Cu optzeci de ani în urmă Nicolae Iorga își intitula al treilea tom al Istoriei Românilor Ctitorii și încheia evocarea «ctitoriei independente» a veacului al XIV-lea cu ideea «creațiunii politice românești», reprezentată de cârmuirea lui Mircea cel Bătrân. Desigur, ilustrul savant ar fi putut așeza la fel de bine pe strănepotul lui Basarab Întemeietorul și în tomul următor, cel al Cavalerilor, dedicat lui Ștefan cel Mare, lui Iancu de Hunedoara și lui Vlad Țepeș, nepotul de fiu al ctitorului Coziei – care a fost și primul cruciat între voievozii români – dar sigur este că apelativul „ctitor de țară", cu o domnie întemeietoare într-o epocă de statornicire culturală1, i se potrivește aceluia pe care poetul național, privindu-i stăpânirea de la Severin până în Dobrogea, l-a numit „cel mai mare Domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până în mare"2.
Cu adevărat titlul purtat de acest fiu al lui Radu I, mai amplu decât cele purtate de înaintași și de urmași, precum cel din actul dat la Tismana în 23 noiembrie 1406 – „Eu, Io Mircea, mare voievod și domn, singur stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă spre părțile tătărești și Herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dîrstor"3 – este unul care reflectă strict realități istorice și nu, așa cum se întâmpla în Europa timpului, veleități monarhice.
„Mare voievod" precum bunicul său, Nicolae Alexandru, cofondator de mitropolie, „herțeg", adică «Herzog» sau «dux» al feudelor ardelene ce apăruseră deja în titlul unchiului patern Vladislav I, cel pe care izvoarele de emanație occidentală îl numeau „Mircius", iar cele orientale „Emirgi", fusese pentru o vreme, între 1388 și, probabil îndată după 1396 și „terrarum Dobrodicii despotus", după cucerirea Dobrogei de la turci, așa cum îl indică două documente latinești încheiate cu regele Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello, în ianuarie 1390 și iulie 1391, dar și acvilele bicefale sculptate și pictate la Cozia despre care am scris cândva4, titlu bizantin arogat și apoi abandonat de la sine putere în numele aceluiași realism politic menționat.
Sigur este că în domnia de peste trei decenii a lui Mircea I câteva trăsături ale vechii civilizații românești s-au structurat temeinic. Cea dintâi este sinteza culturală aici dovedită, mai ales prin elita princiară și nobiliară. Aceasta într-o lume unde voievodul, el însuși purtător de costum cavaleresc apusean cu „chausses" împodobite cu semne heraldice orientale - se afla în relații statornice sau episodice cu împăratul rege Sigismund de Luxemburg sau cu contele de Nevers, viitor duce al Burgundiei, iar un boier valah al timpului îl însoțea pe marele senior, baronul Enguerrand de Coucy5.
Așa cum remarcam mai demult6, aidoma câtorva altor colțuri de continent, din Spania în arhipelagul grecesc, din Crimeea până în Sicilia, unde în acel moment crucial al istoriei europene – cu secularul conflict franco – englez, cu fărâmițările balcanice și cu ofensiva otomană – se întâlneau Occidentul catolic al „goticului internațional", Bizanțul ortodox al Paleologilor și Islamul arabo – turcesc, spațiul românesc a polarizat, în contactele politice cu Basarabii și cu Bogdăneștii o „Europă în miniatură" ai cărei eroi erau împărații germani și bizantini, cruciații burgunzi și misionarii franciscani, neguțătorii genovezi și șeicii otomani, ducând în trena lor o firească atmosferă cosmopolită unde vizualul devenea a toate – stăpânitor, în ceremonialul aulic sau liturgic și în războaiele feudale nu mai puțin.
Detaliile decorative musulmane de pe ferecătura Tetraevanghelului din 1404 – 1405 al lui Nicodim și cele din epitaful cozian de la 1396, învecinate lorosului imperial bizantin al îngerilor, erau contemporane cu aversul unor monede din 1399 – 1400, unde voievodul purta saccos și diademă de origine constantinopolitană, dar și cu sarcofagul antropomorf net occidental de la Cozia al lui Mircea, el însuși – prefațat de podoabele și gisantul de inspirație apuseană de la Curtea de Argeș ale lui Vladislav I și Radu I – și iarăși contemporan cu lăcașurile gotice de la Severin, Câmpulung și Târgoviște, într-o vreme în care venea la Marienburg, din Țara Românească, un „menestrel", un „joculator", un „Spilman us der Walechyen"7. Acesta venea dintr-un spațiu unde, pe la 1400, se contura o poetică slavo-română dunăreană, cu referire la aria munteană, bulgară și sârbească, povestind luptele cu turcii, evenimente din timpul unor Vladislav Vlaicu și Radu I, conflictele dintre urmașii lui Dan I și Mircea I, totul conducând la geneza unui „cântec bătrânesc", comun în bună parte epicii românești și eposului sud-slav. Era o țară, adaug, unde, asemănător regalităților apusene se nășteau acum, pentru o vreme, ramurile dinastice: Dăneștii coborâtori din fratele lui Mircea cel Bătrân și stinși cu Neagoe Basarab, Drăculeștii – care stau la obârșia Bucureștilor - descendenți chiar din Mircea și fiul său Vlad Dracul, pe două linii, cea a lui Țepeș și a Mihneștilor, cea a lui Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Pătrașcu cel Bun, Petru Cercel și Mihai Viteazul.
O a doua trăsătură a civilizației muntene a timpului este toleranța spirituală. O deslușim grație corespondenței purtate între 1381 și 1393 între patriarhul Eftimie al Târnovei și mitropolitul Ungrovlahiei Antim Critopoulos de unde aflăm că pe malul stâng al Dunării și-au găsit refugiu răuvoitori și potrivnici ai bisericii bulgare8. Și ne amintim că tot acum era adăpostit de Mircea Vodă șeicul reformator de origine selgiucidă Bedreddin de Samavna, cel care împotriva politicii sultanale predica o toleranță religioasă și un sincretism cu rădăcini anatoliene și șamaniste central – asiatice, prin care erau chemați să stea alături derviși musulmani și călugări isihaști din Balcani9 (aceasta într-un timp în care, din rațiuni politice, se refugia pe lângă domnul muntean în 1409 pretendentul Musa, devenit efemer sultan la Edirne doi ani mai târziu).
A treia trăsătură va fi conturarea, de pe acum, în chip limpede a unei romanități, adică latinități a spiritului românesc în veacul „întemeierii de țară". Un veac al bilingvismului slavo–românesc10 care precede cu trei sute de ani momentului în care cronicarii vor conștientiza, ca elite cărturărești, originea latină a poporului lor; dar, totodată, un veac în care sunt semne, deopotrivă materiale și imateriale, care ne îngăduie ipoteza unei trăiri românești, alta decât cea a lumii slave sau grecești cu care lumea nord–dunăreană era în strânsă legătură.
Faptul că o biserică precum ctitoria – necropolă de la Cozia avea toate datele stilistice ale lăcașurilor contemporane sârbești de pe valea Moravei, mai puțin complicațiile și exuberanța volumetrică și decorativă de la Kruševac, Veluče, Neupara sau Kalenić11, adoptând calmul, echilibrul și logica pe care le arătase, cu trei decenii înainte, necropola argeșeană a înaintașilor Basarabi, spune ceva. Asemănătoare multor lăcașuri moraviene – cu care avea în comun și particularitatea unui pronaos fără ferestre, propriu unei atmosfere monastice și funerare, ca și cunoscutei rugi isihaste de sorginte palamită12 – Cozia are ceea ce cândva Gabriel Millet numea „amprenta înțelepciunii bizantine"13 și ceea ce eu am socotit a fi mărturia unei „latinități estetice" medievale, mult deosebită de estetica slavă iubitoare de complicații, supraîncărcări și tendințe piramidale în arhitectură.
Era aici și substratul de adâncă latinitate – pe nedrept neglijată – al Bizanțului care întâlnea, în extremitatea răsăriteană a Olteniei, armonia subiacentă a unui alt spirit latin, acela românesc, care cu puțin timp înainte, în aceeași Țară Românească, simplificase sobru, la Argeș, chiar experiența arhitecților bizantini ai timpului"14.
Va fi rimat, într-un fel, spiritul bisericii mănăstirești, unde odihnește pe veci Mircea I, cu spiritul călugărilor valahi care, în timpul unchiului Vladislav, pe la 1370, refuzau „întocmirea chinovicească" din Cutlumuzul athonit iubitor de viață comunitară, cenobitică, de esență slavo – grecească15, înturnându-se acasă și preferând idioritmia individualistă din lăcașuri rupestre precum cele din Muscel și Buzău?
Un răspuns categoric e dificil de formulat, dar sigur este că epoca la care ne-am referit este una întemeietoare: a realismului politic, a sintezei culturale, a toleranței și a romanității spirituale pentru care domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne un început de drum.
- 1
R. Theodorescu, O epocă de statornicire culturală: Țara Românească la 1400, în Marele Mircea voievod, București, 1987, pp. 457–468.
- 2
M. Eminescu, Opere XIII. Publicistică 1882–1883. 1888–1889, București, 1885, p. 188.
- 3
Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, I, București, 1966, p. 70; cf. Istoria Românilor IV, 2001, p. 288.
- 4
Autour de la „despoteia
- 5
R. Theodorescu, O epocă…, p. 467.
- 6
ibidem, p. 465.
- 7
ibidem, p. 467. Pentru climatul internațional de la Dunărea de Jos în preajma lui 1400 vezi idem, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400–1400), București, 1976, p. 233 și urm.
- 8
idem, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X–XIV), București, 1974, p. 252.
- 9
M. Balivet, Islam mystique et revolution armée dans les Balkans ottomans. Vie du cheikh Bedreddin, le „Hallaj des Turcs
- 10
R. Theodorescu, Vizualitate și limbaj în vechea civilizație a românilor, București, 1998, p. 7.
- 11
idem, Un mileniu…, p. 206.
- 12
idem, Le narthex de deux monuments valaques des XIV-e–XVI-e siècles, în Revue Roumaine d'Histoire de l'Art, série Beaux Arts, XLIX, 2012, p. 4.
- 13
Cozia et les églises serbes de la Morava, în Mélanges offerts a M. Nicolas Iorga, Paris, 1933, p. 849.
- 14
R. Theodorescu, O epocă…, p. 459.
- 15
idem, Bizanț…, pp. 226–227.