Episcopul Damaschin Dascălul – Harnic traducător și patriot convins (I)

Primul episcop al Râmnicului în perioada zisă „fanariotă” a fost Damaschin Dascălul de la Buzău, un „erudit de primă forță și sârguitor neîntrerupt”, „născut din clasa cea mai de jos a poporului”, care, „prin meritele și osârdia sa”, a făcut, în aproape două decenii de păstorire, „o epocă glorioasă pentru Biserica noastră”1. Cărturar de seamă și bun patriot, s-a remarcat ca un dârz apărător al drepturilor eparhiei sale și un mare iubitor al limbii române, traducând până la sfârșitul vieții aproape toate cărțile de cult necesare la sfintele slujbe.

Viața lui Damaschin până la alegerea ca episcop

Asupra vieții acestui distins ierarh, „poate cea mai măreață figură ce a păstorit eparhia Râmnicului în veacurile trecute”2, se știu prea puține, înainte de a fi ajuns episcop al Buzăului și apoi în Oltenia. Cine este și ce a făcut el înainte, nu cunoaștem, doar că a fost român3, născut în jurul anului 16604, într-o familie de moșneni, numită Voinescu, din satul Voinești, județul Dâmbovița5. A fost identificat de unii istoriografi cu „smeritul întru ieromonah Damaschin Gherbest, typarnicul”, care a luat parte, în 1683, la tipărirea Apostolului de la București și a Bibliei lui Șerban din 1688, atât ca tipograf, cât și ca „zugrav”6. Deoarece nu există un act sau vreo dovadă contemporană care să ateste că cei doi sunt aceeași persoană, alții consideră această ipoteză neacceptabilă, fiind un nume de monah comun7. De altfel, dacă vom compara semnătura gravorului Gherbest din 1683 cu cea a episcopului din 1703, constatăm că nu sunt făcute de aceeași mână8.

Având în vedere numele de Gherbest ori Herberst, s-a afirmat că viitorul ierarh este din părțile Timișoarei sau Transilvaniei, și că va fi fost ucenicul episcopului Mitrofan al Buzăului, de la care va fi învățat meșteșugul tiparului, și pe care îl va urma în scaunul acelei eparhii9. În timp ce episcopul Ghenadie Enăceanu crede că este bănățean, precum tipograful „Atanasie-Vici”, adus de „Damaschin Gherbest, care era tot din acele laturi românești”, alții îl consideră de origine ucraineană, fără să aducă însă dovezi în acest sens10. În alte scrieri apare ca egumen al Mănăstirii Curtea de Argeș, de unde a trecut episcop la Buzău11.

Din nefericire, nu avem date sigure nici despre familia sa. Unii cercetători arată că acest „român neaoș” avea rude în Voineștii Dâmboviței, unde dețineau moșie și vaduri de moară, iar numele de Gherbest l-ar fi luat din smerenie, „spre a-și ascunde adevăratul nume”12. Dacă anumite acte îi amintesc pe frații săi, vătaful Bratul și săracul călugăr Iosif13, altele, din 1730-1740, pomenesc pe Eftimie căpitanul și Stan logofătul Voinescu, care erau încă în satul lor14. În 1731, este menționat Eftimie Voinescu, fratele său, și Radul, fiul acestuia, iar zece ani mai târziu, un văr al lui Radul, Ștefan Voinescu, ajuns logofăt în scaunul Craiovei. Nu este exclusă însă o coborâre a sa din Transilvania în Dâmbovița, așa cum se obișnuia pe atunci15.

Mărturiile vremii ni-l prezintă în schimb ca „Dascăl”, fără a spune însă în ce împrejurări și-a însușit cultura aleasă. Știa bine limbile slavonă, latină și greacă, fiind dascăl la școala de slavonie din București, apoi al fiului lui Constantin Cantacuzino16, iar în tainele tiparului și-a format mulți ucenici. În vechea noastră cultură, s-a remarcat mai ales prin traducerea cărților de cult, contribuind din plin la crearea și dezvoltarea limbii literare românești14.

Vorbind despre activitatea sa culturală, unul din cei care i-au urmat în străvechiul scaun episcopal al Râmnicului, episcopul Atanasie Mironescu, îl consideră „bărbatul cel mai doritor și cel mai muncitor pentru izgonirea limbilor străine din cărțile noastre sfinte”, care a lucrat în acest sens „înainte de a ajunge episcop”. Potrivit acestuia și nu numai, între „acei dascăli știuți foarte den limba elinească și pedepsiți întru a noastră limbă” care au tălmăcit Biblia de la 1688 se cuvine să amintim „și pe modestul ieromonah Damaschin Gherbest, supranumit «Dascălul», care era bărbat erudit în toată puterea cuvântului”, bun cunoscător a trei limbi străine. Numele lui nu s-a scris alături de ale „acelor mari și cinstite obraze bisericești și mirenești, care tălmăciră acel mare monument literar în limba românească”, întrucât pe atunci era „un simplu și prea modest «ieromonah» lucrător în tipografia de la Buzău”, dar nu se poate ca el să nu fi ajutat la această însemnată lucrare, mai ales că știa foarte bine limba slavonă17. În Condica sfântă este pomenit în rândul marilor ierarhi ai vremii, alături de Mitrofan și Antim Ivireanul, având înclinații spre cultura greacă18. Pornind de la această realitate, Nicolae Iorga afirma mai târziu: „Damaschin, dascăl de slavonește, ucenic al lui Mitrofan moldoveanul, avea pe la 1700 mai mult grija unei noi orânduiri după modele grecești a cărților de care e nevoie în biserică”19. În acel an, avea să apară Octoihul de la Buzău, „făcut aproape din nou cu multă muncă de dascălul Damaschin al nostru”, după cum arată mitropolitul Teodosie20.

Episcop la Buzău

Dacă nu avem prea multe date despre el înainte de a ajunge ierarh, în schimb însă activitatea sa ulterioară ne este mai bine cunoscută. După decesul lui Mitrofan, reputația de bun cărturar l-a propulsat la scaunul de episcop al Buzăului, la 3 octombrie 1703, fiind ales dintre cei trei monahi propuși domnitorului Constantin Brâncoveanu21.

Odată ajuns aici, s-a dovedit în scurt timp „prelatul cel mai doritor de a înlocui limbile străine prin cea românească în biserica noastră”. Pentru un astfel de ideal trebuia să primească însă acordul sinodului și al mitropolitului Teodosie, care dorea ca serviciul divin să se oficieze în slavonește. Traducerea cărților de ritual era privită cu rezervă, întrucât limba română era săracă și nu cuprindea „toate cuvintele isvoadelor slavonești și elinești”22. Dacă înaltul ierarh se temea să traducă textele dogmatice, Dascălul de la Buzău „găsește destule expresii și limba românească în mâna lui devine capabilă de a reprezenta toate ideile religiei creștine”23.

Continuând activitatea tipografică a lui Mitrofan, noul ales a tipărit Molitvele vecerniei și utreniei (1702, 1703–1704), cu rugăciunile în limba slavonă și tipicul în românește24, iar în 1703, Psaltirea, cu psalmii în slavonește, dar indicațiile tipiconale, molitvele după catisme și câteva „învățături” în românește. În prefața închinată domnitorului și mitropolitului, ierarhul scria astfel: „m-am îndemnat de am tipărit această de suflete folositoare Psaltire a Proorocului și Împăratului David, pe limba cea obișnuită a se citi prin bisericile rumânești slavonească, cu mai mare osârdie diortosind-o și îndreptându-o”. Iar în alt loc spunea: „Psaltirea este oglindă a dreptei credințe întru Dumnezeu, care pentru păcate iartă, la calea dreptății aduce, spre laudele lui Dumnezeu deșteaptă. Credința și nădejdea și dragoste a avea întru Dumnezeu, învață”25. În 1703, a publicat o nouă ediție, în românește, pe care nu o semnează, însă o retipărește în 1725 la Râmnic26.

Tot prin grija episcopului Damaschin, care „va fi ostenit și el, ca înaintașul său, la teasc, noaptea făcând-o zi”27, s-a retipărit, în 1704, Apostolul, în românește, după ediția din 1683, de la București28. Pentru el a cerut, în prealabil, aprobarea mitropolitului, pe care a primit-o la 25 septembrie 1703. Cu acest prilej, Teodosie i-a trimis și „două tocuri de hârtie” pentru a-i tipări și lui 25 de exemplare, „și să nu le tipărești și acestea cum sunt celelalte Apostoale, de iaste tabla îngustă, de au rămas atâta câmp fără de treabă; ci cât țin liniile ceale de pe margine să fie tot slovă și mai adăugați și din jos vreun rând, ca să vă mai sporească, și pentru hârtie, că vezi frăția ta, că să face cheltuială multă”29. Autorul prefeței este însuși ierarhul, care, în dedicația către domnitor, arată că a fost dată la lumină „spre lauda lui Dumnezeu unuia în Troiță și spre folosul rugătorilor Măriei tale preoților și a tot pravoslavnicului norod și întru nemuritoarea pomenirea numelui Măriei Tale…”30.

Din scurta sa păstorie la Buzău a rămas și o versiune românească a Tâlcurii Apocalipsei, făcută de Andrei, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, după o traducere slavonă a cuviosului preot Lavrentie Zizaniia31. Predoslavia manuscrisului, păstrat la Academia Română32, arată că „s-au scos pe rumânie de smeritul Damaschin, Episcopul Buzăului”33. Din titlu și dedicația către domnitor și mitropolit vedem că și această lucrare a fost tipărită, dar nu s-a păstrat până la noi niciun exemplar34.

Din păcate, Damaschin nu a putut să publice decât aceste cărți la Buzău, unde tipografia va rămâne închisă pentru patru decenii, până în 1743, din lipsă de activitate. Trebuie totuși să mai notăm că, în calitate de ierarh, a militat pentru înființarea unei școli la Focșani, după cum reiese din scrisoarea adresată mitropolitului Teodosie în 170335. Totodată, s-a arătat un iscusit săpător în lemn, prin stampele tipărite în Apostolul din 1683, dar și prin Antimisul, din pânză de in, cu clișeu de lemn, sfințit la 15 septembrie 170436. Nu în ultimul rând, trebuie să spunem că a avut numeroase griji legate de plângerile și neînțelegerile privind moșiile bisericești din eparhie, precum arată cărțile de judecată vlădicească păstrate în arhivele Episcopiei37.

Episcop la Râmnic

Episcopul Damaschin a cârmuit la Buzău până la 16 aprilie 1708, când a fost strămutat la Râmnic38, în locul unui alt mare cărturar, Sfântul Antim Ivireanul, care, la 28 ianuarie, a fost ales mitropolit la București39. Aici și-a început adevărata sa activitate de păstor și traducător, dovedindu-se un bun gospodar, care a înmulțit averea Episcopiei, un apărător al Ortodoxiei și mănăstirilor din eparhie, dar mai ales un adevărat român și neîntrecut cărturar al vremii, prin introducerea limbii române în sfintele slujbe și traducerea mai tuturor cărților de ritual40.

Ca episcop la Râmnic, s-a bucurat de o mare autoritate, fiind trimis la 9 noiembrie 1711 de Sfântul Constantin Brâncoveanu, la Cozia, cu un om al domniei și un catastif, în care să scrie tot ce a mâncat și a cheltuit egumenul mănăstirii, care se arătase nevrednic în timpul păstoriei41. Trei ani mai târziu, la 25 martie, a doua zi după mazilirea domnitorului, a participat, împreună cu mitropolitul țării și alți boieri, la adunarea convocată de Mustafa Aga, trimisul Porții otomane, pentru alegerea noului domn, Ștefan Cantacuzino, care, la 2 iunie 1715, îl lasă să hotărască, alături de unii boieri, o neînțelegere dintre Mănăstirea Hurezi și rumânii din satul Hurezi42. Un alt document, din 1722, ne arată că Divanul Craiovei îl anunță că, judecându-se pricina dintre Dobrotă județul și egumenul Cozianu, aceștia nu s-au prezentat. Pentru aceasta, cei doi s-au adresat ierarhului „cu rugăminea ca acesta împreună cu Șerban Bujoreanul să trimită oameni care să-i aducă pe moșnenii din Bogdănești și să cerceteze încă o dată pricina cu acea parte a lui Sima logofătul, moșie pe care nu o ține mănăstirea, ci moșnenii împreună cu Episcopia”43.

Asupra păstoriei sale și-a pus amprenta însă războiul dintre turci și austrieci, din 1716–1718, încheiat cu Pacea de la Passarovitz. Potrivit tratatului încheiat la 21 iulie 1718, Oltenia a ajuns sub stăpânirea Austriei36, rămânând în această situație până în 1739, când, în urma păcii de la Belgrad, a fost realipită la Țara Românească. În aceste împrejurări, episcopul Damaschin s-a arătat un abil diplomat, care a știut să înfrunte oficialitatea austriacă, să-și apere Biserica și să promoveze mișcarea culturală. Chiar în februarie 1717, când încă nu se încheiase pacea, dar austriecii se așezaseră în Oltenia, a condus o delegație de boieri la Viena, care să trateze despre situația țării din Oltenia. Într-un memoriu în 10 puncte, înaintat Consiliului de război, a cerut ca Biserica din dreapta Oltului să-și păstreze drepturile și privilegiile avute până atunci, iar mănăstirile să fie scutite de încartiruiri de trupe. În urma unui referat al Consiliului aulic, împăratul i-a admis cererea printr-un decret dat la 30 mai 1717, care avea să decidă în același timp administrarea provizorie a țării. Asupra celor două revendicări din memoriu, privitoare la Biserică, s-a aprobat să se acorde libertatea religioasă, iar așezămintele monahale să fie scutite de încartiruiri, cu excepția războiului, când trebuiau să se stabilească garnizoane în ele. Tot cu acest prilej, delegații au primit câte o distincție, iar episcopul o cruce, lucrată în aur și pietre.

În urma altor demersuri, s-a hotărât să se redea mănăstirilor tot ceea ce le luase Nicolae Mavrocordat în vremea domniei. Din păcate, aceste drepturi s-au respectat doar în timpul războiului, până când austriecii au luat Oltenia sub stăpânire. După încheierea păcii, generalul Steinville, comandantul din Ardeal, a propus Consiliului de război ca: ierarhul Râmnicului să-și mențină numai drepturile bisericești, mănăstirile domnești să atârne, în afară de chestiunile bisericești, de vistieria împărătească și nu de boieri sau episcop, iar egumenii să fie aleși doar de către călugării respectivelor așezăminte. Totodată, o delegație de boieri, venind la Viena, a cerut Curții ca episcopul să nu mai depindă de Mitropolia Țării Românești, ci de mitropolitul numit de împărat în Serbia, iar preoții să fie hirotoniți doar de ierarhul oltean.

Ca urmare a acestor propuneri, împăratul Carol VI a emis un alt decret, la 22 februarie 1719, prin care arăta problemele privitoare la administrația Olteniei, precum și o proclamație către locuitori. În ceea ce privește Biserica, îi acorda libertate religioasă, cu protejarea cultului ortodox, dar ierarhul era scos de sub jurisdicția canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei și pus sub cea a mitropolitului sârb din Belgrad sau a unui alt mitropolit din țările ereditare ale Casei de Austria, restrângându-i-se anumite drepturi și atribuții. Erau apoi interzise amestecul clerului în afaceri și închinarea de mănăstiri la Locurile Sfinte din Răsărit, și orice legături cu ele, iar mănăstirile erau supuse, din punct de vedere administrativ, Guvernului austriac, care întărea și alegerea egumenilor. În privința privilegiilor și a scutirilor, urmau să fie mai întâi cercetate de Administrația austriacă din Oltenia, care trebuia să raporteze cele constatate Curții, „ca să se vadă din aceasta bunăvoință împărătească față de popor”. Până la confirmarea lor, mănăstirile și casele preoților urmau să fie exceptate de încartiruiri.

Trebuie notat însă că trecerea Episcopiei sub jurisidicția canonică a mitropolitului sârb, amestecul Curții în alegerea egumenilor, cât și punerea mănăstirilor sub controlul austriac l-au nemulțumit pe episcop, care a protestat, împreună cu egumenii de la Hurezi, Bistrița, Arnota și Govora, la 29 noiembrie 1719, înaintând Curții un memoriu în 11 puncte. Prin acesta cereau ca Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de mitropolie, urmând să atârne canonic de patriarhul de Constantinopol. Printre altele se motiva că ar mai fi existat în trecut o mitropolie la Severin, care, înainte de a cădea aceste ținuturi sub stăpânirea turcilor, avea sub dependența sa pe episcopul din Mehadia. De asemenea, se cerea pentru conducătorul spiritual al Olteniei dreptul de supraveghere a așezămintelor monahale, de a destitui egumenii vinovați de proastă gestiune sau de neorânduieli în păstorirea comunității și de a fi înștiințat la clădirea de biserici și mănăstiri, donatorii să nu poată să numească stareții, iar în demnitatea de ierarh să fie aleși doar români cunoscuți pentru credința lor. Tot acum, s-au pronunțat pentru o organizare mai bună a mănăstirilor și accesul clerului la carte. Merită reținut punctul 10, prin care solicitau să se înființeze o școală românească la Râmnic, sub purtarea de grijă a episcopului, întreținută de mănăstiri și preoți, precum și o școală latinească în Craiova, pe seama Administrației austriece și a boierilor44. Analizând documentele rămase din aceea perioadă, Veronica Tamaș a ajuns la concluzia că școala românească ar fi existat, așa cum a funcționat și cea de la Craiova, care, în 1724, era sub îngrijirea lui „Antonie dascăl latinesc”, plătit cu 18 taleri de Administrație45.

Acest memoriu ne arată grija părintească pe care o avea episcopul oltean pentru biserica încredințată. Autoritățile n-au aprobat însă niciunul dintre dezideratele sale, editând un decret al împăratului, chiar în fața lui și a unei delegații de boieri și preoți, chemată la Sibiu, la 7 decembrie 1721, prin care au încetat legăturile între Episcopia Râmnicului și Mitropolia din București. Ba mai mult, la finalul anului 1725, Viena a recunoscut ca mitropolitul Belgradului să aibă sub jurisdicția sa și scaunul Episcopiei din dreapta Oltului, iar după numai un an pe cel al Mitropoliei Carlovițului.

În astfel de împrejurări, numirea sau destituirea egumenilor o făcea Curtea din Viena, pe baza recomandării oberdirectorului, în urma unei propuneri a administrației locale și mai rar a ierarhului. Ca urmare, din pricina amestecului direct în treburile mănăstirilor, au fost egumeni care au renunțat la Ortodoxie, precum cel de la Segarcea, trecut la unire, sau egumeni abuzivi, care erau acoperiți în abuzuri de generalii austrieci, pentru darurile făcute.

Pe de altă parte, trebuie precizat, că după luarea în stăpânire a Olteniei, Cămara Curții a delegat pe consilierul cameral din Ardeal să cerceteze puterea economică a ținutului, pentru a se fixa dările. În urma celor constatate, s-a propus împăratului să se numească o comisie, care să cerceteze toate titlurile în baza cărora mănăstirile stăpâneau moșiile și se bucurau de unele privilegii, ca să se poată lua anumite măsuri. La 21 noiembrie 1719, au fost trimise la Cămara Curții inventarele cu averile mănăstirilor, făcute chiar de episcop, care convocase egumenii cu toate documentele, după ce primise asigurări că nu se vor atinge de acele averi și privilegii, ci doar le vor verifica. Tot referitor la mănăstiri, în 1720, raportă Consiliului de război generalul Steinville, oberdirectorul Olteniei.

Prin aceste rapoarte și anexele lor se menționa că în Oltenia erau 40 de mănăstiri, dintre care 18 de călugări, 5 de călugărițe și 17 schituri, care se împărțeau în patru clase: domnești, libere, închinate locurilor de jos și schituri închinate mănăstirilor din țară. Aceste așezăminte posedau peste 100 de moșii mari, cam a cincea parte din Oltenia, și se bucurau de următoarele privilegii: de a lua câte un număr oarecare de bolovani mari sau mici de sare de la Ocne, de a percepe vămi la anumite locuri, de a li se scuti de vămi mărfurile importante, de a fi scutite de unele dijme, de a lua vinărit din unele dealuri cu vii, de a pescui în bălțile cu pește etc. Potrivit raportorilor – despre care nu știm dacă mărturisesc adevărul –, o parte dintre ele s-au ruinat, în special cele închinate, pentru că nu erau bine administrate de stareți, care dispuneau de avutul lor, fără să justifice veniturile și cheltuielile. Mulți fugeau cu banii și sculele mănăstirii, iar cei ai celor închinate erau schimbați din trei în trei ani. Domnitorii luau de la ei sume mari, prin buna înțelegere sau împrumut, pe care nu-i mai înapoiau, permițându-le în schimb tot felul de abuzuri.

Pe baza celor raportate, s-a propus: să se dea mănăstirilor bani în schimbul venitului ce-l luau de la vămi, să fie excluse de la orice amestec și control la perceperea vămilor, fiscul să ia toate veniturile sau numai o parte din ele, încasate de la bâlciuri și târguri, să se reducă sarea ce se acorda de la Ocne la cantitatea necesară pentru consumație, să se perceapă oieritul în toți anii, să fie scutite mănăstirile de dijmărit, iar pescuitul în bălți să se lase în continuare, întrucât călugării aveau nevoie de pește, mai ales în timpul postului. De asemenea, mănăstirile bogate urmau să fie administrate de un proegumen sau dichiu și să fie inspectate în fiecare an sau cel puțin la doi ani de către un boier, însoțit de un funcționar fiscal. Unele dintre ele urmau să fie conservate, fiindcă serviseră ca aziluri, iar altele, în vreme de război, puteau adăposti trupele și magazinele.

Având în vedere aceste rapoarte, mănăstirile au fost impuse la „certas praestationes” și „varias decimas”, iar cantitatea de sare care le revenea a fost redusă de la 3.860 de bolovani la 196, mărunțită, nu în cantități mari. În plus, au fost supuse la darea oieritului și a dijmăritului pe fiecare an, începând cu 1720, și nu din trei în trei ani sau la venirea unui domnitor nou, iar din 1725 au fost puse la darea vinăriciului. Chiar dacă prin decret împărătesc au fost scutite de încartiruire, Mănăstirea Brâncoveni din județul Olt a fost ocupată de trupe, vreme îndelungată, până când Maria Brâncoveanu, în calitate de ctitor, a protestat la Viena.

Aceste încălcări ale drepturilor și privilegiilor mănăstirilor din eparhia olteană aveau să-și găsească un apărător energic în persoana episcopului Damaschin, care a protestat la Viena în repetate rânduri. Dacă în acele vremuri nu ar fi fost un ierarh precum el, probabil că marile averi ale mănăstirilor ar fi dispărut. S-a implicat atunci când egumenul de la Segarcea a trecut la unire, cerând să fie îndepărtat din mănăstire, s-a interesat de soarta așezămintelor monahale și a făcut singur catagrafii, când li s-au cerut titlurile de proprietăți, iar când au fost impuse la darea vinăriciului, a convocat egumenii a șase mănăstiri, alcătuind o jalbă către Administrația din Craiova, care le-a luat apărarea. Pornite din dragoste pentru țară și credința strămoșească, aceste acțiuni l-au făcut pe episcopul Atanasie Mironescu să conchidă: „credem că Providența a hotărât că, în aceste vremuri grele, biserica Olteniei să aibă de păstor pe cel mai vrednic și erudit bărbat ce a păstorit această eparhie în veacurile trecute”46.

• 1

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Noului Severin în trecut și acum, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, București, 1906, p. 95.

• 2

  P. S. Episcop Vartolomeiu et alii, Anuar pe anii 1921-1925, Tipografiile Române Unite S. A., București, 1924, p. 299.

• 3

  Pr. Gabriel Cocora, „250 de ani de la păstorirea episcopului Damaschin la Buzău”, în: Glasul Bisericii, an. VII (1958), nr. 9, p. 869 (se va cita GB).

• 4

  Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 201.

• 5

  Pr. Niculae Șerbănescu, „Episcopii Râmnicului”, în: Mitropolia Olteniei, an. XIV (1964), nr. 4-6, p. 190 (se va cita MO).

• 6

  Alex. Lapedatu, „Damaschin Episcopul și Dascălul – traducătorul cărților noastre de ritual”, în: Convorbiri literare, an. XL (1906), p. 563, nota 1; Mihail Regleanu, „Contribuții la cunoașterea episcopului de Râmnic, Damaschin”, în: Hrisovul, an. I, București, 1941, p. 442, 444 (se va cita H); Niculae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului…, p. 190.

• 7

  Barbu Teodorescu, „Episcopul Damaschin și contribuția sa la crearea limbii literare române”, în: MO, an. XII (1960), nr. 9-12, pp. 629-630; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ed. III, Editura Trinitas, Iași, 2006, p. 147.

• 8

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 630, nota 18.

• 9

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 95-96; Mihail Regleanu, Contribuții…, pp. 442, 444.

• 10

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 629.

• 11

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 96, nota 1.

• 12

  Gabriel Cocora, 250 de ani…, p. 869.

• 13

  † Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 95, nota 4.

• 14a14b

  Niculae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului…, p. 190.

• 15

  Mihail Regleanu, Contribuții…, pp. 443-444; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 630.

• 16

  I. D. Lăudat, „Contribuția tipografiei din Râmnicu Vâlcea la promovarea cărții în veacul al XVIII”, în: MO, an. XXVIII (1976), nr. 5-6, p. 363.

• 17

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 120.

• 18

  Arhim. Ghenadie Enăceanu, „Condica sfântă”, în: Biserica Ortodoxă Română, an. VIII (1884), nr. 11, p. 811, nota 156 (se va cita BOR); † Ghenadie Craioveanul, Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. I, București, Tipo-litografia Cărților Bisericești, 1886, p. 100.

• 19

  N. Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, ed. II, vol. II, Editura Ministerului de Culte, București, 1930, p. 100.

• 20

  N. Iorga, „Opera Episcopului Damaschin”, în: Ramuri, an. IV (1909), nr. 1, p. 2; N. Iorga, Istoria Bisericii Românești…, p. 100; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 630.

• 21

  †Ghenadie Craioveanul, Condica Sfântă…, p. 91; Mihail Regleanu, Contribuții…, p. 442; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 631.

• 22

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 121.

• 23

  Ghenadie Enăceanu, Condica sfântă…, p. 816.

• 24

  Ioan Bianu, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche (1508–1830), tom. IV, București, 1944, p. 29 (se va cita BRV); Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, p. 147.

• 25

  BRV, tom. IV, pp. 29-30; Gabriel Cocora, 250 de ani…, p. 872; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 635.

• 26

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 635; Pr. Acad. Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Editura Andreiana, Sibiu, 2016, p. 106.

• 27

  Gabriel Cocora, 250 de ani…, p. 871.

• 28

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 123.

• 29

  Emil Vârtosu, „Glossă despre terminologia tipografică la 1703”, în: H, an. I, București, 1941, p. 449; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 631.

• 30

  Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche (1508–1830), tom. I (1508–1716), București, 1903, p. 457; N. Iorga, Istoria literaturii românești de la 1688 la 1780, vol. II, ed. II, Editura Librăriei Pavel Suru, București, 1926, p. 465; Gabriel Cocora, 250 de ani…, p. 871.

• 31

  †Nestor Vornicescu, La aniversarea centenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Date și fapte din viața bisericească a Mitropoliei Olteniei, în: BOR, an. CIII (1985), nr. 5-6, p. 421.

• 32

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, p. 121; Alex. Lapedatu, Damaschin Episcopul și Dascălul…, p. 571.

• 33

  Alex. Lapedatu, Damaschin Episcopul și Dascălul…, p. 572; Gabriel Cocora, 250 de ani…, p. 871.

• 34

  Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 635.

• 35

  Emil Vârtosu, Glossă…, p. 451; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 631.

• 36a36b

  Gabriel Cocora, 250 de ani…, p. 872.

• 37

  Ioana Iancovescu, „Viața și lucrarea fericitului Damaschin Dascălul, episcopul Râmnicului (†5 decembrie 1725)”, în: Martyria, 2018, nr. 1, p. 24 (se va cita M).

• 38

  Ghenadie Enăceanu, Condica sfântă…, p. 815; Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul ocupațiunii austriace (1716–1739), Editura Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1906, p. 6.

• 39

  †Ghenadie Craioveanul, Condica Sfântă…, p. 100.

• 40

  †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 96-97.

• 41

  Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, Tezaur medieval vâlcean. Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Râmnicu Vâlcea (1388–1715), vol. I, București, 1983, p. 349.

• 42

  Prof. dr. Corneliu Tamaș, „Date noi despre episcopul Râmnicului Damaschin Voinescu”, în: MO, an. XLIX (1997), nr. 3-6, pp. 131-132.

• 43

  Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România. Filiala Arhivelor Statului Județul Vâlcea, Comori arhivistice vâlcene. Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Râmnicu Vâlcea (1467-1800), vol. II, București, 1985, p. 48.

• 44

  Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia…, pp. 18-23; †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 106-109; N. Iorga, Hârtii din Arhiva mănăstirii Hurezului precum și din a Protopopiei Argeșului, din a boierilor Brâncoveni și altor neamuri, găsite în casele proprietății din Brâncoveni, București, 1907, p. XIX; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin…, p. 632; Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), ediție îngrijită de Gheorghe Lazăr, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 291; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române…, pp. 288-289; Doru Căpătaru, „Damaschin Episcopul, Dascălul și Diplomatul Râmnicului”, în: MO, an. LXIX (2007), nr. 5-8, pp. 141-145; Damaschin a protestat ca Episcopia să nu fie subordonată Mitropoliei din Belgrad, întrucât era urmașa „Mitropoliei din părțile Severinului, care mai înainte ținea locul (celei a) Amasiei”, deci pe locul al paisprezecelea, după patriarhul ecumenic. „Astfel, mitropolitul de Râmnic (sic) era superior în grad celui de Belgrad”. Vezi Pr. prof. Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhie, vol. îngrijit de pr. dr. Mihai Ovidiu Cățoi, Editura Basilica, București, 2015, p. 465.

• 45

  Veronica Tamaș, „Contribuții la istoricul învățământului vâlcean în evul mediu (1415-1830)”, în: Studii Vâlcene, 1974, pp. 148-149.

• 46

  Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii Române din Oltenia…, pp. 23-52; †Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie…, pp. 109-116; N. Iorga, Istoria Bisericii Românești…, pp. 102-104.