Bunătatea lui Dumnezeu și suferința oamenilor în învățătura unui mare Păstor de suflete: Sfântul Ioan Gură de Aur

Suferința ca pedagogie iubitoare a Creatorului

Suferința îl pune pe om în fața limitelor sale. Oricât ar dori, omul nu poate ocoli necazurile, încercările și suferințele. În fața acestora el și-a propus să reziste cu demnitate și curaj, deoarece chiar în ființa sa a fost sădit un spirit de autoconservare1.

În păgânism, ca remediu împotriva suferinței, era adoptată indiferența, care pe măsură ce îl detașa pe om de nenorociri, genera forța de a rezista. Atitudinea de dispreț față de bunurile materiale ușura enorm suferințele, căci omul neiubindu-le, nu suferea de pe urma pierderii lor2.

Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre sfinții Bisericii care au suferit foarte mult, mai ales nedreptăți. El nu avea cum să accepte, în mod simplu, concepțiile stoicilor, ci a căutat să înțeleagă sensul suferinței în lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a putea să se încurajeze pe sine, dar și pe păstoriții săi.

Resemnarea, în viziunea marelui ierarh, nu reprezintă pentru creștin, după cum vom vedea, o simplă acceptare tacită, ci ea presupune un efort de înțelegere a planului divin, a pedagogiei lui Dumnezeu aplicate drepților și păcătoșilor supuși suferințelor.

Originea suferinței

Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, punându-i în cea mai înaltă cinste cu putință. Din păcate, omul a preferat înșelăciunea diavolului nu pe temeiul unei fapte bune, mari sau mici făcute lui, ci numai pe temeiul vorbei încântătoare. Paradoxal, interzicerea de a mânca din Pomul vieții, alungarea din Rai și moartea nu sunt deloc pedepse și chinuri date omului de către Dumnezeu, ci manifestări ale purtării Sale de grijă, pline de iubire. Motivele acestor măsuri înțelepte luate de către Dumnezeu au ca scop îndreptarea și mântuirea omului. Dacă Creatorul nu ar fi acționat imediat după căderea primilor oameni în păcat, atunci omul „ar fi socotit că Dumnezeu este pizmuitor, înșelător și mincinos; apoi, ar fi considerat binefăcător și prieten pe adevăratul înșelător și pe tatăl minciunii și al invidiei, și omul ar fi trăit, pe mai departe, păcătuind. Alungarea din rai a urmărit ocolirea acestor păcate îngrozitoare”. Comparația pe care o face Sfântul Ioan Hrisostom este deosebit de grăitoare: „Dacă doctorii ar lăsa rana așa cum este, boala se agravează prin înmulțirea infecției, dar dacă o taie, opresc înaintarea acesteia”3.

Dumnezeu le-a făgăduit oamenilor nenumărate binefaceri: Împărăția Cerurilor, viața veșnică, nestricăciunea și altele, creându-l pe om spre comuniunea veșnică cu El. Cu toate acestea, faptele și întâmplările prin care trec oamenii în viața pământească sunt aproape contrariul făgăduințelor divine: în viață întâlnim moarte, stricăciune, pedeapsă, chin și felurite și dese necazuri. Sfântul Ioan Gură de Aur încearcă să răspundă acestui paradox dureros, un adevărat impas spiritual prin care trec toți oamenii, inclusiv creștinii. El afirmă că o primă explicație ar putea fi aceea că Dumnezeu dorește să ne încredințeze de puterea Sa, că El poate duce la capăt îndeplinirea făgăduințelor, chiar atunci când faptele par a fi cu totul potrivnice. O altă explicație, mai plauzibilă, ar fi aceea că Dumnezeu urmărește întărirea credinței și a încrederii omului în El, cel Atotputernic: „așa este tăria nădejdii, nu rușinează pe cel care crede din toată inima”4. Mântuitorul Însuși i-a avertizat pe oameni că în lume vor avea doar necaz și strâmtorare (Ioan XVI, 33).

Suferințele păcătoșilor

În gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur suferința este cauzată în primul rând de păcat5. „Așa cum moartea, cel mai mare rău, își are rădăcina și temeiul în păcat, cu atât mai mult, majoritatea bolilor, pentru că păcatul ne face să fim supuși patimilor”6.

Păcatul este o ignorare a iubirii divine pentru om. Toate greutățile pe care le îndură păcătosul sunt îngăduite de Creator ca pedeapsă. Astfel, fiecare păcat va fi însoțit de o răsplătire pe măsură7, concepție care traversează toată opera Sfântului Ioan Hrisostom. Prin păcat, omul se degradează și își pierde demnitatea de chip al lui Dumnezeu. De aceea, prin păcat, el contrazice de fapt libertatea primită de la Creator și se lasă robit de rău, asemănându-se necuvântătoarelor8.

„Păcatul este o ignorare a iubirii divine pentru om. … Prin păcat, omul se degradează și își pierde demnitatea de chip al lui Dumnezeu.”

Pentru a semăna credința în rândul oamenilor, Dumnezeu îngăduie suferința, pedepsind pe cei răi și răsplătind pe cei buni, aceasta constituind un fel de anticipare a Judecății viitoare, o imagine pedagogică a acesteia9. Întotdeauna trebuie să luăm în calcul și faptul că Dumnezeu, Iubitorul de oameni, nu acționează după niște tipare, ci conform înțelepciunii și iubirii Sale.

După săvârșirea păcatului, în om acționează conștiința, de glasul căreia nimeni nu poate fugi10. Dumnezeu trimite uneori cataclisme, cutremure și alte fenomene înspăimântătoare, pentru a pedepsi păcatele oamenilor.

Omiliile la statui, adresate de către Sfântul Ioan Gură de Aur antiohienilor, argumentează tocmai faptul că laxitatea moravurilor creștinilor, lipsa iubirii și a milei față de săraci, precum și viața de plăceri, au atras atunci mânia lui Dumnezeu asupra orașului lor11.

Marele Părinte explică de ce unii păcătoși sunt pedepsiți de Dumnezeu mai târziu, și anume pentru că El așteaptă întoarcerea lor din răutate, în timp ce alții rămân nepedepsiți pe pământ, pentru că își vor primi osânda în veșnicie și, de aceea, chiar dacă ei duc un trai aparent liniștit, aceasta este de fapt o părăsire a lor de către Dumnezeu, lucrul cel mai îngrozitor cu putință. Toate acestea țin de planul și de înțelepciunea dumnezeiască12 pe care omul cu rațiunea sa mărginită nu le poate cuprinde.

Suferința nu are doar scop punitiv, ci și acela de a ierta pe pământ păcatele săvârșite. Astfel, din iubire, Dumnezeu permite ca păcătoșii să-și răscumpere pe pământ răul făcut13. Este o mare binefacere pentru cei care îndură nobil suferința, căci dacă cineva a păcătuit grav, acela va fi eliberat prin suferință de greutatea păcatelor sale14.

Dumnezeu trimite, din bunăvoință, încercări și necazuri ca avertisment pentru păcătoși, dar și pentru cei din jur15. Irod a murit mâncat de viu de viermi, ca pedeapsă pentru nenorocirile făcute, dar și pentru ca ceilalți să învețe să ocolească răul pe viitor16. Răul suferit de alții ne invită la meditație asupra propriei noastre vieți și determină în mulți schimbări pozitive, majore17. „Prin pedepsirea celor răi, mulți își vin în fire de frică să nu fie și ei pedepsiți”18.

Necazurile sunt ca niște doctorii amare care aduc vindecarea omului de răutate: „după cum focul pus pe o rană arde rana și alungă boala, iar cuțitul înlătură putreziciunea și doare, dar e folositor[…] toate câte par rele (foametea, ciuma) vin peste suflet în loc de foc și de cuțit, ca să împiedice, la fel ca în trupuri, întinderea bolilor și să-l facă mai bun”19.

Pentru un om, nu nenorocirile sunt dăunătoare, ci păcatele în care stăruie. Lipsa necazurilor aduce imposibilitatea ispășirii greșelilor în această lume, ea indică și o părăsire de către Dumnezeu20, Dumnezeu este judecător, medic și stăpân. El întreabă ca un judecător, vindecă la fel ca un doctor, învață ca un Dascăl și-i aduce pe rătăciți pe drumul cel drept21.

O altă problemă pe care o dezleagă marele păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, este cea a suferinței pruncilor și a copiilor. „Pentru ce unii (copii) sunt pedepsiți înainte de a ajunge la vârsta la care pot deosebi binele de rău, ca și cum ar fi săvârșit mari păcate?” întreabă Sfântul Ioan. Motivele sunt multiple: fie că părinții lor sunt desfrânați, fie din cauza nepăsării și a neglijenței celor care ar trebui să-i crească așa cum trebuie. Mai mult, Dumnezeu știind despre unii că vor fi răi, îi leagă cu necazul și suferința ca și cu niște lanțuri pentru a-i stăvili. Sfântul Ioan mai face o interesantă observație despre suferințele copiilor: ei necunoscând și neconștientizând ce înseamnă bucuria, suferința sau moartea, îndură totul, mult mai ușor22.

Suferințele drepților

Suferința este oarecum de înțeles când vorbim despre păcătoși, dar când oamenii drepți și sfinți se găsesc în multe necazuri și încercări atunci pedagogia iubitoare a Creatorului este cu mult mai greu de priceput.

Corespondența Sfântului Ioan Gură de Aur constituie o adevărată lecție de viață creștină care ne învață să înțelegem rolul suferințelor, modul de a lupta împotriva deznădejdii, dar și cum să descoperim bucuria care urmează marilor încercări23.

Suferința drepților este greu de acceptat de către rațiunea umană, însă și ea face parte din Providența divină care nu comite niciodată erori.

În primul rând, un drept care suferă, dacă rabdă cu credință, dă dovadă de un adevărat eroism duhovnicesc și este vrednic de a fi încununat cu martirii24, căci din încercări este dreptul încununat cu slavă25.

În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, pătimirile Mântuitorului Hristos îi dau dreptului care suferă un mare curaj și nenumărate mângâieri sufletești26, de aceea, încrederea în mila, planul și puterea lui Dumnezeu reprezintă arma cea mai adecvată împotriva deznădejdii pe care o provoacă răul.

Sfântul Ioan Gură de Aur o încuraja pe diaconița Olimpiada, vorbindu-i despre darurile spirituale nepieritoare care vin de la Dumnezeu, în timp ce necazurile vin de la oameni și se risipesc odată cu ei27. Dumnezeu este prezent alături de suferind, gata oricând să ajute, să întărească și să vindece28.

Prin greutăți, dreptul devine mai strălucit și mai virtuos. Sfântul Ioan Gură de Aur îl aseamănă pe unul ca acesta cu aurul care pentru a deveni pur, trebuie topit și curățat de impurități în foc: „Dumnezeu vrând să facă sufletul destoinic spre virtute, îl strânge, îl topește, îl predă chinurilor încercărilor”29.

Drepții învață din suferință să lupte cu răul, devin mai profunzi în credință, dar și modele de urmat pentru cei care le observă încercările prin care trec30. Sunt nenumărate exemplele drepților din Vechiul și Noul Testament care au trecut prin greutăți și din care au ieșit biruitori: Abel, Moise, Avraam, Iosif, Ioan Botezătorul, Apostolul Pavel sunt doar câteva chipuri care luminează până astăzi cu flacăra credinței și jertfei lor31. Pentru a se înarma cu răbdare și credință, marele părinte Ioan Gură de Aur își amintea sfatul drag lui, plin de adevăr, rostit de Ecclesiast: „Fiule, când te apropii să slujești Domnului, pregătește-ți sufletul spre ispită, îndreptează-ți inima ta, rabdă și nu te grăbi în timpul încercării” (Ecclesiastul II, 5).

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, pedagogia divină nu se oprește aici și aceasta deoarece necazurile drepților sunt ca niște semințe care încolțesc și devin roditoare prin apa răbdării. Ele rafinează sufletul și îl îndeamnă spre săvârșirea virtuții32, deci relele îndurate au un rol stimulativ.

Suferința aduce smerenie în viața celui care o traversează și îl face să nu-și pună încrederea în sine, în forțele sale mărginite, ci îl invită să aibă nădejde în puterea Tatălui Ceresc: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale” (Psalmul CXVIII, 71)33. Sfântul Apostol Pavel avea un ghimpe în trup, adică un înger al satanei care să-l bată peste obraz, care îl smerea. La fel, ucenicul său, Timotei, care ar fi putut cu mult mai lesne să alunece din virtute, era bolnăvicios și traversat de neputințe34.

„Suferința aduce smerenie în viața celui care o traversează și îl face să nu-și pună încrederea în sine, în forțele sale mărginite, ci îl invită să aibă nădejde în puterea Tatălui Ceresc.”

Prin focul încercărilor se dovedește autenticitatea credinței și se deosebesc oamenii cu adevărat virtuoși de cei care poartă doar o mască a evlaviei. Greutățile pun în lumină virtutea răbdării drepților și îi demască pe păcătoși. Dreptul Iov a fost dezbrăcat de veșmântul strălucit al bogăției pământești, de casa, de familia și de bunul renume pe care îl avea, tocmai ca să fie vădită virtutea care îl înzestra în taină35. Toate necazurile și încercările sunt pentru drepți ocazii de a fi răsplătiți, admirați și încununați: „Dacă cineva ar întreba din ce motiv Domnul a îngăduit ca drepții să fie într-o așa măsură de chinuiți, el trebuie să știe că necazurile sunt pentru drepți izvoare nesecate de răsplată”36. Aceeași nădejde o arată Sfântul Arhiepiscop Ioan și pentru diaconița Olimpiada care suferea persecuții și nedreptăți, la fel ca și duhovnicul ei exilat: „Mai mare îți este acum bogăția, mai îmbelșugat câștigul, cununile mai multe și mai dese, chiar durerile îți sunt mare adaos de curaj, iar uneltirile vrăjmașilor îți sporesc răbdarea. Așa sunt necazurile: pe cei care le îndură în liniște și cu tărie, îi ridică deasupra suferințelor, îi înalță de nu-i ating săgețile diavolului și îi învață să-i disprețuiască uneltirile”37.

În final, putem concluziona că suferințele stabilesc o relație aparte între cel ce pătimește și Hristos38, ele ne fac asemenea cu Hristos39 și ne duc la o bucurie nesfârșită40. Sfântul Apostol Pavel se slăvea din suferință, despre care vorbea adesea, subliniind tocmai apropierea sa de Hristos, în timp ce aproape că nici nu pomenește de virtuțile sale41.

Viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur asupra suferinței este traversată de o idee fundamentală, aceea că necazurile și încercările sunt pentru păcătos chiar un câștig și un îndemn de îndreptare, iar pentru drept prilej de virtute, totul desfășurându-se conform iconomiei divine care este plină de înțelepciune, iubire și purtare de grijă pentru om42.

Înțelegem și din ce rațiune îndeamnă Sfântul Arhiepiscop la îndepărtarea din inimi a gândului că iubirea divină lipsește acolo unde sunt necazuri. Astfel, el îl aduce în sprijinul părerii sale pe Sfântul Apostol Pavel care spune că: „pe cine iubește Domnul, îl ceartă și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește” (Evrei XII, 6)43.

Cu cât sunt mai mari și mai puternice chinurile și încercările, cu atât sunt mai mari și răsplățile; ele (suferințele) sunt un sprijin puternic spre a nu cădea în căile pierzării cu voia sau fără voia noastră; necazurile micșorează mândria, îndepărtează trândăvia, ne fac mai înțelepți și mai credincioși. Foarte mare folos sufletesc avem când, fără să cunoaștem vreuna din pricinile necazurilor ce vin asupra noastră, ne dăm totuși silința să ne supunem poruncilor lui Dumnezeu, să-L ascultăm cu adevărat și să credem în El cu toată inima. De un singur lucru trebuie să fim convinși, anume că toate pe care Dumnezeu le aduce peste noi sau le îngăduie să ne lovească sunt spre folosul nostru, iar El nu se înșeală niciodată44.

• 1

  Diac. prof. N. Balca, „Sensul suferinței în creștinism”, Studii Teologice, 1957, nr. 3-4, p. 168.

• 2

  A.M. Malingrey, O viață, o prietenie, o corespondență și două mesaje din exil, adaptare și traducere M.C. Ică jr., Sibiu, 2003, p. 70.

• 3

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri și biruirea tristeții (I), Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, trad. rom. pr. D. Fecioru, București, 2002, pp. 119-120.

• 4

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri și biruirea tristeții (I), Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, trad. rom. pr. D. Fecioru, București, 2002, p. 139.

• 5

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a III-a către Evrei, PG 63, 34.

• 6

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XXVII-a la Matei, trad. rom. pr. D. Fecioru, PSB 23, 1994, p. 345.

• 7

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a LI-a la Faptele Apostolilor, PG 60, 357 A.

• 8

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a VII-a la Filipeni, PG 62, 238, trad. rom. p. 123.

• 9

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri și biruirea tristeții (I), Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, trad. rom. pr. D. Fecioru, București, 2002, p. 149.

• 10

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I la săracul Lazăr, PG 48, 979, trad. rom. p. 46.

• 11

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XIX-a la Statui, PG 49, 191, trad. rom. p. 314.

• 12

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a la săracul Lazăr, 4, PG 48, 1011, trad. rom. p. 101.

• 13

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisoarea a V-a către diaconița Olimpiada, trad. rom. pr. D. Fecioru, București, 2008, p. 29.

• 14

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XXIII-a la II Cor 5, PG 62, 561, trad. rom., p. 210; Omilia a IX-a la Matei 2, PG 57, 177, trad. rom. p. 111.

• 15

  E. Nowak, Le chrétien devant la souffrance, Paris, 1972, p. 152.

• 16

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXVII-a la Faptele Apostolilor, PG 60, 205.

• 17

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a III-a la săracul Lazăr, 8, PG 48, 1002, trad. rom., p. 86.

• 18

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri și biruirea tristeții (I), Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, trad. rom. pr. D. Fecioru, București, 2002, p. 148.

• 19

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a VI-a la săracul Lazăr, PG 48, 1031, trad. rom., p. 130.

• 20

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a VI-a la Statui, 6, PG 49, 89, trad. rom., p. 134.

• 21

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XII-a la Statui, 4, PG 49, 126, trad. rom., p. 212.

• 22

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri și biruirea tristeții (I), Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, trad. rom. pr. D. Fecioru, București, 2002, pp. 150-151.

• 23

  A.M. Malingrey, O viață, o prietenie, o corespondență și două mesaje din exil,… p. 82.

• 24

  S. Jean Chrysostome, Homélie sur le CXXVII-ème Psaume, t. IX, p. 505.

• 25

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XXVIII-a la Faptele Apostolilor, PG 60, 212.

• 26

  Sfântul Ioan Gură de Aur, La XXVI-ème Homélie sur la I-ère Ep. aux Corinthiens, t. XVIII, p. 8.

• 27

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisoarea a X-a către diaconița Olimpiada, trad. rom., p. 98.

• 28

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisoarea a VII-a către diaconița Olimpiada, trad. rom., p. 35.

• 29

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Către cei scandalizați, XXI, PG 52, 522, trad. rom., p. 323.

• 30

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I la săracul Lazăr, XII, PG 48, 982.

• 31

  A se vedea de pildă, tratatul Către cei scandalizați, PG 52, în vol. cit. 479-528, trad. rom., pp. 263, 329; Omiliile la Facere PG 53;54, 23-580; Cele XVII Scrisori către diaconița Olimpiada, PG 52.

• 32

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Către cei scandalizați, PG 52, 522, trad. rom., p. 323.

• 33

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I la Statui, PG 49, 23, trad. rom., pp. 18-19.

• 34

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XVI-a la Epistola I către Timotei, trad. rom. Theodosie Athanasiu, reedit. Ed. Nemira, 2005, p. 179.

• 35

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Sermo post reditum ab exilio II, PG 52, 4442.

• 36

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XVI-a la Faptele Apostolilor, PG 60, 131.

• 37

  Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisoarea a XII-a către diaconița Olimpiada, trad. rom., p. 99.

• 38

  Ed. Nowak, Le chrétien devant la souffrance, p. 202.

• 39

  Sfântul Ioan Gură De Aur, Omilia a III-a la Filipeni, PG 62, 266, trad. rom. p. 45.

• 40

  Sfântul Ioan Gură de Aur, La XXX-ème Homélie aux Hébreux, t. XX, p. 420.

• 41

  Sfântul Ioan Gură de Aur, La III-ème épître à Olympias, t. VI, p. 283.

• 42

  Scrisoarea a VIII-a către diaconița Olimpiada, trad. rom. p. 35.

• 43

  Omilia I la săracul Lazăr, PG 48, 981, trad. rom. p. 49.

• 44

  Despre necazuri și biruirea tristeții (I), Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, trad. rom. pr. D. Fecioru, București, 2002, pp. 143-144.