Învățătura pnevmatologică a Sfântului Simeon Noul Teolog

Teologia Sfântului Simeon despre Sfântul Duh n-are o dezvoltare aparte în scrierile sale, ea fiind dezvoltată împreună cu teologia despre Tatăl și Fiul. Teologia Sfântului Duh este tratată în cadrul învățăturii despre Tatăl și Fiul și prin ea Sfântul Simeon a vrut să sublinieze unitatea Preasfintei Treimi. Evidențiind pe rând Persoanele Sfintei Treimi, Sfântul Simeon menține astfel un echilibru prin care arată încă o dată unitatea și aproprierea Persoanelor Sfintei Treimi. Odată cu aceasta, el arată că atunci când vorbește despre mântuirea omului subliniază hotărârea Tatălui, prin Fiul și împărtășită în Duhul Sfânt, bineînțeles fără să înțeleagă că la aceste lucrări nu au participat toate cele trei Persoane împreună. În felul acesta, Sfântul Simeon ne arată că teologia lui nu presupune numai prezentarea unor idei în mod scolastic, ci teologia pentru el presupune mai înainte de toate trăire în concordanță cu voia lui Dumnezeu și experierea învățăturilor evanghelice. Deci: „ce este oare mai necurat – spune-mi – decât cel care încearcă cu părere de sine și trufie să învețe pe alții cele ale Duhului fără Duhul?”1, și mai departe continuă și arată: „ce este mai respingător decât cel care, fără să fi făcut pocăință și să se fi curățit mai înainte, lăsând deoparte acestea, vrea să teologhisească și să dialogheze cu îndrăzneală despre cele ce sunt și sunt pururi la fel, numai prin cunoașterea cea cu nume mincinos (I Timotei VI, 20) și înțelepciunea cea din afară?”2.

Cum constatăm, scrierile Sfântului Simeon sunt marcate de lucrarea Duhului Sfânt, care se armonizează și scoate în evidență puternica viziune hristocentrică3. Astfel, în orice loc din scrierile Sfântului Simeon în care se vorbește despre Una din Persoanele Sfintei Treimi, apar și celelalte Două, vrând ca astfel să arate unitatea și că cele Trei Persoane nu sunt despărțite, și egale, căci nu se poate spune că există un primul, un al doilea și un al treilea: „Nici Tatăl nu este primul, deși este pricinuitor al Fiului, nici Fiul al doilea, deși vine din Tatăl, nici Duhul al treilea, deși El purcede din Tatăl (ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορεύεται)”4. Faptul de a purcede din Tatăl nu Îl pune pe Duhul Sfânt pe o treaptă inferioară, căci în relațiile intratreimice nu pot fi aplicate raționamentele umane: „Sfântul Duh purcede din Tatăl fiind întru totul de aceeași fire cu Tatăl și cu Fiul, de o ființă și unit cu Ei, la fel de închinat și de mărit împreună cu Ei, de către toată suflarea”5. Despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, Sântul Simeon precizează că trebuie privită împreună cu nașterea Fiului din Tatăl: „(Tatăl) naște în afara timpului și din veci pe Fiul, care nu este nicidecum despărțit de El, împreună cu care purcede (συνεκπορεύεται) Dumnezeiescul Duh, de o ființă cu Fiul, din Tatăl Cel de o ființă… mărturisește de acum împreună cu mine că Tatăl naște fără a preexista (față de Fiul), că Fiul nu este născut după un timp sau în devenire, că Duhul Sfânt purcede, dar rămâne împreună cu Fiul Cel împreună-veșnic și de o ființă cu Tatăl Însuși”6. În dezvoltarea acestei doctrine Sfântul Simeon este un păstrător al tradiției Sfinților Părinți mai ales atunci când vorbește despre purcederea Duhului Sfânt și trimiterea Acestuia în lume prin Fiul: „Duhul Sfânt este Duh pentru că El purcede din Tatăl și pentru că El este dat prin Fiul (δια τοῦ Υἱοῦ) nouă, nevrednicilor; nu că ar fi trimis și împărtășit împotriva voii Sale, ci pentru că El împlinește bunăvoirea Tatălui, propria Sa bunăvoire, printr-Unul din Treime, prin Însuși Fiul”7. Ca atare, urmând Sfântului Irineu de Lugdunum, care spunea că Fiul și Duhul Sfânt sunt cele două mâini ale Tatălui, Sfântul Simeon Îl numește pe Duhul Sfânt „gura Domnului” atunci când spune: „Iată deci ce-a spus Tatăl prin Fiul, ceea ce a pronunțat Duhul, Duhul care este gura Stăpânului”8. Părintele Dumitru Stăniloae reliefează că, prin purcedere, Duhul Sfânt nu devine subordonat Tatălui, fiindcă: „purcederea Duhului nu se constituie de către Tatăl o Persoană ca țintă proprie a Sa, ci Duhul Se constituie ca legătură desăvârșită între Tatăl și Fiul. Aceasta se arată spunându-se că Duhul, purcezând din Tatăl, Se odihnește peste Fiul, sau strălucește din Fiul”9.

Faptul de a purcede din Tatăl nu Îl pune pe Duhul Sfânt pe o treaptă inferioară, căci în relațiile intratreimice nu pot fi aplicate raționamentele umane.

Cu totul aparte, Sfântul Simeon vorbește despre Sfântul Duh în Cateheza 33 care are un pronunțat caracter pnevmatologic, ea fiind intitulată: Duhul Sfânt, cheia Ușii prin care se intră în Casa de lumină a Treimii10. Sfântul începe această cateheză printr-o analogie pe care o face între sufletul omului și Dumnezeu. Astfel, sufletul omului este o candelă, iar Dumnezeu este focul care aprinde candela sufletului11. Candela sufletului nu poate fi aprinsă numai prin respectarea poruncilor dumnezeiești și dobândirea virtuților, căci cine are: „toate virtuțile, dar n-are în el lumina Duhului Sfânt, nici nu vede bine faptele lui, nici nu este încredințat în chip desăvârșit dacă ele sunt pe placul lui Dumnezeu”12. Astfel, lumina Duhului Sfânt este cea care dă omului siguranța că faptele lui sunt primite înaintea Sfintei Treimi și îi dă și nădejdea comuniunii cu Persoanele Preasfintei Treimi. Prin urmare, pentru a deschide „ușa” cunoștinței și a avea un suflet scăldat de lumina dumnezeiască, omul are nevoie de „cheia” cunoștinței, care nu este altceva: „decât harul Duhului Sfânt dat prin credință și care prin luminare produce cu adevărat cunoașterea și recunoașterea deplină (γνῶσιν ὡς ἀληθῶς καὶ ἐπίγνωσιν) și deschide mintea noastră (Luca XXIV, 45) încuiată și acoperită cu un văl”13. Deci, folosind versete scripturistice, Sfântul Simeon face o analogie despre felul cum omul intră în comuniunea Sfintei Treimi, și spune: „Ușa este Fiul – căci zice: «Eu sunt ușa» (Ioan VII, 9) – iar „cheia” este Duhul Sfânt, căci zice: «Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele se vor ierta lor, cărora le veți ține, ținute vor fi» (Ioan XX, 22-23), iar „casa” este Tatăl, căci zice: «În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri» (Ioan XIV, 2)… deci dacă „cheia” nu descuie… ușa nu se deschide; iar dacă ușa nu se deschide, nimeni nu intră în casa Tatălui”14. Iar în alt loc, Sfântul Simeon spune: „Duhul Sfânt se numește „cheie”, pentru că în El și prin El e luminată mai întâi mintea noastră, iar, dacă suntem curățiți, suntem luminați cu lumina cunoașterii”15.

O altă imagine originală, folosită de Sfântul Simeon pentru a arăta în ce fel omul primește luminarea harului, se regăsește în Cateheza 23. În această cateheză, Sfântul Simeon vorbește despre „beția” mistică la care omul ajunge prin Duhul Sfânt care este identificat cu „vinul”. Arhiepiscopul Vasili Krivoșein spune că cea mai frapantă și originală idee regăsită în această cateheză este cea a soarelui ale cărui raze se reflectă în vin, iar soarele este Hristos ce Se reflectă în creștin și Se unește cu el prin Duhul Sfânt – vinul, asemenea soarelui care se reflectă în vinul care pătrunde toată făptura celui care îl bea16.

În alt loc Sfântul Simeon spune că Duhul Sfânt „este sămânța lui Hristos, prin care ne facem rude ale Lui noi, cei sărmani și muritori, și dacă aceasta cade pe pământul cel bun, aduce roadă înmulțită de treizeci de ori și de șaizeci de ori și de o sută de ori (Marcu IV, 20), iar aceasta este Împărăția cerurilor, toate celelalte afară de aceasta nu sunt de nici un folos”17. De asemenea, Duhul Sfânt este cea mai de preț comoară pe care omul o poate dobândi și pe care „molia și rugina nu o strică și furii nu o sapă și nu o fură” (Matei VI, 19). Sfântul Simeon numește dobândirea harului necreat al Preasfintei Treimi prin Pogorârea Duhului Sfânt, comoara cea mai de preț pe care omul o poate dobândi în această viață pământească, singura comoară care-l va însoți dincolo de pragul morții18.

Mai mult, comentând versetul scripturistic: „Domnul însă este Duh” (II Corinteni III, 17), Sfântul Simeon arată că acesta ne pune în lumină consubstanțialitatea Persoanelor Sfintei Treimi, căci: „acestea le spune ca, deși auzi spunându-se Fiul lui Dumnezeu, să înțelegi și să auzi împreună cu El și pe Duhul; și iarăși, chiar dacă auzi spunându-se de Duhul, să cugeți împreună cu El și pe Tatăl [...] învățându-te pretutindeni inseparabilitatea și consubstanțialitatea Sfintei Treimi și că unde este Fiul acolo este și Tatăl, și unde este Tatăl acolo este și Duhul, și unde este Duhul Sfânt acolo e întreaga dumnezeire tri-ipostatică”19. Prin aceasta ne dăm seama că apa botezului curăță pe om de păcate, după care este pecetluit cu harul Duhului Sfânt, Care se face în el ajutor al său împotriva vrăjmașului, așa cum spune Sfântul Simeon: „Oare moartea va stăpâni peste sufletele pecetluite cu harul Preasfântului Duh și cu sângele lui Hristos? Oare va îndrăzni lupul cel înțeles cu mintea (diavolul) să privească cu dușmănie la pecetea lui Hristos?”20 În acest caz, pecetea Duhului Sfânt se face în noi izvor de multe bunătăți: „unde e mulțime de lacrimi, fraților, dimpreună cu o cunoștință adevărată, acolo e și strălucirea luminii dumnezeiești; iar unde e strălucirea luminii, acolo e și dăruirea tuturor bunătăților și pecetea Duhului Sfânt sădită în inimă, de unde vin și toate roadele vieții”21. Pecetea Duhului Sfânt se vede din roadele ce le naște sufletul, iar dacă acestea sunt blândețea, pacea, milostenia, compătimirea, bunătatea, îndurarea, credința, înfrânarea (Galateni V, 22-23), atunci avem în noi pecetea cea adevărată, iar dacă: „dimpotrivă, în noi înșine viețuiește lumea cea înșelătoare, iar noi înșine viețuim în ea în chip nefericit socotind cele vremelnice drept un lucru mare, cădem în necazuri, suntem răniți în pagube și ne desfătăm în plăcere și bogăție… cu adevărat suntem vrednici de milă și străini de viața veșnică și Împărăția cerurilor, întrucât n-am dobândit în noi înșine pe Hristos, ci avem trăind în noi lumea, întrucât viețuim în ea și cugetăm cele pământești (Filipeni III, 19; Coloseni III, 2)”22.

Desigur, venirea Duhului Sfânt în om îl face părtaș al Învierii Domnului, adică îl face să simtă prezența lui Hristos și puterea pe care Acesta i-o împărtășește prin Înviere: „căci venirea și prezența purtătoare de lumină a Duhului ne arată, ca niște zori, Învierea Domnului, sau mai degrabă ne dă harul de a-L vedea înviind pe El Însuși… Deci celor cărora li Se arată Hristos înviind, li Se arată în chip cu totul duhovnicesc, fiind văzut cu ochii duhovnicești. Pentru că atunci când vine (Hristos) în noi prin Duhul, ne învie din morți, ne face vii și ne dă să-L vedem întreg și viu întru noi, pe El, Cel nemuritor și nepieritor”23. Aceasta subliniază faptul că fără harul lui Dumnezeu, pogorându-se asupra noastră prin Duhul Sfânt, virtuțile și faptele bune nu ne pot ajuta în urcușul nostru către Sfânta Treime. În acest scop, Sfântul Simeon descrie acțiunea Duhului Sfânt asupra sufletului folosindu-se de vedenia Proorocului Iezechiel, capitolul XXXVII, în care se istorisește despre câmpul plin de oase uscate pe care la porunca Domnului cresc vine și carne, iar prin venirea Duhului asupra lor înviază și se arată mulțime de oameni, prefigurându-se astfel învierea cea de obște, dar se poate face și o paralelă cu „învierea” sufletului săvârșită de Duhul Sfânt, așa cum arată Sfântul Simeon: „pune un os mort aproape de un alt os și articulație lângă articulație – dacă vrei, aplică aceasta faptelor și câștigării virtuții –, aceasta nu îți folosește la nimic dacă lipsește Acela care are puterea de a țese deasupra carne și nervi; și chiar admițând că s-ar fi reușit și s-au legat articulațiile prin nervi și oasele moarte s-au acoperit cu carne și cu piele pentru a alcătui un trup închegat, nici aceasta nu va servi la nimic, dacă trupul rămâne lipsit de suflarea care să-i dea viață și să-l miște, adică dacă este lipsit de suflet. Așa se întâmplă, crede-mă, și cu sufletul mort; așează-ți mintea în interiorul mădularelor tale și analizează toate deprinderile reunite, vreau să spun: postul și privegherile, dormitul pe pământ și pe o suprafață tare, sărăcia și privarea de băi cu tot ceea ce-i urmează, și consideră-le ca pe niște oase moarte și (părți) legate între ele, chemându-se unele pe altele și a căror reunire constituie, oarecum, întregul trup al sufletului. La ce bun însă, dacă acest trup lucrează fără suflet și fără suflare, întrucât lipsește dintr-însul Duhul Sfânt? Cu adevărat numai când vine El să locuiască în noi, leagă din nou aceste practici virtuoase, la fel de moarte precum membrele fără viață, despărțite unul de altul, împreună cu nervii puterii spirituale și El le unește în iubirea către Dumnezeu; atunci El ne face noi și vii, din vechi și morți cum eram. Iar pentru suflet nu există alt mijloc de a trăi”24. Un pasaj asemănător cu acesta îl întâlnim și în Discursul etic IV unde Sfântul Simeon vorbește despre virtuți care alcătuiesc trupul omului desăvârșit în Hristos. În acest discurs, Sfântul Simeon alcătuiește un trup al virtuților, găsind corespondente virtuților părți anatomice ale corpului omenesc25.

…fără harul lui Dumnezeu, pogorându-se asupra noastră prin Duhul Sfânt, virtuțile și faptele bune nu ne pot ajuta în urcușul nostru către Sfânta Treime.

În alt loc, Sfântul Simeon aseamănă pe om cu un vas în care este turnat harul Sfântului Duh și care este alcătuit din toate poruncile lui Dumnezeu: „căci fiecare din acestea fiind în sine ca o foaie, una de aur, alta de argint, alta de bronz, alta din piatră prețioasă, și așa mai departe, și celelalte făcute din alte diferite materii, care sunt unite toate prin Duhul, sudate și asamblate armonios într-una, fac din om un vas mult folositor în care se toarnă, ca un vin nou (Matei IX, 17), harul lui Dumnezeu”26. Mai departe Sfântul Simeon arată că „vasul” care este format din virtuțile omului trebuie să fie complet, să nu lipsească nici măcar o virtute, căci: „dacă va lipsi una din toate virtuțile zise mai sus din care și prin care este alcătuit și asamblat vasul, oare va mai suferi Dumnezeu să toarne în el măcar vreuna din darurile Duhului Lui, chiar dacă gaura foii care lipsește, adică a locului virtuții, pare foarte mică? Nicidecum! Căci, curgând pe neștiute, puțin câte puțin, prin acea mică fisură, lichidul (harul) turnat în el se va vărsa negreșit”27. În altă parte, într-o rugăciune de mulțumire către Mântuitorul, Sfântul Simeon Îi mulțumește pentru harul Duhului Sfânt, pe care Îl numește „pom al vieții”: „Binecuvântat ești, Doamne, binecuvântat ești, Unule… Cel ce ai pus în inima mea lumina poruncilor Tale și ai sădit în mine pomul vieții Tale, Cel ce ai făcut din mine un alt rai… duhovnicesc între ființele sensibile, duhovnicesc într-un mod conștient. Căci Tu ai unit cu sufletul meu un alt Duh, Duhul Tău Cel Dumnezeiesc, Acela pe care Tu L-ai făcut să sălășluiască în mădularele mele. El este cu adevărat singurul pom al vieții, El, care, în orice pământ va fi sădit – adică în sufletul unui om – în orice inimă, se înrădăcinează, face din aceasta îndată un rai strălucitor, înfrumusețat cu toate speciile de plante frumoase, cu pomi, cu felurite poame,… smerenia, bucuria, pacea și blândețea… ploaia de lacrimi și bucuria minunată care se gustă acolo, splendoarea harului Tău care luminează pe toți cei care se află în Rai. Tu ești potirul care îmi revarsă șuvoiul vieții, Tu îmi dăruiești fără de măsură cuvintele cunoașterii divine; dar atunci când Tu nu-mi dai, când Te retragi, iată-mă fără pricepere, fără pic de simțământ, precum o piatră. Nicicând trâmbița nu va suna fără suflarea muzicantului și, tot așa, fără Tine eu rămân neînsuflețit. Trupului îi este cu neputință să facă ceva fără suflet, ba, mai mult, fără Duhul Tău sufletul nu poate nici să se miște, nici să păzească poruncile Tale, Mântuitorule; el nu Te poate vedea, nici sta aproape de Tine, nici să cânte slava Ta cu pricepere, Dumnezeul meu”28.

„Trupului îi este cu neputință să facă ceva fără suflet, ba, mai mult, fără Duhul Tău sufletul nu poate nici să se miște, nici să păzească poruncile Tale, Mântuitorule.”

În acest pasaj Sfântul Simeon descrie mistic prezența Duhului Sfânt în sufletul omului. Sufletul omului este asemănat grădinii raiului, plini de tot felul de pomi cu roade bune: smerenia, bunătatea, bucuria, pacea și multe altele, iar în mijlocul acestora este pomul vieții. Se observă că sfântul nu pomenește nimic de pomul cunoștinței și aceasta fiindcă cei ce vor locui în acest rai vor ajunge aici în urma respectării poruncilor dumnezeiești și ei vor fi sfinți uniți cu Duhul Sfânt și vor fi ei înșiși dumnezei, nu după fire, ci prin participare. În acest pasaj, Sfântul Simeon vorbește și despre retragerile și revenirile succesive ale harului, care-l fac pe om să conștientizeze că fără Duhul Sfânt nu poate face nimic și că nu se poate încrede în faptele sale pentru a dobândi mântuirea, căci mântuirea nu este câștigată de om, ci Dumnezeu o dă în dar omului din bunătatea Sa. Pentru a arăta și mai deslușit nevoia pe care omul o are de harul Duhului Sfânt, Sfântul Simeon arată că așa cum o trâmbiță nu cântă fără suflarea muzicantului, așa și sufletul omului este mort fără suflarea Duhului.

Tot printr-o analogie, de această dată din sfera muzicală, Sfântul Simeon arată monahilor că cele ce îi învață nu sunt de la el, ci Duhul le vorbește, el fiind numai un instrument: „Fraților și părinților, nu ar fi trebuit nicicând să am curajul de a vă adresa nici cel mai mic cuvânt, nici să țin locul stăpânului înaintea dragostei voastre. Dar voi știți, orga pregătită de către artist nu se întâmplă să cânte când vrea ea, ci când aerul îi umple tuburile și degetele artistului o ating în cadență, atunci instrumentul își desfășoară sunetele sale și umple urechile ascultătorilor cu cântare melodioasă; și astfel va trebui să vă închipuiți ce se petrece înăuntrul meu, fără a lua în considerare lipsa de importanță a instrumentului, pentru a nu vă necăji de cele ce urmează a fi spuse. Mai degrabă îndreptați-vă privirea spre harul Duhului care de sus inspiră și umple sufletele credincioșilor și chiar spre degetul lui Dumnezeu, care lovește corzile înțelegerii și ne dă cuvinte; și, ca la sunetul unei trâmbițe a Stăpânului sau, mai bine-zis, ca la un cuvânt pe care Împăratul universului vi l-ar adresa printr-un instrument, ascultați cu frică și cu cutremur, cu întreaga înțelepciune și cu toată luarea-aminte”29.

Într-o altă analogie, Sfântul Simeon prezintă sufletul omului, care se împărtășește de Duhul Sfânt, asemenea unei țarini care primește semințele și care rodește. Sămânța este Duhul Sfânt care se pogoară în sufletul omului și-l face pe acesta viu și roditor: „grăuntele de muștar – zice Simeon comentând parabola evanghelică – este Preasfântul Duh și Acesta… este Împărăția cerurilor… Deci, așa precum grădina nu produce nimic folositor fără sămânță, afară de spini și ierburi sălbatice, și după cum sămânța care nu a fost semănată într-o grădină nu aduce rod, ci rămâne singură, așa cum este cu adevărat, tot așa și sufletele noastre, fără sămânța dumnezeiască rămân neroditoare și continuă să producă numai spini. Căci sămânța divină înainte de a fi pusă în noi, adică în inimile noastre, rămâne în ea însăși ceea ce este Dumnezeu în întregimea Sa, Care nu are trebuință în Sine Însuși de nici un adaos și nu suferă nici o scădere; și în noi sămânța nu poate nicidecum nici să răsară, nici să se dezvolte. Într-adevăr, cum ar putea ea, rămânând la distanță și fără atingere să-și arate forța sa de creștere la fel ca în cei ce sunt în contact cu ea? Este cu neputință, după cum focul nu ar putea nicicând să aprindă o materie pe care n-ar atinge-o și după cum materia nu se aprinde dacă nu este unită în substanță cu focul”30. Duhul Sfânt este „sămânța” care face să rodească sufletul nostru, dar pentru ca sufletul să rodească, sămânța trebuie „sădită” și ea nu se „sădește” decât cu lepădare de sine, smerenie, pocăință, lacrimi și ascultare față de părintele duhovnicesc. Fără sămânța Duhului Sfânt sufletele noastre nu aduc rod bun și tot ceea ce va da va fi „spini și ierburi sălbatice” care vor fi aruncate în focul cel nestins. În acest pasaj Sfântul Simeon îi îndeamnă pe toți creștinii să caute „sămânța” Duhului, să o primească în sufletele lor și să aducă roadă bună.

Efectiv, pentru a arăta harul împărtășit de Dumnezeu oamenilor, Sfântul Simeon se folosește de o pildă, și anume pilda soldatului care primește soldă de la împărat pentru slujba sa, solda pentru „ostașii” lui Hristos fiind harul Duhului: „de altfel, este cu totul de trebuință… să realizăm întreaga virtute pentru a închipui în noi pe omul desăvârșit, după Dumnezeu, pentru a primi harul Duhului din partea lui Hristos, Împăratul Cerurilor, așa precum ostașii își primesc partea lor din partea împăratului celui pământesc. Atunci, fiindcă de acum înainte vom fi oameni desăvârșiți, care am ajuns la vârsta și măsura lui Hristos, înscriși în rândul ostașilor și slujitorilor Săi, vom putea porni împotriva vrăjmașilor răzvrătiți, dat fiind faptul că – precum zice Pavel – nimeni „nu merge la oaste pe propriile sale cheltuieli”. Care sunt aceste cheltuieli despre care vorbește el? Este solda în natură, dată de către împărat. Deci, dacă nu vom primi noi înșine de la Dumnezeu pâinea care coboară din cer, și care dă viață lumii, adică harul Duhului – aceasta este, într-adevăr, rația spirituală cu care se hrănesc soldații lui Hristos și care, în sens spiritual, le ține loc de echipament –, oare cum, spune-mi, în ce fel vom purcede spre demnitățile din oastea lui Dumnezeu și cum vom fi primiți în rândul slujitorilor Săi?”31.

Ca atare, prin venirea Duhului Sfânt, sufletul omului este curățit de păcate și ajunge nepătimitor, căci Duhul alungă amintirea păcatelor și-l face pe om să nu își mai dorească plăcerea păcatelor: „și punând peste ele (peste patimi) poruncile ca niște leacuri, iar încercările ca pe un fier încins, smerindu-se și plângând și cerând fierbinte ajutorul lui Dumnezeu, vede limpede harul Duhului Sfânt venind, smulgându-le și ștergându-le una câte una, până când sufletul lui se face cu desăvârșire liber de toate acestea”32. Prin libertatea de patimi, omul devine nepătimitor, lucru pe care Sfântul Simeon îl arată că e posibil încă de pe pământ, căci spune: „dar harul Duhului nu lucrează în el numai aceasta, ci nu-i mai îngăduie unuia ca acesta să vadă nimic din cele sensibile, ci mai degrabă îl face ca și cum n-ar vedea cu simțurile; fiindcă ori de câte ori mintea se unește cu cele inteligibile, ea ajunge în întregime în afara celor sensibile, chiar dacă pare că vede cele sensibile”33. Devenind nepătimitor, omul se schimbă, fiindcă Duhul Îi dă să vadă și să înțeleagă lucrurile în mod diferit de ceilalți oameni, care încă nu s-au curățit de păcate: „fiindcă de la Duhul Care ne face noi, omul dobândește ochi noi, urechi de asemenea noi și de acum înainte nu mai vede cele sensibile în chip sensibil ca un om, ci, ajungând mai presus de om, vede cele sensibile în chip duhovnicesc și ca pe niște icoane ale celor nevăzute, iar formele din acestea le vede ca pe unele lipsite de chip și de formă”34.

Un pasaj foarte asemănător despre curățirea și transformarea pe care Duhul Sfânt o produce în sufletul omului prin venirea harului găsim și în Tratatul despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare. Acesta spune: „Prin Duhul inimile se înalță, cei neputincioși sunt conduși de mână, cei ce sunt pe calea virtuții se desăvârșesc. Luminând pe cei care s-au curățit de orice pată, îi arată duhovnicești, datorită comuniunii cu El. Și după cum se întâmplă cu corpurile strălucitoare și cu cele transparente, că atunci când o rază cade peste ele devin mai strălucitoare și altă strălucire pornește din ele, la fel se întâmplă și cu sufletele purtătoare și iluminate de Duhul, ele însele devin duhovnicești și răspândesc altora harul. Urmare a acestui fapt este prevederea celor viitoare, tâlcuirea tainelor, cunoașterea celor ascunse, harismele, viața cerească, conviețuirea cu îngerii, bucuria fără margini, rămânerea permanentă în comuniunea cu Dumnezeu”35. Deci, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pocăință și smerenie omul primește harul Sfântului Duh și așa cum Fiul prin Întrupare a luat ceea ce nu era, adică natura omenească, așa și omul prin harul dumnezeiesc devine ceea ce nu era, adică dumnezeu, nu prin fire ci prin „înfiere”36. Omul devine dumnezeu prin unirea cu Hristos, unire care se realizează prin Sfântul Duh: „Cel ce și-a unit cu Duhul Cel dumnezeiesc propriul său duh a devenit deiform, căci a primit pe Hristos în inima sa; el este creștin în numele lui Hristos, fiindcă el adăpostește în sine pe Hristos, da, pe Cel Unul, pe Cel de neperceput, pe Cel ce este cu adevărat de neajuns tuturor creaturilor”37.

Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pocăință și smerenie omul primește harul Sfântului Duh și așa cum Fiul prin Întrupare a luat ceea ce nu era, adică natura omenească, așa și omul prin harul dumnezeiesc devine ceea ce nu era, adică dumnezeu, nu prin fire ci prin „înfiere”.

Hristos Domnul este Cel ce împărtășește pe Duhul Sfânt celor credincioși și Îl face cunoscut acestora pe Tatăl: „așadar, toți creștinii să știe: Hristos nu minte, El este Dumnezeu adevărat; celor ce fac dovada iubirii față de El prin împlinirea poruncilor, El li Se arată fără nicio îndoială, după cum a spus-o El Însuși; prin arătarea Sa, El le dăruiește pe Însuși Sfântul Duh și, pe urmă, prin Duhul Sfânt, El Însuși și Tatăl vor rămâne nedespărțiți împreună cu ei”38. Ca atare, Fiul S-a întrupat pentru a mântui pe oameni care astfel s-au putut împărtăși de Duhul Sfânt și l-au putut cunoaște pe Tatăl. Trebuia să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu căci numai El Îl poate trimite pe Sfântul Duh la cei credincioși, fiindcă: „El este Acela care a suferit crucea și moartea și a înviat în Duhul, S-a înălțat întru slavă și a croit un drum nou către Ceruri tuturor acelora ce cred cu o credință nesfârșită în El, Cel ce a revărsat din belșug pe Preasfântul Duh peste toți cei ce-și dovedeau credința prin faptele lor. El este Cel ce și acum Îl revarsă, fără măsură, asupra celor ce fac asemenea; El, prin acest Duh, îndumnezeiește îndată pe cei cu care S-a unit și, din oameni cum erau, îi transformă fără a-i schimba și îi face să devină fii ai lui Dumnezeu, frați ai Mântuitorului, împreună-părtași ai lui Hristos și moștenitori ai lui Dumnezeu, ei înșiși dumnezei însoțiți cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, desigur captivi prin trup, dar numai prin el, însă liberi în Duh, înălțându-se împreună cu Hristos, neopriți, către ceruri și având acolo, sus, toți, dreptul lor de cetate în contemplarea bunătăților pe care ochiul nu le-a văzut”39.

O învățătură caracteristică Sfântului Simeon Noul Teolog este învățătura despre simțirea prezenței Duhului Sfânt. Această învățătură i-a adus multe critici sfântului din partea contemporanilor. Deși a fost criticat de unii pentru această învățătură, ea nu este eterodoxă, ci este dezvoltată pe învățătura Sfinților Părinți. Sfântul Simeon este foarte tranșant când vine vorba despre simțirea prezenței harului Duhului Sfânt și arată că pogorârea Duhului Sfânt în sufletul omului nu se face în chip inconștient, ci omul este conștient de Cel pe care-L primește: „iată că iarăși mă îndrept către cei ce spun că au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip neștiut și socotesc că L-au dobândit pe Acesta în ei înșiși de la dumnezeiescul Botez și cred că au această comoară (II Corinteni IV, 7), dar se recunosc pe ei înșiși cu totul ușori de aceasta, spre cei care mărturisesc că n-au simțit nimic la Botez, dar presupun că darul lui Dumnezeu s-a sălășluit în ei înșiși și că el există de atunci și până acum în sufletul lor în chip neștiut și nesimțit (ἀγνώστως καὶ ἀνεπαισθήτως)”40.

Plecând de la simțirea conștientă a harului Duhului Sfânt, Sfântul Simeon arată că și vederea lui Dumnezeu este posibilă încă din această viață, și numai văzând pe Dumnezeu în această viață vom avea certitudinea că-L vom vedea și în cea viitoare: „căci dacă aici este curăția, aici va fi și vederea; iar dacă spui că vederea este după moarte, vei pune negreșit și curăția după moarte, și așa se va face că nu vei vedea niciodată pe Dumnezeu prin aceea că după mutarea dincolo nu va fi în tine nicio lucrare prin care să găsești curăția”41. Astfel, prin pogorârea Sfântului Duh se deschid ochii minții și credinciosul vede dincolo de materie, așa cum spune Sfântul Simeon despre Sfânta Împărtășanie care este simțită în mod real de cei credincioși ca unire cu Dumnezeu: „fiindcă numai cei care în împărtășirea dumnezeiescului Trup al Domnului s-au învrednicit să vadă și să mănânce cu ochiul și gura minții și descoperirea Dumnezeirii nevăzute într-o atingere spirituală, aceștia cunosc că bun este Domnul (Psalmul XXXIII, 9), ca unii care nu mănâncă și beau numai o pâine simțită în chip simțit, ci în același timp în chip spiritual (inteligibil) pe Dumnezeu, hrănindu-se cu îndoite simțiri în același timp din una în chip văzut, iar din cealaltă în chip nevăzut”42.

Concluzionând cele de mai sus despre Sfântul Duh vom prezenta o rugăciune pe care Sfântul Simeon Noul Teolog o adresează Persoanei Sfântului Duh în care rezumă întreaga învățătură dogmatică: „Tot așa chemând pe Duhul Sfânt, spunem: «Duhule Sfinte, Care purcezi nerostit din Tatăl, Care vii la noi cei credincioși prin Fiul, Duhule al vieții și înțelegerii, Duhule al sfințeniei și desăvârșirii, Duh bun, înțelept, iubitor de oameni, blând, slăvit, Care hrănești și adapi în același timp, Care ocrotești, Care luminezi, Care întărești, Duhule dumnezeiesc al răbdării, Duhule ce împărtășești fericirea, bucuria, cumpătarea, înțelepciunea, știința, blândețea, uitarea ocărilor și a grijilor de aici de jos, vederea bunătăților din ceruri, Care alungi lâncezeala, Care alungi negrija, Care alungi curiozitatea și răul, Duhule Care dezvăluiești tainele, arvună a Împărăției Cerurilor, izvor al proorociei, potir al învățăturii, leac al pocăinței, Care arăți, precum portarul, intrarea luptătorilor, Duhule al iubirii, al păcii, al credinței, al înfrânării, Duhule al doririi, Acela ce stârnești dorirea, vino, locuiește și sălășluiește în noi fără împărțire și fără vreo putință de despărțire: sfințește, preschimbă și luminează inimile noastre, Tu, Acela ce ești părtaș la ființa și stăpânia Tatălui și a Fiului, Tu, Acela ce îndumnezeiești pe cei ce te primesc, șterge toată greșeala și adu-mi toată virtutea prin venirea Ta; căci Tu nu trebuie să ne-o dăruiești luându-o dinafară, ci Tu Însuți fiind tot binele care există aici, aceia în care vei veni să Te sălășluiești au, cu adevărat, în ei înșiși tot binele în mod ființial»”43.

Așa cum am văzut, teologia despre Sfânta Treime la Sfântul Simeon Noul Teolog nu este sistematizată într-o lucrare specială. Sfântul Simeon nici nu și-a propus să realizeze o scriere dogmatică în care să trateze despre Sfânta Treime. Tot ceea ce a scris a făcut-o cu scopul de a se apăra împotriva celor ce-l acuzau de învățături greșite și a scris pentru a îndemna pe credincioși să-i urmeze și să se facă părtași luminii dumnezeiești. Teologia Sfântului Simeon despre Sfânta Treime este o teologie a experierii, căci pentru el cel mai important lucru este vederea luminii necreate a Preasfintei Treimi și unirea cu Aceasta. În tratarea despre Sfânta Treime insistă pe unitatea Acesteia, fără a desființa cele trei Ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Arată că scopul omului este vederea Sfintei Treimi încă din această viață ca arvună a vieții celei veșnice. Când vorbește despre Sfântul Duh, nu vorbește despre Acesta ca fiind separat de Tatăl și Fiul, ci de fiecare dată menționează și celelalte două Persoane, arătând încă o dată că Persoanele Treimii nu pot fi despărțite. O învățătură preferată și pe care a dezvoltat-o ori de câte ori a avut ocazia este aceea despre simțirea conștientă a harului Sfântului Duh. Insistă pe această simțire conștientă fiindcă numai astfel omul este sigur că împlinește voia lui Dumnezeu și lucrurile și eforturile sale sunt primite de Acesta ca jertfă de bună-mireasmă.

Immagine

• 1

  SC 122, Theol. I, 271-273.

• 2

  Ibidem, I, 273-277.

• 3

  Drd. Emanuel Banu, „Lucrarea Sfântului Duh în opera Sfântului Simeon Noul Teolog”, S.T., XXXII, nr. 1-2, ian–feb, 1980, p. 82.

• 4

  SC 122, Teol. 1, 124-126 cf. Arhiep. Vasili Krivoșein, În lumina lui Hristos. Viața și învățătura duhovnicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. Ioan-Vasile Leb, Gheorghe Iordan, EIBMBOR, București, 2005, p. 282.

• 5

  Teol. 2, 202-204.

• 6

  Teol., 83-84; 108-111.

• 7

  Teol., 101-105.

• 8

  SC 196, Imn 41, 188-189.

• 9

  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., pp. 75-76.

• 10

  SC 113, Cat. XXXIII, 95-150 cf. și de Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp. 335-342.

• 11

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Op. cit., p. 335.

• 12

  Ibidem, p. 336.

• 13

  Ibidem, p. 337.

• 14

  Ibidem, p. 338.

• 15

  Ibidem, p. 339.

• 16

  SC 113, p. 28-29, n. 1.

• 17

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, p. 323.

• 18

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 135.

• 19

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 135.

• 20

  Idem, Cateheze, p. 31.

• 21

  Ibidem, p. 35.

• 22

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Op. cit., pp. 35-36.

• 23

  Ibidem, p. 174.

• 24

  SC 129, Eth. 7, 311-333.

• 25

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 218-220.

• 26

  Idem, Cateheze, p. 280.

• 27

  Ibidem, p. 281.

• 28

  SC 196, Imn 47, 1-29 cf. Arhiep. Vasili Krivoșein, Op. cit., p. 285.

• 29

  SC 104, Cat. 9, 1-25.

• 30

  SC 122, Et. 43-45; 56-59.

• 31

  SC 129, Et. 7, 568-585.

• 32

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, p. 178.

• 33

  Ibidem, p. 178.

• 34

  Ibidem, p. 179.

• 35

  PSB vol. 12, p. 39.

• 36

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, p. 114.

• 37

  SC 156, Imn. 13, 32-36 cf. Arhiep. Vasili Krivoșein, Op. cit., p. 294.

• 38

  SC 129, Et. 5, 418-424.

• 39

  SC 196, Imn. 51, 88-104.

• 40

  Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, pp. 237-238.

• 41

  Ibidem.

• 42

  Ibidem, p. 381.

• 43

  SC 122, Teol. 3, 47-69 cf. Arhiep. Vasili Krivoșein, op. cit., p. 300.