Intrarea Domnului în cetatea non-euharistică. Didahii de Florii. Micro-istorie sacramentală românească în vremea Sfântului Antim Ivireanul

MICRO-ISTORIE SACRAMENTALĂ ROMÂNEASCĂ ÎN VREMEA SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL

Didahiile Sfântului Antim Ivireanul reprezintă un omiliar arhieresc incomplet, în sensul în care nu cuprinde predici la toate sărbătorile sau duminicile anului liturgic, ci doar o selecție făcută de autor după principii subiective, practice, dificil de reconstituit pe de-a-ntregul, din predicile rostite în decursul mai multor ani de slujire. Avem, așadar, predici la duminicile Triodului: Duminica Vameșului (1), Duminica lăsatului sec de brânză (2), Duminica Floriilor; predici la praznicele împărătești ale Mântuitorului: Nașterea Domnului (2), Arătarea Domnului (1), Întâmpinarea Domnului (1), Schimbarea la Față (4), Intrarea Domnului în Ierusalim (5); predici la sărbătorile Maicii Domnului: Intrarea în Biserică (1), Adormirea Maicii Domnului (2); predici la sărbătorile sfinților: Sfântul Nicolae (2), Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfinții Împărați Constantin și Elena (2), Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (2), Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și predici ocazionale precum cea de întronizare și predicile tematice dedicate morții (4).

Practic, din acest inventar sumar remarcăm că praznicul cel mai accesat și frecventat omiletic de către vlădica Antim a fost Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica Floriilor, de unde moștenim nu mai puțin de cinci didahii. Motivul este unul cât se poate de simplu și de concret: mitropolitul și-a concentrat mereu atenția pastorală pe acest moment important, încercând să-și încurajeze credincioșii indolenți și delăsători în vremea Păresimilor să-și asume măcar zilele Săptămânii Mari prin pocăință, spovedanie sinceră și cuminecare responsabilă în Joia Mare sau la Paști, după vechiul obicei medieval. Lectura atentă a acestui eșantion omiletic ne oferă o bună imagine a praxis-ului sacramental1 în Valahia la începutul secolului al XVIII-lea, iar, în același timp, ne dovedește modul ingenios prin care arhipăstorul reușea să asigure o diversitate omiletică cuceritoare pentru același praznic, abordat într-o exegeză inteligentă și cu o vioiciune hermeneutică.

1. Cuvânt de învățătură la Duminica Florilor (Prima Didahie de Florii)2. „Această mare vindecare a pocăinții”

Introducerea la această primă predică de Florii dezvăluie abrupt și deschis îndemnul către conștiința sa de păstor duhovnicesc de asumare a acestei înalte responsabilități și către credincioși de a-și lua în serios rolul de fii duhovnicești. Apoi mărturisește sincer că, deși este praznic domnesc, nu are o dorință specială de a predica despre evenimentul comemorat liturgic, abandonând deslușirea noimelor lui din cauza complexității care are nevoie de un discurs amplu, nepotrivit cu concentrarea majorității credincioșilor pe pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine: „Drept acéia, iubiții miei ascultători, cîț v-aț adunat în această cuvioasă și sufletească adunare, măcar că iaste astăzi dumineca ce să numéște de obște a florilor, iar n-am a zice pentru dînsa nimica. Una, pentru că fiind praznicul domnesc și trebuind la dînsa multă materie și multă vorbă ca să descoperim cevaș, cît de puțin, întru cinstea și lauda ei neștiința ne contenéște și alta, pentru căci știu că într-această săptămînă siléște fieștecarele dintru voi să se grijască, pentru ca să se învrednicească să se cuminece, unii la joi mari și alții sâmbătă și duminecă, în zioa de Paști. Drept acéia, pentru acel lucru avem datorie mai vîrtos și trebuie să zicem célia ce ne va lumina domnul Hristos, de la carele cérem și ajutor. Ci vă pohtesc să ascultaț cu dragoste célia ce voiu să zic; și socotesc că de nu veț lua vreun folos din zisele méle, iară pagubă știu bine că nu veț avea”3.

Așadar, predicatorul își propune un excurs dedicat celor 7 taine ale Bisericii Răsăritului, focalizat pe Spovedanie și Împărtășanie, care să-i ajute pe cei doritori în efortul lor de pregătire duhovnicească. Elementul de forță al acestui demers catehetic îl constituie aducerea pe același plan valoric a Botezului cu Taina Pocăinții cu efectul ei terapeutic: „Din céle 7 taini ce ține sfânta și dumnezeiasca besérică a răsăritului iaste cea dintâi la rânduială și mai mare decât toate, sfântul botez. Și fără dînsa nu poate nimenea să între întru împărățiia ceriului; că așa zice domnul Hristos la Ioann, în 3 capete: «De nu se va naște neștine din apă și din duh, nu va putea să între întru împărățiia lui Dumnezeu», care botez face pe om fericit, sfînt, desăvârșit și fiiu lui Dumnezeu după dar. Iară eu îndrăznesc și zic cum că iaste taina pocăinții întocma cu sfântul botez, în cinste și în lucrare și socotesc că nu voiu greși de aceasta. Pentru ce? Pentru căci acéle 4 daruri ce dă sfântul botez omului, păcatul strică și le întină și din fericit să face ticălos, din sfînt păcătos, din săvîrșit să face netrébnic și de nimica și din fiiul lui Dumnezeu să face fiiul diavolului; că așa zice Ioann în 3 capete: «Cela ce face păcatul de la diavolul iaste, că din început diavolul păcătuiaște»”3.

Egalitatea Botezului și a Pocăinței în cinste și în lucrare poate fi adeverită, după opinia predicatorului, cu multe dovezi biblice din care selectează două: legământul noahitic, adică cel încheiat de Dumnezeu cu Noe de a nu mai blestema pământul pentru faptele oamenilor după potop ca semn al îndelungii Sale răbdări (Facere VIII, 21-22) și îndemnul profetic de purificare lăuntrică din Vechiul Testament (Isaia I, 16). Nu există aici doar o simplă enumerare sau citare a dovezilor biblice ci și o punere în valoare a lecturii tipologice patristice a potopului lui Noe ca prefigurare a Botezului și a înnoirii lui prin Pocăință, spălarea hainei Botezului întinate prin păcat: „Pentru acéia potopul acela, după cum zic dascălii beséricii, însemna sfîntul botez; că precum apa potopului au spălat tot păcatul și toată fărdelégia de pe fața pămîntului, cu acea înecăciune ce au făcut, de s-au concenit tot trupul viu, așa și apa sfîntului botez au spălat și au șters tot păcatul cel strămoșesc și al voinții de la neamul omenesc. Iar apoi știind Dumnezeu că nu să va părăsi diavolul pentru răutatea lui cea multă, nici va conteni de a zavistui și a vicleni pre ticălosul om și a-l îndemna cu o mie de mijloace ca să strice haina sfîntului botez și o zmolească cu zmoala păcatului, pentru acéia, ca un părinte al milelor și al îndurărilor, au dat omului această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi și din fiiul neascultării și al pierzării să se facă iarăși fiiul lui Dumnezeu și din mort să se facă viu și din pierdut, aflat”4.

Îndemnul profetic de purificare duhovnicească al lui Isaia este aplicat direct Tainei Pocăinței ca dezrădăcinare a răului și eliberare a omului celui tainic al inimii: „Luaț seama, rogu-vă, cu minte întreagă și înțelégeț acéste cuvinte ce zice Dumnezeu prin Isaia, că acéia ce zice: «Spălați-vă și vă curățiți», nu că zice doară să ne spălăm cu apa ceasta proastă, ce bem și ne slujim cu dînsa, care nu are alt fără numa a spăla piialea trupului, ce zice să ne spălăm și să ne curățim păcatele, cu apa sfintei pocăințe și cu lacrămi. Și iarăș zice: «Scoate vicleșugurile din sufletele voastre înaintea ochilor miei», adecă zice să ne ispoveduim, nu cu buzele, ci cu gând ca acela, ca să nu mai păcătuim, că Dumnezeu fiind tot ochiu, le véde toate și le cunoaște și nu să uită la mărturisirea buzelor, carele sunt scule spre slujba trupului, ci să uită la adîncul inimii; că el iaste cela ce ispitéște inimile și rărunchii, după cum zice David, la al 7 Psalom: «Că de nu ne vom căi de la inimă, zice, și de nu ne vom întoarce cătră dînsul, sabiia sa o va luci și arcul lui l-au încordat și l-au gătit pre el și într-însul au gătit vasele morții și săgețile sale celor arzători le-au lucrat»”5.

Pocăința sinceră presupune înfățișarea omului cu jalba-n proțap înaintea lui Dumnezeu, cu plângerea inimii lui, cu parrhesia, îndrăznirea de a ne înfățișa Domnului cu haina Botezului întinată de păcat ca el să o înălbească și să o arate strălucind cu lumina taborică: „Că pocăința atunce iaste pocăință, cînd merge neștine de bună voia lui, făr de nici un fel de pricină, să se ispoveduiască la duhovnicul lui, cu umilință, cu înfrângere de inimă cu lacrămi fierbinți și cu gând desăvârșit, ca să se părăsească de păcate, căci acéstia sînt temeiul ei; și atunce iaste cuvântul acela care zice: «Veniți să ne întrebăm, adecă atunci vom avea îndrăzneală să mérgem înaintea lui și să ne deschidem gura și să ne spunem jalba ce avem de vrăjmașul nostru, să-i spunem stricăciunea ce ne face. Și el să făgăduiaște că rușalele céle mai mari ce ar avea păcatele noastre, carele sînt ale sîngelui, adecă uciderile, el le va albi și le va curăți, ca însuși pre sine; că zăpada și oaia iaste omenirea lui, precum hainele lui le-am arătat albe ca zăpada pe muntele Thavorului, după cum zice la Marco în 9 capete. Drept acéia ce altă mai mare bunătate, sau mai multă ertăciune decît aceasta pohtiț? Să facă pre cei ispoveduiț albă și curaț ca trupul lui „carele fărădelege n-au făcut, nici vicleșug nu s-au aflat în gura lui»”6.

Așadar, predicatorul revine la tema centrală a raportului dintre Botez și Pocăință formulând concluzia în termenii evanghelici ai pildei fiului risipitor: „Iată dară că taina pocăinții cu sfîntul botez, după cum am zis, iaste întocma în cinste și în lucrare. Că precum acela spală păcatul cel strămoșesc și face pre om fericit, sfînt, desăvîrșit și fiiu lui Dumnezeu, după dar, așa și sfânta pocăință face pre om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit și sfînt și din fiul neascultării fiiul lui Dumnezeu”7.

Lectura tipologică a Scripturii se continuă cu un episod, dens în semnificații penitențiale, de teologie a istoriei, a veacului, prin paralela între propovăduirea dreptului Noe din vremea facerii arcei și propovăduirea lui Iisus Hristos, Noe cel adevărat, din vremea facerii Bisericii („corabiia trupului său”, „corabiia pocăinții”): „Când au poruncit Dumnezeu lui Noe să facă corabiia, spun istoricii cum să o fie făcut într-o 100 de ani, nu pentru alta, făr numai ca să aibă oamenii vréme să-ș vie în fire, să se căiască de păcatele lor. Îi într-acea sută de ani le propoveduia dreptul Noe, cum că va să facă Dumnezeu potop și va să înéce tot pământul și tot trupul viu va să-l omoare. Iar oamenii nicidecum nu-l credea, ci îl lua în rîs și în batjocură, zicîndu-i că nu știe nici ce grăiește, nici ce face. Așijderea și cînd au început a ploa ar fi putut Dumnezeu numai într-o zi să facă potopul, dar n-a vrut, ci au ploat 40 de zile și 40 de nopți, arătînd și cu aceasta multa a lui îndelungă răbdare, dînd vréme oamenilor să se căiască și nici cu aceasta nu ș-au venit în fire. Iar apoi văzând oamenii că se înmulțéște apa și de ce mergea se îmfla în sus au început a să sui pre case, pre movile, pre munți și pre copaci, dară nu era cu putință să se folosească nimica. Că corabiia o închisése Dumnezeu pre dinafară și luase chieile și pentru căci nu mai era nici o nădéjde de mîntuire s-au concenit tot trupul de la om până la dobitoc”8.

Din partea a doua a acestei lecturi în cheie teologic-istorică dobândim și datarea exactă a acestei didahii la Floriile anului 1710 și, în același timp, o teologie a propovăduirii ca prelungire a predicii lui Noe cel adevărat și o critică acerbă a practicii de amânare sine die a pocăinței: „Așa și noao, creștinilor, nu 100 de ani ci 1710 de ani ni s-au propoveduit prin mijlocul lui Noe celui adevărat, Iisus Hristos, Carele ne-au mîntuit cu corabiia trupului său, de potopul păcatului celui strămoșesc, cum că va să facă potopul cel cumplit și amar, potopul cel plin de scîrbă și de întristare, potopul cel graznic și înfricoșat al judecății. Și această véste ni se dă pururea prin gura beséricii, prin propovăduirea Evangheliei și prin învățătura dascălilor, dară nicidecum nu ne venim în fire, să ne căim și să ne părăsim de răutăț; ci de ce vedem mai cîrtos că se înmulțéște apa potopului pierzării noastre, în loc de a alerga în corabiia pocăinții să ne mîntuim, de acéia ne lunecăm cu firea și socotim că doară nu va fi nimica și îndelungăm vrémea ba astăzi, ba mâine, ba poimîine, pînă ne vine ceasul și pierim cu totul și trupéște și sufletéște”9.

Această critică se întețește pe finalul predicii cu o șarjă virulentă, moralistă, pornită împotriva nivelului scăzut al angajării credincioșilor, mai ales a celor din elita societății valahe, în cele cuvenite Postului Mare (Spovedanie temeinică cu împlinirea canonului dat de duhovnic și luare aminte la împlinirea rânduielii bisericești și a faptelor de binefacere) îndemnând la pocăință sinceră și la primenire duhovnicească în primele trei zile ale Săptămânii Mari pentru cuminecarea obișnuită din Joia Mare. Avem aici o oglindă a indolenței și dezangajării penitențiale pe care predicatorul o biciuește cu cuvinte aspre, drept ne-simțire duhovnicească, un fel de lipsă de grijă și de respect pentru timpul sacru al lumii vechi, tradiționale, specifică primei forme timide de modernitate românească: „Și putem cunoaște aceasta cum că iaste așa de pe cuvintele ce voiu să zic. De cînd au intrat săptămîna cea dintîi a sfîntului post, din cîț ne aflăm aici de față, oare ispoveduitu-s-au vreunul, după cum se cuvine? Făcut-au cu dragoste canonul ce i-au dat duhovnicul? Păzitu-s-au pre sine, după putință, curat și nevinovat? Petrecut-au creștinéște, după rînduiala și porunca biséricii, cu posturi, cu rugăciuni și cu alte faceri de bine? Mi se pare să nu fie făcut nici unul acesta; iar pentru ca să nu mint, poate vor fi făcut vreunii dintre cei proști. Iar noi, cei ce ne ținem mai mari, mai vrédnici, mai înțelepți și mai cunoscători, am mutat vremea din săptămînă în săptămînă, petrecînd, cu mîncări de toate féliurile, cu băuturi îndestulate și cu toate pohtele trupului nostru; iar de suflet n-am purtat grijă nicidecum, ca cînd am fi nesimțitori. Și tocma acum, în săptămîna ceastă de pre urmă ne ispoveduim, ca să ne grijim 3 zile și la Joi mari să ne cuminecăm”10.

Critica virulentă a modului ipocrit („neguțătorind și meșterșugind taina ispovedaniei”) sau superstițios de mărturisire a păcatelor se îndreaptă în primul rând tot către boieri și târgoveți și avem aici, probabil, cea mai bună descriere a duplicității, a irelevanței sociale și a participării formale la tainele Bisericii în spațiul românesc: „Iar ce fel de ispovedanie facem știe Dumnezeu, că mi-e rușine a o spune. Unii se ispoveduesc de frica vreunor întâmplări, alții pentru un obiceaiu, alții de rușinea omenească, alții de frica stăpînilor; alții iară au cîte doi duhovnici, unul la țară și altul la oraș; la cel de la țară, ca la un om prost, spune păcatele céle ce socotéște el că sînt mai mari, iar la cel de la oraș spune păcatele céle ce socotéște el că sînt mai mici, neguțătorind și meșterșugind taina ispovedaniei”11.

Spovedania formală este superficială, grăbită, de văzul lumii, calculată și falsă, pentru a fi socotiți în rândul lumii, ca o practică și cutumă moștenită, fără efecte morale și spirituale concrete în viața persoanelor și a comunității sociale, anticipând teoria formelor fără fond de mai târziu: „Și, în scurte cuvinte, nici unul din noi nu vom să ne ispoveduim de bună voe, pentru evlavie și cu gînd desăvîrșit, ca să ne părăsim de păcate, ci numai în vedéria oamenilor, pentru pricinile ce am zis, până ne vom cumineca, apoi iară ne întoarcem, să mă ertaț, ca cîinele la borăturile sale și ca scroafa la tăvăliturile de împuțiciune, după cum zice fruntașul apostolilor, Petru, în doao capete, la a doua carte. Acii, în pripă ne ispoveduim și ne cuminecăm și acii în pripă iarăș ne apucăm de păcatele céle obicinuite și atîta ne bucurăm de iale și ne pare bine, căci le facem ca cînd am cîștiga mare bogăție și mare bunătate și ne lăudăm într-însele, după cum zice David: Să laudă păcătosul, întru pohtele sufletului său și cel ce face strîmbătate bine se cuvintează”8.

Falsitatea începe de multe ori de la alegerea duhovnicului, om simplu și inferior în ierarhia socială, mai ales în cazul boierilor și dregătorilor, care doreau să inducă un complex de inferioritate al duhovnicului în raport cu penitentul: „Și la acea mincinoasă ispovedanie, ce facem? Cercăm să aflăm duhovnic om prost, pentru ca să se teamă de noi și să-i fie rușine de féțele noastre și ce vom zice noi așa să fie, socotind în gîndurile noastre că, precum înșălăm pre dînsul, vom înșăla și pre Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înșală, ce ne înșelăm noi înșine, spre peirea noastră cea sufletească”8.

Predicatorul demască spovedania ipocrită a mai marilor vremii care dezvăluie micile nimicuri (aici putem lectura lista de bucate de la masa domnească și de la casele boierești în zilele de post) și omite esențialul, adică păcatele grave ale lăcomiei, hoției, invidiei, nedreptății, bârfei, iscodirii, disimulării, prefăcătoriei, calomniei, trădărilor, denigrărilor, uzurpărilor, credulității, zgârceniei, corupției, perversității morale, violenței și torturii: „Și cînd mergem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mîncăm carnea și munca fratelui nostru, creștinului, și-i bem sîngele și sudoarea féței lui cu lăcomiile și nesațiul ce avem, ci spunem cum c-am mîncat la masa domnească, miercurea și vinerea, pește și în post raci și untdelemn, și am băut vin. Nu spunem că ținem bălaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca rugina pre fier și ca cariul pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui nici un rău.

Nu spunem strîmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, fățăriile, mozaviriile, vînzările și pîrele ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemînă, că avem nevoi multe și dări și avem casă grea și copilaș ca-n gloată și oameni mulți carii să ocrotesc pre lîngă noi.

Nu spunem că crédem minciunile slugilor noastre mai vîrtos decît adevărul celui ce să năpăstuiaște, carele, de s-ar și jura, nu-l crédem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atîta cruzime de inimă cît de am putea l-am stinge și de pre fața pămîntului; ce zicem că fiind în valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm cîte un sărindariu, iară din jafuri, iar din nedreaptă agoniseală.

Nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuiaște și pradă și căznéște pre săraci, îi lăudăm și zicem că iaste om înțelept, îi ajunge mintea la toate și iaste vrédnic și face dreptăți, iar pre carele îl vedem că nu să améstecă într-acélia îl facem blestemat, mojic și nevrédnic și cum că nu-i ajunge mintea să facă judecăți și dreptate, neaducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice Isaia la capul 64 că: pentru necurățeniia noastră dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu iaste ca cîrpa muerii ce are pre sine (și sîntem necuraț). Și pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, toare răutățile cîte facem avem vréme și mijloace ca acélia de le săvîrșim după pohta inimii noastre, iar pentru céle sufletești nu putem afla vréme”12.

Toate aceste păcate ascunse și disimulate au ajuns năravuri care conduc la dezastru moral și la moarte duhovnicească și de aceea predicatorul curajos își invită ascultătorii, în numele lui Hristos, Răscumpărătorul nostru din robia diavolului, prin vărsarea Sângelui Său, să lucreze în via Domnului mântuirea („spăseniia sufletelor noastre”) spre dezrădăcinarea năravului celui rău, și, dacă n-au lucrat din ceasul dintâi al postului, să lucreze măcar acum la ceasul al 11-lea, cu nădejdea de a lua plata deplină.

2. Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor (A doua Didahie la Florii)13. „Împreunare adése cu preasfintele taine”

Acest cuvânt de învățătură la Florii, al doilea în ordinea editorială, nu mai este atât de vehement ca cel dintâi cu ipocrizia și formalismul ortopraxiei valahe ci are o orientare omiletică de deslușire a sensurilor duhovnicești ale evenimentului Intrării Domnului în Ierusalim, subliniind îmbrăcarea Domnului în blândețe și smerenie, care vine nu în triumful ecvestrei pompei imperiale ci șezând pe mânzul asinei: „Deci spre arătare aceștii faceri de bine, iubite, i-au fost lipsă lui Dumnezeu de acéle dobitoace. Că precum împărații cu alt féliu de haine cînd merg la vînat, cu alt fel cînd merg la îngropăciuni și cu alt fel de haine cînd merg la nunte, așa și Dumnezeu, după vremi să înfrumusățează. Drept acéia, cu alt fel de podoabă va veni cînd va judeca lumea, că va veni pre norii ceriului, cu putére și cu slavă mare; că așa să cuvine mai vîrtos judecătoriului. Iară acuma, pentru că nu vine să judece, ci vine pentru ca să răscumpere și să întoarcă cătră sine neamul omenesc, precum însuș grăiaște, n-au trimis Dumnezeu pre Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci pentru ca să mîntuiască lumea printr-însul”14.

Predicatorul insistă pe imaginea lui Dumnezeu îmbrăcat în blândețe și smerenie, pe o prăznuire plină de bucurie, veselie și răsfăț duhovnicesc, o sărbătoare a primăverii pentru întreaga fire: „Și, pentru ca să nu fie bucuriia și veselia noastră în deșert, trebue să cunoaștem cu ochii cei sufletești prăznuirea vremii aceștiia, ca să nu ne zică și noao prorocul: «Uliul pre ceriu au cunoscut vrémea sa, turtureaoa, rînduneaua și barza au cunoscut vrémea venirei lor, iar norodul mieu n-au cunoscut judecata lui Dumnezeu». Că urît lucru va fi și necuvios, cînd păsările vor cunoaște vrémea lor și după vrémea acéia își vor ști schimba lăcașurile sale”15.

Vremea Postului Mare (schimbarea vremurilor) a fost rânduită de Biserică, maica cea dulce și iubitoare de fii, spre regăsirea lucrurilor celor duhovnicești altfel disprețuite, cu îndemnuri spre fapte bune și cuvântări dumnezeiești: „Că pentru aceia toată acea vreme care iaste de la Duminica întrării domnului Iisus Hristos în Ierusalim, pînă în zioa patimilor, au rînduit besérica noastră ca să fie vrémea canonisirii și a pocăinții; iar din zioa aceia, pînă la Paști iaste a întristării și a amărăciunii; iar de la Paști pînă la Rusalii iaste vrémea bucuriei și a veseliei sufletești. Că acéle taine le-a rînduit Dumnezeu ca pre aceste vremi să se săvîrșească, care făcînd ageră firea omului, a mulți faptele cele bune îl îndeamnă. Iară acuma, pentru că iaste vremea sau zioa întrării Domnului nostru în Ierusalim, puteț, doară, întreba ceva besereca noastră cu această sfîntă vreme, sau mai vîrtos să zic: ce pohtește de la noi? Poftește vremea aceasta cugetul cel bun al sufletului nostru cătră Dumnezeu, mîntuitorul nostru; pohtește dreptatea, pohtește dragostea acea adevărată, pohtește și mărire din inima smerită, pentru că toată mîntuința omului de la Dumnezeu iaste și omul nu vrea să meargă cătră Dumnezeu, ci Dumnezeu s-a milostivit și au venit la om”16.

După bogata panoplie biblică de exemple ale vechilor făgăduințe și profeții mesianice, predicatorul ajunge la concluzii practice legate de această sărbătoare: „pre Moisi nu-l auz căci iaste la limbă împiedecat, buzele Isaiei sînt întinate, Ieremiia a grăi nu știe pentru că iaste prunc și toți prorocii au amuțit; ci el însuși să-mi grăiscă mie și să-mi deșchiză voia părintelui său și în ființa sa pre mine să mă învețe, a căruia preaiubita ființă pre mine să mă înoiască și rîurile învățăturii lui să se facă în mine izvor de apă mîntuitoare întru viața cea vecinică. Vedeți, drept acéia, fraților, ce taină mare prăznuiaște besérica noastră întru această vréme, care taină cei de demult întru atâția ani de la începutul lumii au dorit și n-au cîștigat-o. Iar noi, întru această vréme avînd-o, o prăznuim”17.

Urmează un rezumat de teologie practică, dedicat adecvării credincioșilor la specificul Postului Mare, care surprinde, pentru începutul secolului al XVIII-lea, ideea cuminecării frecvente: „De aici lesne iaste a înțelége ce pohtéște de la noi pricina aceștii sfinte vremi: pohtéște nevoința sfintelor rugăciuni, laude dumnezeești, mulțemite pentru binele ce am luat de la Dumnezeu, împărțirea milosteniei, posturi, împreunare adése cu prasfintele taine, curățeniia sufletului, carele acésteia toate gătesc sălaș întru inimile noastre, spre venirea Domnului și ne îndeamnă spre faceri de bine. (…). Spre păznuirea adevărată acestor taine trebuie ca să-ș rînduiască omul vréme în toate zilele; iar de nu vom face nici unele de acéstia, de ce folos vor fi noao acéste sfinte vremi? Trebuiaște, dară, pentru aceasta ca să ne facem și noi soț vremii și să ne nevoim spre prăznuirea intrării trupești a domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim și spre ascultarea patimilor sfinției-sale să ne gătim, ca să putem striga și noi cu tîlhariul: „Adu-ț aminte, Doamne, cînd vei veni întru împărățiia ta” și cu moartea sa, omorînd moartea, să ne dăruiască viața cea dorită. Amin”17.

3. Cuvânt de învățătură și de umilință la Dumineca Florilor (A treia Didahie de Florii)18. „Taina gândului evanghelicesc” și „ispovedania adevărată” pentru „Lazări ca aceștea, păcătoș ca aceștea, împietriți la inimă și necăitori”

Predoslovia la acest cuvânt de învățătură descrie fastuoasa primire („o priimință neobicinuită”) de care are parte Domnul la intrarea sa în Ierusalim și anunță tema tratată pe larg și dedicată semnificației duhovnicești a învierii lui Lazăr, adică lectura tipologic-duhovnicească a persoanei și evenimentului învierii lui Lazăr: „Și gîndul cel da taină al aceștii învieri îmi dă mie pricină să fac astăzi, înaintea dragostei voastre, această vorbă. Însă voiu să vă arăt cui să închipuiaște acest Lazăr și a cîtă milă are trebuință, pentru ca să înviiaze, cele ce zace la Lazăr mort de patru zile în groapă. Ce ascultați cu dragoste, de pohtiți să vă folosiți sufletéște”19.

Vlădica Antim începe abrupt discursul său tematic, considerând că orice credincios cu o minimă cultură biblică („puținică știință den sfînta Evanghelie”) poate să înțeleagă direct, fără prea multă mediere exegetică („fără multe tălmăcituri”), figura tipologică a lui Lazăr („cui să închipuiaște Lazăr”) pentru omul păcătos, mort duhovnicește și intrat în descompunere: „Ajungă să știe cum că păcatul iaste moartea sufletului, pentru ca să cunoască îndată cum că mort ca acesta carele zace împuțit în groapă altul nu iaste fără numai păcătosul (carele, măcar că trăiaște, măcar că vorbéște, măcar că să bucură și să răsfață pururea, iară iaste mort, pentru căci sufletu carele iaste partea cea mai aleasă și mai stăpînitoare al sinelui său iaste mort, pentru căci îi lipsește darul cel dumnezeesc, carele îi iaste viața cea adevărată)”20.

Dificultatea sesizată de predicator în înțelegerea episodului evanghelic avut în vedere se referă la amănuntele semnificative legate de Lazăr care presupun o abordare exegetică mai diversă și mai bogată, mai puțin accesibilă înțelegerii populare: „Dară nu știu de va înțélege așa pre lesne și céle pentru ale lui Lazăr că, fiind mijlociri ca acélea, dau pricină fieștecăruia să gîndească și să se minuneze. Pentru că al acest Lazăr mort vedem atîta despre partea lui Hristos cît și despre partea norodului, oarecari despărțeli, oarecari sémne alése, carele la alți morți ce-au înviiat Hristos nici să văd, nici vreunul din evangheliști o povestéște”20.

Diferențele („oarecari despărțeli”) clamate se referă la celelalte învieri din morți, relatate evanghelic, cea a fiicei lui Iair și fiului văduvei din Capernaum, iar semnele deosebite („semne alese”) la ramurile biruinței și osanalele cu care este întâmpinat Domnul la intarea în sfânta cetate. Cu alte cuvinte, diferența vine din semnificația duhovnicească pe care Tradiția exegetică a Bisericii a dat-o celor trei învieri pomenite: „Dară (oare pentru ce) această despărțeală între cei doi morți și între cest de al treilea? Nu era minuni și acele doao, precum iaste și această de treia? Nu era acestaș Hristos ce au înviat și pre cei doi morți, precum au înviiat și pre acest de al treilea? Dar apoi pentru ce, la înviiarea lui Lazăr, atîta bucurie, atîta cinste, atîta mărire și la acei doi morți numai o mulțemită proastă cătră Dumnezeu și nu mai mult? Pentru ca să pricépem taina acestui cuvînt să cuvine să socotim pre acești morți nu după slova evangheliceștii istorii, ci după duh și după taina gîndului celui evanghelicesc”21.

Predicatorul invocă consensul patristic referitor la lectura duhovnicească a celor trei învieri din morți, pomenind explicit pe marele exeget biblic bizantin Theofilact al Bulgariei (Ohridei, cca 1050–cca 1108), model omiletic predilect alături de Sfântul Ioan Gură de Aur (Zlataust): „Dumnezeeștii părinți să unesc într-un gînd și zic cum că și acești doi morți sunt închipuiri păcătosului, precum iaste și Lazăr închipuire păcătosului, precum am și mai zis. Însă cîte trei morți nu sunt închipuiri numai unuia singur păcătos, ci a multor féliuri de păcătoși. Pentru căci alt păcătos se înțelége fata lui Iair și altul feciorul văduvei și altul Lazăr”22.

Fiica lui Iair prefigurează păcătosul care comite păcatul cu gândul, păcatul ascuns, nevădit, păcatul tinereții sau al imaturității duhovnicești: „Fata cea moartă a lui Iair, ce au murit în casă, închipuiaște pre păcătosul acela care păcătuiaște cu mintea și cu voința, adecă carele să află în voință ca acéia să păcătuiască, dară păcatul încă nu l-au isprăvit cu lucrul sau pentru că nici nu i-au dat vréme îndemînă, sau pentru că nici n-au avut putére să facă ceea ce pohtiia. Închipuiaște încă și celuia carele, au din nesocotință au din nepricépere, au din pornirea tineréțelor, sau, precum zice dumnezeescul Theofilact, din slăbiciunea firii omenești fiind biruit, cade, făr de véste în cursele păcatului. Încăș închipuiaște și celuia ce au greșit adevărat, iar păcatul iaste pentru ca zic așa, ascuns în casă, nu s-au vădit în lume nici s-au făcut cunoscut la oameni”22.

Fiul văduvei din cetatea Nain, cel înviat de Mântuitorul, prefigurează păcătosul care comite păcatul material, vădit, ostentativ și scandalos, de încălcare a poruncilor divine, în pofida aproapelui și cu consecințe publice: „Iar feciorul veduvei, carele se aduce în pat, afară din cetate, închipuiaște păcătosului aceluia carele au săvîrșit cu lucrul păcatul și s-au îndulcit pre sine, sau cu lăcomiia, sau cu strîmbătatea, sau cu curviia și cu altele asémenea. Închipuiaște încă și celuia ce au adios la păcatul cel dintîi și al doilea și, călcînd o poruncă a lui Dumnezeu, nu s-au temut să calce și o adaoa și a treia; și aceasta nu în taină, ca cel dintîi, ci de față, făr de rușine și făr de frică, în mijlocul cetății și în vederia tuturor oamenilor, cu scandilă de obște și cu paguba vecinului său”23.

Lazăr, cel înfășurat în pânzăturile funerare și cu fața acoperită de giulgiu, obturat de piatra mormântului, intrat în descompunere și miasmă, prefigurează păcătosul încremenit în păcatul devenit a doua sa natură, lipsit și incapabil de orice efort de îndreptare, orbit, sugrumat și învârtoșat de povara păcatului: „Al treilea mort, carele iaste Lazăr, ne adeverează pre cel ce au îmbătrînit în păcat și s-au obicinuit în răutate și nu poartă grijă niciodată pentru mântuirea sufletului său. Toată zioa curvéște, preacurvéște, năpăstuiaște, apucă, nu să rușinează de oameni, nu să téme de Dumnezeu, nu ascultă învățături, nu priiméște sfaturi; plîng înaintea lui săracii și nu i să face milă de ei; strigă văduvele pentru căci nu le face dreptate și nimic nu grijaște; suspină vecinul, pentru căci îi ține al său și nu ascultă. Acest păcătos, nu numai că iaste îngropat în groapa păcatului, făr de graiu, făr de duh, făr de simțire, făr de nădejdia mîntuirii ce iaste încă, ca și Lazăr, legat de mîni și de picioare, cu fășuri, adecă strîns tare de legăturile păcatelor lui, după cum zice Sfîntul Duh la 5 capete ale Pildelor: «Fieștecarele se strînge cu șirurile păcatelor sale, făr de a putea să săvîrșească vreo bunătate sau vreun lucru plăcut lui Dumnezeu». Are și fața lui cu giulgiu legată; fiind orbit de păcat nu cunoaște ticăloasa lui întîmplare; nu véde adîncul întru carele să află; nu socotéște muncile céle de véci ce-l așteaptă. Zace și deasupra lui piatră grea, carea iaste putérea obiciaiului celui vîrtos, care obiciaiu apasă și îngreuiază sufletul lui atîta, cît nu-l lasă să se scoale din groapa ticăloșiei, nici lasă să răsufle. Deci precum pentru Lazăr zicea Martha: «Doamne, iată, pute!», așa mai cu cuviință putem să zicem și noi cum că acest păcătos iaste adevărat împuțit, de vréme ce nu patru zile, ce săptămîni și luni și ani și vremi, să află îngropat în groapa păcatului”24.

Bucuria imensă de la învierea lui Lazăr în comparație de celelalte două pomenite anticipează profetic, așadar, bucuria duhovnicească a Bisericii la învierea celor încremeniți în păcat, prin pocăință intensă și condescendență divină: „…pentru ca să cunoască păcătosul carele ș-au cheltuit toată viața lui în păcat și au îmbătrînit în răutăți și s-au înstreinat de tot din darul lui Dumnezeu și s-au făcut slugă păcatelor și rob diavolului, cît iaste de cu anevoe întoarcerea lui și cum că din groapa obiceaiului celui rău nu iaste cu putință, niciodată, să iasă, fără numai cu mare osteneală, cu neasemînată pocăință și cu milă a lui Dumnezeu, mai aleasă”25.

Modul deosebit de acțiune al Mântuitorului în cele trei învieri relatate este tâlcuit duhovnicește, în siaj patristic, și aplicat celor trei stări penitențiale diferite: „Acum spuneți-mi ce închipuiaște aceasta? Ce ne învață această mijlocire despărțită (ce au făcut Hristos cînd au înviiat pre cei trei morți) cu care au înviiat pre cei trei morți: pre cel dintîi, cu atingerea mîinii, pre al doilea cu un cuvînt prost și pre al treilea cu lacrămi, cu rugăciune și cu glas mare? Dumnezeescul Zlataost și Sfîntul Theofilact și toți tîlcuitorii Sfintei Evanghelii zic cum că aceasta au vrut să ne învéțe Hristos, Domnul vieții și al morții, că păcătosul carele iaste mort în darul lui Dumnezeu, pentru căci au păcătuit din nesocoteală și din slăbiciunea firii, înviiază pre lesne, lasă păcatul și vin în pocăință, cu atingerea dumnezeescului dar. Așijderea și celălalt, carele au căzut din dragostea lui Dumnezeu de doaă ori și de trei ori; iară încă fiind tînăr în răutate și acesta, cu ajutoriul lui Dumnezeu, cu învățăturile Evangheliei, de nu să va căi astăzi, să va căi mîine: lasă răutatea și iară să întoarce pe calea mîntuinței. Iar al treilea, carele au îmbătrînit în păcat și s-au obicinuit, în desfătări și în deșărtăciunile céle lumești, în pohtele lui céle réle, nu iaste cu putință să să întoarcă pre lesne ci, au rămîne făr de căință și moare în păcat, de vréme ce, după cum zice David: «Departe e de la păcătoș mîntuirea, pentru căci în toată viața lui n-au cercat îndreptările lui Dumnezeu», sau, pentru ca să vie la căință trebuiaște un ajutoriu tare, de sus, un cuvînt viu al lui Dumnezeu, carele să va în tot chipul să-l ridice din păcat, precum au rădicat și pre Lazăr din groapă”26.

Ținta predicatorului este tocmai acest segment important de creștini, învechiți în păcat și refractari pocăinței, pentru care dezvoltă aplicația tâlcuirii celei duhovnicești în cheia imaginii fiului celui risipitor întors, ca prin minune, la casa părintească a vieții curate: „Și de vréme ce aceasta nu să întîmplă niciodată, sau să întîmplă foarte rar, pentru căci nici nu are Dumnezeu datorie să mîntuiască pre nimenea cu de-a sila, pentru aceasta, cînd să va întîmpla o minune ca aceasta și să va căi unul ca acesta, învechit în păcat, cînd să va întîmpla să se înviiaze un mort ca acesta, de patru zile, să se întoarcă în casa cea părințească, un fiiu ca acesta preacurvariu să se afle o oae rătăcită ca aceasta și un filiar ca acesta pierdut, adevărat fiind această minune a milostivirii lui Dumnezeu, mare bucurie să face în ceriu și pre pămînt, a căriia bucurie iaste închipuirea aceasta ce s-au făcut astăzi în Ierusalim, pentru înviiarea lui Lazăr. Pentru căci să bucură Dumnezeu, să bucură îngerii, să veseléște toată beséreca, carea au cîștigat. Iară pre iubitul său fiiu, a căruia era desăvîrșit desnădăjduită mîntuirea, iată dară cîtî neîndemînă, cîte împiedicări și cîte împotriviri are pocăința păcătosului, carele au îmbătrînit în păcat”27.

Miezul de foc al actualizării în acest discurs omiletic de anvergură spiritual este un cuvânt viu de o forță de pătrundere și o percuție magistrală, îndreptat către auditoriul său cathedral: „Dară putea-voiu créde eu, iubiții miei, cum că aici, între turma mea cea cuvîntătoare, să fie oi ca acéstia, rătăcite, Lazari ca aceștea, păcătoș ca aceștea, împiteriți la inimă și necăitori? Credința voastră cea multă nu mă lasă să o crez (aceasta). Iar de se va întîmpla, din depărtarea dumnezeiască, să să afle cineva întru această nevoe ticăloasă și vrédnică de plîns, cu multă scîrbă de inimă îmi întorc cuvîntul cătră dînsul și-i zic, precum zicea Hristos cătră jidovi, pentru Lazăr: «Unde l-ați pus pre dînsul?» Unde ți-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrédnic? Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasă aș sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeeștii puteri, soțiia cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumuséțea acéia a închipuirii cei dumnezeești? Unde iaste podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sunt frumuséțele lui céle minunate, carele îl arăta mai luminat decît soarele? Așa, făr de socoteală, ai lăsat să se piarză păcatul și să-l venture, ca țărîna vîntul. Dară cum nu te milostivești asupră-ț? Cum nu-ț plîngi nenorocirea? Plînge pentru tine besérica. Plîng drepții. Plînge îngerul, păzitoriul sufletului tău, pentru căci véde, aiave, pierzarea ta. Și tu nu verși o lacrămă, nu te întristezi, nu vii în căință. O fiiule, carele ești mort, Lazăre îngropatule în groapa nesimțirei, eși afară! Vino odată în sine-ți. Vezi-ți ticăloșiia ta. Lasă acel obiciau rău al păcatului, carele te-au omorît și te-au despărțit de Dumnezeu, carele te-au zidit: Întoarceți-vă cătră mine, și mă voiu întoarce cătră voi, zice Dumnezeu, prin rostul prorocului Malahiei, cătră toți păcătoșii”28.

Condiția învierii celei duhovnicești a creștinului este abandonarea păcatului devenit greutate, povară existențială dar și obicei, adică contra cultură, cultură împotrivitoare lui Dumnezeu și vieții celei adevărate, fapt profețit în ridicarea pietrei de la ușa mormântului lui Lazăr mai înainte de chemarea sa personală la lumina vieții: „Putea, adevărat, Mântuitoriul să înviiaze pre Lazăr așa precum să afla închis în mormînt, iar n-au vrut. Ci întîi au poruncit să ridice piatra de pre mormînt și atunce l-au înviiat. Dară știți pentru ce? Pentru ca să înțeleagă păcătoșii cum că de nu vor rădica deasupra lor piatra obiciaiului celui rău, cu neputință iaste să înviiaze și să se căiască. «Luați piatra». Această piatră trebue să o ridice (de pe inima sa) iubitoriul de argint; să dea înapoi lucrul cel strein, să nu facă strîmbătate, să nu jăfuiască; iar de nu, nu va înviia. Această piatră trebue să o ridice iubitoriul de desfătări; să lase pohtele lui céle réle, voile trupului; iar de nu, nu să va scula. Această piatră să cuvine să rădice zavistnicul, pre aceasta pizmătariul, pre aceast trufașul, pre aceasta clevetnicul. Să nu necinstească cu clevetirea pre fratele său; să nu hrănească vrajba în inima lui, să nu voiască răutatea altuia; să nu să trufească asupra altora. Iar de nu, nici mîntuire va afla, nici să va scula din groapa păcatului”29.

Deși predicatorul nu speră într-o mare receptivitate din partea auditoriului său datorită învârtoșării și stării de afazie duhovnicească în care petrece poporul (Isaia VI), totuși, singura armă împotriva gigantului Goliath rămâne piatra cuvântului (I Regi XVII). Moștenim aici de la Sfântul Antim o teologie practică și duhovnicească a predicării, a rostirii cuvântului cu putere multă care să țintească fruntea păcatului: „Goliath iaste păcatul; David, carele să luptă asupra păcatului iaste propoveduitoriul Evangheliei; pietrile sînt cuvintele lui Dumnezeu și praștiia iaste putéria dumnezeescului dar. Împotriva acestui Goliath o, cîți Davizi, cîți propoveduitori Evangheliei s-au luptat cu putérea Duhului Sfînt și într-alte vremi și în céste de acum. Au zvîrlit asupra păcatului nu cu un cuvînt evanghelicesc, nu cu o piatră, precum au făcut David, ci cu multe și cu multe féliuri de cuvinte și învățături. Și de vreme ce Sfînta Scriptură nu să dă lenevirii, nici încetează propoveduirea Evangheliei, dară ce, oare căzut-a cu aceasta Goliath? Oare omorîtu-s-au întru voi păcatul?”30.

Didahia ajunge către final când vehemența celui ce o rostește atinge cote maxime atunci când îi întreabă pe ascultătorii săi despre semnele biruinței lor duhovnicești pe care-i acuză de ipocrizie și formalism, în lipsa unei pocăințe sincere și a unei spovedanii autentice, a unor semne concrete de schimbare a vieții în bine: „Dară unde sînt sémnele mîntuirii voastre? Unde sînt sémnele biruinții? Știu că astăzi ați luat, cu toții, din mîna biséricii, stîlpările și ramurile carele, pentru că sînt sémnele biruinții, vădesc că le-ați luat; pentru căci într-acéste zile aț biruit pre vrăjmașii voștri, pre diavolul și pre păcatul. Dară, oare, fi-va aceasta adevărat? Măcar de ar da Dumnezeu să fie așa! O, cîtă bucurie s-ar fi făcut în ceriu pentru voi! Ci mă tem că voi țineți sémnele biruinții și biruitoriu iaste diavolul, pentru căci nu văz pocăință, nu văz ispovedanie adevărată, nu văz vreo bunătate carea să veselească pre îngeri și să întristeze pre diavolul”31.

Predicatorul insistă pe întrebuințarea primelor trei zile din Săptămâna patimilor pentru o spovedanie serioasă spre folos duhovnicesc: „Însă aveți încă, iubiții miei, vréme de mîntuință. V-au rămas și acéste zile ale patemilor celor mîntuitoare, întru carele fiiul lui Dumnezeu ș-au vărsat Preasfîntul Sîngele Său pentru mîntuirea sufletelor voastre. Deci, întru acéste sfinte zile faceți cele ce n-ați isprăvit în toată vrémea (ceastă bine priimită) a sfîntului post sau din nesocotință sau din zăticneala vrăjmașului. Lăsați jafurile. Lăsați strîmbătățile, vrăjmășiile, curviile și scandilele”32.

Cele trei zile de pocăință și de pregătire pentru obișnuita împărtășire cu Sfintele Taine din Joia Mare în stare de jertfă sunt comparate cu zilele de pocăință ale cetății Ninive, pe un ton profetic, imperativ și ultimativ: „Prorocul Iona, cînd propoveduia pocăință în Ninevi, zicea către norod: „Încă 3 zile și Ninevi să va strica”. Asemenea vă zic și eu astăzi: încă 3 zile v-au rămas: luni, marți, miercuri; cine întru acéste 3 zile nu să va căi și nu-ș va ispovedui păcatele, creștinéște, cu umilință și înfrîngere de inimă și să se cuminece la joi mari cu sfintele taine, adevărat, pentru unul ca acela rămîne puținică nădejde de mîntuință”32.

Tonul și vehemența predicatorului traduc în fapt realitatea pastorală din vremea sa: credincioșii valahi nu prea își asumau decât parțial disciplina ascetică a Postului Mare, nu se angajau într-o postire consecventă și atunci tot greul era lăsat pe ultimele zile, considerate decisive pentru o minimă schimbare în bine. Cu alte cuvinte, spovediți-vă și cuminecați-vă măcar acum, în ultimul ceas, la vremea tâlharului, ca ultim semn și nădejde de mântuire.

4. Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor (A patra Didahie de Florii)33 (pp. 183–188). „A priimi déstoinicește pre Domnul cel ce vine spre mîntuirea noastră”

Cea de-a patra didahie de Florii a Sfântului Antim Ivireanul se constituie într-o veritabilă omilie exegetică clasică care insistă pe dimensiunea împărătească a evenimentului comemorat liturgic („istoria zilei acestui sfînt praznic”, Mathei evanghelistul), pe imaginea Împăratului celui blând care intră în sfânta cetate împlinind Scripturile profeților, dar și pe aspectul duhovnicesc al Împărăției Sale: „Și acéstia toate au fost ca să să plinească ce s-au grăit prin prorocul ce zice: «Iată împăratul tău vine, blînd». Și nu numai singur acest proroc („Drept acéia, pre împăratul acesta ca cu degetul ni-l arată Zaharia prorocul zicînd: iată împăratul tău vine la tine blînd”), ci toată ceata prorocească, cu un glas mărturisesc pre domnul a fi împărat și pentru această pricină îi zic Mesiia (adecă împărat, miruit)”34.

Descrierea acestei dimensiuni spirituale a Împărăției Domnului prin contrast oferă prilejul unei imagini cuprinzătoare a celor mai importante elemente de teologie politică a unei curți voievodale, insignia și pompa imperială: „Iar poate să zică cineva pentru Hristos, cum că cîtă vreme au fost pre pămînt, ce lucru de mărire împărătească au arătat? Sau ce pohfală au făcut? Unde-i sînt curțele? Unde-i iaste scaunul? Unde-i sînt gloatele și slugile céle împărătești? Unde-i iaste stema și podoabele și célialalte lucruri ce să cuvin împăraților? Adevărat, nici unele de acéstia n-au avut, căci împărățiia lui Hristos, nevăzută și neprecepută, iaste vécinică și nemutată, iaste nebiruită și făr de moarte, iaste cerească și sufletească iar nu pămîntească și trupească, precum însuș au zis înaintea lui Pilat: Împărățiia mea nu este din lumea aceasta”35.

Sfântul vlădică Antim insistă pe acest aspect radical eshatologic al lucrării evanghelice a Domnului Iisus Hristos în toate etapele și evenimentele ei iconomice într-un pasaj de o limpezime teologică de cristal dedicat îndumnezeirii omului: „Drept acéia, dascălul și împăratul acest ceresc toată lucrarea Evangheliei au numit-o a fi împărățiia ceriurilor, adecă aceste ce sînt scrise în Sfînta Evanghelie sînt cerești și dumnezeești, că ne îndreptează pre noi pre calea cea dreaptă ce mérge la împărățiia ceriului și cu duh ceresc ne întărește, învățîndu-ne să petrécem viață cerească, pentru ca să cîștigăm și lăcașurile ei și să ne facem desăvîrșit dumnezeești și cerești. Și de vréme, dară, ce iaste așa, cu cuviință au numit domnul Hristos Evanghelia sa cu numele împărăției ceriului, pentru că nimic nu este într-însa alta, fără numai lucru ceresc și dumnezeesc”36.

Dintre prerogativele împăratului cea mai importantă este aceea de conducător al armatei și apărător al poporului încredințat: „Multe și alése lucruri trebuesc a le săvîrși împărații cei buni și vrédnici; iar mai vîrtos au datorie să păzească pre norodul său de armele și de stricăciunile vrăjmașilor, care lucru și datorie Domnul Hristos foarte din destul l-au săvîrșit. Căci noi, fiind ocoliț de 5 vrăjmași nebiruiț, carii stau de-a pururea împotrivă și ne aducea la mare și nevindecată stricăciune, cu prea puterniciia dumnezeirii, i-au biruit și i-au omorît. Care vrăjmaș sînt aceștea? Păcatul, moartea, iadul, diavolul și trupul”36.

Înainte de a prezenta dovezile biblice despre izbânda Domnului împotriva celor 5 vrăjmași nemilostivi ai omului, predicatorul face un rezumat teologic foarte valoros având în vedere consecințele antropologice ale biruinței Domnului: „Păcatul, prin vărsarea preascumpului său sînge l-au stins și nu poate nimic să ne strice de nu ne va fi stăpînind vreo răutate. Moartea, carea s-au născut din păcat, precum zice fericitul Pavel: Printr-un om au intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea, ca un vrăjmaș nemilostiv ce iaste asupra noastră, cu moartea Lui au omorît-o. Iadul, carele iaste plata desăvîrșit a păcatului, prin pogorîrea lui într-însul l-au deșărtat și l-au sfărîmat. Pre diavolul, ca pe un începător tuturor păcatelor și muncitoriu sufletelor noastre, l-au legat și l-au îmbeznat întru prăpăstiile céle mai adînci ale iadului. Trupul prin patemile sale și prin răstignirea sa cea de pe cruce de patimi l-au domolit și l-au curățit”37.

Dintre mărturiile biblice aduse voi selecta aici doar pe prima, cea referitoare la păcat, unde predicatorul face o lectură în cheie tipologică și duhovnicească a unui pasaj din profetul Miheia, pus în legătură cu episodul trecerii minunate a Mării Roșii de către vechiul Israil: „Că întîi, pentru păcat, Mihea prorocul zice: «Lepăda-va toate strâmbătățile noastre și va arunca toate păcatele noastre întru adîncul mării». Aceștia sînt eghipténii cei sufletești carii, gonind pre fiii lui Israil, fură înecați și omorîți în Marea Roșie (adecă întru sîngele lui Hristos)”38.

Predicatorul se întoarce la prezentarea trăsăturilor împăratului mesianic (firea și năravurile acestui împărat) insistând pe blândețea Domnului (blândéțele lui Hristos) îmblânzitoare a sălbăticiei firii omenești: „Și de vreme ce toți urmează împăratului și ascultă de dînsul, căci să nu ne îndreptăm și noi viața noastră spre blîndéțele acestui împărat? Ce ținem în piepturile noastre mîniia hiarălor celor sălbatice și pohta izbîndirii, limba aspidei, gura șărpilor, cu caré toată zioa clevetim, batjocorim, ocărîm, înjurăm și ne pohtim unul altuia răul și paguba”39.

Predicatorul continuă tâlcuirea duhovnicească a diferitelor elemente simbolice din narațiunea biblică care relatează intrarea în Ierusalim precum împotrivirea unora la dezlegarea mânzului asinei spre slujba Domnului, înțeles ca profeție despre permanența existenței împotrivirilor și împotrivitorilor în raport cu Biserica, ucenicii Domnului din toate veacurile: „…că cu acéstia au vrut să însemnéze cum că niciodată de acum nu vor lipsi aceia carii vor sta împotriva apostolilor, cu cuvinte gréle și împotriva celor ce vor urma lor și tuturor celor ce ar vrea să petreacă întru Hristos cu dreptate și să se nevoiască a întoarce și a învăța pre norod, spre bunătăți. Că așa iaste scris împotriva binelui, rău și împotriva vieții, moarte, așa și împotriva dreptății, cel păcătos”40.

Partea de final a acestei didahii atinge tema timpului potrivit pentru pocăință, tâlcuind semnificația duhovnicească a ramurilor și a veșmintelor așternute pe cale ca forme de cinstire aduse Împăratului adevărat dar și una penitențială: „După acéia, Domnul, șăzînd pe asină, mergea în Ierusalim și toată cetatea, pornindu-să de dragoste, să bucura de o intrare fericită ca aceasta și cu ramuri de finic și de măslin l-au întîmpinat, cu acélia propeveduind nu numai biruința, ce și mila lui. Și cei ce erau aprinși de dumnezeiasca dragoste, așternea pe cale veșmintele sale, care feliu de cinste și de întîmpinare nu aflăm nicăiri să se fie făcut, nici unui împărat biruitoriu. Iar acest feliu de cinste de pre urmă, sufletéște, o dau lui Hristos, carii pre omul cel vechi lepădîndu-l, obiciaiurile céle vechi, pentru mărirea lui Hristos a le lepăda, să nevoesc; care lucru, măcar că și într-altă vréme, iar mai vîrtos cînd iaste vrémea pocăinții, trebuiaște a-l face, ca, răstignind păcatul întru Hristos, împreună cu dînsul înviind întru înoiirea vieții să umblăm”40.

Aplicația morală vine la final când predicatorul face recomandarea părintească de lepădare de legăturile diabolice către cei care doresc o autentică atitudine creștinească în acest răstimp festiv, dens în exemple și edificator catehetic, al Săptămânii Mari: „Drept acéia, de pohtim să facem această cinste și întâmpinare Domnului, creștinéște, trebuie să lepădăm mînia, să scuipăm pizma, să stingem pohta izbîndirii, să gonim de la noi gura cea vicleană și buzele céle hulitoare, să lepădăm de la noi. Și de am luat cuiva, ceva, cu strîmbul, să-l dăm înapoi, a cui iaste. Și de sîntem însoțiți de vreo soție oarecarem netrémnică și îndemnătoare spre lucruri réle și de acéia să ne lipsim. Căci toate acéstia sînt legăturile diavolului; că de nu vom face acesta acuma, cînd avem atîtea pilde înaintea ochilor noștri și cînd ne îndeamnă atîta învățătură bisericească - și încă tocma și moartea, crucea, piroanele, sulița, bătăile, scuipările, ocărîle, legăturile, încă și sîngele cel vărsat al lui Hristos – nu ne vom întoarce spre pocăință, dară la focul cînd ne vom mai întoarce”41.

Întreaga pledoarie omiletică pentru pocăință a Sfântului Antim ține de buna tradiție veche ortodoxă a înnoirii Botezului prin reluarea legămintelor baptismale, lepădarea de Satana și culturile idolatriei și răutății prin mărturisirea păcatelor și adeziunea la Hristos prin cuminecare și îndreptarea vieții. Acesta este și sensul ultimei șarje a didahiei de Florii prezentate aici care își propune să stârnească dorul după o primire vrednică (destoinicéște) a Domnului, în patimile Sale, în Sfintele Taine și în virtuțile Sale: „Și de vom vrea a prăznui, cu dragoste, patima și înviiarea Domnului și de pohtim a priimi destoinicéște pre Domnul cel ce vine spre mântuirea noastră, trebue să lepădăm veșmintele omului celui vechiu, adecă să zdrobim și să sfărâmăm obiceaiurile și pohtele noastre céle vechi și așa îi vom face întâmpinare bine priimită și cinstită. Și împreună cu pruncii cei mici, carii sînt făr de răutate, să strigăm din inimă umilită, cu bucurie sufletească și cu cucerie: Bine e cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului. Osanna întru cei de sus”42.

5. Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor (A cincea didahie de Florii)43 (pp. 202–211). Postul Mare, „o zeciuială a anului” și „o carte nescrisă”

Cea din urmă didahie de Florii este o perlă în cununa omileticii românești, o sinteză a tuturor celorlalte predici la acest praznic împărătesc, o recapitulare a tuturor didahiilor din duminicile Postului Mare, un rezumat pastoral al teologiei practice a celor trei zile de pocăință pregătitoare pentru cuminecarea din Joia Mare.

Discursul arhieresc pornește de la Evanghelia zilei și de la sentimentul amestecat („doao lucruri împotrivitoare”) de veselie și de întristare, provocat de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim („însoțit cu tot feliul de rînduială și de vîrstă omenească”) și de lacrimile vărsate pentru cetatea nemulțumitoare (non-euharistică):

„De altă parte iară văz pre acestași Mîntuitoriu Hristos că apropiindu-Să de Ierusalim, varsă lacrămi amară pentru dînsa, din ochii lui ceu dumnezeești: «Și văzînd cetatea (zice evanghelistul) au plîns pentru dînsa». Și, de multă întristăciune, mi să amărăște inima și stau de mă mir cum poate aici de să unește lumina cu întunéricul, liniștea cu furtuna, săltările cu suspinul, bucuriia cu întristarea, cîntările cu lacrămile? Cum așa amăraște, dulcele Iisus, cu plînsul, bucuriia biruinții sale? Cum nu să veseléște împreună cu norodul ce-l laudă? Cum nu să bucură cu cei ce-l propoveduesc, pretutindenea, împărat: blagoslovit cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israil? Plînge, feții mei, între bucurii, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru căci întră întru nemulțumitoarea de cetate, cu totul blînd, pentru ca să o mîntuiască de păcatele ei. «Ziceț fétii Sionului» și proci. Și în loc de a afla într-însa pocăință și umilință, află sudălmi și necinstiri, află inima ei gata să-l osîndească spre moarte. Acest féliu de plată sînt obicinuiț oameni a da lui Dumnezeu, cînd cu milostivirea lui cea de margine îi chiamă la pocăință și pohtéște să-i mîntuiască”44.

Întristarea Domnului se poate prelungi până în prezent, dacă cetatea valahă, cercetată acum tainic, prin cuvânt și rugăciune liturgică, rămâne insensibilă și refractară, într-un cuvânt non-euharistică. Predica, didahia, cuvântul de învățătură din cadrul liturgic al praznicului împărătesc este parte a acestei cercetări duhovnicești: „Și iaste cu putință să aibă pricină să se întristéze astăzi Hristos și să plîngă și pentru voi, fiii miei cei sufletești, carii cu stîlpări și cu ramuri aț venit, cu toții, véseli, întru întîmpinarea lui. Însă, pentru ca să cunosc adevărul, vă pohtesc să-mi dăruiț puținică ascultare, pentru ca să se mîngîe și cuceriia voastră și dorința mea”45.

Predicatorul face apel imediat la memoria liturgică a auditoriului său cathedral să-și amintească didahia rostită în duminica cea de-a doua a Păresimilor în care a prezentat vremea Postului Mare ca pe-o zeciuială a anului, timp special rânduit de Dumnezeu spre înnoirea vieții și primenirea duhovnicească a omului, un rezumat magistral de teologie practică: „La învățătura ce am făcut în a dooa duminecă a postului, de veți ținea minte, aț auzit cît iaste fără de asemînare milostivirea lui Dumnezeu și cu cîtă dragoste părințească chiamă pre păcătoș la pocăință; că numa pentru acest sfîrșit au rînduit Dumnezeu în sfînta a lui besérică aceste 40 de zile ale postului acestuia, pentru ca să aibă păcătoșii pricină să se pocăiască de păcatele lor și Dumnezeu să-ș arate cătră ei milostivirea lui. Au rînduit acestă vréme să fie ca o zeciuială a anului, nu pentru dînsul, ci pentru folosul nostru, pentru ca să lăsăm răutățile, pentru ca să înfrînăm patemile, pentru ca să supunem trupul, pentru ca să facem lucruri creștinești și plăcute lui Dumnezeu: să hrănim pre săraci, să miluim pre cei străini, să ertăm pre cei greșiț, să arătăm dragoste cătră Dumnezeu și cătră vecinul nostrum, iar mai vîrtos ca să ne curățăm cugetele noastre de tina păcatului și cérem, ertăciune de la Dumnezeu pentru necinstele ce i-am făcut, peste tot anul, cu gîndul, cu cuvintele și cu lucrurile céle făr de lége”45.

Așadar, Postul Mare este o datorie duhovnicească spre beneficiul nostru sau dobânda noastră, iar predicatorul se pune în rolul mijlocitorului, al trimisului însărcinat să revendice datoria: „Cine iaste creștinul acela carele într-acéste sfinte zile ș-au plătit datoriia? Cine iaste acel drept în credință și îmbunătățat, carele să fie postit și sufletéște și trupéște, să se fi pocăit de păcatele lui, să fi alergat, cu umilință adevărată la milostivirea lui Dumnezeu și să ceară ertăciune? Cine iaste sluga cea credincioasă și înțeleaptă?”46.

După partea de încadrare liturgică, predicatorul introduce surpriza omiletică a discursului său, cartea îngerească a fiecărei biserici, imagine patristică preluată din Omiliile Sfântului Vasile la Postul Mare, un soi de catastif sau registru de datorii și impozite: „Marele Vasilie, la cuvîntul al doilea ce face pentru post, zice cum că îngerii a fieștecării besérici au cîte o carte, întru caré, de la începutul postului scriu pre cei ce să postesc pen ca să știe cei ce nu-ș fac datoria”46.

Cartea Vieții, cartea definitorie, cartea identitară a creștinilor, cartea-icoană, rămâne însă Evanghelia cea așezată pe altar, mai cuprinzătoare decât cartea îngerilor unde sunt înscriși cei ce angajează integral (cu normă întreagă, nu doar pațial) în postire: „Besérica încă are o carte, caré au luat-o de la Hristos, după a căruia învățătură sînt să se întrébe toț cîț să laudă a fi creștini, următori lui Hristos și fii adevăraț ai sfintei besérici. Și oare ce carte socotiț să fie aceasta? Iate acéia ce stă în lăuntru, în sfîntul jărtăvnic, pre sfîntul prestol, căriia ne închinăm cu toții și o crédem; adecă iaste sfînta și dumneziasca Evanghelie”46.

Cartea Bisericii nu este un simplu pomelnic al celor angajați deplin în postire ci cartea Împărăției cerurilor, cartea tuturor dreptcredincioșilor: „În cartea îngerilor poate să fie mulți nescriș, sau pentru vreo nevoe lumească, sau pentru vreo boală trupească, cu carele li s-au zăticnit postul, iar în cartea beséricii iaste să se afle, negreșit, scriș toț și cei tineri și cei bătrîni, bogații și săracii, arhiereii, și preoții, boiarii și stăpînitorii și toț cîț mărturisesc dreapta credință: Pentru căci cine nu să va afla într-acea carte nu să va învrednici împărăției ceriului”46.

Immagine

Predicatorul dezvoltă tema cărții lui Dumnezeu folosind tâlcuirea duhovnicească la cuvintele enigmatice ale Psalmului CXXXVIII, 16: „Și în cartea ta toț să vor scrie: zile se vor zidi și nimeni întru dînșii”, aplicate în primul rând zilelor Postului Mare: „Adecă zice că în cartea lui Dumnezeu toți să vor scrie și cum că să vor rîndui niște zile despărțite, întru carele nimeni nu să va afla scris. Aceste cuvinte ale lui David foarte mi să par întunecate și nepricepute. Eu știu din Scriptură cum că în cartea lui Dumnezeu nu numa să scrie fieștecarele, ce să scriu încă și a fieștecăruia faptele céle bune ce au lucrat și păcatele ce au făcut și zilele și ceasul și locul întru carele le-au făcut. Că zice iarăși David: «Și cel nelucrat de mine le-au cunoscut ochii tăi». Dară oare care sînt zilele acélia întru carele nici unul nu va fi scris? Multe sînt, peste tot anul, iar mai multe ale sfîntului post. Întru aceste zile mă tem, adevărat, că nimeni nu să va fi scris în cartea lui Dumnezeu, căci așa mi se pare cum că nimeni n-au făcut pocăință adevărată. Cartea lui Dumnezeu iaste Sfînta Evanghelie, precum am și mai zis. Nu zic pentru célialalte zile ale anului, ci numai pentru acéstia ale sfîntului post. Cine s-au scris într-însa? Cine au făcut acélea ce l-au învățat Evangheliia?”47.

De-acum înainte, didahia de Florii va deveni un consistent rezumat omiletic și duhovnicesc al Postului Mare, reluat duminică cu duminică, de la Duminica lăsatului sec de brânză și până la Sâmbăta lui Lazăr, ritmat de fiecare dată cu concluzia amară a Postului care rămâne o carte nescrisă. În Duminica lăsatului sec de brânză, Evanghelia ne învață iertarea vrăjmașilor, făptuirea neipocrită, neagonisirea. În Duminica cea dintâi a Postului, Evanghelia ne învață să urâm păcatul și să-L dorim pe Hristos: „Au venit Dumineca cea dintîi a postului, întru care au zis Evangheliia că Fiiul lui Dumnezeu ne-au văzut sub smochin: smochinul este semnul păcatului. Și din noi care creștin a lăsat păcatul? Cine s-au asemănat lui Nathanail, să alérge cu pohtă și cu dragoste cătră Hristos, să-l mărturisească Fiiul lui Dumnezeu și să urască din tot sufletul pre blestematul de smochin, pre păcatul?”47.

În a doua Duminică cu pericopa vindecării slăbănogului și cu pilda împotrivirii cărturarilor și fariseilor, Evanghelia ne-a învățat abandonarea clevetirilor, negrăirea de rău ori a necinstirii semenilor. În a treia Duminică, cea a închinării cinstitei cruci, am primit sfatul lui Hristos să ne lepădăm de lume evitând deșertăciunile și asumându-ne crucea Lui. În cea de-a patra Duminică, Evanghelia ne-a înfățișat pe fiul cuprins de duh mut din copilărie, învățându-ne să trecem sub tăcere păcatele străine și să spovedim cu umilință păcatele noastre: „Cîț erau obișnuiț să-ș ascunză greșalele și să nu-și vădească păcatele lor, la duhovnic, au rămas iarăși aceia, precum au fost și mai înainte”48. A trecut și Duminica a cincea în care am învățat din dojana lui Hristos către fiii lui Zevedeu să evităm cererile nesăbuite, trufia, slava deșartă ori trecătoare, ci să căutăm împărăția lui Dumnezeu: „Și cu aceasta ce am sporit? Că au rămas și într-acea zi cartea nescrisă și nimeni întru dânșii”48.

În Sâmbăta lui Lazăr când am fost chemați să ieșim din mormânt și să primim lumina darului vieții celei adevărate: „Și cine au din cei tineri, au din cei bătrîni, s-au sculat din groapa păcatului? Cine ș-au deschis ochii să vază lumina darului? Cine au ascultat glasul Fiiului lui Dumnezeu, carele cu pilda lui Lazăr îl cheamă la pocăință? Au trecut și această zi și cu dînsa s-au săvîrșit și sfîntul post și unde să se scrie cineva în sfînta carte «Zile să vor zidi și nimenea întru dînșii»”49.

Acum a sosit timpul potrivit ca predicatorul să dea răspunsul promis în momentul solicitării atenției auditoriului său și să concluzioneze că și credincioșii săi, asemenea celor din Ierusalimul de odinioară, sunt un motiv de dezamăgire, de întristare și de plângere pentru Hristos Domnul: „Dară acéstia sînt rodurile pocăinții? Acest folos ne-au mijlocit postul? Aceasta dobîndă au făcut zeciuiala acestui an? Precum văz eu și pentru noi are pricină să se întristeze Hristos precum să întrista și plîngea și pentru Ierusalim, cînd întra cu ramuri și cu stîlpări”49.

Predicatorul își exprimă indignarea ratării unui astfel de prilej pentru convertire, pentru schimbarea existențială a credincioșilor săi, precum zilele Postului Mare: „Dară cînd vor fi zilele acélia întru carele au să facă creștinii hotărîre să schimbe firea să schimbe viața și să se facă îmbunătățiț, de nu vor fi acéstia ale postului, carele să numesc zilele plîngerii și ale umilinței? Ce acéstia iată că au trecut, făr de folos și nu iaste cu putință vrémea ce au trecut să se mai întoarcă înapoi. Acum, dară, ce altă vréme ni-au mai rămas pentru ca să putem să ne scriem în cartea lui Dumnezeu, cu o pocăință adevărată și cu ispovedanie?”49.

Predicatorul nu rămâne blocat în sentimentul nostalgic al timpului pierdut ci află o soluție biblică de ieșire din blocaj, anume în lectura tipologică și duhovnicească a episodului descris în Ieșire III, 18: «Așa să zici fiilor lui Israil: domnul Dumnezeul jidovilor ne-au chiemat pre noi să mérgem cale de trei zile în pustiiu, să-i facem jărtvă». Domnul Dumnezeul evreilor ne-a chemat. Lasă-ne dar să mergem în pustie, cale de trei zile, ca să aducem jertfă Dumnezeului nostru. Pe acest pasaj întemeiază mitropolitul Antim teologia duhovnicească a celor trei zile de pocăință în care să fie răscumpărată vremea pierdută fără folos duhovnicesc a Postului Mare, dezvoltând în detaliu de filigram elementele tipologiei biblice (Egiptul – lumea păcatului, crimei, blasfemiei; Faraon – Satana cu vicleniile lui; Moise – păstorul duhovnicesc): „Această poruncă iaste taină ascunsă și trebuie să o descoperim, pentru ca să se înțeleagă. Aici vedem patru lucruri: Eghipet, faraon, Moisi și trei zile în pustiiu. Eghipetul iaste lumea aceasta, neascultătoare și vicleană, întru care iaste întins întunérecul păcatului, unde să omor toate întîi născute, adecă sufletele céle cuvîntătoare, unde să prefac apele în singe, adecă faptele omenești în sudălmi și în batjocură lui Dumnezeu, unde stăpînește lăcusta și omida, adecă apucăturile, strîmbătățile, ura, zavistia și vrajba. Faraon iaste diavolul, carele cu înșelăciunile și cu vicleșugurile, adecă cu desfătările trupului, cu deșărtăciunile céle lumești, cu pohtele céle rele prinde pre oameni în cursă și ține robiț pre creștini, carii sînt Noul Israil și norodul cel ales al lui Dumnezeu. Moisi sînt eu, nevrédnicul, păstoriul vostru și cîț alț arhierei propoveduesc Evanghelia, carii sîntem trimiși de Dumnezeu să vă chiem la pocăință, să faceț jărtvă lui Dumnezeu, să-I jărtvuiț tot sufletul vostru, tot gîndul vostru și toată inima voastră”50.

Așadar, rămâne valabilă această scurtătură, acest minimum, soluția de criză, ieșirea și petrecerea în pustia Săptămânii Mari, înscrierea penitențială și euharistică în cartea lui Dumnezeu, prin spovedanie și cuminecare în Joia Mare: „Și de vreme ce aceste 40 de zile ale sfîntului post le-aț trecut în Eghipetul patemilor, întru grijile vieții, întru deșărtăciunile lumii, Dumnezeu, Carele iaste tot, cu totul milostiv în îndurătoriu, iară vă chiamă pre toți în pustiiu, adecă întru această sfîntă săptămînă, caré să cuvine să fie pustie, adecă slobodă de griji, de păreri lumești, de desfătări, de mîncări și de odihne trupești și vă rînduiaște cale de trei zile, carele sînt acéste trei zile ce au mai rămas, adecă luni, marți și miercuri, pentru ca să vă curățiț cu pocăința, pentru ca să vă îndreptați cu ispovedaniia, pentru ca să vă împodobiți cu lucrurile céle sufletești și pentru ca să vă gătiț cu rugăciuni și cu milostenii, în zioa cea mare și înfricoșată a sfintelor taini. Să aduceț lui Dumnezeu jărtvă de laudă, să vă împreunaț cu trupul și sîngele Fiiului lui Dumnezeu, să vă uniț toț cu Dumnezeu și toț să vă scrieț în cartea lui”51.

Cel care face abstracție de această ultimă chemare, de acest apel părintesc, nu poate fi privit decât ca un autoîmpotrivitor încremenit în sine, pietrificat în carcasa autosuficienței iresponsabile: „Acuma, iaste cu putință să se afle cineva atît de vrăjmaș luiș, cît să lase să treacă și acéste trei zile și să rămîie nepocăit, să rămîie nemișcat din Eghipetul răutăților, să rămîie lipsit de darul și de milostivirea lui Dumnezeu, ce-l cheamă la pocăință? Aceasta iaste, feții miei, vrémea cea bine priimită, ce zice marele Pavel. Și zilele aceștii sfinte săptămîni sînt zilele mîntuirii, întru care să cuvine să răscumpărăm vrémea, care în deșărt o am pierdut; pentru căci célialalte zile ce așteptăm sînt viclene, sînt zilele lumii, zilele trupului, zilele deșărtăciunii, întru carele nu s-au folosit cei ce au umblat și întru acéstia trebue să se vază cuceriia voastră, întru acéstia să strălucească rîvna creștinătății voastre, întru acéstia să cunoască lumea putéria credinții voastre”52.

După acest iureș duhovnicesc, predicatorul se întoarce la imaginea poporului care-l întâmpină pe Domnul cu ramuri și veșminte, îndemnând credincioșii să-i imite pe cei din vechime: „…și aceasta să cuvine să facă fieștecare creștin într-acéste zile, pentru ca să cinstească patemile lui Hristos și pentru ca să priimească cu vrednicie dumnezeeștile taini, să aștearnă pre pămînt veșmîntele lui și să ție în mînă stîlpări de finic și de măslin”52.

Folosind tâlcuirea lui Theofilact al Bulgariei (Ohrida), predicatorul trage concluzii ascetice atunci când explică semnificația duhovnicească a veșmintelor așternute în calea Domnului: „Veșmîntele – zice dumnezeescul Theofilact – cum că închipuesc trupul, că trupul iaste veșmînt sufletului. Drept acéia să cuvine să supue neștine trupul sufletului, să-l smerească cu posturi, cu țineri și cu strîmtorimi, pentru ca să se facă lăcaș Dumnezeului celui viu și vas curat Fiiului lui Dumnezeu”52.

Credincioșii trebuie să se împodobească în primul rând cu răbdarea („Stîlpările cele de finic închipuesc răbdarea”) și cu îndurarea („cele de măslin închipuesc îndurarea”), conformare ascetică cu Cel Răstignit, pentru a se întâlni euharistic cu Domnul: „Și să cuvine acéste doao bunătăț să le arate creștinul mai mult decît célialalte, întru acéste sfinte zile și cu acéstia să priimească pre Mîntuitoriul lumii; să rabde puținică scîrbă pentru dragostia Céluia ce au răbdat crucea și moartea”53.

Buchetul stâlpărilor de finic este prezentat în detaliu prin elementele concrete ale compătimirii ascetice radicale a creștinului cu Domnul, o adevărată răstignire a simțurilor: „La toate simțirile au pătimit Domnul nostru: la vedére, la auz, la miros, la pipăire și la gust și la toate simțirile iaste cu cale și cu dreptate să pătimească cine iaste creștin și următoriu Mîntuitoriului: ochii lui să vérse lacrămi, pentru ca să-ș plîngă păcatele; urechile lui să asculte cu răbdare, în toate zilele, cetaniile bisericești, cîntările și slujbele; cu mirosul să nu mirosească alta făr numai mirosul cel duhovnicesc, ce iasă din sfintele cuvinte și din darul Duhului Sfînt. Gustul să păzească post desăvîrșit și ținére cu pîine și cu apă, numai să împlinească trebuința și nu cu bucatele céle de multe féliuri și cu băuturile céle multe. Pipăirea iară, pentru căci iaste de cît célialalte simțiri mai vinovată, să cuvine să se smerească mai mult decît célialalte, cu neodihna, cu metanii și cu alte osteneli cu cîte să înfrîneze trupul”54.

Buchetul stâlpărilor de măslin cuprinde duhovnicește îndurarea celor 7 zile ale Săptămânii Mari în tăcere, fără risipire în cuvinte, precum relatează Scriptura despre prietenii lui Iov, prefigurarea lui Hristos: „Și aceasta să cuvine să facă și sufletele céle creștinești, într-această săptămînă. De iubesc pre Fiiul lui Dumnezeu, să se uite la el, să tacă și să se minunéze; să gîndească pentru a cui dragoste pătiméște un Dumnezeu, făr de păcate și dimpreună să simță durére, pentru durerile lui, să se întristéze pentru întristarea lui și dinpreună să pătimească cu dînsul, cu gîndul și cu inima”54.

Concluzia predicii vine firesc ca un corolar al întregului discurs realist pastoral cu privire la focalizarea atenției pe primele trei zile ale Săptămânii Mari ca pe un concentrat, un rezumat ascetic și sacramental al Postului Mare care salvează totul: „Și așa făcînd, într-acest fél, veț răscumpăra vrémea postului, ce au trecut făr de folos; vă veț face vrédnici să vă împreunați cu preacuratele Taini ale Mîntuitoriului, vă veț scrie făr de nici o îndoială în cartea lui Dumnezeu. Și Domnul nostru Iisus Hristos, viind blînd și mîntuind, va avea pricină să nu Se întristeze, nici să vérse lacrămi pentru sufletele voastre, și să vă blagoslovească, să vă sfințească și să îmbogățească cu darul lui cel dumnezeesc, a căruia noianul milositivirii să fie pururea acoperămînt, putere și mîntuire sufletelor voastre. Amin”55.

Mitropoliții Valahiei, de la Teodosie, Sfântul Antim Ivireanul și până la Neofit Cretanul, s-au străduit să dinamizeze și să rânduiască pastorala și viața sacramentală, rămasă la cote mici de participare și intensitate. Cele cinci didahii ale Sfântului Antim Ivireanul, prilejuite de sărbătoarea Floriilor constituie unul dintre cele mai importante documente pastorale de la începutul veaculului al XVIII-lea de istorie sacramentală românească, de inteligență și bogată lectură tipologică și duhovnicească a Scripturilor, de efort pastoral și persuasiune pentru a face cetatea cea nemulțumitoare cu adevărat euharistică și evanghelică, fie și numai pe temeiul minimal al celor trei zile de jertfă și post din pustia Săptămânii Mari.

Immagine

• 1

  „Pastorala mitropolitului Neofit Cretanul (1738–1753) (Postul Mare 1739)”, editată după copia din registrul Mitropoliei Ungrovlahiei (Arhivele Statului din București, ms. 133, f. 104 r – 108 v) de Petre Năsturel, „Le christianisme roumain à l époque des invasions barbares. Contradictions et faits nouveaux”, Buletinul Bibliotecii Românești din Freiburg IX (1984), pp. 251-259; reluat în Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse – mărturiile Tradiției, studiu introductiv și traducere diacon Ioan Ică jr, Sibiu, Edit. Deisis, 2006, pp. 91-99.

• 2

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 89-96.

• 3a3b

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 90.

• 4

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 91.

• 5

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 92.

• 6

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 92-93.

• 7

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 93.

• 8a8b8c

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 95.

• 9

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 93-94.

• 10

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 94.

• 11

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 94-95.

• 12

  Antim Ivireanul, „Prima Didahie de Florii”, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 96.

• 13

  Antim Ivireanul, „A doua Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 105-113.

• 14

  Antim Ivireanul, „A doua Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 107.

• 15

  Antim Ivireanul, „A doua Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 108.

• 16

  Antim Ivireanul, „A doua Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 108-109.

• 17a17b

  Antim Ivireanul, „A doua Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 113.

• 18

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 139-149.

• 19

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 140.

• 20a20b

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 141.

• 21

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 141-142.

• 22a22b

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 142.

• 23

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 142-143.

• 24

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 143.

• 25

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 144.

• 26

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 145.

• 27

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 145-146.

• 28

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 146-147.

• 29

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 147.

• 30

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 148.

• 31

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 148-149.

• 32a32b

  Antim Ivireanul, „A treia Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 149.

• 33

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 183-188.

• 34

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 183.

• 35

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 183-184.

• 36a36b

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 184.

• 37

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 184-185.

• 38

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 185.

• 39

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 186.

• 40a40b

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 187.

• 41

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, pp. 187-188.

• 42

  Antim Ivireanul, „A patra Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, Edit. Minerva, 1972, p. 188.

• 43

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, pp. 202-211.

• 44

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, pp. 202-203.

• 45a45b

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 203.

• 46a46b46c46d

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 204.

• 47a47b

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 205.

• 48a48b

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 206.

• 49a49b49c

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 207.

• 50

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, pp. 207-208.

• 51

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 208.

• 52a52b52c

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 209.

• 53

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, pp. 209-210.

• 54a54b

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, p. 210.

• 55

  Antim Ivireanul, „A cincea Didahie de Florii”, în Opere, ed. Gabriel Ștrempel, București, edit. Minerva, 1972, pp. 201-211.