Harul lui Dumnezeu și libertatea omului

Interviu realizat de Drd. Andrei Lucian Ionescu

Părinte stareț, în Biserică devine posibil ceea ce pentru mulți pare aproape imposibil: apropierea omului de Dumnezeu și cunoașterea lui Dumnezeu. De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că „omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește” (I Corinteni II, 14). Cum poate fi dobândită cunoașterea lui Dumnezeu?

Trebuie să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să Îl cunoaștem pe Cel ce ne cunoaște, că zice Scriptura: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut” (Ieremia I, 5). Sensul viețuirii noastre pe pământ este să-L iubim pe Dumnezeu – iar mai înainte de a-L iubi trebuie să Îl cunoaștem. Cuvântul psalmistului spune că Dumnezeu Se poate cunoaște din lucrurile Sale. De asemenea, cunoașterea deplină adusă de Hristos ne ajută să-L înțelegem în chip desăvârșit pe Dumnezeu. Despre această cunoaștere, Biserica învață că se dezvoltă progresiv, crește odată cu harul și, bineînțeles, cu strădania omului.

Mai mult decât atât, eu zic că Dumnezeu Se cunoaște prin descoperirea Sa sau prin capacitatea de înțelegere a fiecăruia dintre noi, cu concursul Duhului Sfânt. Fără ajutor de Sus nu putem face nimic, nici nu înțelegem de ce suntem, acum și aici, pe pământ. Cât Îl percepem, cît Îl simțim, cît ne armonizăm pașii cu Cel Preaînalt în călătoria vieții, cât ne asumăm voința Sa din învățătura credinței, atât trăim în Dumnezeu.

Nu poate exista, așadar, teologie în afară de trăire. Spre a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie să te apropii de El, să urmezi calea unirii cu Dumnezeu. Desigur, trebuie început de undeva și, în același timp, cum primești certitudinea că te afli pe această cale a desăvârșirii?

Începem să-L cunoaștem pe Dumnezeu devreme ce ne-a deschis ochii să înțelegem purtarea Lui de grijă față de noi, din darurile Sale.

Începutul unirii cu Dumnezeu îl simțim în dorința cu care, din iubire de oameni, ne înconjoară Cel Preaînalt. Cerul și pământul, Maica Domnului, sfinții și îngerii sunt darurile lui Dumnezeu, care ni-L apropie pe Dumnezeu. Credința dreptmăritoare, Cartea Cărților, prezența Duhului Sfânt în făpturile Sale, Sfintele Taine sunt tot atâtea daruri prin care Dumnezeu caută să sfințească viața noastră, să devenim dumnezei prin har.

Ce cere sau așteaptă de la noi, în schimb, pentru această unire? Pacea, nădejdea în Dumnezeu și faptele bune: pocăința, postul, rugăciunea. Cu acestea avem siguranța că suntem pe calea cea bună.

Pe această cale a unirii cu Dumnezeu, preponderentă este rugăciunea, fiindcă omul nu poate face nimic fără harul lui Dumnezeu…

Domnul este pretutindeni și în toate zilele cu noi. După învățătura credinței noi ne rugăm ca fii Tatălui – există, deci, în calea unirii cu Dumnezeu, această posibilitate de a comunica printr-un dialog viu, mulțumitor pentru sufletele noastre. Îndemnul Scripturii este să ne rugăm pentru toți oamenii. Să ne rugăm și pentru cei ce ne fac necazuri sau spre a scăpa de necazuri și de boli. Dar cum? După cuvântul care zice: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni V, 17). Dacă mai și postim, Domnul ne aude. Pentru a stârni mila lui Dumnezeu ne rugăm. Cum credem că rugăciunea se va împlini? Celui ce iubește făptura lui Dumnezeu, îi va fi auzită rugăciunea. Că zice Scriptura: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan IV, 8).

Deci suntem îndemnați să iubim: dacă nu iubim, nu cunoaștem pe Dumnezeu, nu putem dialoga cu El. Rugăciunea este o relație intimă cu Dumnezeu, care ne ferește de orice gând pizmaș în căile vieții sau petrecere rea, prin care ne manifestăm dragostea față de Cel ce ne-a zidit.

Deci suntem îndemnați să iubim: dacă nu iubim, nu cunoaștem pe Dumnezeu, nu putem dialoga cu El.

Prin rugăciune suntem luminați de Dumnezeu – pentru că Duhul e de față și în Duhul dialogăm cu Cel Preaînalt.

Un rol important în iconomia mântuirii îl au Sfintele Taine. Duhul secularizat al lumii contemporane le restrânge, în înțelesul multora, doar la aspecte ce țin de tradiție, de aspectul moral poate, însă nu de o realitate a vieții în Hristos Cel viu și lucrător prezent prin Sfintele Sale Taine. Cum trăim această experiență sacramentală a prezenței lui Dumnezeu în noi?

Pentru înțelegerea multora care, de regulă, trec cu vederea importanța Sfintelor Taine, caut, la rândul meu să mă fac înțeles. Toate Tainele Bisericii le acceptăm sau le primim după puterea credinței noastre, după cum ne-am familiarizat cu ele, după cum dorim de ele, le simțim necesare traiului nostru. Ca să ne împărtășim din sfințenia Lui, Dumnezeu ne dăruiește aceste Taine: Sfântul Botez, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie, Mărturisirea sau Spovedania, Preoția, Cununia și Maslul. Sunt mulți dintre noi, însă, care nu știu de importanța lor și nu le înțeleg ca atare. Aici e greul: cum să le împărtășim acestora necesitatea lor.

De exemplu, mulți nu știu că fără Taina Cununiei nu pot trăi împreună (căsătoriți fiind doar civil). Necazurile se răsfrâng asupra lor și asupra urmașilor lor, din această cauză. Nu au cum să urmeze vieții creștine cu adevărat unii ca aceștia, cum să se învețe sau cum să învețe despre scopul vieții sau ce așteaptă Dumnezeu de la noi. Mărturisirea păcatelor este Taina Bisericii prin care ne luminăm, iar Sfânta Împărtășanie înseamnă „merinde cerești”, după cum spun Sfinții Părinți. Apoi, ce spune Mântuitorul la Evanghelie: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru El” (Ioan VI, 56), sau: „Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan VI, 53). Deci, nu avem cuvânt de îndreptățire că nu am știut. După învățătura de credință, trebuie să avem încredințarea că fară lucrarea harului nu putem vorbi de mântuire.

Experiența prezenței lui Dumnezeu în noi trebuie să continue și după momentul împărtășirii Sfintelor Taine. Urmează, firesc, nevoia de a ne conforma lucrările și gândurile după voia lui Dumnezeu. Este aceasta o diminuare sau o pierdere a libertății?

E adevărat, potrivit învățăturii Bisericii, prin libertatea lui de alegere, omului i s-a oferit șansa îndumnezeirii, dar el poate să nu se supună chemării sau voinței lui Dumnezeu. Aș vrea să fiu bine înțeles. Suntem liberi să credem, dar – în afara credinței libertatea noastră este îndepărtare de Dumnezeu, rătăcire. Deci, tot ce gândim, cuvântăm sau lucrăm sub soare trebuie să fie în concordanță cu voia divină, despre care aflăm din Evanghelii și din viețile sau scrierile sfinților, și după cum afirmă și Părintele Dumitru Stăniloae: „libertatea adevărată e robia liber acceptată a binelui”1. Însă trebuie avut în vedere ca și noi să stăm împotriva patimilor. Firea noastră a fost anume croită să stăm sub ascultarea de Dumnezeu. Câtă vreme ne-am depărtat de Dumnezeu, avem numai libertatea de a ne îndrepta viața ca să înaintăm spre Dumnezeu, pentru că voința lui Dumnezeu este să petrecem veșnicia alături de El.

Ce înseamnă libertatea în duh?

Ca noi să dorim libertatea în Hristos Iisus. Libertate în afară de Hristos înseamnă calea către nefericire veșnică. „Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni V, 1), zice Sfântul Apostol Pavel.

Deci, să trăim liberi în Hristos, pentru că prin El scăpăm de chinurile vieții: păcat, diavol, moarte – altă libertate înseamnă robie, care ne conduce la chinurile veșnice. A fi liber înseamnă a fi rob lui Hristos – spre aceasta trebuie să tindem cu libertatea noastră.

A fi liber înseamnă a fi rob lui Hristos – spre aceasta trebuie să tindem cu libertatea noastră.

Avem libertate, însă păstrăm și gândul fricii de Dumnezeu. Cum pot coexista libertatea și frica de Dumnezeu în inima noastră?

Nu suntem liberi să credem sau să nu credem, ci avem libertate pentru a ne apropia de Dumnezeu și, în același timp, de a fi de folos și altora cu experiența noastră de viața. Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu, după cum am auzit cu toții. Deci, întreaga noastră voință este ca noi să avem teamă de Dumnezeu, pentru că viețuirea noastră, de „dincolo de timp”, nu se poate realiza, în favoarea noastră, decât în sensul acesta. În această umblare pe pământ, să fim cu grijă să avem pe Dumnezeu în inima noastră. Ce zice cuvântul Scripturii? „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei II, 4).

În această umblare pe pământ, să fim cu grijă să avem pe Dumnezeu în inima noastră.

Așadar, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat din robia păcatului, a diavolului și a morții, iar dacă rămânem întru El, suntem liberi de tot ce e nefast sub soare. Prin urmare, nu-i chip să alegem altceva în viață decât libertatea în Hristos.

Ceea ce este împlinit în duhul libertății are valoare veșnică. Însă libertatea nu ne îngăduie o rupere de ceilalți, Biserica fiind numită „comuniunea îndumnezeirii”. Atunci libertatea, voința noastră întâlnește libertatea celuilalt și, împreună, de fapt, acceptăm ascultarea de Dumnezeu împreună cu primirea harului care sfințește viața noastră…

În calitatea de duhovnic, pe care o am, aici, la mănăstire, vă spun cinstit: Nu-mi doresc nimic de la viață să am sau să fiu, ci numai să fiu de folos aproapelui meu. Noi, cei ce ieșim înainte cu sfatul, care avem încredințarea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om pentru îndumnezeirea omului, voim să ne bucurăm cu tot sufletul care înțelege, mai mult sau mai puțin, care e menirea noastră în lume. „Căutați pacea cu toți și sfințenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu!” (Evrei XII, 14), zice Scriptura. Prietenia cu Duhul a tuturor ne întărește în iubirea și unirea cu Dumnezeu și ne ajută la sporirea faptelor bune, ne îmbracă în lumină. Experiența veacurilor cuprinsă cu deamănuntul în Viețile Sfinților ne arată că putem cu adevărat trăi în Hristos, dar câți dintre noi acceptă să nu ia în seamă cele vremelnice, trecătoare? Cum se poate ajunge la o viețuire plăcută lui Dumnezeu sau la o rugăciune curată ca cerul? Învățătura Bisericii arată că nimic nu ne face să ne curățim mai mult mintea, spre a sta de vorbă cu Dumnezeu, decât ascultarea de duhovnic.

Este rodul unei comuniuni personale cu harul sfințitor, iar conlucrarea dintre voința omului și harul lui Dumnezeu stă la baza fiecărei trepte a îndumnezeirii. Până unde poate merge omul în acest urcuș duhovnicesc? Există o limită care poate fi atinsă?

În legătură cu urcușul duhovnicesc, dacă doriți am să vorbesc despre o limită. Un ucenic al Sfântului Serafim de Sarov îl privea pe sfântul, iar acesta l-a întrebat cum îl vede. Iar acela i-a răspuns că vede în lumină chipul lui. Deci, încă din viața aceasta Dumnezeu ne poate arăta strălucirea omului iubitor de Dumnezeu.

Sfințenia este împărtășire de viața dumnezeiască. Poate fi trăită din timpul vieții pământești?

Se poate trăi, dar, vedeți, noi nu dorim să ne încununăm, nu voim să ne arătăm dragostea pentru Dumnezeu, deși pentru acest lucru am fost aduși din neființă la viață. Exemplul cel mai elocvent de trăire sfântă, pentru mine cel puțin, este Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

Așadar, îndumnezeirea ființei umane, începută încă din viața aceasta, devine completă și ireversibilă în veacul viitor, iar credincioșii vor învia întru slavă și vor dobândi cunoașterea și vederea „față către față”…

Așa este! Curăția minții și sfințirea sunt condiții ale vederii lui Dumnezeu (Matei V, 8), zice Scriptura. Întreaga noastră viață o avem la dispozitie pentru a câștiga o altă Viață, netrecătoare, veșnică. De aceea, prietenia din viața aceasta cu Duhul, prin primirea Sfintelor Taine și continua noastră alergare întru Hristos Iisus, ne conduce către împlinirea cea mai fericită. Dumnezeu vrea să fim prietenii Lui în veșnicie. Și vom deveni, negreșit, casnicii Săi, dacă vom căuta să trăim întru El, pentru El, până la sfârșitul zilelor noastre. Amin!

Întreaga noastră viață o avem la dispoziție pentru a câștiga o altă Viață, netrecătoare, veșnică. Dumnezeu vrea să fim prietenii Lui în veșnicie.

• 1

  Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 326.