În vremea renașterii filocalice în spațiul românesc, din secolele XVIII-XIX, prin râvna Sf. Vasile de la Poiana Mărului, a Sf. Paisie Velicikovschi și a ucenicilor acestuia, de la Dragomirna, Neamț și Secu, iar ulterior de la Cernica și Căldărușani1, o atenție deosebită a fost acordată identificării, traducerii și multiplicării textelor sfinților din vechime referitoare la rugăciune, curățirea de patimi, paza simțurilor și a minții, căutându-se în acestea sfaturi practice de urmat. Pentru aflarea unor astfel de lucrări, s-au cercetat manuscrise din tot spațiul Ortodox, în special din Sfântul Munte Athos, fiind cunoscută colaborarea cuvioșilor din pământul românesc cu cei din zona greacă, în special cu Sf. Macarie al Corintului2. De altfel, legăturile românești cu Sf. Munte sunt atestate din vechime, de la întemeierea statelor medievale3, Sfântul Munte Athos fiind considerat un centru monastic al întregii Ortodoxii, de la întemeierea primelor mari mănăstiri la jumătatea veacului al IX-lea și mai ales după exodul monahilor din Olympul Bythiniei în Athos.
După dobândirea acestor lucrări de factură isihastă, pentru folosul sufletesc al semenilor, s-a început o intensă activitate de strângere a lor în corpusuri, în miscelanee de literatură monahală sau de traducere a lor, din greacă în română și slavă, precum și copierea sau editarea traducerilor românești. Autorii care s-au ocupat despre viața și activitatea Sf. Paisie de la Neamț insistă asupra preocupării acestuia de achiziționare a scrierilor sfinte, precum el însuși mărturisea într-o scrisoare către arhimandritul Theodosie de la Schitul Sofroniev din Rusia:
„Întâi de toate am început să cumpăr cu eforturi și cheltuieli foarte mari cărțile Părinților care vorbesc despre ascultare și înfrânare, despre trezvie și rugăciune. Pe unele dintre ele le-am copiat cu mâinile proprii, iar pe altele le-am cumpărat cu bani ce proveneau din rucodelia [lucrul mâinilor] pe care o făceam pentru a înfrunta nevoile curente”4.
Ca urmare a interesului paisian pentru scrierile despre rugăciune, trezvie și isihasm, aceeași muncă a început să se depună, în acea vreme, și în lumea greacă, unde se transcriau în greaca demotică lucrări ale sfinților isihaști din secolul al XIV-lea. De pildă, Sf. Athanasie din Paros a transpus, din greaca veche în demotică, Viața Sf. Grigorie Palama, redactată de patriarhul Constantinopolului, Filothei Kokkinos (1353–1354, 1363–1376), și a publicat-o la Viena, în 1784.
La mai bine de două decenii de când Sfântul Paisie și ucenicii săi descoperiseră în Sfântul Munte Athos originalele în limba greacă ale scrierilor Părinților filocalici, Sfinții Macarie al Corintului și Nicodim Aghioritul au alcătuit și publicat la Veneția, în 1782, Filocalia, cu învățături din tradiția ortodoxă, inițiativă considerată de Olivier Clement o modalitate de contracarare a ideilor iluministe atee, răspândite mai ales după publicarea Enciclopediei franceze5. Însă aceasta a fost doar una din consecințele publicării acestor scrieri ale Sfinților Părinți, principala consecință fiind reîntoarcerea la Tradiția apostolică și patristică a Bisericii Ortodoxe, prin redescoperirea izvoarelor fundamentale ale Creștinismului6. Sf. Paisie a corectat vechile traduceri slavone ale Filocaliei și le-a completat cu alte câteva, mai noi. Mitropolitul Gavriil al Petersburgului i-a cerut manuscrisele slavone ale întregii colecții, pe care a tipărit-o în anul 1793 la Petersburg. Filocalia s-a tradus în limba română în obștea paisiană între anii 1755–1775. Arhetipul Filocaliei în limba română a fost colaționat pentru tipar la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fără a fi vreodată tipărit. Un volum al acestui arhetip atestă că: „Această sfântă carte este a obștei starețului Paisie”, aflându-se, la rândul său, tot la Biblioteca Academiei Române7.
Este cunoscută, de asemenea și Filocalia de la Dragomirna, păstrată în manuscrisul românesc 2597, la Biblioteca Academiei Române din București, datând din 1769, deci înaintea tipăriturii din 1782, și care „are în comun cu ediția venețiană nouă scrieri ale sfinților Simion Noul Teolog, Grigorie Sinaitul și Casian Romanul, ale lui Simion al Thesalonicului, Nichifor din Singurătate și tâlcuirea anonimă «Arătare pentru graiurile ce să coprind în dumnezeiasca rugăciune a [minții]». Cuviosul Paisie a mai adăugat acestei culegeri texte absente din Filocalia venețiană, publicată peste treisprezece ani. Antologia de la Dragomirna avea aceeași tematică spirituală, ilustrată însă prin texte în bună măsură diferite”8.
Receptarea scrierilor isihaste în Moldova și Țara Românească a fost cercetată cu competență de numeroși teologi, istorici, filologi, care au subliniat legăturile spațiului românesc cu lumea greacă și slavă a Ortodoxiei9.
O altă categorie de texte multiplicată în școala paisiană, în afara scrierilor filocalice, a fost cea a lucrărilor teologilor greci – mulți dintre ei acum fiind oficial canonizați – care apărau adevărul de credință ortodox, atenționând pe credincioși asupra diferitelor abateri, idei, concepții sau filozofii, mai nou apărute în Europa, dar și a unor practici liturgice care se depărtau de la vechile canoane, dar care se răspândeau, ca o modă, în lumea greacă, mai ales în zonele insulare – unde ortodocșii trăiau sub stăpânirea turcească și a puternicei propagande catolice – dar și în lumea orientală. Traducerea acestor texte, manuscrise sau tipărite, din greacă în română, s-a simțit ca o necesitate și s-a promovat, deoarece își făcuse apariția, și în spațiul românesc, filozofia atee și gândirea secularizată occidentală10, în paralel cu propaganda diferitelor confesiuni, iar în Transilvania, după 1700, se impusese uniația11, cu tot ce aducea ea primejdios pentru mântuirea sufletească, așa cum sublinia însuși Sf. Paisie Velicikovschi, într-una din scrisorile sale12.
Așa se face că, la Dragomirna, Neamț, Secu, Cernica și Căldărușani, în veacurile XVII–XVIII, s-au tradus și copiat numeroase miscelanee de literatură monahală isihastă, filocalică – acestea cu prioritate – dar și scrieri apologetice sau de teologie polemică, unele dintre acestea regăsindu-se în prezent la Cabinetul de Manuscrise-Carte Rară al Bibliotecii Academiei Române din București, pe care l-am cercetat cu predilecție. Au fost traduse sau multiplicate și alte tipuri de lucrări, de istorie, din scriitori clasici greci, de literatură, gramatică, etc.
În studiul de față dorim să prezentăm lucrarea teologului grec Evstratie Arghentie referitoare la Sf. Botez, păstrată la Biblioteca Academiei Române din București, în două copii românești, realizate la Căldărușani și Cernica, în 1791 și respectiv 179213, după o copie a traducerii din greacă, prescrisă, în 1791, de Sava ieroschimonahul de la schitul Pocrov, un metoh al Neamțului, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, ctitorit de Sf. Pahomie de la Gledin, în 1714. Observăm intensele și rapidele legături între centrele monahale moldovene și muntene, căci imediat după manuscrisul din Moldova, textul a fost copiat și în Țara Românească, în timpul cuviosului Gheorghe. Acesta primise de la mitropolitul Țării Românești Grigorie II, stăreția Mănăstirii Cernica, în 1781, iar ulterior, în 1794, de la mitropolitul Filaret, și pe cea a Căldărușanilor. Anterior, stareț la Căldărușani fusese chiar Filaret, mitropolitul titular de Mira Lichiei (din 1776), viitorul episcop de Râmnic Filaret II (din 1780) și mitropolit al Țării Românești (din 1792). Filaret, numit stareț pe viață la Căldărușani – unde va fi ulterior și înmormântat – a vegheat asupra acestei mănăstiri chiar și după ce a fost numit episcop al Râmnicului, fiind14 cunoscut pentru activitatea sa de tipărire a cărților bisericești, dar și pentru traducerile pe care le-a făcut el însuși: Cuvintele Sf. Dorotei (1784) și Cuvintele Sf. Teodor Studitul (1784)15.
O copie românească după traducerea de la Neamț a scrierii apologetice a lui Evstratie Arghentie s-a executat în obștea Mănăstirii Căldărușani, în 1791; este vorba despre actualul manuscris 426 de la Biblioteca Academiei, un miscelaneu teologic, care conține, între ff. 33-69 v: Carte preafrumoasă pentru Sfântul Botez, despărțită în 32 de capete, ce se numește povățuitoarea celor rătăciți, alcătuită de doftorul filosof kir Eustratie Arghentie Hiotul [...], iar acum în tipariu fiind dată [...] în Țarigrad, în anul mântuirii 1756, martie 116. Textul, reprodus și la Cernica în 1792, era legat, în manuscrisul de la Căldărușani, împreună cu alte lucrări dogmatice și apologetice, combătând erorile și înnoirile practicate în spațiul apusean: Cărticică împotriva latinilor, scrisă de preaînțeleptul kir Evghenie, dascălul școalei cei de acum curând adunate în muntele cel cu nume sfânt [...] Și s-au dat acum la iveală prin tipariu, în zilele preasfințitului a toată lumea patriarh kirio kir Chiril, către care s-au și închinat, în Țarigrad, în anii de la Mântuitoriul 175617. De asemenea, la final, manuscrisul de la Căldărușani mai conține și: Cuvânt al preasfințitului episcop al Astrahanului kir Nichifor Theotokes, pentru curățitorul foc cel izvodit, după întâia epistolie a lui Pavel cea către Corintheni18. La finalul manuscrisului de la Căldărușani citim:
„S-au tălmăcit la anul 1791, în sfânta mănăstire Neamțul și o am prescris eu, mult păcătosul Sava ieroschimonahul, în sfânta sihăstrie Pocrovul, întru acestași an, 1791, în luna lui avgust s-au sfârșit. Amin”19.
Manuscrisul de la Cernica, păstrat în prezent, sub cota 5575, la Biblioteca Academiei Române din București, reproduce, în 39 file: Carte preafrumoasă pentru Sfântul Botez, despărțită în 32 de capete, ce se numește povățuitoarea celor rătăciți, alcătuită de doftorul kir Eustratie Arghentie Hiotul, de dumnezeiască râvnă fiind pornit, ca luminat întru dânsa să arate cum că, cu neputință iaste într-un fel oarecum a săvârși Botezul, cel de la Dumnezeu dat apostolilor, fără numai în trei afundări20.
Lucrarea greacă fusese editată la Constantinopol, în 1756, cu binecuvântarea patriarhului ecumenic Chiril V (1748–1751, 1752–1757), cu care Arghentie colaborase și anterior. Căci, patriarhul Chiril era cunoscut pentru lupta sa împotriva înnoirilor apusene și pentru emiterea unor acte împotriva celor care practicau aceste ritualuri (1755), acceptate la sinodul din Constantinopol din 1756, la care au aderat și patriarhii Matei al Alexandriei și Parthenie al Ierusalimului21. S-a considerat că Evstratie Arghentie ar fi avut o contribuție la redactarea celui de-al doilea act22. Tot acestui patriarh i se datorează înființarea, în 1749, a Academiei din Sf. Munte, condusă din 1753 de Evghenie Vulgaris, pomenit și el în manuscrisul din 1791, căci în același an cu cartea lui Arghentie, se tipărise și a sa, tot la Constantinopol. În 1757 lucrarea lui Arghentie despre Botez a fost retipărită la Leipzig, cu un nume schimbat: Floarea evlaviei sau Scurt tratat privind rebotezarea23.
Evstratie Arghentie mai publică și un Manual contra infailibilității Papei, la Iași în 1746, lucrare tradusă din greacă în arabă24. Această lucrare, ca și cea despre Botez, fusese redactată în contextul disputelor teologice din lumea greacă a mijlocului secolului al XVIII-lea, în condițiile creșterii presiunii propagandei catolice asupra unor regiuni cu populație ortodoxă, de pildă în Chios și Peloponez25. De asemenea, la mijlocul secolului al XVIII-lea, ierarhii din Antiohia, care se confruntau și ei cu aceste probleme, au susținut din plin traducerea din greacă în arabă a unor lucrări teologice și tipărirea lor26. De altfel, Evstratie amintește și în lucrarea despre Botez de unele probleme pe care le-au avut ortodocșii din partea latinilor, în Siria, Ierusalim și Roma.
Evstratie Arghentie (circa 1687–circa 1757) era de origine din Chios, insulă aflată sub stăpânire genoveză, cucerită apoi de otomani în 1567, ulterior de venețieni, pentru o scurtă perioadă, în 1694, și recâștigată de turci. În insule, perioada stăpânirii venețiene a fost pentru grecii ortodocși grea, din punct de vedere religios, căci, libertatea de cult permisă de turci, a fost înlocuită cu puternică propagandă catolică și chiar cu prigonirea ortodocșilor. Prin urmare, ortodocșii din insule au ajuns să prefere mai bine stăpânirea turcească, care îi priva de anumite drepturi politice și economice, decât cea venețiană, cu consecințe în plan religios25.
Kallistos Ware, a cărui lucrare despre teologia polemică greacă a secolului al XVIII-lea a fost de curând tradusă și în limba română, face referire la Dimitrie Cantemir, care descria comportamentul venețienilor în insule față de grecii ortodocși, astfel:
„Le-au închis toate bisericile, au confiscat bunurile multora, le-au interzis preoților greci să-și îndeplinească slujba și să administreze sacramentele, au îngăduit numai și numai latinilor să-i spovedească pe grecii care se aflau pe moarte ori să boteze pruncii”27.
În acest climat, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în spațiul grec s-au scris și tipărit mai multe lucrări de teologie care, reluând hotărârile sinoadelor ecumenice, scrierile Sfinților Părinți și exemple concrete din Sf. Evanghelie, arătau necesitatea păstrării credinței Ortodoxe și a practicilor ei liturgice, precum și primejdia primirii credinței apusene, ajungându-se chiar la discutarea validității botezului apusean. În insule, de multe ori din neștiință, se considerau practicile apusene ca modă sau variantă locală, nebăgându-se în seamă implicațiile dogmatice ale diferitelor ritualuri. Una din aceste lucrări despre Sf. Botez este cea pe care o prezentăm în studiul de față, izvor istoric pe care nu l-am mai găsit, cel puțin din cercetările întreprinse până acum, tipărit în română, el fiind tradus din greacă și scris în română, cu caractere chirilice, păstrat în mai multe manuscrise redactate în mănăstirile aflate sub influența Sf. Paisie Velicikovschi, în timpul vieții sale, respectiv Neamț, Cernica și Căldărușani.
Precizăm și aceea că punctul de vedere al patriarhului ecumenic Chiril V, deși nu a fost împărtășit de toți teologii vremii, el având și numeroși contestatari, a fost susținut, prin diferite scrieri, și de așa-numiții colivari din Sfântul Munte, între care Neofit Cavsocalivitul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sf. Athanasie din Paros, exponenții athoniți ai gândirii patristice a Bisericii.
O cercetare teologică și istorică a scrierilor referitoare la Sf. Botez și la modul de primire al apusenilor la Ortodoxie, de-a lungul timpului, a fost realizată de teologul grec Gheorghe Metallinos, fost decan al Facultății de Teologie din Athena, lucrare tradusă și în limba română28, deci accesibilă publicului, motiv pentru care, în prezentarea noastră, nu reluăm istoricul discuțiilor teologice despre acest subiect, ci ne referim strict la lucrarea lui Evstratie Arghentie, care, deși apare menționată în istoriografia românească, nu este detaliată din punctul de vedere al conținutului propriu-zis. Pentru situația Bisericii constantinopolitane sub stăpânirea turcească – adică contextul istoric în care această lucrare s-a născut – trimitem și la cunoscuta carte a lui Steven Runciman, care prezintă cele două tendințe din lumea greacă a secolului al XVIII-lea: cea a teologilor influențați de cultura occidentală și cea a partidei teologilor înclinați spre tradiționalism. Căci, după sinodul din 1484 din Constantinopol, care stabilise ca primirea latinilor la Ortodoxie să se facă prin abjurarea erorilor doctrinare și prin ungerea cu Sf. Mir, se redeschiseseră discuțiile pe această temă, mai ales în condițiile conviețuirii catolicilor și ortodocșilor, în insule. Runciman considera că reluarea temei în mediul post-bizantin nu provenea din respingerea de către greci a apusenilor, ci dintr-o „suspiciune reală că ritualul botezului latin nu era corect din punct de vedere canonic”29. De altfel, teama grecilor era accentuată și de diferitele variante ale botezului apusean, folosite de-a lungul vremii, despre care amintește și Evstratie Arghentie în lucrarea sa.
Ca o paranteză, amintim că, în mediul românesc, în perioada renașterii filocalice, avem și alte mărturii referitoare la importanța săvârșirii Tainei Botezului prin afundare. De pildă, chiar Filaret II, episcopul Râmnicului, în timpul căruia s-a copiat manuscrisul lui Arghentie la Căldărușani, cerea, în enciclica sa canonică din 1781 adresată clericilor din eparhie, să folosească la Botez cristelnițe suficient de adânci pentru a permite afundarea copilului:
„Pentru Sfântul Botez, la toate Bisericile, să fie umivalnițe mari și adânci, în care, când va boteza copiii, să-i cufunde în apă a-i acoperi, cufundându-i de trei ori, după cum să cuprinde în Molitvenic, cu cuvintele cele săvârșitoare ale Sfântului Botez, iar să nu-i stropească numai. Și să aibă și Sfântul Mir, pentru săvârșitul Tainei, puind și untdelemn în apa Sfântului Botez, după orânduială”30.
În același sens, Sfântul Calinic de la Cernica, în Manual de pravilă bisericească31, tipărit a treia oară, în 1861, după edițiile de la București din 1852 și 1854, are, la final, o parte referitoare la Sf. Botez, specificându-se cum anume trebuie acesta săvârșit, pentru a fi valid: să se respecte prevederile din Molitfelnic, să se citească corect rugăciunile, să se facă cele trei cufundări, să se boteze în colimvitră, cu apă suficientă pentru a nu rămâne nicio parte a trupului neacoperită cu apă; Botezul nu trebuie repetat, iar numele ales pentru prunc să fie unul creștin, din calendar32.
Menționăm că, în iconografia Ortodoxă, icoana Botezului lui Hristos în Iordan este zugrăvită în așa fel încât să sublinieze afundarea în apă, iar nu stropirea. În acest sens, Constantine Cavarnos, nota:
„În unele icoane, apa în care a intrat îi acoperă tot trupul, până la umeri, ca în mozaicurile de la Hosios Lukas, Daphni și Nea Moni. În alte icoane, murale sau pe lemn, apa curgătoare a râului apare de o parte și de alta a înălțimii trupului Său și sub picioare, fără a-l acoperi. Acest din urmă mod de reprezentare pare să fie utilizat pentru a nu strica linia clară a trupului, claritatea fiind unul dintre principiile folosite de iconarii bizantini. Însă, primul mod, mai vechi, de reprezentare a apei, în fața și pe ambele laturi ale trupului, este mai potrivit, pentru că are în vedere o claritate superioară a formei trupului. Arată că Botezul lui Hristos s-a făcut prin scufundarea totală în apele Iordanului, după cum ne spun Evangheliile Sfinților Matei (III, 16) și Marcu (I, 10)”33.
Iar ca obiecte de orfevrărie, exemplificăm cu o cutie pentru păstrarea unei părți din moaștele Sf. Nicodim de la Tismana, executată în 1671, la cererea egumenului Mănăstirii Tismana, Petroniu. Piesa, aflată în prezent la Muzeul Național de Artă al României, este deosebită deoarece redă scene din viața și minunile sfântului. Între acestea, pentru tema noastră, reținem momentul botezării Sfântului Nicodim, pe când era prunc, într-o cristelniță mare, pentru a fi cufundat în întregime. Dinu C. Giurescu, care a descris racla, considera că scena este „cea mai veche ilustrare a unei asemenea ceremonii într-o operă de argintărie”34.
În studiul de față, enumerăm pe rând ideile dezvoltate de Evstratie Arghentie, prezentând această lucrare ca pe o sursă istorică, inedită publicului românesc și realizată sub influența Sf. Paisie Velicikovschi (1722–1794), de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta 300 de ani.
Evstratie Arghentie menționează la începutul textului că a scris broșura, împlinind porunca Bisericii, care îi ceruse acest lucru. Și, într-adevăr, patriarhul Alexandriei, Cosma al III-lea, îl rugase să scrie cărți despre credință, spre folosul creștinilor, lucru la care a fost apoi susținut și de patriarhul Matei al Alexandriei și Silvestru al Antiohiei35:
„Drept aceia și noi, ca să nu rămânem fără de folos și deșerți la pricina aceasta, îndrăznim, împlinind porunca Bisericii, care ne-au îndemnat pre noi a scrie puține oareșcare câte ni s-au arătat cuviincioasă”36.
Din capitolul întâi aflăm că lucrarea este destinată pravoslavnicilor creștini, ca aceștia să nu uite importanța și semnificația Tainei Sf. Botez, așa cum a fost ea păstrată de Biserică timp de peste o mie șapte sute de ani și să nu se lase influențați de practicile nou apărute. În acest sens, ne amintim că și Sf. Athanasie din Paros, la începutul lucrării sale împotriva filozofiilor atee ale Iluminismului apusean, afirma același lucru: că se miră că, după atâtea secole de la propovăduirea Evangheliei, e nevoit să mai amintească creștinilor acest adevăr: că Iisus Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu; dar că e nevoit să o facă, pentru că ereziile occidentale iluministe se răspândiseră și în lumea greacă. În traducerea românească a lucrării Sf. Athanasie din Paros, s-a atașat și lucrarea Sf. Ioan Gură de Aur către iudei, în care le explică că Hristos este Mesia. Prin urmare, ambele texte – al lui Evstratie și al Sf. Atanasie – pot fi considerate măsuri de apărare a creștinilor greci față de idei și practici greșite apărute în Occident, dar care se întindeau, prin cuceriri politice, misionarism și modă, și la ortodocși.
Evstratie dă, la începutul textului, câteva lămuriri filologice referitoae la cuvintele botez, a boteza, în greacă și latină, accentuând semnificația de afundare. Deci ideea exprimată de acești termeni – completează Evstratie – este că botezarea presupune cufundarea în apă.
Urmează apoi explicarea semnificației actului ca Taină, arătând, în acest sens, că ceea ce se vede, ca practică liturgică, are o însemnătate și o parte nevăzută, ca Taină:
„De vreme ce Botezul cel după Hristos iaste Taină și întru Taine alta care simțitor se vede și alta care gânditor se înțelege, dupre potrivirea Tainelor și după cum învață Sfințitul Gură de Aur, pentru aceasta se cade să vedem ce iaste ceea ce gânditor se înțelege prin lucrarea cea simțitoare a Sfântului Botez. Și aflăm că, în Așezământul cel Nou, multe se înțeleg prin această Taină, adecă: scăldătoarea, așteptarea cea de a doua oară înnoirea, luminarea, lăsarea păcatelor, sfințirea și altele”37.
Apoi, sunt luate pe rând și prezentate, cu trimiteri la scrierile Sfinților Părinți, pe parcursul a mai multor capitole, diferitele semnificații ale Botezului creștin:
„Însă cea adevărată și cuprinzătoare înțelegere a dumnezeiescului Botez arată îngroparea și învierea cea împreună cu Hristos [...] pre lucrarea cea simțită a Botezului, privind pre om, în apă îngropându-se și din apă ieșind, să se suie fieștecarele credincios la mai dumnezeiasca înțelegere, adecă de a înțelege pre cel ce s-au botezat, împreună îngropat și împreună înviat cu Hristos. De unde și Iisus Hristos, pre a sa îngropare, botezul mai înainte o au numit, în capul al 10-lea al Evangheliei după Marcu, către fiii lui Zevedeu, zicând: putea-veți bea paharul carele Eu îl beau și cu botezul carele Eu mă voiu boteza să vă botezați?”38
Autorul, în capitolul V și VI, dă și alte exemple din Noul Testament, în care se face referire la moarte și îngropare în Taina Botezului, de pildă, el trimite la capitolul al XII-lea din Evanghelia Sf. Ap. Luca, la capitolul al VI-lea din Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel și la capitolul al II-lea din Epistola către Coloseni a Sf. Ap. Pavel. Autorul menționează că despre aceeași semnificație vorbesc și părinții din vechime, amintindu-i pe Sfinții: Dionisie Areopagitul, Vasile cel Mare, Grigorie de Nissa, Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului, Athanasie cel Mare, Augustin și Ambrosie al Mediolanului.
Ținând cont de această semnificație a Botezului, de îngropare și înviere cu Hristos, Evstratie Arghentie subliniază că Biserica, în vechime, obișnuia să-i boteze pe cei care doreau să vină la credință, în Sâmbăta cea Mare:
„Iară catoliceasca39 și apostoleasca Biserică, la îngroparea cea de 3 zile și la Învierea Mântuitorului privind, cu cale au dat, precum au luat, a să face praznicul Sfântului Botez în Sâmbăta cea Mare, când și Trupul au petrecut în mormânt”40.
- 1
Dumitru Furtună, Ucenicii starețului Paisie în mănăstirile Cernica și Căldărușani, București, Ed. Nemira, 2002.
- 2
Ierom. Theologos Simonopetritul, Sfântul Paisie Velicikovschi și ucenicii lui în Sfântul Munte și în Mănăstirea Simonopetra, trad. din greacă Nathanael Neacșu, Iași, Ed. Doxologia, 2014, p. 22.
- 3
Vezi, de exemplu: Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, București, EIBMBOR, 1991; Pr. Ioan Moldoveanu, Contribuții la istoria relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos (1650–1863), București, EIBMBOR, 2007.
- 4
A. Tahiaos, O Paisioj Belitskofsku kai askhtofilolgikh scolh tou, edd. IMHA, Thesalonic, 1964, p. 75, apud Ierom. Theologos Simonopetritul, Sfântul Paisie și ucenicii lui în Sfântul Munte și în mănăstirea Simonopetra, Iași, Ed. Doxologia, 2014, p. 19.
- 5
Philocalie des Pères Neptiques, introducere Olivier Clément, Paris, vol. I, 1995, p. 8, apud Mitropolit Daniel Ciobotea, „Philosophie des Lumières et lumière de la Philocalie. Raison autosuffisante et raison orante au XVIIIe siècle”, în Iluminism și Isihasm, Iași, Trinitas, 2006, pp. 34-54.
- 6
Mulțumim monahului Filotheu Bălan, de la Mănăstirea Petru-Vodă, din județul Neamț, pentru această precizare și pentru îndrumările pe care ni le-a dat în vederea realizării articolului de față.
- 7
BAR, Manuscrise–Carte Rară, Ms. rom. 1455, f. 1.
- 8
Virgil Cândea, Filocalia în literatura română veche, în Filocalia de la Prodromu, Universalia, 2011, p. 13.
- 9
Zamfira Mihail, „Receptarea scrierilor isihaste în limba română în secolul al XVII-lea”, în Iluminism și Isihasm, Iași, Trinitas, 2006, pp. 177-188; Zamfira Mihail, „Receptarea în limba română a scrierilor Sfinților Părinți în secolele XVII-XVIII”, în La cumpăna dintre milenii, Galați, Ed. Episcopiei Dunărea de Jos, 2000, pp. 139-161; Virgil Cândea, Locul spiritualității românești în reînnoirea isihastă, în Românii în reînnoirea isihastă, ed. Virgil Cândea, Iași, Trinitas, 1997, pp. 17-38; Daniel, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, „Vocație și destin filocalic la Români”, în Românii în reînnoirea isihastă,..., pp. 5-17; Pr. Ioan Moldoveanu, „Circulația operelor palamite în spațiul românesc”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, București, 2002, pp. 563-579; Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm, trad. Ioan și Maria-Cornelia Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2009.
- 10
Apologia creștină, a Sf. Athanase din Paros, îndreptată contra volteriștilor. Lucrarea a fost editată, în greacă, în Constantinopol, în 1798 și tradusă în română și tipărită la Neamț, în 1816 și la București, în 1819. Vezi Oana-Mădălina Popescu, „Cărțile-modalități de zidire sau pieire sufletească”, în Martyria, 2019, nr. 1, pp. 43-62.
- 11
Pr. Mircea Păcurariu, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Sibiu, Ed. Andreiana, 2020.
- 12
Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, trad. Valentina Pelin, vol. I, Ed. Tipografia Centrală, 1998, p. 66. Lucrarea Valentinei Pelin s-a realizat prin cooperarea autoarei cu monahul Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru-Voda, în acea vreme încă necălugărit, care a și descoperit o mare parte din scrisorile publicate aici. Sf. Paisie, într-una din scrisorile sale, îi arătase preotului Ioan pericolul acceptării unirii cu Roma, descriind uniația: „Ce este, dar, Uniația? [...] Unia este înșelăciunea diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiți întru pierzare. Unia este un lup răpitor de suflete, în piele de oaie. Unia este veninul aducător de moarte, în chip de miere, ce pierde sufletul [...] Unia este prăpastia iadului [...] Unia este ca și râmlenii eretici. Cum dar uniații nu sânt râmleni, când toate dogmele credinței Ortodoxe le-au călcat în picioare și pe cele râmlenești le-au adoptat, zicând cu nerușinare precum că Sfântul Duh purcede și de la Fiul”.
- 13
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Mss. rom. 426 și 5575.
- 14
Dumitru Furtună, Ucenicii starețului Paisie în mănăstirile Cernica și Căldărușani..., p. 39.
- 15
Pr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ed. a III-a, Sibiu, Ed. Andreiana, 2014, p. 242.
- 16
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 426, ff. 33-69 v.
- 17
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 426, ff. 1-31 v.
- 18
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 426, ff. 73-83.
- 19
BAR, Manuscrise-carte Rară, Ms. rom. 426, f. 69 v.
- 20
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 5575, f. 1.
- 21
Theodore H. Papadopoulos, Studies and Documents relating to the History of the Greek Church and People under Turkish Domination, Brussels, 1952, p. 198.
- 22
Kallistos Ware, Teologia polemică greacă în perioada stăpânirii turcești. Contribuția lui Eustratie Argenti, trad. din engleză Iuliana Conovici, Iași, Ed. Doxologia, 2021, p. 107. Cele două acte sunt Anatema și Deslușirea.
- 23
Kallistos Ware, Teologia polemică greacă în perioada stăpânirii turcești. Contribuția lui Eustratie Argenti..., p. 91.
- 24
BAR, Manuscrise-Carte Rară, CRV 250 D.
- 25a25b
Kallistos Ware, Teologia polemică greacă în perioada stăpânirii turcești. Contribuția lui Eustratie Argenti..., p. 66.
- 26
Ioana Feodorov, „Primele cărți arabe tipărite la Beirut și legăturile lor cu tiparnițele românești”, în Miscellanea Historica et Archaeologica in honorem Professoris Ionel Cândea Septuagenarii, ed. Costin Croitoru, București, Brăila, Ed. Academiei Române, Muzeul Brăilei Carol I, Ed. Istros, 2019, p. 189.
- 27
Demetrius Cantemir, The History of the Growth and Decay of the Othman Empire, trad. N. Tindal, Londra, 1734, p. 392, apud Kallistos Ware, Teologia polemică greacă în perioada stăpânirii turcești. Contribuția lui Eustratie Argenti..., p. 66.
- 28
Gheorghe Metallinos, Mărturisesc un Botez, trad. Caliopie Papacioc, București, Ed. Evanghelismos, 2011.
- 29
Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate, trad. Mihai-Silviu Chirilă, București, Ed. Sophia, 2013, pp. 390-391: „Urmând practica din creștinismul timpuriu, ortodocșii botezau prin scufundare. Biserica a permis ca, atunci când este o urgență, orice creștin botezat, indiferent de confesiunea sa, să poată săvârși un botez valid, atâta timp cât invoca Sfânta Treime; dar ritualul trebuie să includă scufundarea, în măsura în care acest lucru este posibil din punct de vedere fizic. Latinii botezau prin stropire. Mulți ortodocși considerau un astfel de botez necanonic, cerând rebotezarea convertiților, nu pentru că fuseseră deja botezați de eretici, ci pentru că, în opinia lor, nu fuseseră botezați cu adevărat”.
- 30
Constantin Erbiceanu, „Enciclica canonică a Episcopului de Râmnic Filaret”, în BOR, XV, 1891, nr. 7, pp. 508-513. Autorul comentează în note pasajul, arătând că ierarhul cerea efectuarea corectă a Botezului, prin afundare, iar nu prin stropire, ca la catolici. Autorul trimite și la canonul sinodului din Cartagina care arată că Botezul nu se repetă, cu comentariile lui, din Zonaras și Balsamon. Nu trebuie botezați a doua oară cei care sunt botezați în Numele Sfintei Treimi și cărora li s-a pronunțat formula nealterată. Îndată după Botez, pruncii erau unși cu Sf. Mir.
- 31
Manual de pravilă bisericească, Râmnicu-Vâlcea, 1861.
- 32
Eugen Marina, „Contribuții la cunoașterea operei canonice a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica”, în Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, om al rugăciunii și al iubirii milostive, arhim. Nectarie Șofelea, (ed.), vol. I, București, Ed. Basilica, 2018, p. 257.
- 33
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, ed. Ștefan Ionescu-Berechet, trad. Anca Popescu, București, Ed. Sophia, 2005, p. 83.
- 34
Dinu C. Giurescu, „O cutie de argint dăruită Tismanei în 1670-1671”, în Mitropolia Olteniei, 1961, nr, 5-6, p. 334.
- 35
Kallistos Ware, Teologia polemică greacă în perioada stăpânirii turcești. Contribuția lui Eustratie Argenti..., p. 78.
- 36
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 426, f. 35 v.
- 37
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 426, f. 37 r.
- 38
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 426, f. 37 r. Vezi Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, ed. Bartolomeu Valeriu Anania, București, EIBMBOR, 2001, p. 1509: Marcu X, 38: Iar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți. Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu și să vă botezați cu botezul cu care Eu mă botez?
- 39
Cu sensul de universală.
- 40
BAR, Manuscrise-Carte Rară, Ms. rom. 426, f. 39 r.