Poemata

Poeme de Horia Zilieru

Riassunto

Patru poeme în limba română — Frescă în azur, Icoană pe sticlă, Aproape de copilărie și Dacă nu, iertarea — explorează teme mistice și liturgice: căutarea identității divine, jertfa, puritatea și iertarea, prin imagini suprarealiste ce îmbină simboluri biblice, cosmice și folclorice într-un lirism de intensitate spirituală.

Frescă în azur

în trup de pasăre mireasa
doarme — o roză cosmică pe voci de aur —
înecul duce foile de laur
vicleana miere și naive arme.

Așteaptă ruga lacrimi împietrite
zăpezile cu tobele întoarse
întunecimea leagă în orbite:
lințoliu de tristeți /stamine arse.

Opaițe percuții de aramă
vocale corzi vor viola pe creste
când plâng catapetesmele la
vamă înaltul cerului dintr-o
poveste.

Cu umbra stranei va pleca și orbul
sfios și șovăelnic să învie
biserica din gropi/pupila vie
potirul mistic      solitarul corbul.

Icoană pe sticlă

Erai cândva un foc        dar cine-i El?
cenușa îți arată c-a trecut
înfățișat cu marele inel
și leul uriaș    în alt trecut

subt pod         subt podul unui basm amar
la pândă stă copilul în zadar
cu flori de măr în păr ca leruri ler
și florile de măr vorbesc în cer
când urcă jertfa        jertfa unui miel
dar cine-i El?

dar cine-i El? cu vocile de fum
îți dă asinul să-l înhami și plângi
 în carnea pură simțurile cinci
 cu miere le astupi     atunci
                     acum
cu funia tăcerii te încingi
și fugi în somn la Domnul Israfel
dar cine-i El?

în istovitul ochi un bob de grâu
stând
pedepsit în pleavă pân-la brâu
 femeia — pârgă trece prin măcel
 îi umple gura surdă cu pământ
dar cine-i El?

abia se mișcă morile de vânt
ca preotul       bătrânul menestrel
toiagul își izbește în cuvânt
și semne vechi iau viață hèn kai pàn
în graiul vechi de șapte mii de ani
dar cine-i El?

Aproape de copilărie

Gura mai are o lină lumină
 sus de pe ziduri trezind liliecii
până îți cade o buclă pe frunte
                de alb hyacint.

Arbori în cârje cu ochii de verde
mâini vaporoase ridică la geamuri
sânge-nflorindu-i cavernei deschise
                 cerbul de piatră.

Blânde hymere-n prăpăstii de spaimă
rup o beteală pe lacuri de zodii
șerpii grădinii spre mierlă aruncă
                    limbi despicate.

Bocetul trece străfund cimitirul
troiți înclină ghicindu-ți să fure
broasca de aur o grea seminție
dulce de basme.

Neagră-i zăpada în care (o dată...)
înger de pază zideai dintr-o noapte
semn să ridice șoptindu-și streinul
 — o puritate.

Dacă nu, iertarea

Uitară ochii ziua nunții mele
 în piei de fum și ceață înveliți. —
Ești tu copile între săbii grele
întâiul meu născut? ce sateliți

și-au luat femeia? craniul înconjoară
sudoarea unui stup și-n carne simt
cum te așteaptă palida fecioară
albina ta cu trupul de argint.

Pământul meu de naștere în tine
cu spice seci de foame stă sărac,
slăvită izbăvire nu mai ține
inel și cingătoare și toiag.

Și pleava răscolită peste rane
asinule pe care-am mai trecut
fără cântări de harfe și timpane
cu fața plânsă spre un plâns trecut.

Cât mâinile un plug de lemn apasă
că ești de-acuma plătitor de bir,
silind la luptă o curată rază:
norodul numeros de trandafiri.

Tu oasele să mi le scoți odată
și să repeți: „sunt Însumi Cel ce sunt”
și să le treci fără suspin în spate
peste versanții unui munte sfânt.