Despre Pogorârea Sfântului Duh și despre moartea sărmanului Evprepian1
Frați și părinți, ne aflăm la Cincizecime, la Pogorârea Sfântului Duh, căci zice Domnul: De folos vă este ca Eu să plec; căci dacă Eu nu voi pleca, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă voi pleca, Îl voi trimite la voi; și când va veni Acela, vă va călăuzi la tot adevărul (In. 16, 7-8.13). O, ce făgăduință și ce învrednicire! Nu a făgăduit că va trimite un înger sau un om, ci pe Însuși Duhul, Cel deoființă cu El! Prin urmare, urcă la ceruri Fiul cel Unul-Născut, după ce a împlinit lucrarea Tatălui; Se pogoară Duhul cel Sfânt, nu alt Dumnezeu, să nu fie! Dar Alt Mângâietor, precum este scris, și o, negrăită iubire de oameni! Dumnezeu ni se face nouă Mângâiere! Așadar, [ne] mângâie sufletul strâmtorat și căznit, ca să nu-și piardă nădejdea în necazuri; și dă mărturie Sfântul Apostol, zicând: Din afară lupte, dinăuntru temeri; dar Cel Ce mângâie pe cei smeriți, Dumnezeu, ne-a mângâiat cu venirea lui Tit (2 Cor. 7, 5-6). [Ne] mângâie inima înspăimântată de înfricoșările dracilor, ridicând-o, prin îndrăznire, la starea de bărbăție nezdruncinată. Și mărturisește Sfântul David, zicând: Tu, Doamne, m-ai ajutat și m-ai mângâiat (Ps. 85, 17). [Ne] îndeamnă2 mintea învrăjbită să aducă pace și liniște. Și mărturisește Apostolul, zicând: Așadar, pentru Hristos solim, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi: vă rugăm, pentru Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu! (2 Cor. 5, 20). Ai văzut ce pogorământ de nepătruns [cu mintea]? Ai văzut ce dar necovârșit? Sus, Fiul Unul-Născut mijlocește la Tatăl pentru noi, după cum este scris: Care și este de-a dreapta Tatălui, Care și mijlocește pentru noi (Rm. 8, 34). Jos, Duhul cel Sfânt mângâie în felurite chipuri. Ce-I vom răsplăti Domnului pentru acestea? Trebuie degrabă să luăm aminte3 la cele ce urmează, zicând: Toate oasele mele grăi-vor: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ție, Tu, Care pe sărac îl izbăvești din mâna celor mai tari decât el și pe sărac și pe sărman din [mâna celor] care-l răpesc pe el (Ps. 34, 10). Și iarăși: Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul și pământul (Ps. 123, 8). Și: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin ar fi lipsit să nu se sălășluiască sufletul meu lângă iad (Ps. 93, 17). Și iarăși: Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul (Ps. 117, 6). Așadar, de vreme ce avem un astfel de Mângâietor, pe Duhul cel Sfânt, Puterea nebiruită, pe Marele Apărător, Dumnezeu și Luptător împreună cu noi, să nu ne înfricoșăm, frați și părinți, de teama vrăjmașului, să nu ne îngrozim de puterile potrivnicului; ci, ca unii care Îl avem pe El părtaș și ajutător alături de noi în luptele nevoinței și ale mărturisirii, să ne dăm silința cu și mai multă vitejie și statornicie să ne petrecem viața zi de zi, fără să fim momiți de înșelăciunile balaurului, fără să ne lăsăm slăbănogiți de neîncetatele lui năvăliri asupra noastră.
„…de vreme ce avem un astfel de Mângâietor, pe Duhul cel Sfânt, Puterea nebiruită…, să nu ne înfricoșăm, frați și părinți, de teama vrăjmașului, să nu ne îngrozim de puterile potrivnicului.”
Să ne stingem focul iubirii4 trupești, fiindcă acesta aprinde casa sufletului nostru. Nu este plăcere, ci durere adâncă; nu este prilej de veselie, ci este o ieșire din sine a minții și o înstrăinare vicleană. Și aceasta o știu preabine cei care și-au spălat turbarea trupului și care au înflăcărare numai către Dumnezeu. Ce ar putea să fie mai dulce și mai desfătat decât aceasta5? De bună seamă, unul ca acesta6 [este] în trup și mai presus de trup, în lume și mai presus de lume, în viața de aici, dar trăind mai presus de cele văzute. Într-unul ca acesta valurile harului, mișcate de adierile blânde ale Duhului, liniștesc sufletul cu desăvârșire. Dar ce [se întâmplă]? Iubirea de plăceri, atunci când ne biruie, atât de mult ne abate și atât de mult ne smintește7, încât ne apleacă până jos, la pământ, la trup, la sânge, și de acolo ne înstrăinează cu totul de Bunul Dumnezeu. N-ați auzit ce a pățit nefericitul de Evprepian? Căci de curând am primit vestea că a murit; și a murit – o, sărmanul de mine! – nu de moartea vremelnică, ci de cea veșnică, fiindcă s-a încurcat cu Eva, sfâșiindu-și viața din pricina ei. Vai, ce a pățit, nenorocitul! Știți cum strălucea înainte, deasupra capului lui, făclia bunei-credințe și a bunei-viețuiri. Oare nu a fost închis el împreună cu mine odinioară, pentru mărturisirea credinței? La Sacudion8 n-a fost înaintat el la treapta de iconom? Oare nu pentru mărturisirea noastră de credință și-a dat jos veșmântul ca să intre în vâltoarea luptei din arenă, fiind biciuit în două rânduri și răbdându-le pe toate vitejește? Ce s-a întâmplat apoi? Având el, ca iconom, punga cu bani a mănăstirii și cele ce se pun într-însa, amețit de aur și lăsându-se pătruns de iubirea de arginți, precum Iuda, L-a trădat – vai! – pe Hristos, fiindcă, pe de o parte, s-a dezbrăcat de făgăduința fecioriei, iar pe de altă parte, a cumpărat, precum Ghehazi (4 Împ. 5, 20-27), ogoare și vii, vite și oi, și a moștenit nu numai lepra aceluia, ci, după socotința mea, ceva mai groaznic de-atât. Iată, frații mei, ce lucrează iubirea de arginți. Să fugim, rogu-vă, de patimă, fiindcă aceasta este locul unde se meșteșugește trădarea. Iată ce poate aduce lipsa credinței. Să fugim de întuneric, fiindcă acesta ne smulge din îmbrățișarea Stăpânului; să fugim și de orice altă patimă care ne împresoară sărmanul nostru suflet; vorbesc despre mânie, despre pizmă, despre furie, despre iubirea de sine, despre îndărătnicia în propriile păreri, despre viețuirea în singurătate. Feriți-vă să petreceți în însingurare, ca să fiți feriți de blestemul Domnului care atârnă asupra voastră. Căci zice: Vai de cel singur, că, de ar fi să cadă, nu este nimeni care să-l ridice! (Ecl. 4, 10). Aceasta a pățit cel despre care este vorba: căci, dacă ar fi avut pe cineva împreună cu el, chiar de ar fi căzut, ar fi putut să se ridice din nou, cu ajutorul celui ce l-ar fi însoțit, și ar fi putut să-și plângă iarăși păcatul. Dar, fiindcă nu a avut, a pierit, sărmanul, după ce s-a dus la locul său. Vrednică de plâns și de durere este, fraților, nenorocirea9 aceasta; iar de pilda aceasta să ne înfricoșăm și să ne cutremurăm10. Cel ce stă neclintit, zice Scriptura, să ia aminte să nu cadă! (1 Cor. 10, 12). Cel ce ține calea cea bună, să se păzească să nu se împiedice, luând seama la împiedicarea celui ce s-a aflat dinainte pe calea cea bună. Ar fi zis cineva că mai degrabă ar cădea un înger decât fratele acela; dar, totuși, fiindcă a dormitat, a căzut; iar pricina este iubirea de arginți. Nu v-aș vorbi despre iubirea de arginți, dacă nu v-ați afla în primejdie să cădeți în momeala iubirii de arginți, acum, când fiecare este nevoit să se așeze într-un alt loc, din pricina prigoanei11, și când trebuie să vă îngrijiți de cele trebuincioase vieții – afară doar dacă nu vă păziți cu multă luare-aminte. Din această pricină, unii aleg să nu aibă un însoțitor, ca să poată să strângă mai mult aur; din această pricină, alții nu se arată dornici nici de iubirea frățească, fiindcă țin patimile sub același acoperiș cu ei; din această pricină, nici picioarele nu pot să le stea liniștite, ci umblă de colo până colo, ca niște cățelandri, doar-doar ar putea să-și însușească ceva bani de la vreun om evlavios; din această pricină, unii și-au cumpărat robi, fiind ei înșiși robi ai patimii, pierzându-și cinstea cuvenită unui stăpân. Alții tot adună, spre folosință, alte lucruri de care nu au neapărată nevoie, făcându-se vânzători și samsari și agonisindu-și câștig neguțătoresc.
Vedeți, fraților, judecata lui Dumnezeu; luați aminte la ochiul cel mare al lui Dumnezeu, care se uită la voi neadormit și de care nu trece nevăzut nimeni, nici de-ar fi săvârșit ceva în cele ascunse ale inimii, ca să nu mai zic de cele pe care omul le face în afara lui. Luați aminte la osânda morții, căci și acum doi frați ai noștri au plecat din această viață, Miles și Barnaba, și alții doi înainte de aceștia, și unul câte unul ne ducem dincolo. Să nu înșface moartea pe cineva nepregătit, rogu-vă, și nici nedesăvârșit. Nu este o mică pierdere lipsirea de Dumnezeu, lipsirea de Împărăția Cerurilor, judecata și răsplata cea veșnică, pe care nu o va putea răbda nici un trup, nici măcar închipuită, darămite ajunsă la experiență. Aceasta ne va ajunge, dacă nu vom săvârși cele plăcute lui Dumnezeu. Așadar, ca să putem noi să fugim din calea mâniei ce va să vină peste fiii neascultării (Ef. 5, 6), să înfăptuim, rogu-vă, cele poruncite, să-L cinstim pe Dumnezeu încă de pe acum. Pe cât își dă seama cineva despre sine că îi este de trebuință, să se curățească pe sine, să-și înnoiască sufletul, [călăuzindu-l] înspre voia lui Dumnezeu. Căci aproape este [Domnul] de toți cei ce-L cheamă pe El (Ps. 144, 18) și în fiecare zi ne primește pocăința, în fiecare zi ne ridică păcatele și neîncetat cu îndemn ne îndeamnă să alegem viața cea veșnică, pe care să ne învrednicim a o dobândi, întru Însuși Hristos, Domnul nostru, Căruia [I se cuvin] slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
- 1
Este vorba de același Evprepian (gr. Εὐπρεπιανός, lat. Euprepianus) căruia Sfântul Teodor i se adresează în Scrisoarea 36 (PG 99, 1031 sqq.) și în Scrisoarea 41 (PG 99, 1057 sqq.). A. Tougard, adnotatorul ediției lui Emmanuel Auvray (Paris, 1891), menționează și alte locuri în care Evprepian este amintit, în special în corpusuri epistolare la al căror conținut nu am avut acces.
- 2
În limba greacă, verbul παρακαλέω, din aceeași familie de cuvinte cu Παράκλητος (Mângâietor) înseamnă, printre altele, și a mângâia, dar și a îndemna. De aceea, jocul de cuvinte din original nu poate fi redat în limba română. De asemenea, gr. Παράκλητος înseamnă și cel care te asistă într-un proces, avocat, de unde și ideea de intermediar, mijlocitor.
- 3
Litt.: să ne asumăm ceea ce urmează.
- 4
În original: ἔρως.
- 5
Decât a se fi spălat cineva de poftele trupului și a-L dori numai pe Dumnezeu.
- 6
Adică unul care și-a îndreptat dorinca numai către Dumnezeu.
- 7
Textul original este ceva mai retoric decât am redat noi în traducere: cu atâta abatere ne abate și cu atâta sminteală ne smintește.
- 8
Sacudion (cunoscută și ca Sakkoudion) este mănăstirea unde a intrat în monahism Sfântul Teodor (în 781) și unde era igumen unchiul său, Platon.
- 9
Litt.: tragedia, sceneta tragică.
- 10
Litt.: [vrednică] de înfricoșare și de cutremur este pilda.
- 11
Acest episod amintește de contextul și de consecințele de tristă amintire ale faimosului Decret 410 din anul 1959.