, alături de episcopii Damaschin5 și Chesarie, la folosirea limbii române în cult. Despre viața lui, menționăm că a fost egumen la Mănăstirea Căldărușani, pe care a refăcut-o și unde va fi înmormântat și că a învățat la Academia Sfântul Sava din București6. A avut în același timp și o activitate diplomatică, el făcând parte, alături de alte personalități ale vremii, mari boieri și clerici, în anul 1770, din delegația trimisă la Ecaterina a II-a la Petersburg, pentru a se obține pentru Țările Române sprijin antiotoman din partea Rusiei7. În acest context, îl cunoaște pe Mihail Cantacuzino, ctitorul mai multor biserici din capitală, între care și cea ridicată (sau refăcută) în cinstea celor 40 de Mucenici, pe care acesta o va închina Episcopiei de Râmnic, ca metoh al ei în București8. De asemenea, ierarhul a purtat o interesantă corespondență cu oameni de cultură, domni și prelați, din țară și de peste hotare9.

În cele ce urmează dorim să evidențiem câteva aspecte din activitatea pastorală10 a acestui episcop iubitor de virtute11, pe baza unor date dintr-o condică de porunci, majoritatea din 1780–1783, păstrată la Biblioteca Academiei Române din București, la Cabinetul de Manuscrise – Carte Rară. Ne referim mai exact la registrul care se găsește în Colecția Documente Istorice, sub cota cmlxxix/1-180 (fost ms. 2096) și care a fost dăruită Bibliotecii de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în anul 1901, ea provenind din biblioteca episcopului Ghenadie Enăceanu12, a cărui ștampilă în tuș mov o regăsim în interior. Condica, parțial deteriorată, pătată, ruptă, dar restaurată (în ceea ce privește suportul, hârtia, textul uneori rămânând ilizibil), conține 180 de documente referitoare la viața bisericească din Eparhia Râmnicului, din vremea păstoririi episcopului Filaret. Textul este redat în limba română, cu caractere chirilice, scrise de mai multe mâini, cu cerneală neagră, pe hârtie alb-gălbuie, cu filigran, având dimensiunile foii de 31 × 20,5 cm, iar ale coperții 32 × 21, 5 cm. Învelitoarea nu este cea originală, ci de carton pânzat, cu nuanțe de mov și galben. Unele fraze, mai ales din intitulație, sunt scrise în slavă și greacă, cu caracterele specifice.

Ca tipologie a actelor, întâlnim anaforale13, cărți de judecată și porunci ale ierarhului, dar și catagrafii, precum cea a Mănăstirii Arnota, din anul 178114 sau a Mănăstirii Dintr-un Lemn15. Unele dintre acte au fost cercetate și publicate, mai ales cele referitoare la corespondența episcopului Filaret cu preoții din eparhie pentru strângerea de ajutoare pentru Sfântul Mormânt, în contextul vizitei patriarhului Avramie al Ierusalimului în Țara Românească; sau cele pentru ajutorarea școlilor. În rândurile de față dorim să evidențiem și alte tipuri de porunci și acte incluse în registru.

Unele dintre documente sunt importante pentru studierea istoriei lăcașelor de cult. Și exemplificăm tot cu Biserica celor 40 de Mucenici din București, metohul Episcopiei de Râmnic. La 6 februarie 1780, episcopul Filaret cerea domnului să poruncească vornicilor să cerceteze și să hotărnicească locul acestei biserici, numit livada Văcărescului. În urma acestei intervenții a ierarhului, domnul cere boierilor să aleagă hotarele.

„Prea Înălțate Doamne,
† Biserica Sf. 40 de Mucenici, metohul Episcopiei Râmnicului, are întru stăpânire locul ce să numește livadea Văcărescului, de aici din București, care loc, fiind nehotărât, poate să se împresoare după vrere de către cei ce sânt vecini i rezași. Ci ne rugăm Măriei Tale să fie luminată poruncă către dumnealor veliți vornici, ca să meargă în fața locului și după arătarea vecinilor ce știu coprinderea acestui loc i după vechea stăpânire, să se puie semne ca să poată Sfânta Biserică și de acum înainte a stăpâni făr de pricină. Și anii, Măriei Tale de la Domnul Dumnezeu rugăm ca să fie mulți și fericiți. 1780, februarie 6.
Al Măriei Tale rugător către Dumnezeu,
† Mireon Filaret.
Dumneavostră veliților dvornici, să mergeți la fața locului și făcând alegerea ce să cuvine, să puneți și semne după obiceiu, dând și cartea dumneavoastră de alegere. 1780 februarie 13”16.

La 4 iunie 1780, Alexandru Ipsilanti întărea hotărnicia locului Bisericii celor 40 de Mucenici.

În continuare sunt trecute și alte acte referitoare la Biserica celor 40 de Mucenici. La 13 iulie 1780, Alexandru Ipsilanti scutea acest lăcaș de diferite dări: de plata fumăritului, ierbărit, de vamă17. În august 1780, Stroe Dărbacă din Poenari, Ilfov, se tocmește cu Filaret ca să fie poslușnic la metohul din București, pentru a fi scutit de dajdie18. La 21 iulie 1780, Dumitru Măcelaru din București arăta episcopului Filaret că se învoise să dea Bisericii celor 40 de Mucenici câte 5 ½ măsuri de carne zilnic, în afară de zilele de post, pentru a fi scutit de dăjdii și alte angarale19. Într-adevăr, prin actul din 14 iulie 1780, copiat și el în condică, Alexandru Ipsilanti hotărâse ca Biserica celor 40 de Mucenici, „care iaste metoh al Sf. Episcopii a Râmnecului, pentru conacul și șăderea iubitorilor de Dumnezeu părinților episcopi”20, ca să țină un scaun de carne, scutit de fumărit, ierbărit și alte dări.

Făcând o paranteză, dintr-o altă sursă păstrată tot la Biblioteca Academiei (fostul ms. 2767, acum în colecția Documente Istorice, cu cota mxxxix/1-181, este o veche Condică în care se coprinde averea nemișcătoare a fostului Episcop de Râmnic, mai apoi Mitropolit Filaret, precum moșii în județele Dolj, Vâlcea, Ilfov și locuri cu case în București, vii în județul Saac și țigani21), aflăm că Filaret se îngrijise de păstrarea și mărirea proprietăților Bisericii celor 40 de Mucenici din București. Astfel, în septembrie 1786, ierarhul cumpăra, aproape de grădina metohului, niște case din mahalaua Bradului (Boteanu) vândute de Grigorie Hrisoscoleu, actul fiind autentificat de mitropolitul Grigorie al Țării Românești:

„Încredințez cu acest zapis al mieu la cinstită blagoslovitoare dreapta Preasfinției Sale Părintelui Episcopu Râmnecului Kiriu Kir Filaret precum să se știe că, aproape de grădina metohului Sfintei Episcopii, având niște case, cumpărate în mahalaua Bradului și vrând acum a le vinde, având trebuință de bani ca să răscumpăr alte case părintești și Preasfinția Sa având protimisis vecinătății, m-am învoit cu Sfinția Sa și am vândut aceste case, cu locul lor cât ține ulițile și cu toate namestiile22 după-împrejur, însă taleri 1100, adică una mie o sută, care bani am primit toți deplin în mâna mea. Și Preasfinția Sa să stăpânească aceste case cu bună pace de către tot neamul mieu, dându-i atât zapisul mieu de cumpărătoare, cât și alte zapise vechi.
Și pentru mai adevărată credință, i-au iscălit și alte obraze de cinste, marturi, după cum să arată mai jos, ca să să crează. 1786, septembrie.
Grigorie Hrisoscoleu, biv vel medelnicer, adeverez/ Cozma, episcop Buzău, martor/ Ianache Văcărescu, vel dvornic, martor/ Grigorie Băleanu vel logofăt martor/ Alexandru paharnic, martor/ Toma [...]23, martor”24.

Documentul este important nu numai pentru că aflăm data achiziționării, dar și pentru că menționează metohul Episcopiei Râmnicului din București, adică Biserica 40 de Mucenici, cu grădină și proprietăți, mărite acum prin cumpărarea de către episcopul Filaret a acestor case cu locurile lor în mahalaua Bradului. Este menționat și dreptul de preemțiune – în varianta sa greacă, protimisis – un vechi drept de precumpărare și răscumpărare preferențială, al rudelor și al vecinilor de moșie, a căruia nesocotire ducea la rezilierea vânzării, prescripția păstrându-se, chiar și după mijlocul veacului al XVIII-lea, după modelul bizantin, la 10 ani25. De asemenea, sunt amintiți boieri din familii renumite, Hrisoscoleu, Văcărescu (care avea proprietăți în zonă, în livada Văcărescului), precum și episcopul Cozma Popescu al Buzăului (1763–1787), martor la vânzare, deci aflat la acea dată la București. Aflăm și prețul vânzării, exprimat în taleri, precum și motivul: nevoia de bani pentru a răscumpăra alte proprietăți părintești. Mihail Cantacuzino, ctitorul Bisericii celor 40 de Mucenici, o închinase Episcopiei Râmnicului în anul 1775 și ierarhii se preocupaseră de mărirea proprietăților; episcopul Filaret cumpărase în anul 1784 de la Gheorghe croitor un loc învecinat cu grădina metohului și vedem că acum, în septembrie 1786, îi lărgea proprietățile. Episcopul Filaret adusese, cu cheltuiala sa, apă pentru metohul Râmnicului din București, dând o parte și orașului, la apa fântânilor de obște, așa cum citim în hrisovul din 1 iulie 1786 emis de Nicolae Petru Mavrogheni, unde se afirmă că era cunoscută „de toți râvna preasfinției sale ce are spre cele bune și de podoaba politiei”26, adică a orașului. În aceeași condică este trecut și actul prin care Grigorie Hrisoscoleu dobândise casele, căci, așa cum ne spune textul, vânzătorul îi dăduse lui Filaret și actele de proprietate. Și citind pe rând zapisele aflăm și pe vechii proprietari ai locului27.

Din exemplul de mai sus vedem că episcopul Filaret s-a îngrijit de buna-păstrare, chivernisire și sporire a bunurilor bisericești, cazul discutat aici referitor la metohul din București nefiind singular. De pildă, Condicile Episcopiei Râmnicului, cu moșii și metohuri, analizată și de Athanasie Mironescu, pentru realizarea monografiei sale despre această eparhie, amintește că în vremea episcopului Filaret, episcopia a obținut Schitul Recica (închinat în 1784), heleșteul și ograda Obedencii din Craiova (1787), o moșie în Balș (1784) și Biserica Madona Dudu din Craiova (1784)28.

Încheind paranteza și revenind la condica de porunci, menționam că ea conține și alte tipuri de acte. De pildă, la 18 februarie 1781, episcopul Filaret dădea carte de duhovnicie pentru preoții din parohii, din eparhia sa, pentru a putea spovedi, însă, în cazul păcatelor grele, le cerea să-l înștiințeze, pentru a primi povățuire. De asemenea, ierarhul mai cerea acestora ca să-i spovedească și să-i cerceteze după pravilă pe cei care doreau să primească darul preoției, ca să fie atenți să nu fi făcut păcate care îi opresc de la preoție, căci altfel ei deveneau părtași și dădeau socoteală în fața lui Dumnezeu:

„Filaret, Милостїњ Божїєњ, episcopul Râmnicu, Noului Severin,
Darul și puterea care Arhiereul arhiereilor Domnul nostru Iisus Hristos, au dat-o apostolilor, a lega și a dezlega păcatele, același dar și putere se dă tuturor arhiereilor, următorilor apostolilor, prin punerea mâinilor cu lucrarea Duhului Sfânt și de la arhierei și vouă, cucernicilor preoți să împărtășește. Deci și smerenia noastră, având vrednicia acestui dar și puterea din mila ce-a dat nouă, dăm ție, cucernicului preot, anume […]29 de la satu […]29 putere a lega și a dezlega tot felul de păcate și de patimi al celor ce vor veni la tine să să ispoveduiască. Dar pentru păcatele cele mari, la care nu te vei pricepe, să ne înștiințezi, ca să te povățuim cum să și să facă părăsire, căindu-să de păcatele ce va fi făcut. Și canonul ce-i vei da, săvârșindu-l cu toată osârdia și arătându-și rodul de pocăință, așa își va câștiga iertare păcatelor celui ce se ispoveduiaște. Iar pre cei ce vor vrea să ia darul preoției, cu tot dinadinsul să-i cercetezi, întrebându-să cu amăruntul, să nu30 fie făcut păcate care opresc de preoție, care să să caute la pravilă, cap. 58, căci că apoi te vei face părtaș acelor păcate și vei avea a da seamă la Dumnezeu. Deci pentru întărirea și încredințarea, s-au dat această carte a smereniei noastre, după cum iaste obiceiul de la noi, întărim. 1781, februarie 18”31.

Pravila la care se făcea referire era Îndreptarea Legii32, întocmită în vremea lui Matei Basarab, în anul 1652, dar în uz și la sfârșitul veacului al XVIII-lea. La capitolul 58, glava 77, se prevedea ca cel care dorea să fie preot trebuia să se spovedească sincer, căci după hirotonie dacă se afla că a ascuns ceva, urma să i se retragă harul, căci preoția nu curăța, ca botezul, păcatele anterioare; referirea din pravilă era la soborul 1, capitolul 9, comentat de Nichita de Heracleea, Theofil Alexandreanul și Balsamon. Pravilniceasca Condică, emisă în anul 1780 din purtarea de grijă a lui Alexandru Ipsilanti, avea alt tip de dispoziții și de aceea erau folosite în paralele cele două coduri de legi.

De altfel, aceasta nu este singura trimitere la Îndreptarea Legii. În aceeași condică, întâlnim o sfătuire, nesemnată: „Pentru mortul ce se va afla strigoi, căruia îi zice vârcolac, ce trebuie să i se facă, glava 378”33, în care se reia o parte dintr-un text din pravilă (făcându-se referire la glava 378), prin care oamenii erau îndemnați să nu creadă în strigoi, deoarece morții nu mai pot umbla, ci să se facă rugăciuni, prin preoți, pentru cel aflat cu trupul neputrezit, și astfel, cu puterea lui Dumnezeu, va fugi diavolul, care provoca năluciri și spaime, luând și chip de om, amăgind pe cei necredincioși să creadă în vârcolaci. În condică se preciza: „Iar când să va afla trupu ca acesta34, care iaste lucrarea diavolului, să chemați pe preoți să cetească Paraclisul Precestii și să facă și o sfeștanie [...] să slujească Liturghie [...] și să facă și pomană cu colivă. Deci să zică molitvele cele de blestem [...] și cu ajutorul lui Hristos, va fugi dracul de acolo”33.

În pravilă se prevedea că cei care incinerează trupurile morților, crezând în vârcolaci, dacă sunt mireni să nu fie împărtășiți timp de 6 ani, iar dacă sunt clerici, să se caterisească35. De altfel, episcopul Filaret s-a luptat să stârpească aceste obiceiuri păgânești din zonă și în acest sens, în anul 1785, a dat poruncă către protopopul de Gorj să-i îndemne pe oameni să se pocăiască pentru aceste idei și practici greșite, de a dezgropa morții și de a-i arde, ca să nu vină urgia lui Dumnezeu peste ei, așa, nepocăiți36.

Foarte frumoase sunt unele cărți de hirotonie date de episcopul Filaret și copiate în condică, care conțin nu numai numele beneficiarului, filiația și familia, ci și o descriere fizică a acestuia, pentru recunoașterea și neconfundarea lui. Așa sunt: „Cărțile de hirotonie ce se dau de către Preasfințitul Părinte Episcopu Râmnicu Kiriu Kir Filaret, cu numele și chipul lor, după cum mai jos arată, anume: 1780, septembrie 16: Diaconul Șărban, sin protopop Gheorghe Copăceanu, chipul lui: om tânăr, la față zmeadu37, părul capului negru, sprâncenile negre, ochii căprui, mustățile murgi38, barba răsare, murgă; născut la satul Copăceni, crescut în acest sat, soția lui, anume Preda, de la satul Oteșani, fată de mirean a lui Cincă [...]23 b<iserica> hram Preapadoamnii39 Parascheva, sud Vâlcea. Septembrie 16, 1780”40.

Episcopul era atent cu cărțile de duhovnicie; ne amintim că în enciclica din 1781, ierarhul cerea protoiereilor să aibă grijă să strângă cărțile de duhovnicie ale preoților care muriseră, pentru a nu fi folosite abuziv de alții, care nu fuseseră hirotoniți. De asemenea, se cerea să se facă în condică și o descriere fizică a persoanei pentru o bună recunoaștere: „Pentru preoții și diaconii ce să vor întâmpla a muri, să li să ia cărțile de hirotonie, ca să nu încapă la mâna altuia, să zică că iaste hirotonisit, neavând dar; iar obiceiul ce l-au avut până acum de să îngropa cu dânsele, să dai poruncă a nu să mai face. Pentru grămăticii cei ce să vor trimite la noi să se hirotonisească, să ții condică de cercetarea ce le vei face, trecând numele și chipul lor... să-i scrii la condică ca să nu să întâmple care cumva unii din cei ce nu să hirotonisesc, să slujească cele preoțești sau diaconești, cu înșelăciune, amăgind pre oameni că iaste hirotonisit”41. Vedem de aici că nu avea un suport legal sau o încurajare din partea Bisericii obiceiul de a se îngropa mortul cu cartea de hirotonie, iar cazurile semnalate erau mai mult ca un obicei, după unii cercetători de origine rusească42.

Tot în acest sens, pentru a evita înșelăciunile, ierarhul era atent cu cei veniți din alte eparhii sau de peste Dunăre, dând indicații clare pentru cercetarea lor, în aceeași enciclică din anul 1781: „Din preoții străini, din părțile țării turcești ori din țara ungurească sau măcar și din Eparhia preasfinției sale părintelui Mitropolitul, călugăr sau mirean, pre unii ca aceștia să nu-i îngăduiască nici într-un chip a sluji sau măcar a pune epitrahil, până nu să va cerceta de înșine noi atât de iaste hirotonit cu adevărat, cât și pentru care pricină au fugit de la locul său”43. Vedem că aceste dispoziții din enciclică erau puse în practică, căci în condica la care ne referim se făcea și o descriere fizică a persoanei, pentru o precisă identificare.

Cercetarea jalbelor de divorț: În condică sunt trecute și alte tipuri de dispoziții ale ierarhului, de pildă referitoare la cazurile de divorț. Astfel, la 3 februarie 1781, episcopul Filaret dă o rezoluție în pricina cererii de despărțire între Bălașa – născută Socoteanu – și logofătul Vasile Golumbeanul. La episcop venise logofătul Vasile, cu o jalbă prin care o acuza pe soția sa că îi ia lucruri din casă și cerea despărțire, pentru că nu se înțelegeau; ierarhul cercetase pricina, delegase și un preot să meargă la fața locului să ancheteze dacă sunt adevărate acuzațiile; în final, episcopul Filaret a spus că pricină de despărțire, după pravilă, nu aflase, pentru care a încercat să-i împace, recomandându-le să-și petreacă viața în unire:

„Filaret, cu mila lui Dumnezeu, Episcopul Râmnicului,
După jalba ce au dat la smerenia noastră dumnealui Vasile Golumbeanul biv vel logofăt za vistierie44, pentru soția sa, Bălașa, arătând că o ocărăște <că> îl necinstește și de-a pururi iaste neunire și rea viețuire între dumnealor, dintre căreia pricină și în vremea răzmeriței i s-ar fi întâmplat multe pagube. Fiindcă însăși ea îi jăfuia casa și nu primia ca să șază cu dânsul, ci umbla fugară din loc în loc. Precum și acum, în trecuta lună zice că iarăși ar fi luat multe lucruri din casă. Și cu aceste rele urmări, cu care zicea că se poartă soția dumnealui, cerea despărțire”45.

În document se arată în continuare că Bălașa nu cerea despărțire, ci zicea că soțul ei o vorbea de rău și o gonea din casă, iar lucrurile fuseseră luate pentru că găsise și ea lipsă la zestre și că plecase la mama ei.

Episcopul Filaret cercetează cazul, apoi le recomandă să se împace: Bălașa dăduse zapis că din acel moment „cu supunere și cu durere de inimă pentru casa dumnealui va fi [...] Însă și dumnealui logofăt Vasile să o cinstească și să o aibă ca pe o soție adevărată, iar nu ca pe o posatnică46 și să fie cu durere de inimă către dânsa, să o caute cu cele trebuincioase ale hranei și cu îmbrăcăminte, după starea și cinstea casei dumnealui și pentru lucrul de nimic făr de nici un fel de pricină să nu o bată, ci să petreacă întru unire după plăcerea lui Dumnezeu.

Și într-acestași chip, odihnindu-să amândouă părțile, le-am dat această carte de judecată, ca să nu mai fie pricină de împotrivire între dumnealor”45.

În urma intervenției episcopului, Vasile Golumbeanu, reclamantul, a acceptat să-și primească soția. Iar ulterior chiar i-a lăsat acesteia o parte din avere, prin diată, iar o altă parte de moșii și proprietăți le-a donat Episcopiei de Râmnic, la 12 martie 1781: „De vreme ce după călcarea poruncii lui Dumnezeu înstrăinându-să neamul omenesc din moștenirea raiului, ca să nu rămâie ră<ul> nemuritor, s-au hotărât de la Dumnezeu moartea și mutarea dintr-această lume vremelnică la viața veșnică și la moștenirea iarăși a raiului, care o au fost pierdută. Deci aceasta fiind datorie netăgăduită, de obște [...] și ceasul ei iaste neștiut la toți, după datoria creștinească care avem oricarele, a ne griji, ca să fim gata spre acea călătorie și a orândui, cu bună orânduială ceste din lumea aceasta, atât spre chiverniseala sufletului, cât și pentru cele ce rămân în lume. Pentru aceea și eu, robul lui Dumnezeu, Vasile Golumbean, biv logofăt za vistierie, socotind acestea și văzându-mă și în slăbiciunea bătrâneților, mai-nainte de a-mi socoti ceasul, mi-am orânduit diată, fiind cu mintea întreagă și limba au grăit și mâna me-au întărit”47.

Urma apoi o enumerare a împărții bunurilor: lăsa Episcopiei de Râmnic o parte din moșia sa de la Fărcaș, proprietate pe care o avea de zestre de la prima sa soție, Marica, cu livezi, cu locuri de arat, pădure, fântâni și cu o moară făcută de el. De asemenea, lăsa bunuri (în hotarul Bărbeștilor) și Mănăstirii Polovragi, unde erau ctitori socrul lui, ispravnicul Badea Pârâianul48 și răposata lui soție, Marica. Alte bunuri rămâneau rudelor sale, ca să-i dea sărindare după moarte, pentru sufletul lui, al părinților și al Bălașei, fiind precizate și bisericile unde trebuia ca acestea să fie date. Bălașei, celei de-a doua soții, cu care avusese pricină la episcopul Filaret, îi lasă mai mult bunuri mobile, boi, vaci, oi, stupi47.

La 17 martie 1781, episcopul Filaret îl numește pe Manea bogasierul49 din Craiova, care era „om cu frica lui Dumnezeu și cu evlavie la cele bisericești”50, epitrop al unei părți de moșie din Câinești51, lăsată prin testament de Matei Pleșoianu, care se călugărise, cu numele de Methodie. Din venitul ei, Manea trebuia să repare biserica din Pleșoiu, iar pentru buna chivernisire, urma să dea anual socoteală la Episcopie. Matei Pleșoianu dorise ca o parte din banii obținuți din vânzarea proprietăților să fie dați spre pomenirea sa, iar altă parte să fie folosiți pentru refacerea bisericii neamului său. Din document aflăm că, ulterior, un nepot al răposatului Methodie, anume căpitanul Ilie Pleșoianu, în calitatea sa de ctitor al bisericii, depusese plângere la episcopul Filaret că sfântul locaș este lăsat în paragină, că vechii epitropi nu se îngrijiseră de el (căci nu se înțeleseseră între ei) și ruga ca episcopul să numească un chivernisitor al moșiei, pentru ca, din venitul ei, să se dreagă biserica. Iar episcopul Filaret, analizând cererea și văzând că este bună, dă această dispoziție, după ce mai întâi se încredințează că noul epitrop va fi bine primit de rude/ctitori și de urmașii vechilor îngrijitori, pentru a se stinge gâlceava, care era în defavoarea lăcașului de cult.

Reținem din text și câteva elemente ale dreptului de ctitorie: urmașii ctitorilor (căci drepturile și îndatoririle ctitorilor erau transmisibile succesorilor) aveau posibilitatea de a participa, într-o oarecare măsură, la administrarea bunurilor (de exemplu, de a numi sau cere epitropi), dar fără a se trece peste binecuvântarea ierarhului (a cărui încuviințare trebuiau să o primească și la început, înainte de ridicarea bisericii). Urmașii preluau și sarcina întreținerii lăcașului de cult, în cazul de față a ctitoriei familiei boierești Pleșoianu. Calitatea de ctitor, moștenită în spațiul românesc din Imperiul Bizantin, prevedea drepturi și obligații pentru cel ce înălța un locaș de cult, însă era și condiționată de îndeplinirea unor cerințe: să aibă binecuvântarea prealabilă a autorității religioase, să aibă mijloace materiale necesare pentru întemeiere, dar fără a-și nedreptăți rudele și să fie dreptcredincios, cu exercițiul drepturilor bisericești și civile52.

„Filaret, Милостїњ Божїєњ, episcopul Râmnicu,
De vreme ce răposatul Matei Pleșoianu, ce s-au numit pe călugărie Methodie monah, nefăcând copii cât au trăit cu soția sa, la vremea sfârșitului său, mult, puțin ce au avut au lăsat prin diată ca să să vânză i să facă pomenire pentru sufletul său. Și între alte ce au lăsat să să vânză au lăsat și 210, adică două sute zece stânjeni în hotar Câineștiul, vânzându-se pă bani, să dea să facă milostenie, pentru sufletul său; iar stânjeni șaizeci, tot din Câinești, vânzându-se, să să ia pă bani, să dreagă biserica de la Pleșoiu, fiind stricată. Și pentru toate acestea au lăsat epitrop pe un Marin Măricescu, fin al său, tot din Pleșoiu.
Iar mai pă urmă, un Petru nepot răposatului Methodiu n-ar fi îngăduit pe Marin să fie epitrop, ci s-au făcut el epitrop, cu protimisis cum că iaste nepot răposatului. Pentru care, în două rânduri, i s-ar fi poruncit de către răposatul fratele Chesarie, episcopu Râmnicului, ca să nu se amestece, ci să lase pe Marin să caute trebile, după cum au lăsat răposatul în diată și tot nu s-au supus, până când i s-au întâmplat moarte și lui și mai pe urmă și lui Marin. Și biserica au rămas nedreasă. Și din suma de stânjeni ce scrie mai sus, șaizeci s-au fost vândut, iar două sute zece, nu.
Iar acum au jăluit căpitan Ilie Pleșoianu, ce iaste nepot răposatului Methodie, ca un ctitor ce iaste al bisericii, cum că biserica au ajuns la mare slăbiciune, căci acel Pătru i Marin, în 3 ani ce au luat venitul moșiei, n-au purtat grijă a drege biserica, cum au lăsat răposatul în diată și cere cum că, de vreme ce nu s-au vândut moșia aceasta a bisericii până acum, să nu se mai vânză, ci să să orânduiască un epitrop ca să caute venitul moșioarei, mult, puțin, ce să va agonisi, ca să fie pentru dresul bisericii.
Care cerere a căpitanului Ilie văzându-o și noi cum că iaste bună, mai întâi am cerut zapis de la mâna sa i de la epitropii lui Pătru i lui Marin. Și așa au dat zapis însuși căpitanul Ilie i Stan, fratele răposatului Marin i Mihai, epitropul lui Petru, cum că, cu bunăvoia lor pohtesc a se orândui epitrop și cum că dintre dânșii nu va mai fi nici o pricină sau gâlceavă. Deci smerenia noastră, cu această carte, rânduim epitrop pe kir Manea bogasierul din Craiova, fiind arătat om cu frica lui Dumnezeu și cu evlavie la cele bisericești, ca să aibă purtare de grijă a căuta venitul aceștii moșioare de stânjeni 210 și cu ce se va agonisi să dreagă Sf. Biserică și să aibă a-și da socoteala pe fieșcare an la Sf. Episcopie.
Și să lipsească toate pricinile și gâlcevile dintre căpitanul Ilie și dintre epitropii lui Pătru și lui Marin.
Aceasta scriem. 1781, martie 17”50.

Episcopiei din Râmnic îi era dăruită și o vie, la Sutești, de către Cozma Flămânzeanu. Prin actul din 6 iunie 1783, episcopul Filaret îl înștiințează pe Samuil, arhimandritul episcopiei, că îi dă în grijă lui via:

„Filaret, Милостїњ Божїєњ, episcopul Râmnicu,
Cuvioase arhimandrite Kir Samuile, blagoslovenie. Pentru via de la Sutești53 ce iaste închinată Sfintei Episcopii de răposatul Cozma Flămânzeanu, după rugăciunea ce ne-ai făcut, iată o dăm asupra Cuvioșiei <Tale>, ca de acum înainte orice lucru va trebui la dânsa, Cuvioșia <Ta> să cauți a-i avea purtare de grijă [...] Atât și fii blagoslovit. Al cuvioșiei tale părinte sufletesc, Filaret, Episcopul Râmnicului. 1783, iunie 6”54.

Iar la 6 iulie 1783, episcopul Filaret îl înștiința pe arhimandritul Samuil și pe logofătul Gheorghe că sosise mazilirea lui vodă (Nicolae Caragea), fiind numit un nou domn, Mihail Constantin Suțu55, care urma să fie pomenit la slujbe în locul predecesorului său. Episcopul Filaret îi anunța pe aceștia, pentru ca ei să se îngrijească să vestească la mănăstiri și schituri schimbarea domniei:

„Cuvioase arhimandrite al Sfintei Episcopii, Kir Samuile și dumitale logofăt Gheorghe, vă înștiințăm că astăzi, la 8 ceasuri, au sosit mazilirea Măriei Sale lui Vodă, hărăzindu-ne Preaputernica Împărăție domn pe Măria Sa, Io Mihail Costandin Șuțul voievod, Sevastia doamna și copiii lor.
De care nu vă lipsim a vă scrie, ca să dați știre atât pe la sfintele mănăstiri și schituri ce sânt într-acest județ Vâlcea, cât și pe la protopopi, ca de acum înainte să pomenească la slujbele bisericii numele Măriei Sale, precum mai sus vă arătăm.
Și să fiți blagosloviți. 1783, iulie 6.
Părinte sufletesc,
Filaret, episcopul Râmnicu”56.

Strângerea de fonduri pentru ajutorarea Sfântului Mormânt: La 23 martie 1781, episcopul Filaret îl înștiința pe egumenul Mănăstirii Tismana, arhimandritul Mihail, ca are de dat 158 de taleri și 40 de bani pentru a ajutora Patriarhia din Ierusalim, căci patriarhul lor era în acel moment în Țara Românească. Textul face referire la călătoria patriarhului Avramie II al Ierusalimului în Țările Române, între anii 1780–1784, pentru strângerea de milostenii pentru Sfântul Mormânt, care avea mănăstiri închinate lui, în Țara Românească și Moldova57. Patriarhul Avramie a ajuns și în Oltenia, a vizitat unele mănăstiri și s-a întâlnit și cu episcopul Filaret, la Mănăstirea Călui, din județul Romanați, care era închinată Sfântului Mormânt58.

„Preacuvioase arhimandrite și egumene al sfintei mănăstiri Tismana kir Mihail, molitvă și părintească blagoslovenie trimitem, cuvioase. După aceasta îți facem în știre că pentru fericitul patriarhu al Ierusalimului care ne-am învrednicit cu ajutorul lui Dumnezeu de l-am câștigat în pământul țării noastre, ne scrie preasfinția sa că cu sfat de obște și cu știrea Măriei Sale lui Vodă, s-au hotărât ca atât de la partea bisericească, cât și de la cea mirenească să facă oareșce ajutorință la Sfântul și de viață făcătoriul Mormânt al Domnului și Mântuitoriului nostru Iisus Hristos, ca o milostenie pentru spăsenia sufletelor noastre.
La care ni să poruncește ca să dea și mănăstirile de aici, din eparhia noastră taleri 750, care să avem a strânge cu pripă și să-i trimitem la Sfânta Mitropolie, ca să să dea la Preafericitul Patriarh până la Sfintele Paști și după analogon ce i s-au făcut au ajunsu și pă mănăstirea cuvioșiei tale taleri 158, bani 40, banii milosteniei și taleri 40 zeciuiala pentru osteneala zarafului ce-i va strânge.
Ci iată că poruncim, Cuvioase, îndată ce vei primi cartea noastră, făr de nici o zăbavă să dai acești bani, ca să ni-i profthasească30 cu grabă aici la Craiova, iar altă prelungire, măcar că puțin, să nu facă, că după porunca ce avem ca să-i trimitem foarte degrabă. Și, de te vei zăbovi cu darea acestor bani, vom fi siliți a-ți trimite cu treapădu59 într-adinsu mumbașir60.
Și fii cuvioșia ta blagoslovit. 1781 martie 23.
Al cuvioșiei <tale> părinte sufletesc,
Filaret, cu mila lui Dumnezeu Episcopul Râmnicului”61.

Poruncă pentru rugăciuni și procesiuni cu Sfintele Moaște: La 11 mai 1781, episcopul Filaret cerea egumenului Coziei, Ilarion, să iasă cu sfintele moaște din mănăstire și să facă rugăciuni în județul Vâlcea, pentru stârpirea lăcustelor, care se înmulțiseră și făceau stricăciuni în zonă. Din document mai aflăm că domnul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti62, dăduse dispoziție boierilor să stârpească lăcustele și, în paralel cu acțiunea lor, poruncise să se facă rugăciuni, pentru a se milostivi Dumnezeu și a ridica paguba. Deci conducătorul politic era conștient de faptul că Dumnezeu este Cel Care pedepsește și tămăduiește și de la El cerea ajutor, prin preoții Bisericii și cu ajutorul procesiunilor cu Sfintele Moaște. La rugăciunile de prin sate și orașe erau datori să se adune toți locuitorii, pentru a se ruga împreună cu preoții. Episcopul Filaret îi cere lui Ilarion să adauge la rugăciunea pentru stârpirea lăcustelor și rugăciuni pentru oprirea secetei. Cu alte cuvinte, la probleme grave și obștești, domnul, ierarhul locului, preoții și locuitorii cereau împreună ajutor de la Dumnezeu, prin mijlocirea sfinților.

„Cuvioase egumene al sfintei mănăstiri Cozia, kir Ilarioane, blagoslovenie. Înștiințându-se Măria Sa vodă că aici în partea locului lăcustele ce au fost îngropate în pământ, înviind, s-ar fi înmulțit foarte și ar fi început a face mare pagubă și stricăciune bucatelor creștinilor, la care auzire nu puțină scârbă și mâhnire l-au împresurat, în vreme când Măria Sa pururea voiește tot binele și folosul lăcuitorilor și să silește în tot chipul pentru ropaosul30 odihna și îndestularea obștii. Deci pentru aceasta au dat poruncă în toate părțile către boieri ispravnici ca, cu tot felul de mijloace, să pue silință spre stricarea și omorârea aceștii jigănii stricătoare.
Însă cunoscând că să cade a cere de sus, de la Preaputernicul Stăpân, Cel ce bate și iarăși tămăduiește, pentru aceea au dat Măria Sa poruncă a să face rugăciuni, cu osfeștanii, cu Sfintele Moaște prin tot locul, atât prin sate, cât și prin orașe, întru adunarea a tot norodul. Pentru care, iată, scriem și noi, Cuvioase, să te scoli însuși și luând din Sfintele Moaște ce va fi având sfânta mănăstire, să mergi aici în județul Vâlcii, plasa [...]29 după cum te vei înștiința și de dumnealui caimacam și înconjurând acolo satele și țarinile de unde vor fi lăcuitori să faci o sfeștanie și rugăciuni întru auzul tuturor, după cum și poruncile Măriei <Sale> lui Vodă poruncesc ca să strângă lăcuitorii de acolea împreună și mare și mic, ca să să umilească la rugăciunile ce le veți face, ca cu acest mijloc îmblânzindu-să Dumnezeu să rădice această pedeapsă de asupra noastră. Și de urmarea ce vei face să avem înștiințare. Însă la citirea molitvelor de lăcuste, să citească împreună și molitvele de neploaie.
Aceasta și să fii, Cuvioase, blagoslovit.
1781 mai 11,
Al cuvioșiei <tale> părinte sufletesc,
Râmnicu Episcop, Filaret”63.

De altfel, exemplul de mai sus nu este singular; nu este unicul caz în care însuși domnul țării cerea ajutorul prelaților pentru combaterea calamităților naturale. Ne amintim și că în anul 1747, Constantin Mavrocordat (un intelectual de seamă, domnitorul reformator, cu idei moderne) îl rugase pe patriarhul Silvestru al Antiohiei, aflat în acea vreme în Țara Românească, să se roage la slujbă pentru stârpirea lăcustelor, care invadaseră din nou regiunea64.

Nu ne mirăm de firescul cu care domnii de odinioară cereau ajutorul lui Dumnezeu, prin mijlocirea Bisericii, pentru toate problemele ivite, deoarece ei aveau o concepție de viață creștină. Ei erau ortodocși, iar la ceremonia religioasă de întronizare beneficiau de citirea unei rugăciuni speciale de către mitropolitul țării, pe care apoi îl aveau sfătuitor și îl cinsteau cum se cuvine. Ne amintim de pildă de influența atât de benefică pentru viața spirituală dar și socială a românilor exercitată de mitropolitul Neofit Cretanul65, sfătuitor al domnilor Constantin Mavrocordat și Mihai Racoviță. Exemplificăm și printr-un pasaj din rugăciunea de încoronare a domnilor din epoca fanariotă, păstrată până în primii ani ai veacului al XIX-lea și redată de un profesor de la Școala Domnească din București (Gheorghe Papadopol), prin care mitropolitul Țării Românești se ruga lui Dumnezeu pentru cârmuitorul politic: „Doamne Dumnezeul nostru Împăratul împăraților și Stăpânul stăpânilor… privește din sălașul Tău sfânt asupra credinciosului Tău rob (cutare), căruia bine ai voit, după bogata mila Ta să încredințezi cârma domniei… sădește în inima lui frica Ta, fă-l pe el păzitor al sfintei Tale obștești și apostolicești Biserici, apărător al poruncilor Tale de suflet izbăvitoare”66.

Observăm că, după modelul bizantin, domnul era conștient că are puterea de la Dumnezeu, Împăratul împăraților și Stăpânul stăpânilor, iar rugăciunea mitropolitului îi lumina mintea și sfatul acestuia, dacă îl lua în seamă, îl ferea de rătăcire. Ce să mai vorbim de vremurile bizantine, când împăratul trebuia să fie ortodox, nu doar prin Botez, ci să nu aibă nici idei eretice, nici păcate grele, altfel era oprit de a intra în biserică67. Atât în Imperiul Bizantin, cât și în Țările Române, care au preluat de acolo modelul de guvernare și instituțiile68, până târziu, în secolul al XIX-lea (pentru spațiul românesc), era o strânsă colaborare între puterea politică și cea religioasă, între basileu și patriarh69, respectiv domn și mitropolit70. Prelații jucau un rol important și activ în viața ortodocșilor, la noi, mitropolitul fiind membru de drept al Divanului domnesc71. Cinstea acordată ierarhilor nu era formală în vremurile trecute, ci era motivată de conștiința creștinilor că rugăciunea, binecuvântarea și sfatul unui prelat ajută poporul creștin. Avem atâtea exemple când domnii, clericii, cronicarii, dar și cărturarii luminați și învățați ai perioadei premoderne și moderne, mărturiseau că pentru păcatele poporului vine urgia lui Dumnezeu peste țară și îi sfătuiau să respecte învățătura Bisericii! Și chiar se explicau anumite evenimente concrete, istorice, raportându-se la planul divin, că pentru depărtarea de credință, Dumnezeu Își întorsese fața de la un popor și el devenise astfel vulnerabil la atacurile dușmanilor. Chiar episcopul Filaret în unele porunci stăruia ca oamenii să se depărteze de păcate, pentru a nu avea de suferit.

O sursă interesantă, condica lui Gheorgachi din anul 1762, descria, pentru spațiul moldovenesc de data aceasta, ceremonia religioasă a instalării domnului: întâi acesta se închina Sfintei Evanghelii ținută de mitropolit și icoanelor din biserică și era condus în altar de ierarhi: „Apoi cu omoforul și ipogonationul mitropolitului pe cap, domnul, îngenuncheat în fața altarului, primea cetirea moliftei de încoronare, după care săruta mâna mitropolitului, iar acesta săruta pe domn în creștetul capului”72. Remarcăm faptul că suveranul politic al românilor de odinioară era uns și intra în altar. Ori, ca să intri în altar, trebuia să fii ortodox și fără păcate opritoare!

Schimbări/Numiri de egumeni: La 24 mai 1782, episcopul Filaret numea ca egumen al Schitului Dobrușa pe Ioan, proegumenul Govorei, în locul fostului stareț Isaia, care nu avusese grijă de averea mănăstirii. Prin urmare, ierarhul îl înlocuia și poruncea noului egumen să facă și catagrafii cu bunurile mobile și imobile, să țină evidența veniturilor și a cheltuielilor și să însemneze ce se construise acolo. Episcopul mai cerea ca aceste condici, după întocmirea lor, să îi fie trimise și lui, iar lucrătorilor la schit, ierarhul le poruncea să dea ascultare noului stăpân. Schitul Dobrușa din județul Vâlcea era metoh al Episcopiei Râmnicului73, însă chiar dacă nu ar fi fost, ierarhul locului avea dreptul să înlocuiască un egumen din eparhia sa, pentru comportament necorespunzător, în cazul de față reaua chivernisire a averii mănăstirii. Puterea ierarhului de a schimba un stareț care nu se îngrijește de averea mănăstirii, menționată și în Novelele lui Justinian, era reluată și de hrisovul lui Mihail Racoviță din anul 1742, emis la îndemnul lui Neofit Cretanul, mitropolitul Țării Românești din acea vreme.

Iată porunca lui Filaret pentru Dobrușa74:

„Filaret, cu mila lui Dumnezeu, episcopul Râmnecu, Noului Severin,
De vreme ce la schitul Sfintei Episcopii, Dobrușa, sud Vâlcea, egumenul Kir Isaiia ce au fost până acum, s-au purtat cu rea iconomisire pentru ale casei, iată dar că, cu această carte a noastră, orânduim să fie egumen la acest schit cuvioșia sa proegumenul Govorii kir Ioan și să aibă a lua supt zapisul cuvioșiei sale toate ale numitului cu catastih de la proin egumen Isaiia, atât mișcătoare, cât și nemișcătoare și deosebit catastih să facă de venit i cheltuială și de zidirea ce s-au făcut până acum acolea la schit. Care catastișe să ni le trimiță prin logofăt Gheorghe. Deci dar poruncim și vouă poslușnicilor și robilor ce vă aflați ai aceștii sfinte case să-i dați căzuta ascultare, cunoscându-l de stăpân, nefăcând câtuși de cât vreo împotrivire, ci silitori la toate ce vă va porunci să poslușiți trebi de ale casii. Aceasta scriem. 1782, mai 24”75.

În afară de semnătură, pe originalul actului se afla și pecetea episcopului Filaret, așa cum ne indică copia din condică.

Iar la 25 aprilie 1783, episcopul Filaret, după cercetarea situației de la Mănăstirea Hurezi, răspundea lui Ioanichie, iconomul, și părinților de acolo, care îi ceruseră înlocuirea starețului, că nu îl va schimba din funcție pe egumenul Rafail, pentru că este vrednic și la cele sufletești și la îngrijirea mănăstirii. În acest sens, ierarhul le scria viețuitorilor de la Hurezi:

„Cuvioase iconoame al Sfintei Mănăstiri Hurezii, kir Ioanichie și tuturor celorlalți părinți a aceștii Sfinte Mănăstiri, blagoslovenie.
O scrisoare ce ne-ați trimis, am primit, cele ce scrieți am văzut, cum că sunteți îndemnați30 și ne faceți cerere pentru schimbarea egumenului aceștii mănăstiri. Noi, când am orânduit pe kir Rafail egumen, l-am ales de om vrednic, atât la ale iconomiei, cât și la cele sufletești și din vremea de când s-au orânduit, lucrurile mănăstirii, cunoașteți, că se sporesc, după cum și înșivă îmi arătați.
Pentru care, iată, vă scriem păziți-vă de acest fel de purtări, căci tot spre paguba mănăstirii sânt. Căutați de trebile mănăstirii cu tragere de inimă, dând căzuta ascultare cuviosului kir Rafail”76.

Egumenul Rafail amintit aici este copistul unor importante texte despre viața duhovnicească, inclusiv a Filocaliei de la Dragomirna (păstrată la Biblioteca Academiei Române din București, sub cota Mr. rom. 2597); el a stat în preajma Sfântului Paisie Velicicovschi, între anii 1768–1769, de la care a învățat regulile vieții de obște și ale rugăciunii neîncetate77. Între Mănăstirea Hurezi și Episcopia de Râmnic se păstrau în continuare, chiar după acest incident, relații bune. De exemplu, la 10 decembrie 1783, Niculai, logofăt al Episcopiei, lua în arendă moșia Craiovița, care era a Hurezului, dar era folositoare episcopiei, care nu avea moșii în zonă, pentru fân și altele, trebuincioase pentru conacul de la Craiova78.

În condică găsim copiate și unele acte de la episcopii anteriori, dar care au legătură cu episcopul Filaret, fiind confirmate de acesta. De pildă, există un document de la episcopul Climent, care, la 4 martie 1751, își împărțise averea, lăsând rudelor și schitului Pietrari, ctitoria sa, părți de moșii79. Anumite privilegii ale schitului fuseseră date de episcopul Grigorie și reconfirmate și de episcopul Filaret. De exemplu, la 28 octombrie 1748, episcopul Grigorie dăduse sfântului lăcaș din muntele Bărbăteștilor, ctitorit din temelie de episcopul de Râmnic Climent, dreptul de a avea ca poslușanie un preot mirean, iertat de dările ce reveneau preoților80. Iar episcopul Filaret, la 17 decembrie 1783, întărea cartea episcopului Grigorie pentru poslușania unui preot mirean la Schitul Pătrunsa din muntele Bărbăteștilor:

„Filaret, cu mila lui Dumnezeu, episcopul Râmnecului,
După puterea aceștii cărți a sfinției <sale> răposatul întru Hristos fratelui Grigorie episcopul, întărim și noi, ca să să urmeze și poruncim cucerniciei tale protopop al județului ca pe preotul ce să va orândui la acest sfânt schit Pătrunsa, întru nimic supărare să nu faci. Rugăm și pe sfințiile voastre întru Duhul Sfânt iubiților frați arhierei, cari după vreme vă să va încredința păstoria aceștii eparhii, ca să întăriți această milă a sfântului schit, ca și ale frățiilor voastre faceri de bine să fie nestrămutate în veci.
Filaret, episcopul Râmnecului, am întărit”81.

Climent fusese episcop al Râmnicului între anii 1735–1748, când s-a retras și ctitorise și cu ajutorul rudelor schiturile Pietrarii de Jos (locul său de naștere), Pătrunsa și altele; ulterior s-a schimnicit, cu numele Cosma82.

Blagoslovenie pentru ridicarea/reînnoirea de biserici: În condică avem și un exemplu din care reiese că episcopul Filaret, în anul 1781, cercetase, la fața locului (deci o vizită în eparhie), starea Bisericii Sfinții Arhangheli din Craiova și dăduse binecuvântare pentru rezidirea ei, căci era în ruină. Se cerea însă neguțătorilor și mahalagiilor implicați în reconstrucție să aibă grijă ca, dacă o dărâmă pe cea veche, să aibă mijloace materiale să o și ridice pe cea nouă, ca să nu fie lipsiți creștinii multă vreme de slujbe. Totodată, li se atrăgea atenția ca să aibă grijă ca în pomelnic să fie trecuți mai întâi vechii ctitori, pentru a se împlini pretențiile moștenitorilor și a se încheia disputa iscată din acest motiv. Biserica urma să fie rezidită din nou pe vechile temelii, iar primii ctitori pictați în locul unde fuseseră redați în trecut. Deci episcopul Filaret numai cu această condiție accepta dărâmarea vechii biserici ruinate: ca să fie ridicată repede, una noua și bine zidită, pe vechiul loc și cu menționarea în pomelnic și pictarea mai întâi a vechilor ctitori. De altfel, episcopul Filaret subliniase și în enciclica sa din 1781 importanța primirii blagosloveniei la zidirea unei biserici și în acest sens el se exprimase clar: „Nimeni să nu îndrăznească a face Biserică în Eparhie, făr de voia ți blagoslovenia noastră, după porunca Pravilii”83.

Redăm în continuare actele referitoare la rezidirea Bisericii Sfinții Arhangheli din Craiova, cuprinse în condică:

„Filaret, cu mila lui Dumnezeu, episcopul Râmnicu,
După ce, cu ajutoriul lui Dumnezeu, am venit și smerenia noastră la eparhie și aici în Craiova aflându-ne, ni s-au întâmplat de am mersu și la biserica Sfinților Îngeri, care iaste zidită (după cum pisania arată) din temelie de un popa Ioan Ungureanu și mai pe urmă isprăvită de un jupan Ion Docuz, cu cheltuiala și cu ajutoriul altor creștini ce s-au îndurat și am văzut această sfântă biserică foarte slabă, încât peste puțin iaste a cădea, de vreme ce s-au văzut că nu iaste zidul întărit cu var, ci cu lut, cu năsip și cu pământ, după cum i-au fost puterea.
Și acolo aflându-ne au venit înaintea noastră acești neguțători, anume: Petru Ghieța, Ioan Mitran ciurciubașa84, Marcu Petru, Șărban cojocar, Ioan; Matei cojocar, Ion popa, rugându-ne ca să le dăm blagoslovenie să prefacă din temelie această sfântă biserică, tot în locul ce iaste.
Deci noi, la această cerere a lor, mai întâi i-am întrebat și i-am cercetat, ca nu cumva stricând pe această veche, să nu poată săvârși pe acea nouă, precum la multe locuri să întâmplă. Iar ei s-au făgăduit înaintea noastră cum că începând, vor și isprăvi și au dat zapis la mâna noastră spre încredințare, cu această coprindere, cum că pe anul acesta, 1781, să facă toată gătirea materiilor, încât să nu fie lipsă nimic. Iar la leat 1782, să facă începerea zidirii, primăvara și să sfârșească toamna, ca să nu rămâie creștinii în multă vreme lipsiți de sfânta slujbă.
Deci noi, după râvna ce am cunoscut că au spre acest sfânt lucru, și după încredințarea ce prin zapis au dat la noi, dăm voie și blagoslovenie spre înnoirea aceștii sfinte biserici. Și de ne vom afla noi aicea, înșine vom face blagoslovenia temeliilor, iar de nu vom fi, va facea aceasta protosinghelul sau protopopul orașului.
Însă toată cărămida ce va ieși din biserica cea veche, să pue în zidirea bisericii cei noi. Și ctitorii cei vechi să-i zugrăvească tot la locul ce au fost zugrăviți în cea veche, asemenea și la pomelnicul sfintei biserici, să să scrie mai întâi ctitorii cei vechi și apoi cei noi. Și acestea le facem una ca să fie împărtășiți și ctitorii cei vechi de pomenire, alta ca să lipsească și împotrivirea ce arăta neamul ctitorului Iovan Docuz, care nu pohtia a să preface sfânta biserică.
Aceasta scriem.
1781, februarie 20”85.

În condică este copiat de asemenea și zapisul prin care neguțătorii și mahalagii făgăduiau episcopului Filaret să rezidească o biserică nouă, pe vechile temelii ale celei vechi, ce urma să se dărâme, din cauza stării avansate de degradare:

„Adecă noi, care mai jos ne vom iscăli, dat-am acest al nostru încredințat zapis la preacinstită mâna Prea Sfinției Sale Părintelui Episcopul Kiriu Kir Filaret al Sfintei Episcopii Râmnicu, precum să să știe că fiind o biserică aici în mahalaua noastră, unde să cinștește să să prăznuiește hramul Sfinților Voievozi, făcută de un popă Ioan Ungureanul și de răposatul Iovan Docozul și de alți neguțători mahalagii86. Și slăbindu-se această biserică foarte rău, bolta i zidul fiind zidită numai cu nisip și cu pământ, făr de var. Și îndemnându-ne noi mahalagii care ne aflăm acum am făcut și câtva gătire de cele trebuincioase, ca să o prefacem.
Și sculându-să unul din mahalagii, anume Gheorghe, feciorul lui Iovan Docozul de au dat jalbă la Măria Sa Vodă, cerând a nu ne îngădui ca să o prefacem această sfântă biserică, zicând că se strică pomenirea tătână-său. Și poruncindu-să de Măria Sa vodă către dumnealui caimacam ca să cerceteze dă această pricină și să înștiințeze Măriei Sa. După care, luminată poruncă ieșind și la Divan, au găsit dumnealui caimacam și dumnealor boieri, împreună ceilalți judecători cu cale și au mers însuși dumnealui caimacam cu dumnealor boieri împreună și au văzut dumnealor cum că biserica iaste foarte slabă și bolta spartă și nu este cu putință într-alt chip a să drege, că de să va și drege, iarăși cu vremea cade, au găsit dumnealor cu cale a să preface de iznoavă87, tot în locul aceștii sfinte biserici.
Așijderea, viind și Preasfinția Sa părintele Episcopul de au văzut că este biserica slabă, ni s-au dat blagoslovenie de către Preasfinția Sa ca să o prefacem dă iznoavă. Și poruncindu-ni-să de Preasfinția Sa ca să arătăm care din noi ne apucăm cu temeiu și că și nădejde de lucru sfintei biserici ca, după ce ne vom apuca de vom strica aceasta veche, să facem ceast nouă iarăși la loc, să nu să întâmple <ca> stricând biserica să rămâie ceastălaltă nesăvârșită, noi luându-ne seama și socotindu-ne între noi, ne-am ales acești mai jos iscăliți ca să facem biserică după cum să cade și cu toată podoaba și zestrea sfintei acestei.
Drept aceea, ne-am legat noi într-acest zapis ce am dat la sfințita mâna Prea Sfinției Sale ca întâi să facem toată gătirea pe anul acesta leat 1781. Iar la leat 1782 să avem a face biserica cu toată săvârșirea, începând primăvara, să sfârșim toată zidirea, ca să slujească preoții într-însa. Și pănă când ne vom apuca de lucru să slujească preoții sfânta leturghie tot într-această veche. Într-acestași chip am primit ca să fim următori, după cum scriem mai sus, a săvîrși sfânta biserică.
Și pentru încredințare, am întărit cu iscăliturile noastre. 1781, ghenarie 28.
Pătru Ghineța, Ion staroste al Craiovei, Șărbu cojocar, Ion Hristea30, Marin ciurciubașa, Marin [… ]23, Matei cojocar, Ion popa”88.

Printr-o altă poruncă, adresată protopopului Radu, episcopul Filaret îi cere acestuia să cerceteze dacă este nevoie de biserică în satul Ulmetul89, iar în caz afirmativ să înceapă zidirea și după terminarea ei, pentru sfințire, să îl informeze90.

Prin exemplele de mai sus, selectate din condica de porunci, am dorit să evidențiem câteva dintre activitățile episcopului Filaret al Râmnicului și anume: preocuparea pentru buna chivernisire și sporire a bunurilor bisericești; emiterea unor cărți de duhovnicie, cu grija de a se evita confuziile și hirotoniile care nu sunt acceptate de pravilă; numirea sau schimbarea unor stareți în eparhia sa, cercetarea unor pricini de divorț; analizarea unor situații pe teren, referitoare la reclădirea unor lăcașe de cult, emiterea de dispoziții pentru organizarea de procesiuni cu Sfintele Moaște și rugăciuni în cazuri speciale, precum invazia de lăcuste sau secetă. De asemenea, ierarhul a întărit acte ale foștilor episcopi ce aveau în vedere privilegii acordate unor schituri și mănăstiri; a cerut preoților să strângă ajutoare pentru Sfântul Mormânt și pentru întreținerea de școli91. Toate acestea, împreună cu poruncile către preoți și protopopi și cu enciclica din anul 1781, referitoare mai ales la aspecte liturgice sau la combaterea unor superstiții, la care am făcut referire într-un studiu anterior, pot completa informațiile despre activitatea pastorală a episcopului Filaret, cunoscut mai ales prin rodnica sa implicare în munca culturală și tipografică.

Imagine

• 1

  Pentru ca un mitropolit să ocupe un scaun episcopal, s-a cerut și s-a obținut aprobarea patriarhului ecumenic Sofronie, la 3 martie 1780. Vezi și Pr. Niculae Șerbănescu, „Episcopii Râmnicului”, în Mitropolia Olteniei, XVI, 1964, nr. 3-4, pp. 196-197; Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noul Severin, în trecut și acum, ed. Athanasie Mironescu, București, 1906, pp. 152-157.

• 2

  Pr. Niculae Șerbănescu, „Mitropoliții Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII, 1959, nr. 7-9, pp. 799-801.

• 3

  Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 424. Autorul consideră că tipărirea celor șase Mineie într-un an arată că acestea erau deja traduse din vremea episcopului Chesarie și că episcopul Filaret le-a editat doar; însă este posibil ca acesta din urmă să-l fi ajutat pe mitropolitul Grigorie II la traducerea Mineielor pe octombrie-decembrie, căci în acea vreme Filaret era arhimandrit la Mitropolie. Prefața Mineiului pe aprilie, editat în anul 1780, spune că s-a tipărit „prin nevoința și tălmăcirea iubitorului de Dumnezeu Kir Filaret, episcopul Râmnicului”. Vezi Dorin Teodorescu, Carte veche românească de Râmnic (1701–1830), Slatina, Ed. Fundației Universitatea pentru toți, 2005, p. 73. Pentru activitatea culturală, vezi și I. D. Lăudat, „Contribuția tipografiei din Râmnicu Vâlcea la promovarea cărții în veacul al XVIII-lea”, în Mitropolia Olteniei, XXVIII, 1976, nr. 5-6, pp. 360-369.

• 4

  După ce a ajuns ierarh, a continuat munca de traducere și editare, începută anterior de episcopii Damaschin și Chesarie și a tipărit Mineiele care mai lipseau, anume cele pe lunile: martie-august, pe care le-a și prefațat. Vezi Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noul Severin, în trecut și acum..., p. 153.

• 5

  Pentru munca de traducere a episcopului Damaschin, vezi Ioana Iancovescu, „Viața și lucrarea fericitului Damaschin Dascălul, Episcopul Râmnicului (5 decembrie 1725)”, în Martyria, 2018, nr. 1, pp. 19-33 (partea I a articolului) și 2018, nr. 2, pp. 37-54 (partea a II-a).

• 6

  Elemente despre viața lui, la Pr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, ed. III, Sibiu, Ed. Andreiana, 2014, p. 242; Melchisedec Ștefănescu, Schițe biografice din viața mitropolitului Ungrovlahiei Filaret II – 1792 și a altor persoane bisericești cu care a fost în relații de apropiere, în Idem, Biografii, ed. Arhim. Pimen Costea, Roman, Filocalia, 2013, pp. 95-142.

• 7

  Din delegația munteană făceau parte: mitropolitul Ungrovlahiei, Grigorie, episcopul Chesarie al Râmnicului, arhimandritul Filaret (succesorul său), vistierul Mihail Cantacuzino și boierul Nicolae Brâncoveanu. Vezi Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2...., p. 396.

• 8

  Părintele Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru-Vodă din Moldova, căruia îi mulțumim pe această cale, a avut amabilitatea să ne semnaleze și să traducă două interesante însemnări în limba greacă pe un manuscris de la Mănăstirea Sinai din Egipt (Ms. Sinai Gr. 1505): prima din 1692 a lui Nichifor din Hios, din București, în care se menționa ca, după moartea lui, cartea să fie donată bisericii din Sinai; a doua amintea de moartea, în anul 1706, a doi călugări „din mănăstirea domnească a Râmnicului din Ungrovlahia”. Prin urmare, metohul Episcopiei Râmnicului, cu hramul celor 40 de Mucenici din București apărea în manuscrisul grec drept o ctitorie a unui domn, probabil din secolul al XVII-lea, dacă nu chiar anterior, biserica fiind refăcută de Mihai Cantacuzino în secolul al XVIII-lea. Părintele Filotheu Bălan ne-a tradus de asemenea și documentul grecesc din 15 martie 1777, prin care Biserica celor 40 de Mucenici era înzestrată cu moaștele unor mucenici prăznuiți în 13 decembrie, anume: Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie și Orest. BAR, Doc. Ist., XCI/138.

• 9

  Nicolae Iorga, „Viața unui mitropolit de altă dată: Filaret al II-lea, după registrul său inedit de scrisori”, în Convorbiri literare, XXXV, 1901, pp. 999-1009 și 1101-1137.

• 10

  În anul 1781, episcopul Filaret a dat și o importantă enciclică. Vezi Constantin Erbiceanu, „Enciclica canonică a Episcopului de Râmnic Filaret”, în Biserica Ortodoxă Română, XV, 1891, nr. 6, pp. 403-421; nr. 7, pp. 507-521 și nr. 8, pp. 626-647.

• 11

  Prenumele Filaret (Φιλάρετος), atestat în spațiul românesc din secolul al XVIII-lea, în mediul bisericesc, este format din gr. phil (iubitor de) și arete (virtute). Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar onomastic creștin, București, Ed. Minerva, 2003, p. 211.

• 12

  Ghenadie Enăceanu a fost episcop al Râmnicului între anii 1886-1898; a avut o bogată activitate culturală, publicând numeroase opere de istorie bisericească mai ales, iar o parte din cărțile și manuscrisele lui au ajuns la Biblioteca Academiei Române din București. Pr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români..., p. 233.

• 13

  Anafora-raport (dare de seamă) a unui funcționar către domn. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești, București, Ed. Saeculum, 2013, p. 98.

• 14

  Biblioteca Academiei Române din București (BAR), Manuscrise – Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/78.

• 15

  BAR, Manuscrise–Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/121.

• 16

  BAR, Manuscrise–Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/12.

• 17

  BAR, Manuscrise–Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/18.

• 18

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/27; act parțial deteriorat.

• 19

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/68.

• 20

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/18.

• 21

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., MXXXIX/1-181.

• 22

  Dependință.

• 23a23b23c

  Ilizibil.

• 24

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., MXXXIX/128, f. 127.

• 25

  V. Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, București, Ed. Academiei RSR, 1980, pp. 199, 204. Departe de a se diminua, influența bizantină asupra protimisisului românesc crește în secolul al XVIII-lea.

• 26

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., XCIV/37, redat în transcriere și facsimil de Oana-Mădălina Popescu, Minunat este Dumnezeu întru sfinții lui. Chipuri sfinte în vechi hrisoave românești, București, Ed. Dinasty Books Proeditură și Tipografie, 2020, pp. 124-126.

• 27

  De pildă, aflăm că, la 20 mai 1783, Grigorie Hrisoscoleu cumpărase casele de la Radu logofăt, ele fiind amplasate în mahalaua Boteanu (Bradu) și având și curte, pomi, grădină, grajd. La rândul său, Radu logofăt cumpărase o casă cu locul ei și grădină în mahala, de la vărul său, popa Grigore, la 5 octombrie 1763. Iar acest Grigore, vânduse casa cu locurile ei, care fusese nu a lui, ci ale surorii lui, Ioana, soția lui Nedelcu bucicașul, însă murind amândoi de moarte năprasnică, fără copii, prin diată, casa, datoriile și sărindarele rămăseseră asupra rudelor. Rudele, pentru a putea plăti datoriile și a face pomenile, au vândut proprietățile lui Radu logofăt, vărul lor, însă cu respectarea dreptului de preemțiune, adică cu știrea mahalagiilor și cu martori.

• 28

  Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noul Severin, în trecut și acum..., pp. 155-156; pentru condici, vezi BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXV/1-326 și respectiv CMLXXVI/1-621.

• 29a29b29c

  Loc alb.

• 30a30b30c30d30e

  Lecțiune probabilă.

• 31

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/38.

• 32

  Îndreptarea Legii-1652, coord. Andrei Rădulescu, București, Ed. Academiei RSR, 1962, p. 115.

• 33a33b

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/58.

• 34

  adică neputrezit sau cu sânge pe el.

• 35

  Îndreptarea Legii-1652..., pp. 894-895: glava 378, cap. 26: „Despre omul mort, dacă a fost aflat întreg, pe care-l numesc strigoi, adică este cu adevărat vârcolac, ce să i se facă?”

• 36

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 2100, f. 110 r-v, transcris de noi într-un articol anterior.

• 37

  Smead – între oacheș și bălan, nici întunecat, nici blond. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești, București, Ed. Saeculum, 2013, p. 1214.

• 38

  Murg – negru. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 842.

• 39

  Prapadoamna – preacuvioasă. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 1034.

• 40

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/ 121 A.

• 41

  Constantin Erbiceanu, „Enciclica canonică a Episcopului de Râmnic Filaret”, în Biserica Ortodoxă Română, XV, 189, nr. 8, pp. 632-633.

• 42

  Pr. Constantin Bobulescu, „Un caz curios de arheologie bisericească românească”, în Biserica Ortodoxă Română, XLIV, 1926, nr. 4, pp. 207-210.

• 43

  Constantin Erbiceanu, „Enciclica canonică a Episcopului de Râmnic Filaret”, în Biserica Ortodoxă Română, XV, 189, nr. 8, p. 627.

• 44

  fost mare logofăt de vistierie, unele cuvinte în slavă.

• 45a45b

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/64.

• 46

  Posadnică - concubină. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 122.

• 47a47b

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/62.

• 48

  Badea Pârâianu era fiul lui Staico și deci nepotul de frate a lui Danciu Pârâianu, care zidise Mănăstirea Polovragi în 1652, în vremea lui Matei Basarab. Vezi Octav-George Lecca, Familiile boierești române, ed. Alexandru Condeescu, București, Muzeul Literaturii Române, Fundația culturală Libra, f.a., pp. 460-463. O altă dată pentru ctitoria lui Danciu Pârâianu, anume 1647, este propusă de Ștefan Andreescu, „Ctitorii de la Pologravi”, în Mitropolia Olteniei, XVI, nr. 3-4, 1964, pp. 231-235.

• 49

  Bogasier - negustor de manufactură sau de lipscănie. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 182.

• 50a50b

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/63.

• 51

  Sat în județul Vâlcea. Melentina Bâzgan, Indicatorul localităților medievale din Țara Românească până la 1831, București, Cartea Universitară, 2004, p. 27.

• 52

  Pentru aceste aspecte, vezi, de pildă, Gheorghe Cronț, „Dreptul de ctitorie în Țara Românească și Moldova. Constituirea și natura juridică a fundațiilor din Evul Mediu”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, IV, 1960, pp. 77-116.

• 53

  Sutești – azi în comuna omonimă, jud. Vâlcea. Melentina Bâzgan, Indicatorul localităților medievale din Țara Românească până la 1831..., p. 96.

• 54

  BAR, Manuscrise – Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/77.

• 55

  Mihail Constantin Suțu a domnit în Țara Românească între iulie 1783-martie 1786; martie 1791-decembrie 1792; octombrie 1801-mai 1802 și în Moldova între februarie 1793-aprilie 1795. Nicolae Caragea fusese domn al Țării Românești în perioada ianuarie 1782-6 iulie 1783. Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711–1821), București, Ed. Omonia, 2008, pp. 168, 65.

• 56

  BAR, Manuscrise–Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/86.

• 57

  Ilie Georgescu, „Legăturile Țărilor Române cu Ierusalimul”, în Studii Teologice, an VIII, 1956, nr. 5-6, p. 361.

• 58

  Pr. I. Popescu-Cilieni, „Patriarhul Avramie al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Române”, în Arhivele Olteniei, XXI, 1942, nr. 119-124, p. 119; N. A. Gheorghiu, „Patriarhul Avramie al Ierusalimului la Mănăstirea Căluiul”, în Arhivele Olteniei, XV, 1936, nr. 83-85, p. 218.

• 59

  Treapăd – taxă, amendă pentru neexecutarea ordinelor. Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, coord. N. Stoicescu, București, Ed. Academiei RSR, 1988, p. 475.

• 60

  Mumbașir – agent polițienesc trimis pentru a încasa banii și a face să se execute pedeapsa. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 841.

• 61

  BAR, Manuscrise – Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/66. Text redat și de N. A. Gheorghiu, „Din corespondența episcopului Filaret al Râmnicului”, în Arhivele Olteniei, XIV, 1935, nr. 79-82, p. 255.

• 62

  Alexandru Ipsilanti a fost domn al Țării Românești între septembrie 1774 – ianuarie 1782 și august 1796 – noiembrie 1797; a domnit și în Moldova între ianuarie 1787 – aprilie 1788. Vezi Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711–1821)..., p. 94.

• 63

  BAR, Manuscrise–Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/128.

• 64

  Paul Cernovodeanu, „Un flagel ecologic al evului mediu românesc: invaziile de lăcuste”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, XI, 1992, p. 70.

• 65

  Vasile Mihordea, „Un colaborator al lui Constantin Mavrocordat la desființarea rumâniei: Mitropolitul Neofit (1738–1753)”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII, 1965, nr. 7-8, pp. 715-734. O lucrare recentă despre activitatea acestui ierarh a fost realizată de Arhim. Nectarie Șofelea, Neofit Cretanul. Mitropolitul Țării Românești, București, Ed. Basilica, 2020.

• 66

  Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIII, texte grecești, publicate de A. Papadopoulos-Kerameus, traduse de G. Murnu, C. Litzica, București, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1914, pp. 481-482, în care este redat, în traducerea lui G. Murnu, textul lui Gheorghe Papadopol referitor la încoronarea domnului. O traducere din greacă a rugăciunii este făcută și de Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot, vol. I, București, Ed. Humanitas, 2015, p. 291.

• 67

  „Basileul necredincios era lipsit de legitimitate [...] Un suveran care încălca legea morală a Bisericii ortodoxe devenea el însuși nevrednic de a fi ascultat”. Vezi detalii la Alain Ducellier, Bizantinii, București, Ed. Teora, 1997, p. 81.

• 68

  Vezi, de pildă, Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanțul, București, Ed. Corint, 2002; Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, București, 1972; Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în sec. XVI-XVIII, București, 2001.

• 69

  Vezi, de exemplu, Helene Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, București, Ed. Corint, 2002.

• 70

  Au existat și cazuri conflictuale, însă ele erau la nivel personal, nu la nivel instituțional, căci Biserica era respectată.

• 71

  Mitropoliții, membri de drept ai Divanului domnesc, aveau și competență judecătorească în pricini date de dreptul consuetudinar în competența organelor bisericești, de exemplu, moștenire, tutelă, despărțire. Instituții feudale din Țările Române. Dicționar..., p. 298.

• 72

  Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, București, Fundația Regelui Carol I, 1939, p. 113.

• 73

  Dobrușa – schit cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, datând din sec. XV–XVI, reparat în veacul al XVIII-lea de călugărul Ilarion, iar biserica prefăcută de Ștefan, episcopul Râmnicului. Vezi, de pildă, T. G. Bulat, „Din actele mănăstirii Dobrușa-Vâlcea, 1659–1751”, în Revista Istorică, XII, 1926, pp. 250-255.

• 74

  Hrisovul redat de Oana-Mădălina Popescu, „Acte normative privind viața bisericească din Țara Românească în secolul al XVIII-lea”, în Martyria, 2017, nr. 2, pp. 37-58.

• 75

  BAR, Manuscrise–Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/152.

• 76

  BAR, Manuscrise–Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/71A.

• 77

  Mulțumim pentru aceste informații părintelui Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru-Vodă din Moldova.

• 78

  Act publicat de Nicolae Iorga, Hârtii din arhiva mănăstirii Hurez, București, Atelierele grafice Socec, 1907, p. 118.

• 79

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/112.

• 80

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/108.

• 81

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/109.

• 82

  Pr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, ed. III..., p. 150.

• 83

  Constantin Erbiceanu, „Enciclica canonică a Episcopului de Râmnic Filaret”, în Biserica Ortodoxă Română, XV, 189, nr. 6, p. 407.

• 84

  Dragoș Șesan, Glosar de cuvinte rare și uitate, București, Ed. Universității din București, 2012, p. 100; cuvânt compus din turcescul kürk – blană și bașa – șef, adică șef al blănarilor, cojocarilor.

• 85

  BAR, Manuscrise– Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/48.

• 86

  Cu sensul de locuitori ai unei mahalale.

• 87

  De iznoavă – din nou. Augustin Scriban, Dicționarul limbii românești..., p. 668.

• 88

  BAR, Manuscrise – Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/39.

• 89

  Probabil din jud. Vâlcea. Melentina Bâzgan, Indicatorul localităților..., p. 103.

• 90

  BAR, Manuscrise – Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/180. Actul este parțial rupt și probabil emis între 1780–1786.

• 91

  De pildă, la 4 iulie 1782, Filaret poruncea protopopului Preda să se îngrijească de trimiterea banilor pentru școli, iar la 24 iulie 1782, ierarhul cerea egumenului de la Bistrița să se grăbească cu predarea banilor tot pentru școli. BAR, Manuscrise – Carte Rară, Doc. Ist., CMLXXIX/158; 157.