Pericopa din Sfânta Evanghelie după Luca xxiv, 13-35:
În vremea aceea, doi dintre ucenicii lui Iisus mergeau în aceeași zi la un sat, pe nume Emaus, care era la o depărtare de șaizeci de stadii de Ierusalim, și vorbeau unul cu altul despre toate cele care se întâmplaseră. Și s-a întâmplat așa: pe când vorbeau și se întrebau între ei, Iisus Însuși, apropiindu-Se, a început să meargă împreună cu ei. Iar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască. Și zice către ei: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru și [de ce] sunteți triști?” Și răspunzând unul, al cărui numele [era] Cleopa, I-a zis: „Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea?” El le-a zis: „Care?” Iar ei au răspuns: [Cele] despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc, puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul; și cum L-au osândit la moarte mai-marii preoților și căpeteniile noastre și L-au răstignit. Noi însă nădăjduiam că El este Cel Ce avea să răscumpere pe Israel. Dar acum, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea1. Ba ne-au spăimântat și unele femei de-ale noastre care au fost dis-de-dimineață la mormânt și care, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut chiar și o arătare de îngeri, care spun că este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au găsit”. Iar El a zis către ei: „O, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima spre a crede toate câte au spus proorocii! Nu a trebuit oare ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?” Și, începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile [locurile] care erau despre El. Și s-au apropiat de satul unde se duceau. Iar El S-a făcut că merge mai departe. Dar ei L-au silit zicând: „Rămâi cu noi, căci se apropie seara și iată s-a plecat ziua”. Și a intrat cu ei. Și s-a întâmplat așa: pe când stătea împreună cu ei la masă, a luat pâinea, a binecuvântat-o și a frânt-o și le-o dădea lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut, iar El S-a făcut nevăzut din ochii lor. Și au zis între ei: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și când ne descoperea Scripturile?” Și, sculându-se în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim și i-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat Domnul cu adevărat și S-a arătat lui Simon. Și ei au început să povestească cele ce se petrecuseră pe cale și cum L-au cunoscut pe El la frângerea pâinii.
1. Vouă, care vă osteniți zilnic la slujbele bisericești2, puține [cuvinte] am a vă spune; și poate că acestea [puține] vă vor fi de mai mult folos, căci adesea și bucatele care nu sunt de ajuns sunt luate cu mai multă poftă. Am hotărât deci să expun pe scurt înțelesul pericopei evanghelice, nu cuvânt cu cuvânt, pentru ca frățiile voastre3 să nu fiți împovărați de o cuvântare lămuritoare prea lungă. Iată, ați auzit, frați preaiubiți, că Domnul S-a arătat la doi ucenici care mergeau pe cale, nu ca unor credincioși, ci ca unora care totuși vorbeau despre El; lor însă nu le-a arătat chipul, ca să nu-L cunoască. Așadar, Domnul a făcut în afară, pentru ochii trupești, același lucru care li se întâmpla lor înăuntru, pentru ochii inimii. Căci înăuntru, în sinea lor, iubeau și se îndoiau deopotrivă, iar în afară Domnul era și de față, lângă ei, și le și ascundea Cine este. Așadar, pentru că vorbeau despre El, li S-a arătat în trup4, dar, pentru că se îndoiau de El, le-a ascuns chipul [care i-ar fi făcut] să-L cunoască. Mai mult, a vorbit cu ei, dar i-a mustrat pentru învârtoșarea minții; le-a descoperit tainele din Sfânta Scriptură care vorbeau despre Sine, și totuși, fiindcă, în inimile lor, încă era un străin în credința lor5, „S-a făcut că merge mai departe”. Căci, prin „a se face că” [lat. fingere] înțelegem „a modela” [lat. componere]; de aceea, îi și numim „olari” [lat. figuli] pe cei care modelează [lat. compositores] lutul6. Așadar, Adevărul cel Unu nu a făcut nimic în chip îndoit, ci li S-a arătat pe Sine în trup, așa cum era în mintea7 lor. Iar ei trebuiau să dovedească dacă, deși încă nu Îl iubeau ca Dumnezeu, puteau să-L iubească măcar ca pe un străin. Dar, întrucât aceștia nu puteau fi departe de iubire, câtă vreme Adevărul mergea împreună cu ei, Îl cheamă în ospeție ca pe un străin. Și de ce zicem „Îl cheamă”, când este scris în pericopă că „L-au silit”? Din acest exemplu reiese fără îndoială că cei străini nu trebuie doar invitați în ospeție, ci chiar siliți. [Iar ucenicii] pun masa, oferă bucatele, iar pe Domnul, pe Care nu Îl cunoscuseră în tâlcuirea Sfintei Scripturi, Îl cunosc în frângerea pâinii.
2. Așadar, auzind poruncile lui Dumnezeu, nu s-au luminat, [însă] împlinindu-le, s-au luminat, pentru că scris este: Nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați (Romani II, 13). Deci, oricine vrea să înțeleagă cele auzite să se grăbească să le împlinească cu fapta pe cele pe care a putut deja să le înțeleagă. Iată, Domnul nu a fost cunoscut pe când vorbea, dar a socotit vrednic să fie cunoscut în timp ce era hrănit. Îndrăgiți deci, frați preaiubiți, ospeția; iubiți faptele dragostei. Căci, de aceea se spune prin Pavel: Iubirea de frați să rămână întru voi, iar ospeția8 să n-o uitați. Căci prin aceasta unii au primit în ospeție îngeri, fără să știe9 (Evrei XIII, 1[-2]). De aceea, Petru zice: [Fiți] între voi primitori de străini, fără cârtire (1 Petru IV, 9). De aceea, Însuși Adevărul zice: Străin am fost și M-ați primit (Matei XXV, 35). Există o istorisire foarte răspândită, ajunsă la noi din relatările înaintașilor noștri. Un gospodar oarecare, cu toată familia lui, se îngrijea cu mare râvnă de primirea străinilor10. Și cum zilnic primea străini la masa sa, într-una din zile veni un pelerin, între alții. Fu dus la masă. Între timp, stăpânul casei, cu smerenia obișnuită, voind să-i toarne apă să se spele pe mâini, se întoarse să ia urciorul; dar deodată nu l-a mai găsit pe cel căruia vruse să-i toarne apă peste mâini. Și cum se mira el în sine de această întâmplare, în aceeași noapte, Domnul i-a zis aievea: „În celelalte zile M-ai primit [la masă] în mădularele Mele, ieri însă pe Mine Însumi [M-ai primit]”. Iată, venind la Judecată, va zice: Întrucât ați făcut unuia dintre acești preamici ai mei, Mie Mi-ați făcut (Matei XXV, 40). Iată, înainte de Judecată, când este primit prin mădularele Sale, chiar El Își caută primitorii; și totuși, noi ne dăm înapoi de la harul primirii de străini. Luați aminte, fraților, la cât de mare este virtutea primirii de străini. Primiți-L la masa voastră pe Hristos, ca să puteți fi și voi primiți de El la ospățul veșnic. Oferiți acum adăpostire lui Hristos celui Străin, ca nu cumva, la Judecată, să nu vă cunoască pe voi, întocmai ca pe niște străini, ci să vă primească în Împărăție ca pe ai Săi11, cu al Său ajutor, Cel Ce viază și împărățește ca un Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.
* Ediția luată ca bază pentru această traducere este Patrologia Latina 76, coll. 1181-1183.
- 1
Subtitlul, atestat în cele mai vechi manuscrise, a fost compus probabil de notarul papal Aemilianus, responsabil cu scrierea la dictare și editarea omiliilor (cf. Gregorius Magnus, Homiliae in evangelia, ed. Raimond Étaix, în coll. Corpus Christianorum. Series Latina, vol. 141, Brepols, Turnhout, 1999, pp. VI-VII). Deși versiunea completă (text și paratext) a omiliilor a beneficiat de o corectură finală din partea Sfântului Grigorie însuși (fapt menționat în Scrisoarea către Secundinus, CCSL 141, p. 3), totuși, datarea „în a doua zi de Paști” (in crastino Paschae), adică luni, 16 aprilie 591, este considerată eronată de editorul modern (de altfel, datarea lipsește – sau a fost eliminată – din opt manuscrise, enumerate în PL 76, 1182, n. f). R. Étaix plasează omilia cu o zi mai târziu, adică în a treia zi de Paști, deci în Marțea Luminată, 17 aprilie 591, considerând că Omilia a XXI-a, Omilia a XXII-a și Omilia a XXIII-a au fost rostite consecutiv în primele trei zile ale Paștilor anului 591, adică 15 aprilie, 16 aprilie și 17 aprilie (CCSL 141, p. LXX).
- 2
Termenul solemnitas pare a nu se referi strict la Sfânta Liturghie – pentru care Sfântul Grigorie utilizează de regulă formula compusă sacra missarum solemnia (Praef. 1; Om. VIII, 1; Om. XXXVII, 9) –, ci la slujbele care țin de ciclul liturgic pascal.
- 3
Literal: „dragostea voastră”. Dilectio Vestra (sau Dilectio Tua) ajunge, în latina târzie, o formulă de politețe (și, prin extensie, o formulă de adresare din registrul afectiv), la fel ca și Maiestas Vestra (Maiestatea Voastră), Benevolentia Vestra (Bunăvoința Voastră) sau, pe tărâm românesc, Luminăția Ta, Dumneata (= Domnia Ta) etc. (O. Gordon).
- 4
Literal: „le-a arătat praesentia [Sa]”, în care termenul praesentia avea deja o largă utilizare, în latina creștină, în sensul gr. παρουσία, referindu-se deopotrivă la Întruparea Mântuitorului și la A Doua Sa Venire (Parusia), adică o „prezență” în carne și oase (O. Gordon).
- 5
Literal: „era un exilat din credința lor”, deci „Îl exilaseră din credința lor” (a se vedea, cum exemplo, A. Blaise, Dictionnaire latin-français des auteurs chrétiens, Turnhout, Brepols, 1954, s.v. peregrinus) (O. Gordon).
- 6
„De remarcat figurile etimologice: fingere – figulos, componere – compositores”.
- 7
Nu o dată, vedem apropierea semantică pe care, în duh filocalic, o face Sfântul Grigorie cel Mare între „minte” și „inimă” (O. Gordon).
- 8
Termenul grecesc corespunzător lui hospitalitas din latină, și anume φιλοξενία, se traduce, literal, „iubire de oaspeți” sau „iubire de străini” (O. Gordon).
- 9
Aceasta este versiunea autentică a versetului din Epistola către Evrei. Autorul citează însă o versiune coruptă a Evrei XIII, 2, și anume placuerunt în loc de latuerunt, atestată în multiple manuscrise ale Vetus Latina (Vetus Latina, Die Reste der Altlateinischen Bibel, 25/II: Ad Titum, Philemonem, Hebraeos (Hebraeos 11:37 – 13:10), herausgegeben von Herman Josef Frede, Herder, Freiburg, 1991, p. 1625: „...per hanc enim placuerunt quidam angelis hospitio receptis”). Urmând această lecțiune eronată, traducerea versetului ar fi: „Căci prin aceasta au plăcut unii, primind în ospeție îngeri”.
- 10
Aceeași istorisire se regăsește în Ioan Diaconul, Vita Gregorii, II, 22 (PL 75, 95), cu mențiunea că stăpânul casei (pater familias) este însuși Sfântul Grigorie. O relatare asemănătoare se găsește la același Ioan Diaconul, Vita Gregorii, I, 10 (PL 75, 66) și în Vita S. Gregorii Magni per Simonem Metaphrasten (PL 75, 496-498): un naufragiat, care vine de mai multe ori să îi ceară ajutor Sfântului Grigorie, se dovedește în final a fi un înger al Domnului.
- 11
Aici este sfârșitul omiliei în ediția Étaix-Blanc-Judic, mai sus citată.