Într-un articol publicat în Ziarul Lumina (din 5 nov. 2014)1, intitulat „Piciorul teologiei academice și țepușa limbii grecești”, atrăgeam atenția asupra insuficientei cunoașteri a limbii grecești din partea celor care fac trimitere la aceasta din urmă atunci când explică anumite componente ale limbajului bisericesc românesc. Printre erorile pe care le semnalam atunci cu titlu de exemplu se găsea și explicația greșită a cuvântului „prooroc” în legătură cu verbul grecesc pro-oraō („a vedea de dinainte cele ce se vor întâmpla”). Vom detalia aici în ce anume constă eroarea etimologică și cum s-a ajuns la coexistența, în limba bisericească, dar și în afara ei, a celor două forme „proroc” – „prooroc”, „a proroci” – „a prooroci” etc.
Din capul locului, vom spune, nu lipsit de fermitate, că este nepotrivit să afirmăm că doar una dintre cele două forme este corectă, în condițiile în care ele coexistă deja de multă vreme în literatura bisericească (inclusiv în cea muzicală) sau în iconografie, iar literatura nebisericească abundă în exemple și de o parte, și de cealaltă. Este ca și cum ar pretinde cineva că formula de adresare „Blagosloviți!” (în special în mediul monahal) este incorectă în raport cu „Binecuvântați”; sau că este corectă numai una dintre formele „Betleem”, „Vitleem”, „Vifleem”; sau că este corect să spunem „pâinea noastră cea spre ființă”, și nu „pâinea noastră cea de toate zilele” (sau invers); sau că accentul numelui propriu derivat din gr. stephanos (=„cunună”) este fie pe ultima silabă („Ștefán”), fie pe penultima silabă („Ștéfan”)2. În toate aceste cazuri, este limpede că vorbim despre niște dublete. Că unele sunt mai potrivite decât altele în anumite registre de stil, aceasta este o altă discuție. Dar că unele ar fi corecte/incorecte în raport cu perechea lor, aceasta este o pistă falsă și, în consecință, de evitat. Așa stând lucrurile, nu este de neacceptat ca cineva să adreseze, în legătură cu acestea și cu altele asemenea, întrebarea „Cum este corect? Așa sau așa?” În schimb, cei cu vocația de a oferi răspunsuri ar trebui să se ferească, mai ales în lipsa unei informări prealabile temeinice, de răspunsuri categorice privitoare la „corectitudinea” unei forme. Mai degrabă putem vorbi despre „cum este (mai) potrivit” în loc de „cum este (mai) corect”, însoțindu-ne opțiunea cu explicații, dar neexcluzând ferm alternativa.
Ceea ce putem însă afirma cu deplină fermitate este că, până aproximativ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, forma cu trei „o” (sau cu doi „o” consecutivi), „prooroc”, nu pare să fi existat. Probabil că atunci va fi avut loc un fenomen de contaminare a mai vechiului „proroc”, de origine slavă, așa cum vom arăta mai jos, cu un cuvânt de reală origine grecească, astăzi arhaism, și anume „prooratic” (cu varianta „prooratec”), provenind din gr. prooratikos („care are capacitatea de a vedea cele viitoare”), acesta din urmă, spre deosebire de rom. „pro(o)roc”, fiind cu adevărat un derivat al verbului mai sus amintit, pro-oraō. Rezultatul acestei contaminări a fost, de bună seamă, forma „prooroc”, care avea să se răspândească atât de mult, încât a ajuns să fie folosită și în mediul literar elevat. Alături de Negruzzi, Bălcescu, Heliade-Rădulescu sau Hașdeu, care folosesc forma cu trei „o” în proză, lui V. Alecsandri această formă, trisilabică, chiar îi este necesară pentru a respecta ritmul iambic ales: „De-ar vrea înaltul pro-o-roc / […] / Să-mi fie ziua cu noroc […]”. Ar fi cel puțin o scăpare, dacă nu cumva o impietate să dorească cineva excluderea formei trisilabice „prooroc” din limba română literară.
Această contaminare nu credem că va fi fost posibilă fără concursul unei etimologii false, de data aceasta în spațiul cărturăresc, care asocia cuvântul „proroc” cu verbul pro-oraō, etimologie răspândită inclusiv în unele cărți de teologie. Poate și pentru că a fost accentuată prea mult funcția prooratică a prorocului, așa cum vom explica mai jos. În realitate, cuvântul „proroc” este un împrumut din slavonă, unde prorok reprezintă un calc lingvistic după gr. prophitis. Același cuvînt, prophitis, în pronunție convențională erasmică prophetes, ajunge, prin intermediar latin și neolatin, ca neologism, în limba română sub forma „profet” (și derivatele „profeție”, „a profeți” etc.). În cuvântul grecesc prophitis se distinge, pe de o parte, prepoziția-adverb pro, având și sens temporal („înainte”, „de dinainte”), și sens locativ („în fața”, „dinaintea”), iar pe de altă parte, radicalul phi (phe), care însemna „a spune” (verbul este phemi), același pe care îl regăsim, bunăoară, în latinescul fa-bula. Limba slavonă a calchiat, cu mijloace lexicale proprii, structura cuvântului compus grecesc, întrucât lui phi din greacă îi corespunde radicalul slavon rok/rek („a spune”), pe care îl regăsim în cuvinte precum reklo („spusă”, „vorbă”) sau rekovati („a vorbi”). Funcția principală a prorocului biblic nu este, așa cum suntem tentați să credem, aceea de „a prevedea” viitorul – cu toate că, prin darul lui Dumnezeu, un proroc putea să o aibă și pe aceasta –, ci, așa cum o arată clar și cuvântul grecesc prophitis, și contextele în care s-au manifestat prorocii vechi-testamentari, aceea de „a rosti înaintea” poporului, arătându-le care este voia lui Dumnezeu.
Astfel, nu este deloc dificil să ne dăm seama că forma bisilabică, „proroc”, este cea originală, peste care s-a suprapus cea trisilabică, „prooroc”, printr-o dublă falsă etimologie, una populară (prin contaminarea cu „prooratic”) și, mai ales, una de natură cărturărească. Întrucât aceasta din urmă a prins un contur de autenticitate, fiind promovată inclusiv în teologia academică, această perioadă suprapunându-se și cu fenomenul trecerii de la scrierea românească în alfabet chirilic la grafia cu alfabet latin, o vom regăsi răspândită în mod preponderent în frescele bisericești și, în general, în iconografie, începând cu secolul al XIX-lea, inclusiv în varianta abreviată („Sf. Proor.”). De asemenea, edițiile Sfintei Scripturi, cărțile bisericești liturgice, calendarele etc. abundă în folosirea formei trisilabice pe parcursul secolului al XX-lea. Recent însă am observat o ușoară tendință de eliminare a formei „prooroc” și de promovare a formei bisilabice, „proroc”, atât în calendare, cât și la nivelul presei bisericești oficiale.
Concomitent cu această sensibilă tendință de restitutio a formei „corecte” din punct de vedere etimologic, se poate observa și o utilizare pe scară din ce în ce mai largă în mediile bisericești a sinonimului „profet”. Am arătat mai sus că acest cuvânt este un neologism, pătruns nu direct din limba greacă, ci prin intermediar latin și neolatin, mai precis în veacul al XIX-lea. Este adevărat, cuvântul fusese împrumutat și anterior în limba română, direct din neogreacă, sub forma „profit” (deci, cu pronunția neogrecească), fără a avea însă o carieră lungă, fără a prinde rădăcini în limba română, nici măcar în cea literară, și, mai ales, fără a avea sensul de „proroc” din limbajul bisericesc. Apare sporadic cu sensul de „persoană (religioasă), înzestrată cu darul de a prezice viitorul, trimis al divinității (păgâne)”. În secolul al XIX-lea, cuvântul „profet” este adesea utilizat cu sensul pe care și l-a păstrat până astăzi, însoțitor al numelui propriu „Mohamed” / „Mahomet” / „Maomet”. „Profetul”, folosit fără numele propriu, este rezervat trimisului lui Allah, întemeietorul religiei mahomedane. Cu toate acestea, sub influența limbilor neolatine, în mediile teologice, odată cu importul structurilor universitare de școală și de manual, concomitent cu promovarea edițiilor biblice tipărite și răspândite cu sprijinul Societății Biblice Britanice3, cuvântul „profet” își face simțită prezența din ce în ce mai mult cu sensul de „proroc al Vechiului Testament”. Subliniem, este vorba de o prezență exclusiv în limbajul teologiei de școală, pentru că în limbajul bisericesc propriu-zis alternează, cum spuneam, cuvântul vechi „proroc” cu forma recentă „prooroc”. Iar această stare de fapt s-a menținut până astăzi: cărțile liturgice și Sfânta Scriptură folosesc „proroc” sau „prooroc”, în timp ce, în mediul academic, alături de cele două, și-a găsit locul și alogenul „profet”. Este, de bună seamă, un răspăr cu limbajul bisericesc tradițional și o nepotrivire stilistică, dar realitatea arată că o bună parte din scrierile cu caracter științific sau didactic din literatura teologică, ba chiar și cărți cu conținut patristic (traduceri din Sfinții Părinți ai Bisericii) și, mai recent, presa bisericească, precum și predici și cuvinte de învățătură rostite de ierarhi și de preoți, folosesc sintagme ca „Sfântul Profet Ilie”, „Profetul Maleahi” etc. Nu am întâlnit încă, în mediile ortodoxe, folosindu-se cuvântul „profet” pentru Sfântul Ioan Botezătorul, cu o notabilă excepție4. Nici cuvântul „profetesă” în loc de „pro(o)rociță” nu este în uz, decât, la fel, cu o excepție, la fel de notabilă: „Sfânta Profetesă Anna [Ἡ Προφήτιδα Ἄννα], fiica lui Fanuil [Φανουήλ], care L-a întâmpinat pe Domnul în Templu”5. Cert este că, laolaltă cu alte tendințe de (re)latinizare din limbajul bisericesc, cuvântul „profet” și derivatele își fac din ce în ce mai mult loc în scrisul și în discursul bisericesc, alături de „proroc”.
Nu putem bănui soarta, în cadrul limbajului bisericesc, a unui cuvânt precum „profet”, dar putem afirma cu destulă siguranță că forma „proroc” va coexista cu „prooroc” multă vreme de acum înainte. Pe de o parte, este imposibil să fie șterse frescele bisericești, cu care, vizual, credincioșii iau contact mai mult decât cu literatura bisericească, lato sensu, iar pe de altă parte, în urechile credincioșilor și ale cântăreților de strană care folosesc preponderent Anastasimatarul uniformizat, Catavasia a IV-a din Canonul Buneivestiri sună mult mai familiar în varianta trisilabică: „Sfatul cel neurmat și dumnezeiesc al Întrupării Tale cei (= celei) de sus, celei din Fecioară, Proorocul Avacum, socotindu-l, a strigat: Mărire puterii Tale, Doamne!”
Desigur, o editură, o redacție, un grup psaltic își poate propune să promoveze varianta restituta a cuvântului de origine slavonă, dar trebuie să fim conștienți că, de vreme ce forma alternativă, trisilabică, a pătruns în limbă la un asemenea nivel încât o folosesc chiar scriitori de anvergură, ar fi nedrept ca aceasta din urmă, deși apărută în limbă ca o formă greșită, întemeiată pe o etimologie greșită, să fie considerată eronată. Dimpotrivă, am putea afirma, fără teama de a greși, că această coexistență în limba bisericească a două variante la fel de literare6 este încă o dovadă a convenționalității limbii prin raportare la realitatea pe care aceasta o indică, fără a o cuprinde.
- 1
O primă variantă, pe scurt, a articolului de față a apărut în Ziarul Lumina, în data de 11 apr. 2021, la rubrica „Repere și idei”.
- 2
Este de notorietate că, cel puțin în graiul muntenesc, rostim „Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefán”, cu accentul pe ultima silabă, dar niciun vorbitor al graiului muntenesc nu va spune „Sfântul Ștefán cel Mare”, ci vom spune, fără a conștientiza accentul (de sorginte maramureșeană, deci, influențată de limba maghiară), „Ștéfan cel Mare și Sfânt”. Dacă cineva ar încerca să acomodeze numele Voievodului la pronunția general acceptată muntenească și/sau moldovenească („Ștefán”), s-ar lovi deîndată de ritmul eminescian „Ștéfane, Măria Ta / Tu la Putna nu mai sta [...]” (Mihai Eminescu, Doina) sau al Bardului de la Mircești: „Ștéfan, Ștéfan, Domn cel mare / Seamăn pe lume nu are” (Vasile Alecsandri, Cântecele lui Ștefan Vodă). Vom avea, poate, alt prilej să arătăm variațiile din onomastica bisericească.
- 3
Cuvântul „profet” cu sensul de „proroc” din Vechiul Testament apare, bunăoară, în Sânta Scripturâ (sic!) a Vechiului Testament, tradusă și publicată de Societatea Biblică Britană și Străină; tomul ânteiŭ, cuprindind cele cincĭ cârțĭ a le luĭ Moise, Iosua, Judecâtoriĭ și Rut, Iașiĭ, 1865, Imprimeria Adolf Bermann. Anterior, în Biblia Sacra a lui Heliade-Rădulescu (1858), cuvântul apare, cu același sens, sub forma „prophet”, dar grafia hiperlatinizantă a lui Heliade-Rădulescu este o constantă binecunoscută. Pagina de titlu, bunăoară, se prezintă astfel: Biblia Sacra que coprinde Vechiul si Nuoul Testament, tradusa din hellenesce dupǒ a quellor Septedeci de I. Heliade R., Paris, in Typographia lui Preve si Comp., 1858. Este de remarcat faptul că nu apare cuvântul „profet” nici în Biblia lui Samuil Micu (1795), nici în Biblia Vulgata de la Blaj (1760–1761), în pofida apropierii confesionale de Roma.
- 4
Sinaxarul zilei de 24 februarie 2019, sub semnătura Redacției Trinitas TV: „Cunoaștem din relatările Noului Testament cum Sfântul Profet Ioan Botezătorul a fost decapitat de către Irod ca împlinire a unei nelegiuite făgăduințe.” (https://www.trinitas.tv/intaia-si-a-doua-aflare-a-capului-sfantului-proroc-ioan-botezatorul-24-februarie/, accesat în 10.08.2021).
- 5
În Sinaxa Sfinților din 3 februarie 2021, sub semnătura Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2021/02/03/, accesat în 10.08.2021. Interesant este și subtitlul platformei online Teologie pentru azi: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”.
- 6
Despre cuvântul „profet” nu putem spune același lucru, fiindcă, deocamdată, deși apare pe alocuri în limba bisericească (în varianta academică și în discursul cu particularități sau cu veleități academice), prezența lui în beletristica bisericească este departe de a fi concretizată, mai ales că, folosit necumpănit, poate genera barbarisme precum cele semnalate mai sus: „Sfântul Profet Ioan Botezătorul” sau „Sfânta Profetesă Anna”.