În stagiunea teatrală 1956–1957, la Teatrul Național din București s-a jucat piesa lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, Apus de soare, în regia Mariettei Sadova, avându-l ca protagonist pe actorul George Calboreanu. Celebritatea acestuia, deși jucase în tinerețe rolul lui Hamlet, iar mai târziu pe acela al Regelui Lear, avea să rămână legată de figura lui Ștefan cel Mare, cu care părea contopit. De altfel, în 1957 se împlineau 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului. În timpul stagiunii teatrale 1956–1957, în țara noastră încă existau trupe de ocupație sovietică, istoria era falsificată și abia după sinuciderea sinistrului sovietizant Mihai Roller s-au putut spune niște lucruri cât de cât adevărate despre trecutul nostru medieval. După moartea lui Stalin în 1953, când se sistase lucrul la Canalul Dunăre–Marea Neagră în contul „dezghețului” – sinonim cu destalinizarea –, existase o atenuare a represiunii, dar și o reapropiere de unele lucruri dragi poporului român, întreprinsă cu ezitare și prudență. În această categorie intra și montarea, pe scena Teatrului Național din București, a piesei lui Delavrancea Apus de soare. Oamenii care au trăit în epoca respectivă își aminteau cum, după monologul final al lui Ștefan, „Moldova nu este a mea, nici a voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri”, aplauzele aveau să dureze – cu sala ridicată în picioare – aproape zece minute.
Chiar și după înăbușirea insurecției armate anticomuniste din Ungaria, piesa lui Delavrancea a rămas pe afișul Teatrului Național, care pe atunci avea două săli: una în Piața Amzei, alta, principală, pe Calea Victoriei, în Pasajul Majestic, într-un edificiu impozant, care astăzi poartă numele Teatrul Odeon.
Stagiunea din 1956/57, în regia Mariettei Sadova, era prima de după ultimul război mondial, deoarece forțele comuniste în expansiune evitau manifestări de patriotism și de afirmare a legăturii cu trecutul național.
Regizoarea spectacolului avea ea însăși o biografie mirobolantă. Născută în părțile Sibiului în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, purtând numele de Bârsan, măritată cu scriitorul și marele om de teatru Ion Marin Sadoveanu – de care se va despărți după zece ani de căsătorie –, Marietta Sadova a fost o figură emblematică a intelectualității românești interbelice. Actriță, profesor de artă dramatică, regizoare, recăsătorită cu Haig Acterian, un strălucit teatrolog român de origine armeană, Marietta Sadova a fost și decorată cu Ordinul Muncii, importantă distincție comunistă, și zvârlită în închisoare după ce același regim o lăsase să meargă la Paris, în același an 1956, unde se întâlnise cu Emil Cioran și Mircea Eliade, care făcuseră parte, ca și soțul ei, din strălucita generație interbelică. Remarcabilă este o anumită scenă petrecută după grațierea deținuților politici din 1964. Un fost profesor al meu, trecând atunci prin casa regizoarei, i-a fost prezentat lui Petre Țuțea. La plecare, Marietta Sadova i-a spus: „Te rog să ții minte că ai dat mâna cu cel mai inteligent român după Nae Ionescu”.
În 1956, Patriarhul Justinian, aflând de ecoul acestei piese, de manifestările de românism vibrant generate în pofida vitregiei vremurilor pe care le producea, s-a dus să o vadă. I s-a rezervat loja principală a Teatrului Odeon, pe atunci cea dintâi sală a Teatrului Național din București, unde a ajuns însoțit de părintele Nițișor Cazacu, secretarul său, și de încă doi sau trei clerici. În loja aceea stătea și Gheorghiu-Dej când venea la spectacole, ultimul la care a luat parte, în toamna anului 1964, fiind Richard al III-lea avându-l protagonist pe actorul George Vraca.
Este dificil de datat venirea Patriarhului Justinian la reprezentarea piesei Apus de soare la Teatrul Național din București. Înclin să cred că această participare a avut loc în septembrie, octombrie sau noiembrie 1956, întrucât la sfârșitul lunii octombrie a aceluiași an a izbucnit insurecția anticomunistă din Ungaria, iar pe 15 noiembrie începea Postul Crăciunului, un ierarh ortodox neputând merge la teatru după acea dată. Desigur, Patriarhul putea să meargă la teatru și în 1957, înainte de Postul Paștelui. Nu acesta este lucrul cel mai important. Impresionant este faptul că, la sfârșitul spectacolului, Patriarhul Justinian a ținut să-l felicite pe George Calboreanu. Condus în cabina marelui actor, acesta, când l-a văzut pe Justinian, a căzut în genunchi exclamând: „Cuuuuum?! Patriarhul României vine în cușca unui măscărici?!”.
Patriarhul Justinian a fost atât de mișcat de acest gest încât, în aceeași seară târzie, l-a invitat pe marele actor la masă împreună cu întreaga distribuție. În Cadillac-ul Patriarhului, moștenit de la înaintașul său, Nicodim, au urcat câțiva actori, iar alții au mers în taxiuri aduse din stația de la Piața Universității. La masa dată de Patriarh, unde se regăseau din distribuția piesei atât Elvira Godeanu (Doamna Maria), cât și Radu Beligan (interpretul doctorului Șmil), Eugenia Popovici și Gheorghe Cozorici, servea diaconul Bartolomeu Anania, de la care am aflat acest episod. La un moment dat, pe când se trecea de la vinul alb la cel roșu, tânărul diacon a ezitat să-i schimbe vinul lui Calboreanu. Aducând un alt pahar, l-a așezat alături de cel cu vin alb și a turnat din cel roșu. Calboreanu a gustat vinul roșu și l-a privit pe diaconul care slujea la masă. Acesta l-a întrebat: „Cu care dintre vinuri rămâneți, maestre?”. „Cu amândouă, părinte, cu amândouă!”
Tot în anii ’50 ai secolului trecut, Patriarhul Justinian a mers să asculte și două concerte simfonice susținute la Ateneu. La unul dintre acestea, desfășurat după moartea lui Stalin, în 1954 sau ’55, Patriarhul a fost însoțit de secretarul său și de părintele Anania, fiindu-le rezervată loja cea mai importantă. S-a cântat muzică de Bach, dirijorul orchestrei fiind unul de mare notorietate, inclusiv europeană: George Georgescu. Pe atunci, spre deosebire de literatură sau de artele plastice, muzica simfonică trecea mai ușor prin filtrele cenzurii. Așa se face că, în pomenitul deceniu, s-a putut cânta la București Patimile după Matei, lucrare trecută însă în program cu denumirea inițială: „Matthäus-Passion”.
Patriarhul i-a cerut părintelui Anania să-l însoțească la Ateneu date fiind preocupările sale muzicale. În 1952, înainte ca părintele Sandu Tudor să se retragă la Mănăstirea Sihăstria, devenind schimonah, s-a despărțit de patefonul său His Master’s Voice și de bogata discotecă aferentă – discuri de muzică clasică – vânzându-i-o părintelui Anania. De altfel, în locuința tânărului diacon de la Arhiepiscopia Bucureștilor aveau loc uneori audiții restrânse, la care participau și intelectuali mireni. Patriarhul Justinian i-a cerut diaconului său (care era și bibliotecarul Palatului Patriarhal) o carte despre Bach, iar în ziua concertului – îndeosebi la masa de prânz – nu s-a vorbit decât despre acest compozitor. Seara, la sfârșitul concertului, George Georgescu a venit în loja Patriarhului, salutându-l foarte reverențios. S-a deschis o discuție despre Bach între șeful de orchestră și Justinian, care l-a uimit pe părintele Anania, întrucât „Patriarhul vorbea ca un om care toată viața nu ar fi ascultat decât muzică compusă de Bach”.