Domnia lui Mircea cel Bătrân este analizată ca epocă întemeietoare a civilizației românești medievale, prin patru trăsături definitorii: realismul politic reflectat în titulatura sa teritorială, sinteza culturală dintre Occidentul gotic, Bizanțul paleolog și Islamul arabo-turc, toleranța spirituală ilustrată prin adăpostirea șeicului Bedreddin de Samavna și a refugiaților bulgari, și romanitatea estetică evidențiată de arhitectura echilibrată a Coziei față de exuberanța lăcașurilor moraviene contemporane.