Contextul dărâmării Bisericii celor 40 de Mucenici din București: documente inedite

La Arhivele Naționale Istorice Centrale se păstrează câteva dosare, cu documente originale și copii, care ne furnizează informații importante despre ultimii ani din istoria Bisericii celor 40 de Mucenici din București. Pe baza acestor surse nepublicate până în prezent, deși totuși semnalate parțial în unele lucrări de specialitate, ne propunem să creionăm ultima perioadă a existenței acestui locaș de cult, astăzi dispărut.

Bisericii i-au fost dedicate câteva studii, care puneau accent mai ales pe partea de început, pe întemeierea sa de către marele boier Mihail Cantacuzino1, pe închinarea ei de către ctitor ca metoh al Episcopiei Râmnicului și pe privilegiile pe care le obținuse de-a lungul timpului de la domnii Țării Românești2. Sau, tangențial, în contextul prezentării altor construcții, autorii aminteau câte ceva din istoria acestui sfânt locaș3. Informații mai bogate ne oferă Nicolae Stoicescu, prin repertoriul său bibliografic asupra bisericilor bucureștene4, dar mai ales printr-un studiu din 19715 închinat metohului de pe Podul Mogoșoaiei. Destul de recent, a apărut o lucrare ce face referire la arhitectura bisericii și la un proiect de reconstrucție a ei, la mijlocul veacului al XIX-lea, elaborat de către arhitectul J. Schlatter6.

Din lucrările de istoriografie aflăm detalii despre începuturile locașului de cult. Astfel, acesta a fost ridicat7 de către Mihail Cantacuzino, pe terenul pe care îl avea zestre soția sa, Ilinca Văcărescu. După revenirea ctitorului din Rusia, unde se refugiase după războiul ruso-turc din 1768–1774, acesta continuă construcția, o închină ca metoh Episcopiei de Râmnic, în 1775, și înființează o școală8. Prin cumpărări și schimburi de locuri, inițiate chiar de ctitorul Mihai Cantacuzino, terenul metohului se mărește9. Măsura este urmată și de alți episcopi de Râmnic, care aveau în grijă lăcașul de cult, după plecarea definitivă a ctitorului său la Petersburg10. Închinarea ctitoriei sale Episcopiei de Râmnic, păstorită la acea dată de ierarhul Chesarie, este explicabilă și prin aceea că Mihai Cantacuzino se cunoștea cu episcopul, căci amândoi făcuseră parte din delegația muntenească care a mers în Rusia, spre a trata punerea Țărilor Române sub protecție rusească, pentru obținerea independenței față de Imperiul Otoman, în contextul războiului ruso-turc din 1768–177411.

Biserica a beneficiat de privilegii domnești, între care monopolul fabricării și vânzării lumânărilor din ceară albă în București și dreptul de a avea 4 liude12 care să îngrijească de metoh, numărul lor crescând, ajungând la 60 de scutelnici13. La 29 martie 1813, Ioan Gheorghe Caragea întărește privilegiile bisericii: monopolul producerii de ceară albă, scutirea de dări a doi meșteri, scutelnicii și dreptul de a avea vinărici din unele locuri, câte un ban de vadră. Aceste drepturi aveau ca scop ajutarea bisericii, care nu avea alte venituri, neavând moșii, acareturi14, vii sau țigani15.

Hrisovul lui Grigorie Dimitrie Ghica, din 12 martie 1825, întărește bisericii monopolul: „ca singură să aibă a ținea fabrica întru carele să lucreze lumânările de ceară albă în toți Bucureștii… lângă care acest privilegiu al fabricării are acest metoh orânduiți de la frații Domni de mai-nainte, prin hrisoave, ca să ție și liude șaizeci de scutelnici, oameni fără pricină de dajdie, pentru treaba și ajutorul acestei Sfinte Case, cum și milă de vinărici, din Valea Mieilor i a Nigovanilor i Valea Lungă i Sârbenii i Valea Pietrii și Delicelul ot sud Saac câte un ban de vadră… Ne-am milostivit și am înnoit și am întărit toate aceste mili de mai sus-arătate, ca să se păzească nestrămutat”16.

Cărturarul ierarh al Râmnicului, Chesarie, care a murit la 9 ianuarie 178017, când se afla la București, a fost înmormântat la Biserica celor 40 de Mucenici. Este posibil ca și episcopul Galaction, răposat la 20 aprilie 183818, să fi fost îngropat tot aici, cu toate că Însemnările Androneștilor, sursa pe care se bazează lucrările de istoriografie, spun doar că a fost îngropat la metohul Episcopiei, fără a preciza orașul.

Câteva evenimente care s-au petrecut la biserica Sfinților 40 de Mucenici sunt redate de D. Papazoglu, în lucrarea sa referitoare la fondarea orașului București. Autorul consemnează că în timpul războiului ruso-austro-turc (1787–1792), mareșalul oștilor austriece Colburg, cu Statul său Major, a poposit în casele acelui metoh, la 1821 a locuit acolo Grigorie Ghica, iar la 6 decembrie 1830, în curtea bisericii s-a sfințit primul drapel al oștirii românești19. Papazoglu amintește că: „pe locul unde astăzi se află Grădina Episcopiei și Atheneul a fost biserică mare, metoh al Episcopiei Râmnicului Vâlcii, cu curte mare, cu palate episcopale, înconjurate cu mai multe case și împrejmuită cu zid”20.

Alte evenimente din istoria modernă a bisericii sunt amintite de Gh. Crutzescu, care spune că, după mijlocul secolului al XIX-lea biserica era ruinată și în piața din jurul ei, „pe acest maidan se așeză, în 1861 Circul American, cu 27 de artiști, printre care 7 persani”21. Degradarea bisericii și a terenului ei sunt reflectate, arată autorul, și de compararea celor două planuri ale orașului, cel din 1790, întocmit de Purcel și cel ulterior, al maiorului Borroczyn. Dacă în planul baronului Purcel, metohul era redat: „cu biserica în mijlocul unui zid de împrejmuire, cu latura mare pe Podul Mogoșoaiei, unde se deschidea și poarta, desfășurându-se apoi de-a lungul actualei străzi C. A. Rosetti, lungind în N. Golescu și întorcându-se la Podul Mogoșoaiei de-a lungul străzii Episcopiei de zi, perimetru de peste 500 de m”22, în planul lui Borroczyn biserica era izolată, zidul distrus, metohul devenind o piață, cu o biserică mare în ruină în mijloc23. Același autor, Crutzescu, arată că, după demolarea bisericii, pe locul acesteia, Societatea Ecvestră Română, care cumpărase locul de la Primăria Capitalei, a început ridicarea unui „mare amfiteatru în care să fie circ, manej de călărie, cazinou și sală de baluri și serbări hipice… Amfiteatrul se ridică într-adevăr, până la înălțime de om, apoi lucrările fură oprite din lipsă de bani. Zidurile fură lăsate în părăsire și iarba crescu pe aleile grădinii pustii”24.

Temeliile din planul circular al amfiteatrului, destinat a găzdui un circ, au fost folosite ulterior ca fundații pentru Atheneul Român, astfel explicându-se, după cum atrăgea atenția A. Odobescu25, forma actuală a clădirii Atheneului.

Ruinarea bisericii la mijlocul secolului al XIX-lea, de care amintește Crutzescu, se datorează seismului din 1838. Biserica și casele metohului, asemenea altor multe clădiri din București, au fost avariate de cutremurul din acel an, arhitectul Xavier Villacrosse26 propunând demolarea turlei și a zidului superior.

În 1844 a fost încheiat un contract cu arhitectul Iosif Hartel pentru refacerea bisericii, care s-a și realizat până la un anumit punct, însă stilul adoptat a fost cel gotic, iar cheltuielile au depășit suma stabilită inițial. Dintr-o cercetare asupra actelor bisericii, cerută de Ministrul de Interne în 1866 unei comisii compusă din Pr. Gr. Musceleanu, Caragea și Cornescu, reiese că au fost găsite numai documente adiacente, însă contractul încheiat de Episcopia de Râmnic cu arhitectul Hartel, în 1844 nu se găsise. Totuși, informația este importantă pentru că ne arată intenția Episcopiei, încă din 1844, de a reclădi biserica din București, precum și un palat episcopal; însă suma inițial stabilită prin contract fusese de 215.000 lei, dar se cheltuiseră mult mai mult, anume 522.668 lei27. Iar dintr-o adresă a Ministrului Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice către Ministrul Cultelor, din 10 septembrie 1866, rezultă că actele nu se mai aflau acolo, fuseseră înapoiate Ministerului și trebuiau predate lui Slater, „la care și până acum stau”28.

Clădirile vechi au fost dărâmate în 185129, iar pentru terminarea bisericii se fac mai multe licitații și se primesc propuneri, începând din 1850, continuând și în 185530 și 186031; se remarcă cea a arhitectului Menander von Montbach, din 1853, care opta pentru o biserică în stil anglo-gotic32 și cele ale lui Schlatter, de la care s-au păstrat planuri33 și devize de construcție, însă, în final, acestea nu au mai fost realizate.

Prin urmare, după unele lucrări de reparare, s-a hotărât ridicarea unei noi biserici, însă aceasta adopta un stil nou, gotic, nepreferat de Episcopia de Râmnic și nici de Mitropolia din București34. Acest stil promova clădiri mari, care, dincolo de faptul că necesitau cheltuieli însemnate, nici nu erau specifice tradiției arhitecturale locale. Schlatter, arhitect elvețian, cu studii și lucrări în Germania și Grecia, care lucra în manieră clasicistă, neo-gotică și în Rundbogenstil35, ajunge și în Țara Românească, unde se implică în ridicarea unor construcții. În același mod, între 1859–1863, Schlatter a intervenit în schimbarea stilului bisericii Mănăstirii Radu-Vodă din București, căreia i-a imprimat tot o fizionomie neo-gotică36.

Referindu-se la planul inițial al bisericii celor 40 de Mucenici, H. Moldovan, pe baza cercetărilor cartografice, dar în lipsa altor reprezentări iconografice, este de părere că acesta era asemănător cu cel realizat, la sfârșitul secolului al XVII-lea, la biserica Mănăstirii Sinaia, de către spătarul Mihai Cantacuzino. Proiectul din 1853, prelua vechile temelii, dar, într-o plastică neo-gotică, „volumetria, maniera de organizare a spațiului interior și plastica decorativă se înscriau într-o viziune nouă, fără legătură cu tradițiile arhitecturale locale”37.

La Arhivele Naționale s-a păstrat și un Program pentru clădirile din nou ale Sfintei Episcopii Râmnicului din București38, semnat de arhitectul Schlatter, în care sunt descrise încăperile palatului episcopal ce urma a se ridica. Aflăm că acesta era proiectat pe două nivele. La etaj se aflau încăperile episcopului, arhimandritului, preoților și paraclisierului, iar la parter se găseau încăperile iconomului, iatacul pentru cântăreți, cancelaria, arhiva, odaia pentru servitori. Un gang făcea legătura cu clădirea iconomului, iar altul cu grădina. Mai erau trecute în plan și cuhnia, odaie pentru călcat rufe, spălătoria, un șopron pentru trăsuri, un grajd pentru 10 cai, odaie pentru vizitiu, plimbătoare39, grădina, zidul împrejmuitor și ulița nouă.

În 1863 se propunea transformarea bisericii, ruinate, într-un muzeu de odoare sfinte. În acest sens, Jurnalul Consiliului de Miniștri, din data de 21 octombrie 1863, păstrat la Arhivele Naționale Istorice Centrale, analizând atât propunerea Ministrului Cultelor, cât și starea edificiului, „considerând că acest edificiu, prin pozițiunea sa, situat în centru, contribuie mult la înfrumusețarea orașului, considerând că statul posedă un număr însemnat de odoare antice bisericești prețioase, prin valoarea lor istorică și cari urmează a se depune într-un loc special, decide: Biserica de pe Piața Santei Episcopii Râmnic se va transforma într-un Muzeu de odoare sante”40. La 31 decembrie 1863, pentru examinarea edificiului ce se stabilise a se transforma în muzeu, se numește o comisie, compusă din inspectori din ministere și din arhitecții Thillay și Burelli40.

***

În fondul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (MCIP), dosarul 678/1866 conține acte, originale și copii, în legătură cu: „dărâmarea bisericii metocului Episcopiei Râmnicului și formarea unei grădini”41.

După cum aflăm dintr-o adresă din 6 ianuarie 1866, trimisă de Ministrul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice Ministrului Cultelor, urmau a fi executate, în piața Episcopiei, lucrări publice, conform unui contract încheiat anterior de Comuna Capitalei cu Alexis Godillot, însă aceste inițiative se împiedicau de existența bisericii, pe care Primăria și antreprenorul francez doreau să o dărâme: „Spre a se putea executa lucrările prevăzute în convențiunea ce a încheiat Comuna Capitalei cu D. Al. Godillot a se face pe piața Episcopiei Râmnicu‹lui‹, urmează a se lua, după acum dispozițiuni de a se dărâma biserica după acea piață. Subsemnatul, în considerația celor aci expuse și în conformitate cu solicitațiunea ce face D. Primar al Comunei, prin adresa Nr. 673, cu onoare Vă rog, D-le Ministru, să binevoiți a numi un delegat din parte-Vă, spre a asista la facerea inventarului, pentru felurimea și numărul obiectelor dintru edificiu”42.

O altă părere are, însă, Episcopul Râmnicului, Sfântul Calinic de la Cernica, care, la 26 martie 1866, trimitea o adresă Ministrului Cultelor, prin care cerea oprirea dărâmării bisericii și refacerea ei, spre a fi repusă în demnitatea de locaș de cult. Ierarhul amintea cu acel prilej întinsa corespondență ținută în anii anteriori cu Ministerul pentru reconstrucția bisericii, precum și răspunsul favorabil primit în acest sens de la Minister în 1857. În aceste condiții, măsura de a desființa biserica și a amplasa o grădină publică pe locul ei era considerată degradatoare atât pentru episcopie, cât și pentru fondator, căci se încălcau dispozițiile ctitorului. Prin urmare, ierarhul solicita abrogarea măsurii de amenajare a grădinii și reconstruirea lăcașului de cult: „După întinsa corespondență ce am ținut cu acel Onorabil Minister în precedenții ani pentru desăvârșirea reconstrucției Bisericii Metohului acestei Sânte Episcopii, de acolo din Capitală, abia în anul 1857, am putut dobândi Răspunsul Nr. 1124, prin care ni s-a anunțat că s-au regulat punerea în lucrare espusei operații. Acum însă, unde așteptam să vedem odată realizată Dorința noastră pentru terminarea celei lucrări, din contră, luarăm trista informație că fostul guvern au dat cu contract dărâmarea clădirei astăzi în ființă și a se face pe locul său grădină publică. Această tristă nuvelă degradatoare atât onoarei casei Episcopiei, cum și scopului Fondatorului și înzestrători zisului edificiu, mă forță pe de o parte a face apel la autoritatea Domniei Voastre, Invitându-vă, Domnule Ministru, ca, pe de o parte, să regulați poprirea și abrogarea măsurei luată pentru înființarea celei grădini, pe locul Sântului Locaș, iar pe de alta, să puneți la cale, pentru pomenita Biserică, de a se aduce în starea și Demnitatea ce i se cuvine de locaș Dumnezeiesc, Primiți, Domnule Ministru Arhiereasca noastră binecuvântare”43. Adresa poartă semnătura autografă a episcopului Calinic al Râmnicului.

Dosarul conține, la fila următoare, respectiv 10 r, răspunsul dat ierarhului, la 18 aprilie 1866, prin adresa cu Nr. 2465: „La adresa Nr. 304, am onoarea a face cunoscut Preasfinției Sale că locul pe care este zidită biserica metohului Episcopiei din capitală, prin lucrarea făcută de guvernul trecut s-au dat prin contract unui antreprenor Godillot. Acel contract este acum în ajun de a merge poate înaintea tribunalelor și Preasfinția Sa înțelege bine că până ce chestiunea aceasta ce a devenit foarte serioasă nu se va deslega într-un mod, subscrisului este peste putință a lua vreo măsură, oricare ar fi”44. De altfel, rezoluția este scrisă și pe adresa trimisă de ierarh Ministrului, în partea stângă, cu specificarea ca să i se răspundă Eminenței Sale. Textul face referire, așa cum vom vedea, la contractul încheiat de Guvernul Cuza, la 2/14 decembrie 1865, cu francezul Alexis Godillot, pentru executarea de lucrări de utilitate publică și înfrumusețare, care avea în vedere și acel loc, unde se proiecta o grădină.

În ciuda intervenției episcopului de Râmnic, autoritățile, speriate de reclamațiile francezului, la care ne vom referi îndată, decid demolarea bisericii. În acest scop, la 10 aprilie 1866 se întocmea Procesul-Verbal de inventariere a obiectelor aflate în biserică, de către o comisie compusă din procurorul Tribunalului Ilfov, secția a III-a și Directorul General al Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, care relatează că: „viind la biserica aflătoare în piața Episcopiei Râmnicului, spre a inventaria obiectele aflătoare în ea, potrivit însărcinărilor ce fiecare avem din partea Ministerelor respective și în lipsă de a putea prin ușa Bisericii, care am găsit-o zidită, cu o gaură în mijloc, am fost nevoiți a ne urca pe ușa Oltarului Bisericii, pe care am găsit o platformă45, cu scânduri astupată, dar în realitate acele scânduri nu erau țintuite și una dintr-însele era dată în lături și tot asemenea am găsit trei ferestre în Oltar”46. Reprezentanții autorităților consemnează în continuare ce au găsit în interiorul Bisericii și anume: „trei lăzi brașovenești de lemn, dintre care două deschise, mai multe cărți și alte obiecte, una închisă; una valisă deschisă, cu mai multe hârtii în ea; una ladă de fer închisă; trei lăzi deschise, fără capac, cu mai multe cărți și alte hârtii. Pe cele patru cărți și valiza s-au oposat sigiliul Procurorii, spre a se ridica la Ministerul Instrucțiunii, unde, despulberându-se, să poată face un inventar regulat, iar celelalte obiecte aflătoare în Biserică, sunt cele următoare”46. Sunt amintite obiectele din altar, între care reținem: „Un pristol masă de piatră, pe picior de piatră, cu acoperământ de lemn, sculptat și aurit… una catapeteasmă fără icoane, de lemn poleit”47 și din biserică, din care enumerăm aici: „două tronuri de lemn idem poleite… două clopote, unul mai mare și altul mai mic… patru sute douăzeci și cinci de lespezi de piatră de marmură, din care unele stricate”47. Sunt menționate de asemenea cărți și condici, care sunt în lăzi sigilate și urmează a se da la Ministerul Cultelor, pentru o completă inventariere48.

La 26 aprilie 1866, se realiza un nou Proces-Verbal, cu ocazia desigilării lăzilor transportate deja, la acea dată, la Ministerul Instrucțiunii. Aflăm că se deschiseseră șapte lăzi și un cufăr de trăsură, care conțineau acte, cărți și obiecte de cult: „condici legate, de dări și luări ale casei Episcopiei… potire de cositor… o cădelniță de alamă, ruptă… dosare și pachete hârtii de cancelarie… corespondențe și hârtii diverse, sigilate… volume Istoria Bisericească… volume Patericon, în limba greacă”49.

Conform adresei 3504, din 9 mai 1866, redată în copie la f. 14 r. a dosarului 678/1866, hârtiile și condicile găsite în lăzile desigilate la Minister au fost trimise spre prelucrare și păstrare la Direcțiunea Generală a Arhivelor Statului. Cărțile au fost trimise la Biblioteca Națională, conform adresei 3505, redată la f. 14 v.

La 9 mai 1866, bibliotecarul Ion C. Gârleanu, de la Biblioteca Centrală din București, scria Ministrului Cultelor că primise, cu ordinul 3505: „două lăzi cu cărți trimise acestei Bibliotheci spre păstrare și anume: 75 volume Obiceiurile Israeliților și ale Creștinilor, 21 volume Istoria Bisericească, 208 volume Patericon în limba greacă, 28 broșure Thesaurus Graecae linguae ab Henrico Stefano/ 332 peste tot, trei sute treizeci și două volume”50. Bibliotecarul amintea că actele trimise de la Minister precizau că sunt 23 de volume din Istoria Bisericească și 209 de volume din Patericon, dar la numărarea cărților făcută de bibliotecă la achiziție, se găsiseră doar 21 de volume din primul titlu și 208 din cel de-al doilea.

Lespezile de marmură s-au dat la Academie, pentru terminarea vestibulului de jos, așa cum ne indică însemnarea marginală, adăugată interior pe Procesul-Verbal din 10 aprilie 186646, precum și adresa Nr. 11639 trimisă de Ministrul Cultelor Arhitectului Burelli, la data de 31 octombrie 1867, prin care era invitat să meargă la biserică și să predea pietrele comisiei care se ocupă cu construcția localului Academiei: „Comisiunea însărcinată cu terminarea zidirei Academiei din București, prin adresa înregistrată la Nr. 6235 mijlocește a se libera marmura aflătoare înlăuntrul bisericii neterminate de aici, metocul Episcopiei Râmnicului, spre a o întrebuința la vestibulul de jos al Academiei, subscrisul, având în vedere că zisa biserică este hotărâtă a se dărâma, vă invit, D-le Arhitect ca să mergeți la zisa biserică și să dați numitei comisiuni arătatele marmure, care, după procesul-verbal încheiat de Dl. Procuror al Tribunalului Ilfov, Secția III, din 10 aprilie 1866, sunt în număr de patru sute douăzeci și cinci lespezi, din care unele stricate, cum și una mare, stricată”51. De asemenea, prin actul cu Nr. 11640, i se dădea ordin Prefectului Poliției Capitalei pentru a da ajutor Arhitectului Burelli în ridicarea lespezilor52.

Că transportul a fost executat, ne dovedește actul din 22 noiembrie 1867, prin care Arhitectul Burelli îl înștiința pe Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice că se conformase cererii sale de a se duce la biserică și a preda marmura Academiei: „am onoarea a vă arăta că mergând la biserica neterminată dupe piața Episcopiei Râmnicului, fiind prezent și un delegat din partea sub-comisarului desparțirei respective din culoarea de galben, s-au procedat la ridicarea pietrelor de marmură ce s-au aflat în acea biserică și care tot s-au transportat prin căruțe la edificiul noii Academii, predându-se comisiunii constituite, spre terminarea acestui edificiu”53. Predarea s-a făcut la data de 18 noiembrie 1867, după cum ne arată Procesul-Verbal de predare-primire, semnat de Burelli54 și de membrii comisiei pentru construirea Academiei. Se luaseră de la biserică: 415 bucăți mari, din care unele ciuntite; 740 mici, 8 bucăți trepte, 1 lespede mare, spartă: „s-au ridicat pietrele de marmură ce se află în biserica metohului Episcopiei Râmnicului, ce este a se desființa… s-au ridicat și se vor pune în lucrare pentru așternerea vestibulului de jos al Academiei”55.

Adresa cu Nr. 332, din 6/18 iulie 1868, trimisă de Ministrul Cultelor intendentului aceluiași minister, ne arată că biserica urma a se dărâma luni, 8 iulie 186856, la orele 6 dimineața, iar obiectele trebuiau ridicate cu grijă, de intendent, asistat de oamenii lui Godillot și duse la biserica Antim din București, spre păstrare57. La 10 iulie 1868, intendentul P. Lăpușneanul scria Ministrului Cultelor: „conform însărcinărei ce mi-ați pus prin adresa Nr. 7332, viu cu respect a vă referi că după inventarul anexat, am primit și predat în regulă îngrijitorului bisericii Antim, obiectele găsite la dărâmarea bisericii Episcopiei de Râmnic”58. Iar la 9 iulie 1868, îngrijitorul bisericii Antim semnase primirea unor obiecte cuprinse în inventar, în afară de lespezile de marmură și schela din biserică59.

Din cele două acte înțelegem că, la 10 iulie, deja fusese pus în practică ordinul de dărâmare a bisericii, din data de luni, 8 iulie 1868, la orele 6 dimineața, iar o parte din obiecte fuseseră transportate la Antim. La 3/15 august 1868 se trimiteau la Antim și globul și o cruce ce fuseseră pe turla bisericii60. Îngrijitorul bisericii Antim, duhovnicul Vasile, confirma, la 23 octombrie 1868, primirea a: 59 bucăți cercevele pentru 8 ferestre, de deosebite mărimi; 8 grătare de fier pentru ferestre; 1 pristol de piatră, cu picior idem; un acoperământ pentru prestol de lemn poleit; 2 scânduri late în forma ușilor; 1 amvon diaconesc de lemn poleit61.

Unul din clopote a fost dat Episcopului de Buzău, Dionisie Romano, care l-a încredințat superiorului Mănăstirii Ciolanu, arhimandritul Ioanichie, care l-a trimis, la rândul său, bisericii Cetățuia, „dependintă” de Ciolanu, din județul Buzău, după cum rezultă din actul din 26 noiembrie 1868, trimis de arhimandrit Ministrului Cultelor62.

Tâmpla a fost dată tot episcopului de Buzău, Dionisie, care o dă lui Nicolae Gherase pentru a fi pusă la biserica de pe moșia sa, întrucât acesta plătise 100 de galbeni pentru zugrăvirea paraclisului episcopiei63. Pentru această tâmplă și două strane date lui Gherase, se va intenta ulterior, în 1875, un proces, căci acestea valorau mai mult decât suma plătită pentru ele de către noul proprietar64. Ulterior, Ministerul Cultelor o dăruiește Bisericii Albe din București65.

La 16 iulie 1868, Mitropolia din București cerea Ministrului Cultelor ca în locul prestolului dărâmatei biserici să se pună un monument cu cruce pentru a se arăta că acolo este un loc sfânt, potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe: „Primind raportul cucernicului protopop al plășii de sus din București sub Nr. 87, prin care ne declară că Biserica Metohului Episcopiei Râmnicului din capitală, Calea Mogoșoaiei, care se afla închisă de mai mult timp, se dărâmă acum de tot, Vă rog, Domnule Ministru, ca să binevoiți a mijloci către cine se cuvine, ca în locul sântului Prestol sau sântului Altar, care s-au redificat acum în urmă pe cel de mai-nainte sfințit, să se ridice un monument cu cruce deasupra în memoria că acolo există un loc sânt, fără de care s-ar călca chiar Canoanele Bisericii noastre Ortodoxe”66. Primăria a ridicat o coloană de marmură, realizată de Karl Storck, care a fost mutată ulterior în Piața Bulevardul Maria (Coșbuc) și care a fost afectată de cutremurul din 197767.

***

Detalii despre contractul încheiat de Godillot cu primarul Bucureștiului găsim într-un alt dosar, anume 105/1865, păstrat de asemenea la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în fondul Episcopiei Râmnicului – Dosare Mănăstirești.

Astfel, primarul de atunci al capitalei, C. I. Iliescu, scria Ministrului de Finanțe, la 13 decembrie 1865 că aștepta răspuns la cererea sa anterioară, de a se ceda Comunei Capitalei terenul din piața Episcopiei Râmnicului și reînnoia, cu acest prilej petiția sa. Se explica că este nevoie de acel teren, deoarece: „Comuna a contractat cu un întreprinzător de lucrări publice, D. Alexis Godillot, ca între mai multe lucrări de îmbunătățire și înfrumusețare ce i s-a dat să execute în Capitală, să transforme și piața Episcopiei într-un square, cu două basinuri, fântâne monumentale și o capelă”68. Convenția fusese aprobată și de Cuza, dar trebuia dărâmată biserica. Cererea anterioară, de care se amintește în act, data din 5 noiembrie 1865 și arată intenția Primăriei de a transforma Piața Episcopiei, aflată într-o stare nepotrivită unui loc central, într-un squar, însă, știind că locul este al Domeniilor Statului, C. Iliescu cerea cedarea lui către Primărie: „Fiind însă că pe zisul tărâm se află niște ziduri ale bisericii ce era a se înființa acolo, ca sucursală a Episcopiei Râmnicului, după un proiect care în urmă s-a abandonat și fiindcă materialul din care s-a construit acele ziduri ca și tărâmul pieței, este acum proprietate a Statului, subsemnatul am onoarea a vă ruga să binevoiți a-mi face cunoscut 1 – dacă guvernul are intenția ca să termine biserica începută sau ar voi să dărâme zidurile ce stau în parte ruinate, 2 – dacă ar voi să construiască ceva pe zisul loc și în ce parte anume, precum și pe cât spațiu, 3 – dacă consimte ca Municipalitatea să facă pe dânsul un squar, cum am zis mai sus, care apoi să râmâie proprietate a Comunei”69.

Însă, un raport din 28 februarie 1866 al Ministrului Finanțelor către Ministrul de Externe ne arată că piața Episcopiei făcea parte din domeniile statului și că Ministerul de Finanțe, ca proprietar, nu cedase nimănui acel loc, prin urmare se opriseră lucrările începute. Actul are No. 6840, însă forma din dosar pare a fi un concept, nesemnat autograf de ministru70. Oprirea lucrărilor, din ordinul Ministrului de Finanțe, prin implicarea Comisiei Culorii de Galben din București, este confirmată de actul din 31 decembrie 1865, prin care Intendentul Ministrului de Finanțe îl anunța pe acesta că executase ordinul primit: „În conformitate cu ordinul Dvs. No. 52 663, relativ la poprirea dărâmării Episcopiei Râmnicului, a cărui dărâmare s-a poprit prin Comisia Colorei de Galben, conform ordinului Dvs., pentru care subsemnatul vă face cunoscut”71.

În dosarul nostru nu regăsim răspunsul dat de Ministrul de Finanțe Primăriei, însă, din dispozițiile date, vedem că acesta nu era de acord cu dărâmarea bisericii, chiar dacă ea nu era terminată, și nici cu lucrările inițiate, după cum ne lămuresc documentele ulterioare. Primăria, însă, fără să primească avizul din partea Domeniilor Statului, încheie cu Godillot contractul, pe care apoi îl folosește ca instrument de presiune asupra autorităților de a-i ceda terenul și a accepta realizarea lucrărilor.

La 24 februarie 1866, Ministrul de Externe se adresase Ministrului Finanțelor, anexându-i nota Consulului Franței și a lui J. Villacrose72, reprezentantul lui Godillot, cerându-i informații în legătură cu faptele relatate de reclamanți. Într-adevăr, găsim redată în dosar și traducerea după nota Consulului Franței, adresată Ministrului de Externe, la data de 21 februarie/5 martie 1886, care relua petiția lui Godillot și precizează că: „Dl. Godillot a încheiat cu Guvernul Prințului Cuza, la 2/14 decembrie 1865, un contract pentru executarea de diferite lucrări de utilitate publică și de înfrumusețare a Capitalei, lucrări care trebuie să fie executate în cursul anului curent”73. A doua zi după încheierea contractului Godillot a început lucrările, s-a aprovizionat cu materiale considerabile și a angajat meșteri și lucrători pentru locul din piața Episcopiei, care i se predase hotărnicit și pe care el l-a și împrejmuit, „spre a fi transformată într-un squar”73. Însă, la data de 21 februarie/5 martie, agenți ai forțelor armate au cerut muncitorilor să înceteze lucrul și să plece, fapt pentru care Godillot, prin reprezentantul său, J. Villacrose protesta și cerea atât Consulului Franței cât și Guvernului român să ia măsuri: „Prin urmare, protestez asupra cestui act nelegal care este o violare și fac pe Guvern responsabil de orice pierderi, daune și interese ce rezultă”74.

La 3/15 martie 1866, Consulul Franței se adresa din nou Ministrului român de Externe, amintindu-i că primise notele acestuia, care arătau că: „Ministrul de Finanțe era în drept a suspenda lucrările pe drum de executare pe piața Episcopiei, pentru că acest Minister nu încheiase nici un contract cu Dl. Godillot pentru aceste lucrări și pentru că acest loc face parte din domeniile Statului”75. Consulul preciza că sprijină pe francezul Godillot și atrage atenția asupra caracterului internațional al acestor contracte, semnate și de șeful statului român și, prin urmare, dacă nu sunt respectate, guvernul francez, al împăratului76, va trebui să ia măsuri pentru a apăra interesele naționalilor săi. Se cere așadar eliberarea locului, pentru a se respecta contractul.

Alexis Godillot (1816–1893), în a cărui apărare intervenea așa de prompt Consulul Franței, nu era doar un simplu cetățean francez, ci era un cunoscut manufacturier și antreprenor, apropiat al împăratului Napoleon III și care, deși avusese mai multe meserii, se remarcase mai ales prin furnizarea de echipament pentru armata imperială, precum și prin decorarea și amenajarea orașelor franceze. La 2/14 decembrie 1865 încheiase o Convenție77 cu Primăria Bucureștiului pentru amenajarea unei grădini publice în piața Episcopiei Râmnicului și pentru realizarea mai multor construcții în oraș, între care hale comerciale și un abator. De asemenea, Godillot a încheiat și un contract pentru înzestrarea armatei române78, convenție care a fost cauza izbucnirii unui scandal de corupție în epocă, cunoscut ca „afacerea Godillot”79. În 1864, Cuza apelase la Godillot pentru realizarea, la Paris, a modelului de decorație Ordinul Unirii80.

Convenția încheiată de Primărie cu Godillot, în 1865, prevedea ca lucrările să fie terminate până la 26 octombrie 1870, însă, la acea dată, doar abatorul fusese terminat, piața episcopiei nefiind finalizată81.

Așa-numita afacere Godillot a fost în defavoarea statului român, care nu a beneficiat de serviciile și calitățile produselor promise de francez. Aceste aspecte sunt evidențiate chiar de către străini, de pildă de Emile Picot, secretarul regelui Carol I în acea perioadă. Acesta, într-o scrisoare din 2/14 noiembrie trimisă Doamnei Hortense Cornu, rudă a împăratului Napoleon III, menționa că Godillot încheiase în România două contracte: unul cu statul, pentru furnizarea de echipamente militare și altul cu Primăria Bucureștiului, pentru diferite lucrări edilitare. Postavurile militare aduse de Godillot fuseseră de proastă calitate, iar construcțiile bucureștene concepute fără planuri și deviz și în final parțial realizate. Picot era indignat de comportamentul acestui antreprenor, care făcea de rușine Franța și aducea prejudicii atat comerțului francez cât și statului român.

Iată cuvintele lui Picot82:

„La première chose qui m’a frappé lors de mon arrivée en Roumanie, ce sont les conséquences déplorables de la malheureuse entrerprse G83. Une affaire de ce genre n’est pas seulement désastreuse pour le pays, c’est une honte pour la France […] et cette seule affaire peut jeter un discrédit complet sur le commerce français dans cette partie de l’Europe […] j’ai examiné de près le drap avec lequel les soldats sont habillés. J’ai peine à croire qu’il existe en France des fabriques où l’on travaille des étoffes aussi grossiéres et je suis plutôt tenté d’admettre que M. G. a tiré tout acela de quelque contrée barbare. Il y a avec M. G. deux contrats bien distincts: l’un avec l’Etat pour des fournitures militaires, l ’autre avec la ville de Bucarest, pour différents travaux. Il est incontestable que, pour le premier contrat, des fournitures ont été faites. Que les marchandises fussent ou non de bonne qualité, peu importe; il suffit qu’elles aient été acceptées par le gouvernement pour que la réclamation de M. G. soit fondée. Aussi, quant aux sommes à verser, le gouvernement ne peut-il songer à lui contester sa créance […] G. s’engage à construire un marché sur la place Saint-Antoine, avec des boutiques en fer couvertes pour la vente des fruits et des fleurs et une chapelle, travaux évalués à 300 000 francs. Une autre marché sur la place Hamza construit en fer, avec magasins et accessoires, au prix de 350000 francs. Ainsi, pas de plans, ni devis des dimensions. Tout est laissé à la fantaisie de l’entrepreneur. Et que penser de cette autre clause de contrat: G. s’engage à etablir un square sur la place de l’Episcopia avec une chapelle des plus belles, en style grec, bassins et fontaine, travaux évalués à 250 mille francs. Est-ce là, je le demande, la forme d’un contrat sérieux? Ou n’est-ce pas plutôt le cas de reconnaître dans une convention de telle nature ce qu’on appelle une obligation sans cause? Et, partant, radicalement nulle?”84

După dărâmarea bisericii

Nici după dărâmarea bisericii nu a fost respectat regimul teritoriului fostului metoh al Episcopiei. Un important referat din 9 august 1881, având ștampila Registraturii Administrației Domeniilor și Pădurilor Statului și Nr. 23072, semnat de Directorul Administrației și de alți funcționari, ne arată soarta pe care o avea, la acea dată, terenul: „În dosul grădinii numită Episcopia, între stradele Franclin, Poșta Veche, strada din dosul grădinii (fără nume), casa familiei Giani și casa Zosima85, se află, după cum știți o construcție începută și lăsată în părăsire de mai mulți ani, care era destinată pentru un circ, manej. Această construcție s-a început de Societatea Ecvestră Română, fondată în București la anul 1871 și autorizată în același an a funcționa, prin decret domnesc, iar azi a devenit un rezervor de infecțiuni, astfel că amenință sănătatea publică, mai cu seamă în timp de ploi și de căldură. Subscrisul, cunoscând că tot terenul cuprins între menționatele mai sus vecinătăți, ba încă și alte terenuri de prin-prejur care azi sânt uzurpate de unii, alții, au fost proprietate a Episcopiei de Râmnic, am fost curios a examina dosarele și documentele proprietăților din capitală ale zisei Episcopii ca să văd în ce mod s-a cedat Societății ecvestre terenul pe care se află acea construcție, astăzi lăsată în paragine. Rezultatul acestor cercetări este că trecerea acelui teren proprietate a Episcopiei Râmnic în posesia Societății Ecvestre este făcută într-un mod foarte neregulat, astfel că putem considera acel teren și astăzi tot ca proprietate a Episcopiei Râmnic”86.

Referatul, care anexa și copii după vechi acte de proprietate ale Episcopiei de Râmnic, datând din secolul al XVIII-lea, specifica că Ministerul Domeniilor ar putea face proces de revendicare a pământului, atât împotriva Comunei, cerând și venitul de când aceasta a luat în posesie locul, cât și împotriva cumpărătorilor, însă în ambele cazuri Comuna ar plăti daune, fie Ministerului, fie cumpărătorilor: „Dar cum și Comuna este ca parte din Stat și în realitate tot Statul ar fi lovit”87, se propunea Primăriei, care „a dispus ilegal de proprietatea statului”88 o altă cale de rezolvare a situației, anume rezilierea vânzării locului către Societatea Ecvestră, pe motiv că aceasta nu și-a respectat angajamentul: „Primăria, pentru motivul că Societatea Ecvestră nu s-a ținut de angajamentul de a face clădirea pentru care i s-a vândut locul Statului de către primărie, astfel încât, lăsând în părăsire acea clădire a devenit un rezervor de infecțiuni, care vatămă sănătatea publică, să ceară rezilierea contractului de vânzare, luând înapoi locul, care se va restitui Statului, a cărui proprietate este”88. De asemenea, rezilierea contractului se baza și pe neplătirea de către Societatea Ecvestră a ratelor, la termen.

Referatul este important pentru că face și un istoric al înstrăinării terenului și arată și pașii greșiți urmați de Primărie în gestionarea acelui loc. Astfel, la 6 martie 1871, Societatea Ecvestră Română ceruse Primăriei a-i ceda gratis terenul din dosul squarului, căci ea credea că acel pământ aparține Comunei Capitalei. Primăria Bucureștiului, știind că acel loc face parte din Domeniile Statului, trebuia să îndrepte propunerea către Ministerul Domeniilor sau către Ministerul de Finanțe. Ea însă trimite propunerea Ministerului de Interne, spre aprobare. Acest Minister inițial refuză, amintind că trebuie organizată licitație. Însă, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din 1872 se aprobă decizia Consiliului Comunal, prin care aceasta ceda Societății Ecvestre pe veci locul, pentru 2500 lei, ce urmau a fi plătiți în 5 rate. La 15 decembrie 1872, Ministerul de Interne comunica Primăriei și aprobarea domnească.

Referatul din 1881 subliniază că Ministerul și Domnul au încuviințat vânzarea locului, crezându-l al Primăriei, căci așa prezentase aceasta situația: „Cum vedeți din această corespondență, Ministerul și Domnul au încuviințat vânzarea locului în chestiune ca proprietate a Comunei, deoarece astfel li s-a arătat lucrul de către Primărie. În realitate, cum ați văzut mai sus că acel loc era și este al Statului și Administrațiunea Domeniilor poseda documente și titluri de proprietate pentru el”89.

După ce aflase de situație, în 1873, Administrația Domeniilor luase mai multe măsuri, se adresează Primăriei, Tribunalului și Poliției, pentru a nu fi vândut și preluat acel loc de Societatea Ecvestră.

Rezultă deci că acel teren, fost al Episcopiei de Râmnic, devenise, după Secularizare, al Statului, administrat de Ministerul Domeniilor/Finanțe, iar Primăria Bucureștiului nu putea dispune de el fără aprobarea Ministerului; prin urmare Primăria nu avusese dreptul nici de a încheia convenții cu antreprenorul Godillot, pentru înfrumusețarea acelui loc și nici de a-l vinde ulterior Societății Ecvestre. Această atitudine categorică a Domeniilor Statului în raport cu Primăria venea însă prea târziu, în 1881, căci, așa cum știm, biserica fusese demolată la 1868, la presiunea Comunei, sub pretextul aplanării unui diferend internațional, de care amenința Consulul Franței, care îl sprijinea pe Alexis Godillot, apropiatul împăratului Napoleon III, dar și cunoscut al lui Cuza. Deși inițiase demersuri pentru obținerea terenului, Primăria s-a grăbit să încheie contractul, care, ulterior, devenea, așa cum am spus, șantaj pentru preluarea pământului.

După obținerea prin instanță a unei perioade de grație, în care Societatea a încercat construirea circului, în 1875, deoarece acesta nu fusese încă realizat, Primăria cere rezilierea contractului, iar Tribunalul reziliază vânzarea și respinge cererea Societății Ecvestre pentru despăgubirea valorii materialului întrebuințat la temelia clădirii, dar i se recunoaște dreptul de a-l ridica90.

Ridicarea clădirii Atheneului Român

Ulterior, Primăria, care nu obținuse titlu de proprietate asupra terenului, a cedat Societății culturale Atheneul Român locul reluat de la Societatea Ecvestră și acum era necesar ca Statul să cedeze aceleiași societăți toate drepturile sale asupra pământului, pentru ca aceasta să-și poată clădi un nou sediu91. În acest scop, se realizează un Proiect de Lege prin care Statul cedează Atheneului Român toate drepturile sale asupra terenului din București, din dosul squarului Episcopiei. Acest Proiect este votat de către Adunarea Deputaților, în ședința din 19 martie și amendat de Senat la 28 martie 1886. Adunarea Deputaților îl adoptă, la 7 aprilie 1886, iar regele Carol I semnează și sancționează legea, prin Înaltul Decret Regal Nr. 1366, din 17 aprilie 1886, publicat în Monitorul Oficial Nr. 17 din 22 aprilie 1886. În această vreme, primar al Bucureștiului era Nicolae Fleva (februarie 1884–mai 1886)92.

A. I. Odobescu, într-un discurs din 1888, dedicat clădirii Atheneului și monumentelor antice cu dom circular, sublinia că forma circulară pe care a dobândit-o Atheneul se datorează faptului că acea construcție a fost înălțată pe unele temelii deja existente, circulare, care fuseseră proiectate pentru un circ93.

Astfel, Societatea culturală Atheneul Român, înființată la 31 octombrie 186594, ca societate științifică, literară și artistică, cu rolul de a propaga cultura, prin cursuri și publicații, care avusese un prim sediu lângă Cișmigiu, primea acum, în 1886, terenul care odinioară aparținuse Episcopiei de Râmnic, pentru construirea unui local, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 26 octombrie 1886.

Fondul inițial de care dispunea societatea pentru scopul propus era de 200.000 lei, insuficient pentru construcție, astfel că a fost organizată o loterie, care a emis 500.000 bilete în valoare de câte 1 leu și le-a pus în vânzare, pentru ca populația să sprijine ridicarea construcției, devenind celebru sloganul: Dați un leu pentru Atheneu! Cu toate acestea, banii pentru terminarea completă a construcției nu ajungeau, deși se cheltuise enorm; până în 1890, 1.200.000 lei aur. Din 1895, Ministerul Instrucțiunii a fost solicitat și a acceptat să preia pe seama sa terminarea clădirii, cu planurile inițiale tot ale unui arhitect francez, Albert Galleron, definitivate și supravegheate apoi de Leonida Negrescu95.

***

Efervescența aceasta a populației bucureștene, vizibilă în cumpărarea biletelor de loterie pentru construirea clădirii Ateneului, precum și implicarea financiară a statului, prin Ministerul Instrucțiunii în acest caz, erau binevenite, sprijinind astfel societatea Ateneului care își propunea o activitate culturală, literară și artistică și care a și avut ulterior realizări importante.

Constatăm însă cu tristețe că petițiile scrise de Sfântul Calinic de la Cernica, în vreme când era episcop de Râmnic (1850–1868), pentru a reface biserica cu hramul Sf. 40 de Mucenici, singura cu acest hram din capitală, și pentru a nu se îngădui dărâmarea ei, nu au fost luate în seamă de autorități. Acestea nu s-au implicat cu bani pentru terminarea construcției bisericii, nu au organizat atunci o acțiune pentru a mobiliza populația să susțină refacerea bisericii. Dimpotrivă, fără să verifice corectitudinea încheierii de către Primăria Bucureștiului a contractului cu francezul Godillot, temându-se de un conflict cu francezii, autoritățile române au făcut presiuni asupra Ministerului Domeniilor să predea pământul francezului, care, împiedicându-se de biserică, cerea insistent dărâmarea ei.

Pe de altă parte, neterminarea lucrărilor la biserică, din lipsă de fonduri, de care Statul nu dispunea, așa cum se precizează în documente, se datora și alegerii unui stil arhitectural costisitor și total nepotrivit tradiției autohtone, impus de arhitecții străini care începuseră să vină în Țara Românească din vremea lui Gheorghe Bibescu (1843–1848) și Barbu Știrbei (1849–1853, 1854–1856). Despre acești arhitecți occidentali, Nicolae Iorga spunea că, ei, neînțelegând tradiția locală, au călcat-o în picioare „stricând caracterul vechilor biserici, pe care uneori numai și cu multă greutate, îl poate restabili Comisia Monumentelor Istorice”96. În aceste condiții, adoptându-se planuri fanteziste și scumpe, nu este de mirare că biserica nu a putut fi terminată și că se ruina sub ochii tuturor.

***

Acesta nu este singurul caz din veacul al XIX-lea în care petițiile pentru salvarea unei biserici bucureștene, pentru ferirea ei de la demolare, nu sunt luate în seamă de autorități. Ne reamintim, în acest sens, de solicitările Sfântului Iosif Naniescu de a reface Mănăstirea Sărindar, unde fusese cândva stareț. Ierarhul a ținut un discurs în Senat, în 1897, militând pentru reclădirea Sărindarului, după dărâmarea lui, avându-se în vedere vechimea și importanța monumentului: „Cuvântul meu este ca să rog atât pe guvern, cât și pe toți binevoitorii și bine-credincioșii români, ca biserica Sărindar să se rezidească din nou, unde a fost până ieri… Biserica monastirei Sărindar să se zidească!”97 De aceeași părere era și președintele Consiliului de Miniștri, D. A. Sturdza, care dădea ca exemplu catedrala din Iași, de mari proporții, care și ea fusese afectată de cutremure, dar fusese restaurată.

Nici pentru restaurarea și apoi reînălțarea Sărindarului statul român nu a găsit bani și a preferat dărâmarea bisericii și înălțarea, exact pe locul ei, a viitorului Cerc Militar, construcție mare, care a avut nevoie de importante fonduri și cheltuieli, pentru care statul a găsit resurse. Pașii în cedarea terenului pentru noua construcție laică au fost cumva asemănători cu ce s-a petrecut la Sfinții 40 de Mucenici, Ministerul Domeniilor fiind invitat să cedeze terenul către Cercul Militar.

Un alt exemplu de clădire laică ridicată în București în aceeași perioadă a sfârșitului de secol XIX, pe locul unei biserici, este a CEC-ului Mare, de pe actuala Cale a Victoriei, altădată Podul Mogoșoaiei. El a fost început în 1897, pe locul, unde, până la 1875, când a fost demolată, se înălța Mănăstirea Sfântul Ioan cel Mare (Sf. Ioan Grecesc), care data din veacul al XVI-lea. În timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu, biserica a necesitat lucrări de reparații, pe care domnul le-a început, dar biserica s-a surpat. În acele condiții, domnul a refăcut-o din temelie.

Ridicarea Ateneului, a Cercului Militar sau a CEC-ului Mare sunt, fără îndoială, importante pentru viața culturală și administrativă a românilor, în perioada modernă și contemporană. Cu toate acestea, chiar dacă statul nu găsea bani pentru biserică, deși găsise pentru alte construcții masive, se puteau alege alte locuri pentru înălțarea lor, nu neapărat pământurile unde fuseseră biserici, cu altare, pe care se slujise Sfânta Liturghie, slujbă care ajută lumea nu doar în perioada modernă și contemporană, ci pentru vecie! Căci, acelea erau locuri sfințite, prin săvârșirea Sfintei Liturghii și anterior, prin sfințirea locurilor viitoarelor construcții.

Imagine

Anexa 1 – 10 august 1850

Licitație pentru lucrările de dărâmare a clădirilor metohului Sfintei Episcopii – Buletinul Ofițial al Prințipatului Țării Românești, București, nr. 68, 10 august 1850, pp. 270-271.

Departamentul Credinței

În privința lucrărilor ce sânt a se face la metohul de aici al Sfintei Episcopii Râmnicul, s-a hotărât a se da prin licitație mai întâi cele următoare, însă:

Toate clădirile vechi ce acum se află pe locul acestui metoh, să se dărâme până subt temelie, ca să rămâie slobodă toată suprafața, atât a pieții cât și a locului pe care au a se clădi zidurile cele noi; molozul ce va răzulta din dărâmarea zidirilor să se transporteze îndată pe locul din dosul bisericii, care este mai jos decât suprafața uliții Mogoșoaiei; pământul ce va prisosi după locul dinanintea bisericii până la trebuinciosul Nivou în scurgerea apelor, să se transporteze iarăși pe locul din dos, unde afară de aceasta va trebui a i se mai adăoga și alt pământ sănătos în cătățime de vreo 500 stânjeni cubici, ca să se poartă potrivi și aceasta cu Nivou locului dinaintea bisericii; după ce se va aplana într-acest mod, tot locul să se aștearnă îndată cu piatră, toată partea dinaintea pieții până în linia fațedei bisericii.

De aceea se dă în cunoștința obștii că zilele de licitație s-au hotărât: cea 1-iu strigare va fi la 12, cea de al 2-lea la 17 și cea de al 3-lea la 22 ale curgătoarei luni Avgust, ca doritorii ce vor fi să se însărcineze cu această lucrare, să se arate în zilele mai sus expuse la canțelaria acestui Departament, spre a se urma strigările regulat, adjudecându-se asupra acelui ce va arăta cu preț mai folositor aceștii case. Doritorii pot veni la canțelaria Departamentului și mai-nainte de zilele hotărâte, ca să citească condițiile și să se îndestuleze mai bine de lucrările ce sânt a se face; totdeauna, de la opt ceasuri evropienești de dimineață și până la trei după-amiază.

Pentru șeful Departamentului, C. Costescu
No. 5366, anul 1850, avgust 7.

Anexa 2 – 16 ianuarie 1853

Planul arhitectului Menander von Montbach de reconstruire a bisericii în stil anglo-gotic, 16 ianuarie 1853 – ANIC, MCIP, 304/1850, ff. 100-101.

Prince Sérénissime!98

D’après les ordes de Votre Altesse Sérénissime j’ ai l ‹honneur de présenter ci-joint le projet du changement qui se vait à faire avec l’église de l’Épiscopie de Râmnik en y ajoutant les remarques suivantes:

Le style germano-gothique causant trop de dépenses, j’ ai préferé le style anglo-gothique, dont la base est l’octogone, qui prédomine dans cette église en tout et continue jusq’à la pointe.

D’après le projet ci-joint, l’église recoit un portique (vestibule) spacieux et deux vestibules latéraux plus petits, l’une à droit, l ‚autre à gauche, Dans l’un de ces deux derniers se trouvera l’ escalier, qui mêne à la galerie, ou il y aura une très grande fenêtre ronde, qui servira d’ embellissement à l’ église.

Toute la batisse, telle qu’on la voit sera faite avec des matériaux du pays et ce n’ est pas qu’ à des points tres importants que l’ ouvrage des tailleurs de pierre sera necessaire et employé.

L’ouvrage de sculpture sera fait d’une composition qui ne souffre point par le mauvais temps.

Le clocher sera haut de 23 toises et la coupole sera construite de la sorte qu’elle s’associe aux autres parties, dont le but est de s’élever, comme si ce fut le même organe.

Ne connessaint pas la construction du clocher actuel, je suis de l ‚avis que le masonnage finisse à la gallerie de milieu, s’il le faut eu que la partie superieure soit construite en bois, mais de la sort que quiconque la voit, croira, qu ‚elle soit faite en pierre ce dont je me charge de faire moi même.

Si Votre Altesse Sérénissime daigneriat faire bâtir d’ après le plan ci joint, je ne manquerait pas de faire invessement les plans qui manquent encore. La quantité des travaux, que je suis occupé à faire par l’ordre du guvernement et parce qu’on autre doit être déjà désigné pour cet ouvrage, je n’ai encore fait les autres dessins, pour prémierment presenter la façade principale.

N ‚ayant d’ autre désir que de me rendre digne de la confiance dont j’ai été honoré, j’ai l’honneur d’être avec les plus profond respect,

de Votre Altesse Sérénissime,
le trés humble et tres obeissant serviteur

Menander von Montbach99
Arkitect
Bukarest, 16 Janvier 1853

Anexa 3 – 24 mai 1853

Licitație pentru lucrările de terminare a bisericii – Buletinul Official, București, nr. 30, 24 mai 1853, p. 117.

Publicații ministeriale. Departamentul dinăuntru

La 10, 13 și 16 ale viitoarei luni Iunie, hotărându-se a se urma lițitație la Departamentul dinăuntru, pentru lucrările chibzuite a se face la biserica Metohului Sf. Episcopii Râmnicul de aici și care se arată în descrierea de mai jos, după planurile și devizul alcătuit în acest sfârșit, se face cunoscut spre cunoștința celor ce ar dori a se însărcina cu această lucrare.

Doritorii vor înfățișa la lițitație chezășii, conforme luminatului ofis al Măriei Sale, preaînălțatul nostru Domn, cu No. 1660, publicat prin Buletinul No. 110, din anul 1850.

Planurile și condițiile se pot vedea în orice zi la cancelaria direcției lucrărilor publice, la Departamentul dinăuntru.

Pentru șeful Departamentului D. Ioanid.
No. 2137, anul 1853, mai 11.

Descriere

De toate lucrările și adăogirile ce sânt a se face pe dinafara bisericii Metoh Sf. Episcopii Râmnicului, d-aicea, precum și despre cele ce mai trebuiesc pentru săvârșirea ei pe dinăuntru și care urmează a se da prin lițitație.

A. Lucrările ce sânt a se face pe dinafara bisericii

I Lucru la pământ
1 Sânt a se săpa fundamenturile turlelor din colțurile frontului, precum și a stâlpilor mici de la celelalte colțuri ale bisericii și a se transporta pământul pe acel teren slobod ce se află în dosul bisericii și care lucru coprinde peste tot vreo 16 stânjeni cubicești săpătură.

II Lucru de zidărie
1 Sânt a se zidi cele două turle din colțurile frontului, într-o înălțime de 11 stânjeni de la fața pământului în sus, cu cărămidă, apoi a se adăoga la toate colțurile fațadei din laturi, precum și la cea din dos, stâlpi, care se vor înălța până la ciubucul bisericii. Asemenea este a se mai înălța și cubeua bisericii cu ceva. Toate sus arătatele lucrări cuprinde ca vreo 78 ½ stânjeni cubicești zidărie, împreună cu tencuiala, care trebuie să fie curat lucrată și ciubucile trase bine și drepte, fără cusur.

III Lucru de pietrărie
1 Este a se face țocul dimprejurul turlelor, de lespezi de piatră (ca vreo 12 ½ stânjeni curenți lungu și 0,65 înalt), apoi sânt a se face de piatră toate ciubucile orizontale și vârfurile turnulețelor de piatră.
2 Este a se face țocul celor 6 stâlpi de la colțurile fațadei din laturi și din dos a bisericii, precum și toate ciubucile orizontale și vârfurile de-asupra, de piatră cioplită.
3 Sânt a se face ciubucile100 orizontale și vârfurile de la stâlpuleții galeriei de-asupra portatului dinainte, de piatră, ca cele de sus.
4 Sânt a se preface frontispisurile de la cubeaul (cupola) bisericii și a se înălța și reașeza la locul lor, după plan.
5 Pietrele trebuincioase pentru mai sus arătata lucrare să fie la Ciuta și parte de la Rușciuc aduse.

IV Lucru de dulgherie
1 Este a se lucra toată cheresteaua pentru cele două turnuri noi, apoi pardoseala, tavanurile, învelitoarea cobelii, scaunul clopotelor (pentru 4 clopote) și celelalte, precum și două scări ale turlelor, de lemn de stejar.
2 Este a se lucra toată cheresteaua galeriei deasupra portatului din-nainte, apoi învelitoarea i localul ceasornicului, lemn de stejar.
3 Este a se da jos învelitoarea cubelii101 de acum și a se face în locul ei o învelitoare mult mai înaltă și după forma însemnată în plan cu o lanternă de-asupra.
4 Este a se da jos ciubucul de-acum al bisericii și a se schimba și învelitoarea de felul, încât să aibă apa de ploaie și zăpadă o îndestulă scursoare.
5 Sânt a se face schelile, solide, încât a se putea ridica pietrile pe dânsele, fară a da cauză de primejdie lucrătorilor.

V Lucru de tâmplărie
1 Sânt a se repara toate ferestrile și ușile bisericii ce se află în ființă.
2 Sânt a se face ușile și ferestrile celor 2 turnuri noi, precum și jaluzelile galeriei de-asupra portatului, de lemn sănătos și uscat, de stejar.

VI Lucru de lăcătuși și de covaci102
1 Este a se împlini numărul tacâmurilor de fer al ușilor și al ferestrilor bisericii, ce mai lipsește și a se bate și reașeza la locul lor.
2 Sânt a se mai face și toate tacâmurile ferestrilor și ușilor noi ale bisericii, solide și a se bate unde trebuiește.
3 Sânt a se face ca vreo 1000 oca legături scoabe și șuruburi de fer și altele.
4 Sânt a se face patru cruci simple și poleite cu aur, deasupra turlelor și a portalului.

VII Lucru de tinichigerie
1 Este a se preface învelitoarea bisericii, pe unde trebuiește și a se împlini tinicheaua albă ce va mai lipsi pentru aceasta.
2 Este a se înveli cubeaua (cupola) mare a bisericii și a se împlini arama ce mai va lipsi pentru această lucrare.
3 Este a se înveli turlile din front, precum și galaria tot cu aramă, care coprinde o față ca vreo 45 stânjeni pătrați.
4 Sânt a se înțepeni și repara toate țevile și jghiaburile învelitoarei.

VIII Deosebite lucrări
1 Sânt a se pune la cubeaua (cupola) cea mare a bisericii 8 capete de leu, prin care scurge apa ce va aduna de la învelitoare (făcut de metal turnat).
2 Este a se așeza în frontu bisericii, deasupra portalului, un ceasornic.
3 Este a se văpsi toată fațada bisericii cu văpsea de apă, iar ușile și ferestrile bisericii cu văpsea de ulei (verde închis sau în fața nucului).
4 Este a se pune la trotuarul dimprejurul bisericii un rând de piatră cioplită, ca vreo 65 stânjeni lungime, precum și stâlpi de piatră cu lanțurile de fer.
5 Este a se face ca vreo 70 stânjeni caldarâm simplu împrejurul bisericii.

B. Lucrările ce sânt a se face pe dinauntru bisericii

1 Sânt a se lucra și a se așeza lespezile de marmură, pentru pardoseala bisericii.
2 Doi stîlpi, un arhitrav103 și grinzile, pardoseala și tavanul categumenului, precum și reparația și așezarea lucrărilor sculpturii ce se află pregătită în trebuința bisericii.
3 Sânt a se face două scări ce duce în dreapta și stânga, la categumen în sus.
4 Sânt a se face jețurile bisericii.
5 Scara amvonului și așezarea obiectelor de sculptură.
6 Sânt a se pune geamuri pe la toate ferestrele parte, geamuri fețe și geamuri albe.
7 Sânt a se face două sfeșnice mari de 1 ½ stânjin nalte, în felul ca policandru ce s-a adus de la Viena.
8 Sânt a se repara atât oltarul, precum și toate celelalte lucrări de sculptură ce s-au adus de la Viena, precum și poleiala lor, pe unde va fi vătămată.
9 Este a se face un clopot nou în greutate de vreo 900 oca.

Termenul hotărât pentru executarea acestor lucrări este doi ani, socotit la data în care se va încheia contractul.

Anexa 4 – 13 decembrie 1865

Corespondență Primarul Bucureștiului și Ministerul de Finanțe, 13 decembrie 1865 – ANIC, Episcopia Râmnic-Dosare mănăstirești, 105/1865, ff. 3-4 r.

Principatele Unite Române,
Primarul – Comuna Bucuresci, Nr. 13049
Anul 1865, luna decembrie 13
Partea administrativă, Biroul I
urgent
Ministerul Finanțelor, Data: 13 decembrie; No. 59065104

Domnule Ministru,

Prin adresa cu No. 11480 de la 5 Noiembrie trecut, am avut onoarea a vă ruga să binevoiți a ceda Comunei tărâmurile pieței Episcopiei din Calea Mogoșoaia, spre a se transforma într-un square. Dacă până acum nu mi-ați răspuns la citata adresă, causa nu poate fi, cred, alta decât mulțimea ocupațiunilor ce ați avut, mai cu seamă în zilele din urmă.

Aș mai fi așteptat, Domnule Ministru, acest răspuns, însă interesul Comunei și un angajament luat de dânsa de curând, cu înaltă autorisațiune, mă silesc a reînnoi rugăciunea ce v-am adresat-o. Comuna a contractat cu un întreprinzătoriu de lucrări publice, D. Alexis Godillot, ca între mai multe lucrări de îmbunătățire și înfrumusețare ce i s-a dat să execute în Capitală, să transforme și piața Episcopiei într-un squar, cu două basinuri, fontănuri monumentali105, și o capelă styl go[ti]cu.

Convențiunea încheiată cu Dl. Godillot este deja aprobată și de Măria Sa, Preaînălțatul nostru Domn și conform stipulațiunilor ce ea cuprinde, numitul concesionar trebuie să înceapă chiar de acum lucrările de plantațiune pe zisa piață, după ce mai întâi se va dărâma construcțiunea ce se află pe dânsa, făcută cu destinațiunea a servi de biserică.

Dărâmarea acestei construcții însă nu se poate face numai prin voința autorității comunale: 1 – pentru că Domnia Voastră nu ne-ați comunicat încă asentimentul formal al ministeriului despre cesiunea tărâmului în chestiune și a materialului de pe dânsele pe seama Comunei; 2 – pentru că persoane trimise de Primărie la fața locului, uitându-se înlăuntru arătatei construcțiuni, a văzut într-însa obiecte de artă și odoare bisericești, care ar trebui ridicate de acolo de către un delegat ministerial, cu un inventar după regule.

Cât pentru ridicarea obiectelor ce se află într-această clădire, socot, Domnule Ministru, că ar trebui anunțat și D. Ministru al Cultelor, ca să trimită și din partea Domniei Sale un delegat a asista la facerea inventarului și a-și lua obiectele spre a le întrebuința zisul Minister la o altă biserică dintre ale Statului.

Vă mai rog, Domnule Ministru, să binevoiți a lua de urgență dispozițiuni spre împlinirea solicitațiunii mele, ca să nu se întârzie lucrul și să nu se da concesionarului lucrărilor publice ce este a se executa în Capitală ocaziunea a reclama că i s-a causat daune și altele.

Binevoiți, Domnule Ministru, a primi încredințarea prea distinsei mele considerațiuni.

Primarul C. I. Iliescu99.
Secretarul general […]106
D-lui Ministru de Finanție

Anexa 5 – 19 ianuarie 1866

Corespondență între Ministrul de Interne și Ministrul de Finanțe, în legătură cu dărâmarea bisericii – ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare mănăstirești, 105/1865, f. 6 r.

București, 1866, luna ianuarie, în 19
Principatele Unite Române, Ministeriul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice, Direcția Generală a Agriculturii și Lucrărilor Publice, Nr. 440
Ministerul Finanțelor, Data 20 ianuarie107, Nr. 2636. Urgent

Domnule Ministru,

D-l Primar al Comunei Capitalei, prin adresa cu Nr. 679 arată: că în convențiunea încheiată cu D-l Alexis Godillot pentru concesionarea mai multor lucrări de înfrumusețare și utilitate publică în Capitală, se stipula, între altele, ca piața Episcopiei să fie liberă de orice piedici (cel mult până la 1 Martie viitor) ce ar putea întârzia lucrările ce este a face pe această piață.

Și, că piedica cea mai mare ce se prezintă este dărâmarea neterminatei Biserici ce se află pe dânsa și se roagă a interveni către Domnia Voastră pentru numirea unui delegat, care să asiste pe lângă comisia comunală la dărâmarea ei.

Sub-semnatul, în considerația celor aci expuse și având în vedere că din anul trecul D-l Ministru de Culte prin adresa Nr. 42662, de la 2 Septembrie a aderat la propunerea ce i-a făcut precedesorul meu, de a dărâma această Biserică, pe considerațiuni că, de a se aduce în stare a putea servi la destinațiunea sa, s-ar cere a se cheltui sume însemnate de bani, de cari acum Statu nu dispune, cu onoare Vă rog, D-le Ministru să binevoiți a delega ca persoană din parte-Vă, care să asiste la dărâmarea ei, încât să se poată întrebuința piața la destinațiunea ce i s-a dat prin convențiunea încheiată cu D-l Godillot.

Binevoiți, D-le Ministru a primi asigurarea distinsei mele considerațiuni.

Ministru general Florescu108.
Șeful diviziei Ioan Moscu99
Domniei Sale, D-lui Ministru de Finance

Anexa 6 – 3/15 martie 1866

Traducere după nota Consulului Franței, prin care acesta cerea respectarea convenției încheiată de Guvernul român cu cetățeanul francezul Godillot – ANIC, Episcopia Râmnic-Dosare mănăstirești, 105/1865, f. 16 r-v.

Traducție după nota D-lui Consul General al Franței, sub No. 165, de la 3/15 Martie 1866, adresată Ministerului Trebilor Străine

Domnule Ministru,

Am primit cele două note ce mi-ați făcut onoarea a-mi adresa la 2/14 curent, sub No. 892 și 902, amândouă relative la contractul încheiat între Guvernul local și D. Alexis Godillot, industrial francez.

Prin cea dintâi din aceste note, îmi faceți cunoscut că Ministerul de Finanțe era în drept a suspenda lucrările pe drum de executare pe piața Episcopiei, pentru că acest Minister nu încheiase nici un contract cu D. Godillot pentru aceste lucrări și pentru că acest loc face parte din domeniile Statului.

Schimbând cestiunea, această notă nu răspunde la conclusiunile scrisoarei ce am avut onoarea a vă adresa în această privință, la 5 ale curentei, sub No. 138.

Aducând la cunoștința Dvs., Domnule Ministru, că instrucțiunile noi ale Guvernului meu îmi prescrie espres de a sprijini reclamațiunele concesionarilor francesi, chem într-un mod particular atențiunea Dvs. asupra caracterului internațional al acestor contracte, care dezbătute și primite în Consiliul de Miniștri și sancționate de Șeful Statului, în plenitudinea drepturilor sale și a autonomiei sale, sânt revestite de toate caracteristicile unui angajament care, dacă ar fi violat, ar da părților vătămate drept la indemnizări considerabile și ar pune pe Guvernul Imperatorelui în necesitatea regretabilă de a aviza la mijloacele de a scăpa și apăra credința contractelor și interesele naționalilor săi.

Aștept rezultatul comunicațiunei ce-mi spuneți că ați făcut Ministerului de Interne, a petițiunei Dlui. Vilacros, prin care a cerut ca Municipalitatea să fie invitată a-i libera locurile indicate prin art. 1 și 2 din contractul său.

Primiți, etc.
Semnat: Tillos
Pentru traducție întocmai
Șeful Biroului I,
M. Mitelinescu109.

Anexa 7 – 10 aprilie 1866

Procesul-Verbal din 10 aprilie 1866, întocmit la inventarierea obiectelor Bisericii celor 40 de mucenici – ANIC, MCIP, 678/1866, ff. 11 r-v, 27 r, 42, r.

Ministrul Cultelor… Nr. 3482, intrat la 13 aprilie 1866.

Proces-Verbal

Anul 1866, luna Aprilie 10, sub-scrisul Procuror al Tribunalului Ilfov, s. III, în unire cu Dl Director General al Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, viind la Biserica aflătoare în piața Episcopiei Râmnicului spre a inventaria obiectele aflătoare în ea, potrivit însărcinărilor ce fiecare avem din partea Ministerelor respective și în lipsă de a putea intra prin ușa Bisericii, care am găsit-o zidită, cu o gaură în mijloc, am fost nevoiți a ne urca pe ușa Oltarlui pe care am găsit o parformă cu scânduri astupată, dar în realitate acele scânduri nu erau țintuite și una dintr-însele era dată în lături și tot asemenea am găsit trei ferestre în Oltar.

Astfel dar, intrând în zisa Biserică, am găsit trei lăzi brașovenești de lemn, dintre care două deschise, mai multe cărți și alte obiecte, una închisă, o valisă deschisă, cu mai multe hârtii în ea, una ladă de fer închisă, trei lăzi deschise, fără capac, cu mai multe cărți și alte hârtii; pe cele patru lăzi și valisa s-au oposat sigiliul Procurorii, spre a se ridica la Ministerul Instrucțiunii, unde despulberându-se să poată face un inventar regulat, iar celelalte obiecte aflătoare în Biserică, sunt cele următoare:

În Oltar
1 un Pristol masă de piatră, pe picior de piatră, cu acoperământul de lemn sculptat și aurit
2 patru capiteluri de coloane asemine de lemn sculptat și aurit
3 trei sfeșnice de lemn
4 unsprezece scânduri de icoane vechi
5 una catapeteasmă fără icoane, de lemn poleit

În Biserică
6 două tronuri de lemn idem poleite
7 trei uși mari de lemn în câte două canaturi, iarăși de lemn poleit sculptat
8 două clopote, unul mai mare și altul mai mic
9 opt gratii de sârmă pentru ferestre
10 trei cercevele vechi pentru ferestre, cu geamurile stricate
11 două scânduri late
12 patru sute douăzeci și cinci de lespezi de piatră de marmură, din cari unele stricate
13 una idem mare stricată
14 un acoperământ de ambu de lemn
15 trei uși de fier mici
16 una ușă de lemn mare
17 patru varnițe dintre cari două cu var
18 cincizeci și nouă bucăți cercevele de ferestre fără sticle, în deosebite mărimi
19 una schelă de lemn în toată întinderea bisericii, care nu s-a putut numera bucățile cuprinse în ea
20 mai multe cărți și condici în oltarul bisericii, libere, care nu s-au putut inventaria fiind prăfuite. Lăzile sigilate, precum și celelalte obiecte s-au lăsat în biserică, în paza sergentului Nr. 130, urmând ca lăzile sigilate, precum și lăzile fără capace, să se transporte mâine la Ministerul de Culte, iar pentru cele râmase în biserică, sub-semnații urmează a încunoștința pe Dl. Ministru a lua disposițiunile ce va crede de cuviință.

Anul 1866 Aprilie 10
Director al Ministerului Cultelor
V. Alexandrescu-Urechia99
Procuror al Tribunalului Ilfov, S III, Ionescu99

Anexa 8 – 26 aprilie 1866

Procesul-Verbal din 26 aprilie 1866, care notează obiectele aflate în lăzile găsite în Biserica celor 40 de Mucenici – ANIC, MCIP, 678/1866, f. 13 r-v.

Ministrul Cultelor… Nr. 4251, intrat la 26 aprilie 1855…110

Proces-Verbal

Conform invitațiunei ce a făcut Dl. Ministru al Cultelor, prin adresa Nr. 1412, din 22 curent, ca să inventariem obiectele găsite în cele șapte lăzi, din care cinci cu capac și două fără capac, ce s-au adus de la Biserica Episcopiei Râmnicului și care astăzi se găsesc în acel Minister. Astfel dar, subsemnații procedând la inventar și desigilarea lăzilor, am găsit obiectele următoare:

Lada Nr. 1
28 Condici legate, de dări și luări ale Casei Episcopiei, toate manuscrise în limba greacă
173 Corespondințe în caiete sigilate, în limba greacă și română, idem

Lada Nr. 2
75 volume: Obiceiurile Israiltenilor și ale Creștinilor, de Eufrosin Poteca
3 potire de cositor, rupte
1 disc și o linguriță, idem
1 cădelniță de alamă, ruptă
33 antimise vechi, netrebnice și alte obiecte netrebnice

Lada nr. 3
17 catastișe și condici de cancelarie
32 dosare și pachete hârtii de cancelarie

Lada Nr. 4
189 corespondințe și hârtii diverse sigilate

Lada Nr. 5
27 dosare
23 volume Istoria bisericească
28 broșure Thesaurus Graecae Linguae ab Henrico Stefano

Lada Nr. 6 (fără capac)
209 volume Patericon, în limba greacă
6 dosare
3 condice

Lada Nr. 7 (fără capac)
5 condice
31 pachete hârtii de socoteli

Într-un cufăr de trăsură
Mai multe hârtii neregulate și vechi

1866 Aprilie 25
Domnii Comisari: [Caragea]111
Preot Gri‹gorie‹ Musceleanu
[Cornescu]112
Procuror Ionescu113.

Anexa 9 – circa 1853

Proiectul pentru construirea palatului episcopal – ANIC, MCIP, 304/1850, f. 8 r-v.

Program pentru clădirile din nou ale Sf. Episcopii Râmnicului din București

I. Schlatter, arhitect99

Imagine

• 1

  Mihai Cantacuzino, ctitorul Bisericii Sfinții 40 de Mucenici, s-a născut în Țara Românească în 1723 și a murit în jurul anului 1793 în Rusia. Era fiul lui Matei Cantacuzino, banul Craiovei și al soției sale Păuna. A deținut pe rând mai multe dregătorii, de mare medelnicer (titlu dat boierului care turna apă în medelniță pentru ca domnul să se spele pe mâini, înainte de masă, și care aducea bucatele și servea pe domn la masă), mare vistier, mare logofăt și mare ban. S-a căsătorit cu Ilinca (Elena) Văcărescu, de la care a primit, prin zestre, terenul numit Livada Văcărescului, pe care va clădi biserica sa. A făcut parte din câteva solii la ruși, în 1769 la generalul Rumianțev, iar în 1770, ajungând la împărăteasa Ecaterina II, la Petersburg. Pentru aceste misiuni diplomatice, prin care a militat pentru protecția Rusiei asupra Țărilor Române, în 1775 Ecaterina II i-a dat mai multe sate în gubernia Moghilev, precum și gradul de general-maior. După pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin care Țările Române reveneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Mihai Cantacuzino pleacă în Rusia. Este autorul lucrării Genealogia Cantacuzinilor și presupusul autor al Istoriei Țării Românești, publicată în greacă, la Viena, în 1806, de frații Tunusli, tradusă de George Sion, București, Tipografia Națională, 1863, p. 178, unde este amintită, între bisericile de piatră din București și aceea a celor 40 de Mucenici. Despre activitatea sa, vezi Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică. Familia Cantacuzino, vol III, coord. Mihai Dim. STURDZA, București, Editura Simetria, 2014, pp. 330-336.

• 2

  G. M. IONESCU, Generalul-maior al Rusiei Mihai Cantacuzino, fost mare vistier al Valahiei: I Activitatea sa politica, II Fondațiunea sa, 1763–1774, București, Institutul de Arte Grafice Eminescu, 1905; I. POPESCU-CILIENI, „Documente privitoare la vechile proprietăți din Craiova și București ale Episcopiei Râmnicului”, în Arhivele Olteniei, XX, 1941, pp. 150-164; I. CONSTANTINESCU, „Un fost metoh al Episcopiei Râmnicului la București: Biserica Sf. 40 Mucenici de pe Podul Mogoșoaiei”, în Mitropolia Olteniei, XXIII, 1971, nr. 9-10, pp. 736-740.

• 3

  Athanasie MIRONESCU, Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului, Noul Severin, în trecut și acum, București, Tipografia Gutenberg, 1906; Virgil CÂNDEA, Ion ZAMFIRESCU, Vasile MOGA, Atheneul Român, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

• 4

  Nicolae STOICESCU, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, ed. Pr. Mihail-Simion Săsăujan, București, Editura Basilica, 2017.

• 5

  Nicolae STOICESCU, „Un fost metoh al Episcopiei Râmnicului la București: Biserica Sf. 40 Mucenici de pe Podul Mogoșoaiei”, în Mitropolia Olteniei, XXIII, 1971, nr. 5-6, pp. 370-381.

• 6

  Horia MOLDOVAN, Johann Schlatter. Cultură occidentală și arhitectură românească (1831–1866), București, Editura Simetria, 2013.

• 7

  Intenția ctitorului de a ridica o mănăstire apare prima oară într-un act din 10 iulie 1763, prin care Mihai Cantacuzino cumpără un loc din livada Văcărescului, de la Pavel cizmar, cu 10 taleri. Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Episcopia Râmnicului, IX/5.

• 8

  ANIC, Episcopia Râmnicului, IX/7, text publicat de G. M. IONESCU, Generalul-maior al Rusiei Mihai Cantacuzino…, pp. 29-30: actul din septembrie 1775, prin care Mihai Cantacuzino închină biserica sa, de la livada Văcărescului, Episcopiei de Râmnic, ca să-i fie metoh. Biserica avea 2 preoți, iar școala, pentru învățătură românească, avea 1 dascăl și 12 copii. Se preciza că se face și o casă, ca să fie conac episcopilor de Râmnic. Ctitorul amintește că a făcut biserica spre pomenirea sa și a răposatei sale soții, Ilinca. În mai 1776, domnul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti, întărește afierosirea bisericii către Episcopia de Râmnic: „Ci dar de vreme ce Excelența sa, gheneralul maior Mihai Cantacuzino… au afierosit o biserică din livadea Văcărescului ce este zidită cu toată cheltuiala Excelenței Sale, la care biserică se prăznuiește hramul patruzeci de mucenici, ca să fie metoh de-a pururi Sfintei Episcopii a Râmnicului, dempreună cu locul ce au cumpărat, ce este acolo, împrejurul bisericii și casa, care cu cheltuiala Excelenței Sale se face, să fie sălaș arhiereilor acelei eparhii numai, nu și altor obraze, bisericești sau mirenești, nici rudeniilor Excelenței sale, de se vor întâmpla, pentru ca să poată Episcopii, cei de pe vremi, să împlinească râvna sârguirii sale. Drept aceea dar, Domnia mea, după datoria ce avem ca domn ce suntem, văzând buna râvnă și osârdie Excelenței sale, care prin anafora au arătat Domniei mele, bine am voit de am întărit această afieroseală”. Document publicat de URECHIA, Istoria Românilor, vol. I, București, Lipo-Tipografia Carol Gobl, 1891, pp. 121-122. Se consideră că școala a funcționat până la 1848.

• 9

  În 1763, Mihai Cantacuzino cumpără un loc de la Paul cizmar; în 1766 alt loc, pe Podul Mogoșoaiei, de la Ioana; în 1776, Mihai Cantacuzino schimbă un loc de la Fântâna Boului pentru altul în livada Văcărescului cu Radu Văcărescu. ANIC, Episcopia Râmnicului, IX/5, 6, 7. Documente publicate de I. CONSTANTINESCU, Un fost metoh al Episcopiei Râmnicului la București…, pp. 736-737.

• 10

  La 1784, episcopul Filaret cumpără de la Gheorghe croitorul un loc învecinat cu grădina metohului: „care loc fiindu-i preasfinției sale de trebuință, ca să-l împreune cu grădina și cu curtea, l-am tocmit cu preasfinția sa, de i l-am vândut de a mea bunăvoie, în tl. 160, adică o sută șaizeci, cu știrea rudelor”. ANIC, Episcopia Râmnicului, IX/28, actul din 18 aprilie 1784, publicat de I. CONSTANTINESCU, Un fost metoh al Episcopiei Râmnicului la București…, p. 738. Pentru lărgirea spațiului, în 1780–1781, unele case de țigani din zonă sunt strămutate, iar aceștia primesc contravaloarea bunurilor, evaluate corect de maimar-bașa, prin poruncă domnească. Vezi ANIC, Episcopia Râmnicului, IX/12-15. La 25 aprilie 1780, domnul Alexandru Ipsilanti întărește hotărnicirea locului Livada Văcărescului, proprietatea Bisericii Sfinții 40 de Mucenici, punând și pietre de hotar. Textul publicat de I. POPESCU-CILIENI, Vechi proprietăți ale Episcopiei de Râmnic la Craiova și București…, pp. 150-153.

• 11

  Pr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 396.

• 12

  Liude-oameni. Vezi Augustin SCRIBAN, Dicționarul limbii românești, București, Editura Saeculum, 2013, p. 752. La 20 iulie 1803, Constantin Alexandru Ipsilanti, domnul Țării Românești, scutește de dări 4 liude, pentru a avea grijă de grădina metohului: „Dat-am domneasca noastră carte lui chir Filothei ce se află purtător de grijă la metohul sfintei episcupii Râmnecul, unde se cinstește și se prăznuiește hramul sfinților patruzeci de mucenici, cu care să aibă a ținea liude patru din dajnicii mahalalilor din orașul domniei mele Bucureștii, pentru cea dă-apururea curățenie și înfrumusețarea grădinii ce este la acest metoh. Care această milă au avut-o și de la alți frați domni de mai-nainte”. Biblioteca Academiei Române (BAR), Manuscrise-Carte Rară, Documente istorice (Doc. Ist.), XCII/246. Text publicat de George POTRA, Documente privitoare la istoria orașului București (1594–1821), București, Editura Academiei RSR, 1961, p. 639.

• 13

  Scutelnici-om scutit de bir către stat, în schimbul unor zile de muncă pentru domn, boieri sau mănăstiri. SCRIBAN, Dicționarul limbii românești…, p. 1181.

• 14

  Acaret – imobile, anexe la o moșie, hambare, șoproane. Augustin SCRIBAN, Dicționarul limbii românești…, p. 62.

• 15

  BAR, Manuscrise-Carte Rară, Doc. Ist., XCV/40. Text publicat de George POTRA, Documente privitoare la istoria orașului București (1594–1821)…, pp. 678-680.

• 16

  ANIC, Ms. 103, ff. 312-314, act publicat de I. COJOCARU, Documente privitoare la economia Țării Românești 1800–1850, vol. I, București, Editura Științifică, 1858, pp. 344-346. Documentul amintește și că domnul Alexandru Suțu ridicase dreptul monopolului de ceară de la acest metoh, act calificat de Grigorie Dimitrie Ghica ca fiind ilegal, adică împotriva hrisoavelor anterioare.

• 17

  Biblioteca Academiei Române (BAR), Ms. rom. 603, f. 392 v. Vezi și Athanasie MIRONESCU, Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului…, p. 152: „Chesarie își dete obștescul sfârșit pe când se afla la București, în anul 1780, luna ianuarie 9 și fu înmormântat la biserica Sfinții 40 de Mucenici, metohul Episcopiei din București”. Vezi și N. STOICESCU, Un fost metoh al Episcopiei Râmnicului la București…, p. 373.

• 18

  Însemnările Androneștilor, ed. I. Corfus, București, 1947, p. 78: „1838, aprilie 20, Au răposat în Domnul preasfinția sa, proin episcop Rîmnic, Galaction și s-au îngropat în metohul Sfintei Episcopii Râmnic. Domnul să-l odihnească, iar noi să avem blagoslovenia sa”. Vezi și N. STOICESCU, Un fost metoh al Episcopiei Râmnicului la București…, p. 375.

• 19

  Dimitrie PAPAZOGLU, Istoria fondărei orașului București, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Minerva, 2000, pp. 16, 66. Intrarea lui Colburg în București, indicată de autor în anul 1784, este îndreptată de editor, în 1789.

• 20

  Dimitrie PAPAZOGLU, Istoria fondărei orașului București…, p. 66.

• 21

  Gheorghe CRUTZESCU, Podul Mogoșoaiei, București, Editura Meridiane, 1987, p. 205.

• 22

  Gheorghe CRUTZESCU, Podul Mogoșoaiei…, p. 204.

• 23

  Gheorghe CRUTZESCU, Podul Mogoșoaiei…, p. 204. Crutzescu datează planul lui Borroczyn în 1852, dar editorii, V. Teodorescu și E, Barbu, îndreaptă cu 1844-1846.

• 24

  Gheorghe CRUTZESCU, Podul Mogoșoaiei…, pp. 206-207. Societatea Ecvestră Română fusese înființată în 1871, sub președinția generalului Florescu și era condusă de un comitet compus din N. Racoviță, maiorul Filitti, aghiotant domnesc, viitorul colonel Eraclie Arion și antreprenorul francez Berton.

• 25

  A. I. ODOBESCU, C. ESARCU, Atheneul Român și clădirile antice cu dom circular, București, 1888.

• 26

  Arhitect de origine catalană, care s-a implicat în refacerea unor clădiri bucureștene, mai ales în perioada 1840-1848 când a fost arhitect șef al orașului, asistat de arhitectul Alexandru Orăscu.

• 27

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 16 r.

• 28

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 38 r.

• 29

  Nicolae STOICESCU, Un fost metoh al Episcopiei Râmnicului…, p. 376. Aceasta rezultă din compararea a două planuri, unul din 4 august 1851, în care clădirile sunt însemnate și altul din 28 decembrie 1851, în care acestea nu mai apar.

• 30

  Buletinul Oficial, nr. 19 din 7 martie 1855, publica hotărârea Departamentului din-năuntru Nr. 3128 din 28 februarie 1855, pentru licitație; Buletinul Oficial, nr. 79, din 5 septembrie 1855, p. 1, publica hotărârea de licitație, stabilită la 28 august 1855, prin actul cu Nr. 14377: „Lucrările de restaurație ce mai sunt de făcut spre desăvârșirea bisericii de la metohul Sf. Episcopii Râmnicului, hotărându-se a se da prin contract, se va face licitație în acest sfârșit la Departamentul din-năuntru, la 12, 13 și 15 ale viitorului septembrie… iar la licitație se cere chezășii formăluite după orânduială și conform luminatului ofis al Măriei Sale cu No. 1660 din anul 1850”. Ofisul Nr. 1660, din 10 decembrie 1850, emis de Barbu Dimitrie Știrbei, publicat la 20 decembrie 1850 în Buletinul Oficial, nr. 110, p. 437, prevedea: „chezașii să fie numai pământeni”.

• 31

  Monitorul. Diar oficial al Țerei Românesci, nr. 146 din 21 iunie 1860, publica o licitație pentru reconstrucția bisericii. Ministerul Cultelor organiza licitație pentru reconstrucția bisericii, iar planul de lucru era semnat de Schlatter.

• 32

  ANIC, MCIP, 304/1850, ff. 100-101.

• 33

  ANIC, Planuri, Ilfov, nr. 149-156.

• 34

  Horia MOLDOVAN, Johann Schlatter…, pp. 100, 105.

• 35

  Horia MOLDOVAN, Johann Schlatter…, p. 18.

• 36

  Arhim. Policarp CHIȚULESCU, Mănăstirea Radu Vodă, București, Editura Basilica, 2009, p. 19.

• 37

  Horia MOLDOVAN, Johann Schlatter…, p. 97, 99: „La nivel de detaliu apăreau câteva elemente noi. Unul dintre acestea era amvonul, plasat în zona mediană a naosului, element asociat cu modul de desfășurare a ritualului apusean. În aceeași categorie se înscria și cafasul, mult atrofiat”.

• 38

  ANIC, MCIP, 304/1850, f. 8 r-v.

• 39

  Toaletă.

• 40a40b

  ANIC, MCIP, 839/1863, f. 10.

• 41

  Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (MCIP), 678/1866.

• 42

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 1 r.

• 43

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 9 r-v.

• 44

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 10 r.

• 45

  parformă în text.

• 46a46b46c

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 11 r.

• 47a47b

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 11 v.

• 48

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 42 r.

• 49

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 13 r-v.

• 50

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 15 r.

• 51

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 43 r.

• 52

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 43 v.

• 53

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 45 r.

• 54

  Gaetan Burelli, de origine italiană, vine în Țara Românească și ajunge arhitect al orașului București, implicându-se, la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în repararea și construirea mai multor edificii din capitală și din țară.

• 55

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 46 r.

• 56

  Biserica a fost dărâmată după moartea Sfântului Calinic de la Cernica (11 aprilie 1868), care luptase pentru refacerea ei.

• 57

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 47 r-v.

• 58

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 48 r.

• 59

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 59 r.

• 60

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 62 r.

• 61

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 86 r.

• 62

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 87 r.

• 63

  ANIC, MCIP, 678/1866, ff. 152-153.

• 64

  ANIC, MCIP, 678/1866, ff. 156 r.

• 65

  Nicolae VĂTĂMANU, „Date noi despre biserica Albă și tâmpla ei”, în Glasul Bisericii, 1967, nr. 5-6, pp. 526-531. Tâmpla a fost sculptată la Viena, în 1846-1847, de către Haisler.

• 66

  ANIC, MCIP, 678/1866, f. 60 r.

• 67

  Gheorghe CRUTZESCU, Podul Mogoșoaiei…, p. 205. Autorul menționează ridicarea statuii în 1890, dar editorii, V. Teodorescu, E. Barbu, spun că este vorba de 1865. Textul citat de noi, de la arhive, arată că cererea Mitropoliei de a se realiza un monument este din 1868.

• 68

  ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 3.

• 69

  ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 1 r-v.

• 70

  ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 8.

• 71

  ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 6 r.

• 72

  J. Villacrosse era reprezentantul lui Alexis Godillot în România. Nu trebuie confundat cu arhitectul Xavier Villacrosse (1790-1855), care realizase unele lucrări în București, în perioada Regulamentului Organic.

• 73a73b

  ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 12 r.

• 74

  ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 12 v.

• 75

  ANIC, Episcopia Râmnic – Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 16 r.

• 76

  Napoleon III, împărat al Franței între 1852–1870.

• 77

  Amintită și de adresa Consulului Franței către Ministrul Român de Externe din data de 21 februarie/5 martie 1866. Vezi ANIC, Episcopia Râmnic-Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 12.

• 78

  În timpul Războiului Crimeei (1853-1856), Godillot, prin manufactura sa de la Paris, furnizase armatei franceze încălțăminte, corturi și produse de harnașament (șei pentru cai). De altfel, numele lui Godillot a ajuns să desemneze un substantiv comun pentru pantofii grosolani, la origine pantofii militari. În 1864 Cuza apelase la el pentru furnizarea unor tunuri și obuze către armata română. C. C. GIURESCU, Viața și opera lui Cuza Vodă, București, Editura Științifică, 1966, p. 221.

• 79

  Despre Alexis Godillot la Toader POPESCU, Proiectul feroviar românesc (1842–1916), București, Simetria, 2014, p. 172, nota 579, unde autorul face trimitere și la lucrarea lui Alain COINTAT, Les souliers de la gloire. Alexis Godillot (1816–1893). L’exceptionnelle réussite d’un fidèle de Napoleon III, Toulon, Les Press du Midi, 2006.

• 80

  Constanța ȘTIRBU, „Date noi privind instituirea Ordinului Unirii, în timpul domniei lui Al. I. Cuza”, în Muzeul Național, I, 1974, p. 95.

• 81

  Ion VITAN, Primarii Bucureștilor. 1864-1949, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2009, pp. 47, 88.

• 82

  „Ceea ce m-a frapat la sosirea mea în România au fost consecințele deplorabile ale nefericitei chestiuni G (Godillot). O afacere de genul acesta nu este doar dezastruoasă pentru țară, dar este și o rușine pentru Franța […] și doar această afacere (problemă) ar putea discredita complet comerțul francez în această parte a Europei […] am examinat cu atenție materialele cu care sunt îmbrăcați soldații francezi. Îmi este greu să cred că există în Franța fabrici care să realizeze țesături așa de grosolane și sunt tentat să cred că domnul M.G. a avut din asta avantajele sale. Sunt două contracte diferite cu M.G.: unul cu Statul pentru echipamente militare, celălalt cu orașul București pentru diferite servicii. Pentru primul contract este sigur că livrările au fost făcute. Că marfa a fost sau nu de bună calitate, nu contează. E suficient că au fost acceptate de Guvern, pentru ca reclamația lui M.G. să fie fondată. Cât despre sumele de plătit, Guvernul nu se poate gândi să conteste creanța […] G. se angajează să construiască o piață în Piața Saint Antoine, cu tarabe de fier acoperite pentru comercializarea fructelor și florilor și o capelă, lucrări evaluate la 300.000 de franci. O altă piață în Piața Amza, făcută din fier, cu magazine și accesorii, la un preț de 350.000 de franci. Deci, fără planuri, fără măsurători, totul lăsat la imaginația antreprenorului. Și ce să mai spunem de altă clauză a contractului: G. se angajează să realizeze o esplanadă în Piața Episcopiei cu o capelă în stil grecesc, bazine, fântâni, evaluată la 250.000 de franci. Și asta cu un contract serios? Sau nu e cazul să recunoaștem că este vorba de o convenție cu obligații fără cauză. Și, deci, parțial nulă?”

• 83

  Godillot, amintit anterior: N. GEORGESCU-TISTU, Correspondance d’un sectrétaire princier en Roumanie. Emilé Picot (1866–1868). Paris, Libraire J. Gamber, 1926, p. 21.

• 84

  N. GEORGESCU-TISTU, Correspondance d’un sectrétaire princier en Roumanie. Emilé Picot (1866–1868)…, pp. 22-23.

• 85

  În Planul orașului București, lucrat de Institutul Geografic al Armatei, pentru Primăria Capitalei în 1895–1899, precum și în Planul orașului București din 1911, apare Ateneul Român, având în față Grădina Episcopiei, flancată, pe de o parte, de strada Episcopiei, în apropierea căreia se vede casa Zosima și pe de alta, de strada Franclin. Apare de asemenea și strada Poșta Veche, care dă în strada C. A. Rosetti. Biblioteca Academiei Române (BAR), Hărți, Planurile orașului București din 1895-1899 și respectiv 1911.

• 86

  ANIC, Episcopia Râmnic–Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 64.

• 87

  ANIC, Episcopia Râmnic–Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 70.

• 88a88b

  ANIC, Episcopia Râmnic–Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 71 v.

• 89

  ANIC, Episcopia Râmnic–Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 68 r.

• 90

  ANIC, Episcopia Râmnic-Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 95 v.

• 91

  ANIC, Episcopia Râmnic-Dosare Mănăstirești, 105/1865, f. 96 r.

• 92

  Ion VITAN, Primarii Bucureștilor…, p. 133.

• 93

  A. I. ODOBESCU, C. ESARCU, Atheneul Român și clădirile antice cu dom circular, București, 1888, p. 3.

• 94

  Între promotorii înființării Societății culturale Atheneul Român, amintim pe: Constantin Esarcu, P.S. Aurelian, Theodor Aman, Al. Lahovary, B. P. Hașdeu, Ulysse de Marsillac, P.P. Carp. Din 1869, președinte este Ion Heliade Rădulescu, care era la acea dată și președinte al Academiei Române, fapt ce pune în lumină o colaborare culturală între cele două instituții. Vezi V. CÂNDEA, I. ZAMFIRESCU, V. MOGA, Atheneul Român, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pp. 27, 33.

• 95

  V. CÂNDEA, I. ZAMFIRESCU, V. MOGA, Atheneul Român…, pp. 62-69.

• 96

  Nicolae IORGA, Istoria Bucureștilor…, p. 13.

• 97

  Vezi discursul ierarhului Iosif Naniescu în Biserica Ortodoxă Română, XXI, 1897, nr. 1, pp. 206-217.

• 98

  „Alteța Voastră! Conform ordinului (indicațiilor) Alteței Voastre, am onoarea să vă prezint, în atașament, proiectul modificării care se va derula împreună cu Episcopia Râmnicului, adăugând observațiile următoare: Stilul germano-gotic fiind prea costisitor, am preferat stilul anglo-gotic, a cărui bază este octogonul care predomină în această biserică și continuă până la vârf. Conform proiectului, biserica va beneficia de un vestibul spațios și alte două laterale mai mici, unul la dreapta, altul la stânga. Într-unul din acestea va fi o scară care va conduce la galerie sau o mare fereastră rotundă ce va servi și ca ornament al bisericii. Toată (lucrarea), așa cum s-a stabilit, va fi realizată din materiale din această țară și doar pentru detalii foarte importante va fi necesară angajarea unui sculptor specialist. Sculptura va avea o compoziție care nu va fi afectată de vremea proastă (intemperii). Clopotnița va fi înaltă de 23 m și cupola va fi construită așa încât să fie legată de celelalte părți, dând impresia de înălțare, ca și cum ar fi un singur corp (element). Necunoscând construcția actualei clopotnițe, sunt de părere ca finisarea să se oprească la galeria din mijloc, dacă este nevoie, partea superioară să fie construită din lemn, dar, dacă este necesar și se dovedește, poate fi și din piatră, lucru cu a cărui realizare mă însărcinez chiar eu. Dacă Alteța Voastră va accepta acest plan, voi continua cu planificarea celorlalte detalii pe care încă nu le-am prevăzut. Durata lucrărilor va fi în funcție de ordinul Guvernului și de momentul semnării contractului; n-am făcut alte schițe, deocamdată, doar am prezentat fațada principală. În speranța că mă voi achita cu succes de încrederea pe care mi-ați acordat-o, sunt la dispoziția dumneavoastră oricând, Umilul dumneavostră servitor, Menander von Montbach Arhitect București, 16 Ianuarie 1853”

• 99a99b99c99d99e99f

  Semnătură autografă.

• 100

  Ciubuc – brâu proeminent făcut pe ziduri ca ornament. Augustin SCRIBAN, Dicționarul limbii românești…, p. 288.

• 101

  Cubea – cupolă, turn boltit. Augustin SCRIBAN, Dicționarul limbii românești…, p. 372.

• 102

  Covaci – fierar. Augustin SCRIBAN, Dicționarul limbii românești…, p. 358.

• 103

  Architravă – grindă care susține un fronton ori altă construcție pe coloane. Augustin SCRIBAN, Dicționarul limbii românești…, p. 118.

• 104

  Ștampila Ministerului de Finanțe.

• 105

  fontănuri monumentali, suprascris.

• 106

  Ilizibil. Semnătură autografă.

• 107

  Ștampila Ministerului.

• 108

  Semnătură autografă. Este vorba despre Gen. Ioan Emanoil Florescu.

• 109

  Lecțiune probabilă, semnătură autografă.

• 110

  Ștampila Ministerului Cultelor cu data și nr. intrării actului.

• 111

  Semnătură autografă. Constantin Caragea, conform înscrisului de la f. 12 r.

• 112

  Ilizibil, semnătură autografă.

• 113

  Semnătură autografă. Constantin Cornescu, conform înscrisului de la f. 12 r.

• 114

  Cat – rând de casă, etaj. Augustin SCRIBAN, Dicționarul limbii românești…, p. 238.

• 115

  1-8 încăperile Sfinției Sale, Episcopului.

• 116

  10-15 – încăperi pentru preoți.

• 117

  15-20 – încăperile Sfinției Sale, Arhimandritului.

• 118

  23-24 - încăperile paraclisierului.

• 119

  42-44 – încăperile iconomului.

• 120

  50-51 pentru cântăreț.