Antimisele
Aceste realizări tipografice foarte răspândite în Țările Române, cu o bogată reprezentare iconografică la noi, sunt puțin cunoscute de cercetători, fiind ignorate de istoria tiparului românesc și de repertoriile gravurii (cărții vechi) românești.
Imprimări pe o singură filă se cunosc în cazul foilor de preoție și a celor de iertare a păcatelor care s-au tipărit în număr mare la noi, acestea fiind, de altfel, singurele studiate și incluse, în parte, în Bibliografia Românească Veche. Această scăpare din vedere a cercetării antimiselor a tăinuit operele meșterilor tipografi și gravori care au contribuit la realizarea acestora.
Antimisele sunt altare mobile. Tipărite pe pânză de in sau, mai rar, pe mătase, ele permit săvârșirea Sfintei Liturghii în orice loc. Un buzunăraș anume croit în partea de sus a antimisului păstrează părticele de sfinte moaște exclusiv de la martiri, amintind de liturghiile săvârșite pe mormintele martirilor jertfiți pentru credință. Antimisul se păstrează pe masa altarului care poartă în piciorul ei fragmente de moaște de martiri. Cu toate acestea, astăzi Sfânta Liturghie nu se săvârșește fără antimis nicăieri, nici chiar pe masa fixă din altarul bisericii. Antimisul reprezintă o legătură canonică de comuniune a preotului cu ierarhul său. Fără antimis, niciun preot sau episcop nu poate sluji cea mai importantă slujbă: Liturghia, adică Taina Euharistică. Ridicarea antimisului de către episcop dintr-o parohie semnifică întreruperea comuniunii cu acea comunitate sau cu preotul ei. Antimisul este semnat și datat de episcop și menționează obligatoriu parohia căreia îi este încredințat. Din acest motiv, antimisele nu sunt doar monumente ale artei grafice și tipografice de la noi, ci și importante surse istorice. Să menționăm că antimisele au fost inițial pictate sau desenate cu tuș pe pânză, apariția tiparului oferind posibilitatea multiplicării rapide a acestora și a acoperirii nevoii de ele în teritorii vaste, deși au funcționat în paralel ambele tipuri de antimise: desenate și imprimate.
În cele ce urmează, vom prezenta, în ordine cronologică, cele mai vechi antimise românești tipărite care se cunosc până la ora actuală, lista acestora putând oricând să fie completată. Informațiile despre aceste antimise au fost culese de pe teren, din diferite depozite eparhiale și mănăstirești cu ocazia unor expediții efectuate de noi în scop științific, dar și din studiile publicate de-a lungul vremii. Să menționăm că în parohiile românești (în special din Transilvania și Moldova) au fost utilizate uneori antimise imprimate în afara Țărilor Române, mai precis în Rusia Mare și Mică, Viena. Acestea nu intră în atenția noastră deoarece nu sunt produse tipografice românești.
I. Cel mai vechi antimis tipărit pe pânză de in cunoscut astăzi este din Țara Românească și datează de la jumătatea secolului al XVII-lea. Acesta i se datorează harnicului mitropolit Ștefan I al Ungrovlahiei (1648–1653; 1655–1668) cel care a dezvoltat printre altele, activitatea tipografică la mitropolia din Târgoviște.
Antimisul, păstrat azi la Muzeul Sfântului Sinod din Sofia1, poartă data 7158 (1650) ghen(arie) 21 (cifrele miilor și sutelor sunt tipărite, cele ale zecilor și unităților sunt scrise de mână, ca și luna și ziua) și îi menționează pe mitropolitul Ștefan și pe Matei voievod ca domnitor al întregii Țări a Ungrovlahiei. Textul antimisului este în slavonă și este important să menționăm că numele celor două autorități, cea ecleziastică și cea laică, sunt tipărite pe antimis, ceea ce arată că placa tipografică a fost confecționată anume în timpul acestora. Antimisul din această jumătate de secol XVII are o iconografie aparte față de ceea ce cunoaștem începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
În centrul antimisului este redată pogorârea Mântuitorului de pe Cruce, care este înfățișată într-un mod mai neobișnuit: Domnul este purtat de doi îngeri de brațe și așezat într-un potir situat la baza Crucii. Postamentul potirului este tămâiat de alți doi îngeri. La piciorul crucii și al potirului se află un craniu, cel al lui Adam. Sesizăm legătura dintre jertfa sângeroasă a Mântuitorului și jertfa nesângeroasă, euharistică. Hristos este săvârșitorul celor două jertfe. Sunt prezente, în mod necesar, și instrumentele torturii. Mântuitorul este însoțit, în dreapta, de Maica Domnului și, în stânga, de Sfânta Ioan Teologul. În cele patru colțuri ale antimisului sunt poziționate, în medalioane, simbolurile sfinților evangheliști. Antimisul are o margine dublă împodobită cu flori. Cu dimensiunile de 57 cm x 47 cm, antimisul are următoarea inscripție slavonă pe care o redăm în traducere română:
„Altar dumezeiesc pentru săvârșirea dumnezeieștii celei fără de sânge sfințite slujbe. S-a blagoslovit și s-a sfințit cu mâna preasfințitului mitropolit kir Ștefan în zilele domnului Matei, voievodul întregii Țări a Ungrovlahiei meseța ghen(arie) 21 vă leat 7158” (1650).
Până acum, cel mai vechi antimis din Țara Românească era considerat cel datat 1604, al mitropolitului Luca, descoperit de N. Iorga la o biserică argeșeană, în satul Brădet2. Acest antimis, din păcate, pierdut azi, era desenat cu tuș, nu tipărit. Dar cel mai vechi antimis tipărit este cel al mitropolitului Ștefan din 1650. Acesta a putut fi imprimat între 1648, data când vlădica Ștefan a luat cârma mitropoliei, și 1650, anul când l-a dat lui ierei Nicolae.
Antimisul a putut fi imprimat la Mănăstirea Dealu în a doua jumătate a anului 1648, deși abia instalat în luna mai ca mitropolit, ne vine greu să credem că Ștefan I a avut timp să se ocupe de antimise, cu toate că schimbarea acestora când un nou mitropolit (episcop) vine într-o episcopie este prioritară. În acest context, putem plasa imprimarea antimisului în anii 1649 sau 1650, la Târgoviște, unde mitropolitul Ștefan mutase tiparnița care și-a inaugurat activitatea cu monumentalul Triod-Penticostar apărut în 1649.
Cele mai vechi antimise cunoscute azi după cel al lui Ștefan I și care sunt păstrate în România, îi aparțin unui alt părinte al tipografiei, de data aceasta a celei bucureștene, mitropolitul Varlaam al Țării Românești (1672–1679).
Epitaf tipărit pe pânză, Râmnic, 1786
De la Filaret, (devenit din mitropolit al Mirelor episcop de Râmnic în 1780 și mitropolit al Țării Românești între 1792–1793, +1794) prezentăm o inițiativă tipografică inedită. Este vorba despre un epitaf de dimensiuni mai mari (112 cm × 73 cm), imprimat la Râmnic cu placă xilografică pe pânză de in ca și antimisele3. Gravura a fost realizată de Dimitrie Mihailovici Tip(ograful) Râm(niceanul) și datată 1786. Epitaful se utilizează la slujba utreniei Prohodului sau Îngropării Domnului de sâmbătă care se săvârșește în Vinerea Mare, seara. El se poartă atunci în procesiune, motiv pentru care este necesar să fie de dimensiuni mai mari. Scena centrală care ilustrează epitaful este Punerea Domnului în mormânt. Mântuitorul este flancat de Iosif și Nicodim la cap și la picioare, în timp ce Fecioara Maria se află în mijlocul femeilor mironosițe. Reprezentarea Maicii Domnului cu o sabie în dreptul inimii (de influență slavă) amintește profeția dreptului Simeon care i-a prevestit Răstignirea (moartea) fiului ei (Luca II, 35).
În fundal este așezată crucea de care se sprijină buretele și sulița. Tot acolo sunt reprezentați câțiva îngeri înaripați și serafimi. În marginea superioară a epitafului este înfățișată Sfânta Treime (de influență apuseană), iar în cele patru colțuri sunt redați cei patru evangheliști așezați la pupitrul de scris, fiecare însoțit de simbolul său. Pe cele două laturi verticale ale epitafului găsim în dreapta, într-o casetă, secvența biciuirii Domnului la stâlp, iar în stânga, Ieșirea Domnului din mormânt (o reprezentare a Învierii de factură occidentală).
Întreaga compoziție este înconjurată de un text (amplasat în chenar) scris în limba română, cu litere mari, specific unui astfel de obiect de cult:
„Iosif cel cu bun chip de pre lemn luând preacurat trupul tău cu giulgiu curat înfășurându-l și cu mirezme, în mormând nou îngropându-l l-au pus: într-a treia zi ai înviat D(oa)mne dăruind lumii mare milă”.
Într-un cartuș amplasat sub mormântul Domnului a fost scris în românește:
„1786. Cu blagoslovenia preasfinției sale părintelui kiriu kir Filaret episcopul Râmnicului. Dimitrie Mihailovici Tip(ograful) Râm(niceanul)”.
În repertoriul cunoscutului gravor Dimitrie Mihailovici se adaugă acum încă o lucrare frumoasă, de mari dimensiuni, necunoscută până azi istoriei tiparului râmnicean. Trebuie spus că Dimitrie Mihailovici face parte dintr-o familie de artiști-gravori și tipografi în care s-au afirmat: tatăl său, preotul Mihai Athanasievici, fiul său Gheorghe și unchiul său, Constantin4.
Sursa de inspirație a gravorului se poate identifica în tipărituri pe pânză mai vechi, cum este de exemplu, antimisul mitropolitului Gavriil Callimachi al Moldovei (1760–1786). Exemplare datate 1760 și 1761 cuprind aceeași iconografie cu cea a epitafului râmnicean apărut peste două decenii dar într-un format mare.
Am identificat trei exemplare din acest epitaf din 1786 în depozitul de la Mănăstirea Polovragi de dimensiunile: 83 cm × 58 cm (nr. inv. 1175), 85 cm × 68 cm (inv. 1151 și 1199). Alte două exemplare care se păstrează în colecția de la Mănăstirea Jitianu au dimensiunile: 105 cm × 72 cm și 104 cm × 85 cm. Aceste epitafe au fost utilizate la biserici din județul Gorj5.
Se pare că acest epitaf tipărit a avut o bună circulație, cel puțin în Oltenia unde se păstrează exemplarele, pânza de in dovedindu-se rezistentă. Până la noi descoperiri, rămânem la ideea că episcopului Filaret al Râmnicului îi aparține inițiativa de a imprima în tipografie un epitaf. Nu am regăsit deocamdată acest tip de epitaf tipărit în uzul altor Biserici Ortodoxe.
Epitaf tipărit pe pânză, București – 1789
Inițiativa râmniceană, mult mai ieftină din punct de vedere al costurilor de producție față de un epitaf pictat sau brodat, a fost preluată și la București, în tipografia mitropoliei cârmuite de mitropolitul Cosma Popescu (1787–1792). Sub patronajul ierarhului și-a desfășurat activitatea un prolific tipograf și totodată, gravor, Stanciu Tomovici6. El a imprimat pe pânză, în 1789, la București, un epitaf de mari dimensiuni (117 cm × 92 cm) ale cărui margini albe au fost lăsate intenționat mai mari, pentru a spori prestanța, dar și ușurința manevrării pânzei.
Imprimarea s-a făcut cu o placă xilografică alcătuită anume pentru epitaf, lucrare nouă, de mari dimensiuni și complexă din punct de vedere compozițional care se adaugă repertoriului lui Stanciu Tomovici gravorul și tipograful.
Epitaful are în centru scena „Punerii Domnului în mormânt”, flancat de Iosif și Nicodim la cap și la picioare, în timp ce Maica Domnului este reprezentată în mijlocul femeilor mironosițe. În fundal este așezată crucea de care se sprijină buretele și sulița. Îngerii sunt prezenți, atât în fundal, cât și în partea inferioară a mormântului Domnului. În cele patru colțuri ale scenei sunt amplasate, în medalioane, icoanele celor patru Evangheliști. Întreaga scenă este înconjurată la rândul ei de 22 de secvențe care înfățișează, începând cu colțul din stânga sus:
1. Un cap de înger înaripat
2. Spălarea (pe mâini a) lui Pilat7
3. Ana (și) Caiafa
4. La Pilat
5. (Iisus) în divan
6. Sărutarea Iudii
7. Rugăciunea lui Iisus (în Grădina Ghetsimani)
8. Cap de înger cu aripi (colțul din dreapta sus)
9. Când S-au arătat Hristos în grădină (latura din dreapta epitafului)
10. Cina (cea de Taină)
11. Spălarea picioarelor (ucenicilor de către Iisus)
12. Cap de înger (colțul din dreapta jos)
13. Când l-au bătut pe stâlpu (latura din stânga epitafului)
14. Batjocorirea
15. Când au dus crucea Hristos
16. Cap de înger (colțul din stânga jos)
17. Pironirea (pe Cruce) (latura inferioară a epitafului)
18. Răstignirea lui Hristos
19. Pogorârea (de pe Cruce)
20. Învierea (ieșirea din mormânt)
21. Scoaterea lui Adam (Pogorârea la Iad)
22. În casa lui Simon.
Întregul ansamblu iconografic este înconjurat de următorul text, scris cu litere mari:
„Iosif cel cu bun chip de pre lemn luând preacurat Trupul Tău cu giulgiu curat și cu miresme înfășurându-L, în mormând nou îngropându-L L-au pus. Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce ești Viața cea fără de moarte atuncea iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii și când ai înviat pre cei morți din cele de desupt toate puterile cerești au strigat, Dătătoriule de viață H(ri)s(toas)e D(u)mnezeul nostru mărire ție. Dichem(brie) 3 și s-au început vă leat 1789: 7297.
Primul tropar: Iosif cel cu bun chip este specific slujbei Prohodului Domnului, iar celălalt este troparul Învierii pe glasul al II-lea.
Marginea inferioară a epitafului păstrează, deasupra textului troparului, o însemnare tipărită cu caractere mai mici:
„Această sfântă icoană s-au făcut în zilele când păstorea preasfinția sa părintele mitropolit kir Cosma fiind și părinții episcopi Filaret și Dositei. Și s-au făcut de Stanciu Tomovici Tipograful”.
Este interesant faptul că alături de mitropolitul Cosma al Țării Românești (1787–1792) sunt menționați și episcopii sufragani contemporani lui: cel de Râmnic, Filaret (1780–1792) și cel de Buzău, Dositei (1787–1793). Aceste mențiuni ne indică limpede, încă o dată, că avem de-a face cu un epitaf, nu cu un antimis. Din pricina uzurii și a sensibilității materialului pe care epitaful a fost tipărit (pânză fină de bumbac) păstrarea unor exemplare până azi reprezintă un adevărat miracol. Nu cunoaștem tirajul acestui tip de imprimat.
Cercetând celelalte gravuri (semnate) de Stanciu Tomovici, risipite prin cărțile tipărite de el de-a lungul multor ani, am constatat că acest bogat ansamblu iconografic nu a fost reluat cu alte ocazii. Până la noi descoperiri, acest epitaf din 1789, păstrat la Mănăstirea Dintr-un lemn din județul Vâlcea, constituie un unicat.
- 1
Adresez deoebite mulțumiri părintelui Kiril Sinev pentru ajutorul acordat în vederea obținerii fotografiilor antimisului prezentat. Acest antimis a fost semnalat de prot. Ivan Goshev în lucrarea sa în limba bulgară Antimisele, Sofia, 1925, p. 101.
- 2
Nicolae Iorga, „Un antimis al mitropolitului Luca (1604)”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LIII (1935), nr. 11-12, pp. 484-487.
- 3
Gravura epitafului este mai mare cu aproximativ 30 cm față de cea a unui antimis. Dimensiunile variază și pentru faptul că pânza inițială cu gravură a fost aplicată ulterior pe diferite suporturi de pânză pentru a fi întărită.
- 4
Despre activitatea lor a se vedea la Daniela Lupu, Tiparul și cartea din Țara Românească în epoca domniilor fanariote, Ed. Muzeul Municipiului București, București, 2014, pp. 236-238.
- 5
Al. Bădăuță, Pr. D. Bălașa, „Valori muzeale și cărturărești din Arhiepiscopia Craiovei”, în Mitropolia Olteniei, anul XXII (1970), nr. 5-6, pp. 458-459.
- 6
Cercetătorii îl asociază cu Stanciu Popovici și cu Stanciu tipograful, nume întâlnite pe cărți imprimate la mitropolia Bucureștilor. Noi ne exprimăm rezerva față de această presupunere. A se vedea Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor, editorilor cărților românești (1508-1830), ed. a II-a, coord. Eva Mârza și Florin Bogdan, Ed. Astra Museum, Techno Media, Sibiu, 2013, p. 255; Cornel Tatay-Baltă, Xilogravura din cartea românească veche tipărită la București (1582-1830), Ed. Mega, 2015, p. 53; Daniela Lupu, Tiparul și cartea…, p. 229.
- 7
Titlurile acestor secvențe sunt transcrise de pe epitaf. Adăugirile noastre se regăsesc între paranteze rotunde.