Era spre sfârșitul lui iunie 1354. Obosit de suferințele captivității, episcopul de Tesalonic, Sfântul Grigorie Palama, a fost mutat, din motive de sănătate, în Niceea, la Mănăstirea Iachint1, pentru a se reface. În acea zi de vară, împreună cu însoțitorul lui, Fotie, s-a decis să cunoască zona noului său domiciliu. Pașii i-au condus în afara cetății, în natură. Urmând o cale, atenția episcopului a fost atrasă de o construcție ciudată în livadă, pe care o privea atent. Era o construcție de forma unui cub și albă. În timp ce încerca să înțeleagă ce era aceasta, s-au auzit voci de la un cortegiu, care s-a apropiat de ei. S-a îndepărtat în mod discret și a rămas să urmărească scena. Era o înmormântare musulmană. Tasimanis, slujitorul slujbei musulmane, a început oficiul. La un moment dat, când s-a terminat oficiul, mulțimea a început să se disperseze încet-încet și să se îndrepte spre cea mai apropiată poartă a cetății.
Soarele era puternic și Tasimanis, împreună cu destui din cortegiu, stăteau la umbră, căutând răcoarea ei. Locul îi atrăsese deja și pe alții, pe care el însuși putuse să-i înțeleagă că erau creștini. El a preferat, așadar, să stea în fața lor. Nu a trecut mult timp și grupului de creștini i s-au alăturat încă două persoane, sosite din aceeași direcție din care venise și el. Nu exista motiv ca atenția lui să fie atrasă de ceva anume, până când unul dintre ei a întrebat dacă există cineva care să cunoască cele două limbi, adică turcă și greacă, pentru a fi interpret. Episcopul Tesalonicului, captivul turcilor, este cel care începe dialogul. Sfântul Grigorie Palama începe discuția, lăudând oficiul la care a fost martor, modul rugăciunii către Dumnezeu pentru sufletul celui mort și a întrebat, în continuare, ce anume exact s-a spus. Tasimanis a explicat, foarte pe scurt, că au cerut în rugăciunea lor iertarea pentru greșelile pe care cel mort le făcuse, de-a lungul vieții lui. Poziția Sfântului Grigorie Palama a fost una de laudă, „bravo!”2, iar acest lucru îi dădu posibilitatea să conducă discuția către importanța centrală a Persoanei lui Hristos pentru om și lume, ca Creator, Mântuitor și Judecător al ei. Având ca pretext și bază Persoana Domnului Iisus Hristos, lumina lumii și recapitularea mântuirii, Sfântul Grigorie își continuă expunerea. Într-un timp relativ scurt, se vădește diferența dintre cele două lumi, cea creștină și cea musulmană. Cu îndrăzneală, episcopul subliniază, în comparație cu Islamul, valorile Creștinismului, dintre care pacea și iubirea, iar când a început să nemulțumească mulțimea musulmană datorită ușurinței cu care își expunea punctele de vedere, el însuși răspunde, zâmbind cu veselie și blândețe: „dacă am fi de acord în toate, atunci am fi aparținut aceleași credințe”3. În acel moment, unul dintre turcii care se găseau acolo, de vreme ce mica discuție luase sfârșit și se îndepărtau, răspunde: „va veni un moment când vom fi de acord între noi”4. Răspunsul Sfântului Grigorie Palama este caracteristic: „și eu am fost de acord [cu răspunsul aceluia] și m-am rugat să vină repede acel timp”5.
Cazul pe care ni-l păstrează textul Scrisorii intitulată Către Biserica însăși (Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία) nu este unic în experiența bisericească. Dialogul, ca mod de teologie, izvorăște din însuși Noul Testament și caracterizează primele secole creștine. În Alexandria și Antiohia, centre cosmopolite ale epocii, prin dezvoltarea dialogului a ajuns la culme întâlnirea Creștinismului cu Elinismul și Iudaismul, care începuse deja cu activitatea Sfântului Apostol Pavel. Porunca Mântuitorului Iisus Hristos, „mergând, învățați toate neamurile” (Matei XXVIII, 19), înfruntarea ereziilor, precum și dezvoltarea Bisericii în medii multireligioase și multiculturale, au format cuvântul teologic ca pe un cuvânt al dialogului. Este evident că față de celelalte manifestări religioase contradicția existențială a Bisericii era clară, însă, clar era și rolul ei, care nu ducea la izolare și limitare strictă. De altfel, o asemenea acțiune nu s-ar fi potrivit cu identitatea ecumenică a Bisericii și mesajul universal al bunei vestiri a mântuirii, al căreia ea era purtătoare. În mod paralel, responsabilitatea Bisericii pentru omul întreg îndemna și îndeamnă participarea ei activă la acțiunile istorice, pentru formarea unei societăți a iubirii, a păcii și a libertății, care marchează o istorie umană schimbată.
Porunca Mântuitorului Iisus Hristos, „mergând, învățați toate neamurile”, înfruntarea ereziilor, precum și dezvoltarea Bisericii în medii multireligioase și multiculturale, au format cuvântul teologic ca pe un cuvânt al dialogului.
Îndeosebi din secolul al VII-lea, Biserica Răsăriteană a coexistat cu Islamul. Această coexistență a provocat un dialog valoros, așa cum acesta este mărturisit în operele Sfinților Părinți și Teologi, ca Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama, Iosif Vriennios etc., precum și în scrieri ale împăraților, din rândurile cărora îi amintim pe Manuil al II-lea Paleologul și Ioan Cantacuzino. Sfântul Grigorie Palama a avut încă de două ori șansa să dialogheze cu musulmanii, de-a lungul captivității lui.
Primul dialog a fost cu Ismail, nepotul emirului Orhan, care fiind informat despre personalitatea sfântului, a cerut să vorbească cu el teme teologice și practice6. Acest scurt dialog, care a avut loc sub cerul liber, a fost întrerupt datorită ploii, dar important este că episcopul Tesalonicului, prin comportamentul lui sincer și exemplar, a ținut discuția la un asemenea nivel încât chiar și îndrăzneala lui nu a provocat mânia lui Ismail, conform mărturiei comune, care era crud și irascibil.
Cel de al doilea dialog a fost cu însuși emirul Orhan care, întrebând „cine și ce fel de om este acest călugăr”7, a organizat în palatul lui dialogul Sfântului Grigorie cu proprii lui înțelepți, așa-numiții hioni8, în luna lui iunie a anului 1354, având iarăși ca temă diferențele dintre Creștinism și Mahomedanism9. Discuția a început cu referințe la dogma triadologică, la Persoana Domnului Iisus Hristos, argumentându-se dumnezeirea Lui, și la teme privind legătura cu Iudaismul și felul în care creștinii văd persoana lui Mohamed. Hionii nu au putut să facă față argumentelor aduse de către Sfântul Grigorie Palama, iar dialogul a fost ținut într-un climat calm, în afară de o persoană care a întreprins un atac contra episcopului, dar care a fost dezaprobat de toți pentru fapta lui. Este vrednic de menționat modul în care înțelepții mahomedani s-au adresat Sfântului Grigorie Palama, în timpul plecării lor: „s-au sculat arhonții turci și cu evlavie, salutându-l pe episcopul de Tesalonic, au plecat”10.
Cel de al treilea dialog este cel care a avut loc cu Tasimanis. Însă, ceea ce diferențiază, în mod caracteristic, acest dialog de celelalte dialoguri este faptul că nu a fost un dialog organizat sau rânduit în mod oficial, după cum nici interlocutorii nu au fost stabiliți dinainte. Este o discuție care a fost prilejuită de un eveniment din viața zilnică, într-un mod spontan. Altfel spus, un dialog care îl atinge pe om și necesitățile lui. Un dialog care, deși este provocat de către un captiv, prezintă libertatea duhului. Mai mult, un dialog care reprezintă un exemplu de cuvânt patristic pus în practică, adică de cuvânt trăit prin credință. Ceea ce ne învață Sfântul Grigorie Palama în cazul respectiv, printre altele, este folosirea unui ton și al unui mod dialectic cuviincios. Din moment ce Sfântul Grigorie Palama s-a manifestat cu un respect absolut față de interlocutorul lui, dar și cu o sinceritate totală față de identitatea tradiției acestuia, cu intenție pozitivă și politețe, nu este întâmplător faptul că atunci când i se adresează lui Tasimanis, îl numește „Prea bunule”11, astfel că, printr-o gândire organizată și un ton blând, Sfântul Părinte provoacă reacția pozitivă, făcându-l pe interlocutorul lui să-și exprime toate gândurile.
654 de ani mai târziu12, vocea Sfântului Grigorie Palama răsună în același mod ca și atunci. Nu fără un scop anume, Sfântul Părinte insistă asupra firii pașnice a învățăturii creștine, care s-a răspândit până la marginile lumii, „fără să folosească violența”13. În epoca care a fost marcată de data de 11 septembrie 2001, adică de „ziua care a schimbat lumea”, după cum această zi a fost caracterizată, dar și de toate cele ce au urmat, se confirmă într-un mod direct necesitatea dialogului și a conlucrării religiilor, pentru ca să fie realizată conviețuirea pașnică și coexistența popoarelor lumii. Mai ales în cadrul Europei unite și al reorganizărilor etnico-sociale, pe care le-au provocat fluxurile emigrației și nu numai, precum și în peisajul religios și cultural atât de diversificat, pe care îl prezintă deja bătrânul continent, dialogul este de o importanță vitală.
Mai ales în cadrul Europei unite și al reorganizărilor etnico-sociale, pe care le-au provocat fluxurile emigrației și nu numai, precum și în peisajul religios și cultural atât de diversificat, pe care îl prezintă deja bătrânul continent, dialogul este de o importanță vitală.
Rolul religiei în acest caz este determinant, de vreme ce aceasta formează într-o mare măsură și substanțial nivelul de civilizație. Așa cum observă Hans Küng, nu este posibil să existe pace între popoare și civilizații fără pacea dintre religii14. Este un lucru adevărat că noi trăim edificarea noii Europe și, pentru această zidire, avem obligația și responsabilitatea aducerii unui aport, astfel încât conviețuirea europeană să constituie punctul de plecare creativ, care să conducă la înfăptuirea năzuinței ecumenice. Mai mult poate ca oricând este timpul teologiei ortodoxe, care este chemată să se conformeze la ceea ce reprezintă modul ei de viață. Resursele sunt date atât de experiența ei bimilenară, dar îndeosebi de ceea ce mijlocește și aduce ca veste bună. Noțiunea lui Dumnezeu ca iubire, adresată fără diferențiere lumii întregi, respectul libertății și al demnității persoanei umane, care este creația lui Dumnezeu și poartă chipul Lui, dimensiunea soteriologică a iubirii, așa cum se demonstrează în Persoana Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos, toate reprezintă conștiința de sine a Tradiției ortodoxe care, în mod practic, a fost încercată de-a lungul secolelor, în coexistența ei cu celelalte religii. În acest sens, creștinul este un om ecumenic15, chemat întotdeauna prin exemplul lui să învețe și să slujească.
Fenomenele extreme au existat și vor exista întotdeauna din toate părțile. Acolo unde domină denaturarea egoistă și antropocentrică a fenomenului credinței, acolo unde interese social-politice, economice și altele diverse sunt îmbrăcate cu haina religiei, pentru a-și acoperi scopurile lor, acolo ne vom confrunta întotdeauna cu identitatea întunecată a omului, cu viața lui secularizată, cu concepția lui individualistă și egocentrică cât privește lumea și societatea, ne vom găsi față în față cu fanatismul religios și intoleranța religioasă16. Însă, va exista întotdeauna și locul comun de căutare, care nu este altul decât unitatea și pacea, decât ofranda de ușurare a durerii umane, care nu cunoaște barierele naționalismului sau alte limitări, și necesitatea de vindecare și protejare a însuși mediului înconjurător al lumii noastre tot mai amenințate. Teologia ortodoxă, ca și cuvânt existențial și, totodată, de viață, este un cuvânt al inimii, care nu este circumscris de limite și îl îmbrățișează pe om ca creație a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama ne învață cerința de bază a întâlnirii și a dialogului cu celălalt, care cerință este, mai întâi de toate, cunoașterea identității și a propriei noastre Tradiții17. El însuși știa cine este, știa ce crede și, cu această conștiință de sine, putea să-l asculte cu atenție pe interlocutorul lui. Evitând uitarea adevărului, el era liber, conform cuvintelor „veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan VIII, 32). Noi avem, în cazul Sfântului Grigorie Palama, experiența cuvântului bisericesc viu, care nu este un cuvânt de noțiuni abstracte și de pe o poziție raționalistă, ci exprimă o persoană, această Persoană a Cuvântului, Care este temelia constituirii persoanei umane și, prin excelență, „Calea și Adevărul și Viața” (Ioan XIV, 6). Această bază eclesiocentrică trebuie să fie menținută în exprimarea oricărei legături dialectice, pentru ca să-i aducă freamătul vieții, adică nădejdea sigură a înfăptuirii. În felul acesta, noțiuni ca libertatea, conlucrarea, democrația, statutul social, pacea și, în fine, coexistența popoarelor nu rămân doar o simplă folosire de lozinci și declarații goale.
Într-o lume a evoluțiilor și a schimbărilor rapide, a reorganizărilor sociale și a formării unui nou profil de civilizație, cunoscut sub numele de globalizare, într-o lume a accelerațiilor multiple pe diferite nivele de acțiune, Teologia Ortodoxă liberă de marginalizare și fobie, cu figuri vii, cum este cea a Sfântului Grigorie Palama, are posibilitatea să ofere încă multe și să precizeze punctul constant de contact cu celelalte religii, care este omul și lupta lui pentru viață. Într-o epocă în care s-a trăit, într-un mod dur și dirijat, așa-zisa ciocnire dintre civilizații, într-o epocă în care pare să fie dezmințită speranța omului, adică sintagma că „va veni un moment când vom fi de acord între noi”, se cuvine să fie ascultată, cu un deosebit dinamism și cu fermitatea dorinței de a înfăptui, vocea episcopului de Tesalonic: „și eu am fost de acord și m-am rugat să vină repede acel timp”.
- 1
Se pare că Sfântul Grigorie Palama a rămas la această mănăstire, despre al cărei ctitor, ajuns și episcop al Niceei, nu se cunosc multe date (se confirmă că această mănăstire exista în timpul Sinodului al VII-lea Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în 787), până la sfârșitul robiei sale. Această robie a durat din luna martie 1354 până în primăvara anului 1355, trecând prin mai multe locuri (n. trad.).
- 2
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 23, 16, în idem, Συγγράμματα, τόμ. Δ΄, ἔκδ. Π. Χρήστου, Θεσσαλονίκη, 1988, p. 133.
- 3
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 29, 7-9, în op. cit., p. 138.
- 4
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 29, 10-11, în op. cit., p. 138.
- 5
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 29, 12-13, în op. cit., p. 138.
- 6
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 13, 7-16, 10, în op. cit., pp. 127-129.
- 7
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 17, 4, în op. cit., p. 130. Acest dialog, pentru că a fost oficial, iar informațiile respective au fost consemnate de Taronitis, nu l-a cuprins Sfântul Grigorie Palama în respectiva lui Scrisoare, în care se limitează doar la menționarea lui.
- 8
Aceștia erau evrei convertiți la Islam (n. trad.).
- 9
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Διάλεξις πρὸς τοὺς ἀθέους Χιόνας συγγραφεῖσα παρὰ ἰατροῦ τοῦ Ταρωνείτου, παρόντος καὶ αὐτηκόου γεγονότος, în op. cit., pp. 148-165.
- 10
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Διάλεξις 16, 32, în op. cit., pp. 164-165.
- 11
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 23, 26, în op. cit., p. 133.
- 12
Acest studiu era scris în anul 2008 (n. trad.).
- 13
Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, Πρὸς τὴν ἑαυτοῦ Ἐκκλησία 28, 1, în op. cit., p. 138.
- 14
Vezi H. Küng, „Kein Weltfriede ohne Religionsfriede. Ein ökumenischer Weg zwischen Wahrheitsfanatismus und Wahrheitsvergessenheit”, în H. Küng, K. J. Kuschel, Weltfrieden durch Religionsfrieden, Antworten aus den Weltreligionen, München, Zürich, 1993, pp. 21-49.
- 15
Adică deschis spre dialog, dar rămânând ferm în convingerile sale (n. trad.).
- 16
Vezi Μάριου Μπέγζου, „Ὁ διάλογος τῶν Θρησκειῶν στὴ Βυζαντινὴ Σκέψη”, în Ἐπιστημονικὴ Ἐπετηρίδα Θεολογικῆς Σχολῆς τοῦ Ἀριστοτελείου Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, Νέα Σειρά, Τόμος 2, Θεσσαλονίκη, 1994, p. 195; Ἀθανασίου Κάρμη, „Παγκοσμιοποίηση-Παγκοσμιότητα”, în Ἐπιστημονικὴ Ἐπετηρίδα τῆς Θεολογικῆς Σχολῆς τοῦ Πανεπιστημίου Ἀθηνῶν, Τόμος ΛΣΤ΄, Ἀθήνα, 2001, p. 898.
- 17
Pentru informații generale vezi Κωνσταντίνου Δεληκωνσταντῆ, Ἡ Θεωρία γιὰ τὴ σύγκρουση τῶν πολιτισμῶν καὶ ἡ ἐπικαιρότητα τοῦ διαθρησκειακοῦ διαλόγου, în Ὀρθοδοξία καὶ Οἰκουμένη, Χαριστήριος Τόμος πρὸς τιμὴν τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου Βαρθολομαίου Α΄, Ἐκδόσεις Ἁρμός, Ἀθήνα, 2000, p. 139-152.