Treptele mistice ale rugăciunii după însemnările lucrării anonime de limbă siriacă Liber Graduum (L.G.)

I. Introducere

În contextul delimitării pe care am invocat-o, „rugăciunea”, ca element de ascendență mistică, se poziționează între purificare și iluminare. Legată de „mistica inimii”, rugăciunea are rolul de a umple centrul vieții duhovnicești, identificat în tradiția siriană prin termenul leb/slûtā – inimă1, cu „gândurile cele bune, care în definitiv tot din ea (din inimă) răsar, și numai raportându-le la ea din prima clipă pe cele rele, putem reuși în opera de curățire lăuntrică a noastră”. În acest sens se exprimă și autorul L.G. în cea de-a XII-a Omilie, unde aseamănă inima cu „altarul de jertfă” sau cu „biserica cea dinlăuntrul omului”. Pe de altă parte, conceptul de „rugăciune curată”, permanent încălzită de lacrimile pocăinței sau ale bucuriei simțirii harului dumnezeiesc, este așezată pe treapta iluminării. În concluzie, putem spune că rugăciunea are prin ea însăși mai multe trepte, „fiecare corespunzând uneia dintre treptele urcușului duhovnicesc pe care se află omul [...] după obiectul ei, și după concentrarea mai mult sau mai puțin desăvârșită, și după starea de liniște a sufletului ce se roagă. În ceea ce privește primul criteriu, Evagrie recomandă ca mai întâi să te rogi «ca să te curățești de patimi, al doilea, ca să te izbăvești de știință și uitare; al treilea de toată ispita și părăsirea». În generalitatea lor, aceste trei feluri de rugăciuni deosebite după cuprinsul lor ar corespunde cu cele trei faze ale urcușului duhovnicesc: a purificării, a iluminării și a unirii”2.

În textura sa doctrinară, pe lângă dimensiunea hristocentrică în care se încadrează, L.G. XII este caracterizată printr-o interesantă abordare eclesiologică. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că asceza ridică trupul „drepților” la demnitatea de „templu al Duhului Sfânt” și face din inimile lor „altare” ale Paracletului. Cel care intră în această atmosferă harică nu poate trece peste travaliul ascensiunii de pe scara nevoințelor duhovnicești. El este hrănit la început cu „laptele Bisericii”, urmând ca mai apoi să primească hrana cea tare a învățăturilor sănătoase. La vârsta „bărbatului desăvârșit”, cel crescut de Biserică poate primi împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Profesorul englez Sebastian Brock face în acest sens o descriere rezumativă a acestui capitol din L.G., explicând dimensiunea hristologică și eclesiologică a parcursului „drepților” spre desăvârșire: „Această creștere se leagă de capacitatea de conștientizare și descoperire a creștinului, care este posibilă prin lucrarea Bisericii văzute, în Biserica nevăzută a inimii. În felul acesta, înțelegând că Biserica văzută a fost temeluită de Hristos prin Sfinții Săi Apostoli, creștinul își călăuzește această descoperire spre înțelegerea Bisericii cerești. Această înțelegere a existenței și lucrării Bisericii cerești capătă contur în înțelesurile adânci desprinse din realitatea Tainelor Bisericii văzute care constituie punctul de plecare în acest proces de creștere duhovnicească. Cei care au ajuns la deplina creștere sau desăvârșire «se hrănesc în adevăr cu Domnul Însuși», aceasta fiind adevărata înțelegere”3.

În L.G. XVIII autorul anonim vorbește despre „rugăciunea lacrimilor”. Accentul cade pe rolul mântuitor și curățitor al pocăinței ca luptă continuă împotriva patimii. Dacă păcătosul trebuie să plângă pentru păcatele sale, ascetul plânge pentru că nu poate fi în comuniune deplină cu Dumnezeu. Mai sunt și lacrimile izvorâte din „inima înfrântă și smerită” care se bucură și tresare la reprimirea sa în comuniunea harică a lui Hristos. În cazul acesta, cel care varsă lacrimi de bucurie se aseamănă „aceluia care, departe fiind și fără să se aștepte, reîntâlnește pe cel drag și, căzându-i pe umeri, varsă peste dânsul suspinuri și lacrimi de bucurie”4.

II. Jertfa rugăciunii pe „altarul inimii”

În L.G. XII întâlnim trei nivele fundamentate hristologico-eclesiologic în care se cuprinde în mare teologia inimii: Biserica văzută, Biserica din inimă și Biserica nevăzută5. În cel de al doilea cadru, autorul anonim dezvoltă o temă cu caracter inedit în literatura mistică siriană. Deși poziționat destul de departe de complexitatea tradiției isihaste în care a fost consacrată definitiv „rugăciunea inimii”, subiectul dezvoltat aici ar putea constitui un veritabil început al acestui complex concept teologic, în arealul sirio-mesopotamian.

Așezarea acestei teme într-un context hristologico-eclesiologic oferă totodată integrarea misticii individuale în mistica liturgică a Sfintelor Taine. În acest sens, sunt vizate principalele trepte ale inițierii în viața creștină: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Astfel, purificarea începută prin Sfântul Botez se prelungește în viața ascetică, plină de nevoințe și înfrânare. „Faza purificării” – spune teologul român Nichifor Crainic – „nu e decât o prelungire metodică a lucrării duhovnicești săvârșite prin Botez, pentru a ne menține și întări în noua ordine în care am intrat. Botezul are un îndoit caracter: negativ și pozitiv. Negativ, fiindcă e ruperea dintr-o stare de lucruri în care am fost; pozitiv, fiindcă e intrarea într-o nouă ordine. Misticii răsăriteni dau o însemnătate extraordinară Tainei Botezului, fiindcă ea e încreștinarea, adică nașterea din nou în Iisus Hristos, realizarea Lui în omul cel nou. În epoca martirajelor, moartea e considerată asemenea crucificării pe Golgota și e numită botez de foc sau botez de sânge. Moartea martirică e semnul sigur al mântuirii, al sfințeniei și al îndumnezeirii. Căci ce dovadă mai mare poate fi decât moartea reală în Hristos, care e mai presus decât moartea simbolică a botezului ritual? Când martirajele încetează, concepția aceasta continuă să stăpânească atotputernică și, fiindcă moarte martirică nu mai există, ea se întrupează în mortificarea ascetică. În evoluția istorică a vieții creștine, mortificarea ascetică ne apare deci ca o continuare a botezului și ca o împlinire metodică a lui”6.

Pornind de la această argumentație, putem găsi lămurirea necesară împotriva presupuselor tendințe mesaliene de care era suspectată lucrarea L.G.7 Acuzele celor care nesocoteau formele concrete din viața Bisericii, între care se numără și sfântul locaș, laolaltă cu Altarul Euharistic8, sunt desființate în textul L.G. XII, după cum urmează: „Fiindcă nu fără pricină au rânduit Domnul și propovăduitorii Lui, cei din vechime și cei de pe urmă, o Biserică și un Altar, și un Botez, văzute cu ochii trupești, ci pentru ca prin aceste lucruri văzute, făcându-ne trupurile noastre temple și inimile noastre altare, să fim în cer, în cele nevăzute cu ochii trupului, migrând într-acolo și intrând aici, încă fiind noi în această Biserică văzută cu preoția și slujirea ei. Și odată ce am atins o adâncă smerenie și am arătat respect față de toți, ni se va arăta acea Biserică cerească și acel altar duhovnicesc pe care să oferim Duhului jertfă de mulțumire în rugăciunea inimilor noastre, crezând deopotrivă în Altarul văzut și socotind adevărata preoție ce slujește acolo întrucât toate câte sunt în acea Biserică (văzută) sunt așezate întru asemănarea acelei Biserici ascunse. Dacă însă ne vom îndoi și vom disprețui Biserica văzută și Altarul arătat, Preoția vădită și Botezul ispășitor, nici trupul nostru nu va fi templu, nici inima noastră nu va fi altar sau izvor al laudei; nici nu ni se va arăta Biserica aceea de sus și acel altar și acea lumină și preoția ei, în care se vor aduna toți sfinții care, fiind curați cu inima, locuiesc întru slavă și se desfătează în lumina ei (Matei V, 8), pentru că nu au disprețuit acea Doică binecuvântată care, în orice zi, îi naște și îi crește foarte bine și îi trimite spre acea mare Biserică de sus. Biserica văzută, al cărui Altar și Botez și Preoție le-a așezat Domnul, poate fi văzută de către oricine; căci în ea S-a rugat Domnul și Apostolii Lui și au botezat și au jertfit Trupul și Sângele Său, și în ea au slujit cu adevărat ca preoți. Este Biserica adevărată și Maica binecuvântată care-i crește pe toți ca pe niște copii; de asemenea, trupul și inima în care locuiește Duhul este, pentru Duhul Sfânt Care sălășluiește în ele, templu și altar adevărat, fiindcă Domnul locuiește acolo, după cum este scris: «trupurile voastre sunt templu ale Domnului și în omul lăuntric locuiește Hristos» (I Corinteni VI, 19). În ceea ce privește acea Biserică cerească, de acolo începe tot binele. De acolo a ieșit în marginile lumii lumina; după chipul ei s-a făcut această Biserică pământească și Altarul ei și după tipul slujitorilor ei slujește trupul în afară iar inima sălășluiește ca preot înlăuntru; ei i se aseamănă și îi urmează cei care cercetează cu râvnă această Biserică văzută. Din această pricină, Biserica (văzută) este mai mare decât toate, fiind Maica tuturor celor botezați, mai cu seamă fiindcă în ea sălășluiește fața Domnului și o luminează pe ea”9.

III. Între îndreptățire și desăvârșire duhovnicească

În continuare, L.G. dezvoltă o temă foarte interesantă legată de raportul dintre principalele categorii ale conținutului ei: „drepții” și „desăvârșiții”. Apare aici, pentru prima dată în mistica siriană, problema maturității spirituale a celor care fac parte din Biserica văzută. După cum am văzut mai sus, ascensiunea celor „drepți” pe treptele desăvârșirii este cântărită metaforic după felul în care li se administrează învățăturile de credință, ca hrană pentru suflet. Cei care se află la începutul drumului sunt hrăniți cu „laptele Bisericii”, ajungând cu timpul „la o educație și înțelegere profundă a trupului și inimii, făcând trupurile templu, iar inimile altare”10. Cel din urmă scop, unirea cu Mirele ceresc în Biserica cea cerească, este împlinit prefigurativ aici, în Biserica văzută, prin jertfa inimii, care nu este alta decât rugăciunea euharistică.

Mărturisirea cu credință a Bisericii văzute și a Sfintelor Taine constituie prima condiție în parcursul duhovnicesc spre desăvârșire, este demersul pe care creștinul îl face pentru „a fi viu în Biserica inimii și în Biserica cea din ceruri”. Cei care părăsesc Biserica sunt categorisiți drept „vinovați și pierduți” întrucât au încălcat sfințenia legământului statornicit la Sfântul Botez11. În lupta cu puterile răului, drepții au datoria de a apăra Biserica, păstrând „inima curată” pentru a primi lumina și slava Mântuitorului Hristos. În această stare, omul intră prin primirea Tainei Sfântului Botez: „cei care au luptat împotriva lui Satan și au apărat credința, merită această Biserică în care Domnul strălucește și este mai presus de toate, împărtășindu-se totodată de lumina slavei Sale celei dumnezeiești. Căci Domnul a spus: «Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei V, 8). Căci chiar dacă există alte bunătăți și alte locuri gătite fiecăruia după moarte, acel loc (al bisericii nevăzute) s-a făcut pentru cei care s-au curățit de lucrurile rele și de toată stricăciunea. Aceștia vor fi înălțați și slăviți alături de Domnul Hristos și vor primi binecuvântare de la preoți”12.

IV. Rugăciunea lacrimilor

Rugăciunea lacrimilor constituie una dintre cele mai importante particularități ale misticii răsăritului creștin. Rod al pocăinței sau al negrăitelor bucurii izvorâte din redobândirea harului pierdut, lacrimile nu sunt niciodată despărțite de strigătul lăuntric al inimii către Dumnezeu. Această strânsă legătură constituie „pentru ascetica și mistica ortodoxă adevărata oglindă a omului, a cosmosului și a lui Dumnezeu”13. Această stare este descrisă cel mai bine prin conceptul grecesc de penthos – necaz, jelire, întristare după pierderea mântuirii14.

În latura sa biblică, penthos este echivalent cu katanyxis15, care ar putea fi tradus prin „regret încercat din adâncul inimii”. Cu acest înțeles se desprinde și din testamentul pe care Domnul îl lasă omenirii, după cum mărturisește în „Predica de pe munte”: „Fericiți ci ce plâng că aceia se vor mângâia” (Matei V, 4). În felul acesta, Sfinții Părinți îl definesc prin „străpungere a inimii”.

Doctrina penthosului s-a imprimat atât de mult în sânul Bisericii Siriace, încât monahii au luat denumirea de penthountes – „vărsători de lacrimi” (sir. – ’abîlā). Haina sihăstriei devenea astfel veșmânt al pocăinței și al lacrimilor16. Faptul că această trăire, fundamental mistică, este prezentă și dinamică în tradiția siriană reiese din însemnările Sfinților Efrem Sirul și Ioan Gură de Aur. Primul dintre ei descrie această stare având în minte modelul Sfântului Grigorie de Nazianz, a cărui personalitate o elogiază în cuvinte frumos alcătuite: „În clipa în care mă pregătesc să-mi aduc aminte șuvoaiele sale de lacrimi, mi se umplu și mie ochii de lacrimi. Nu puțin lucru este a trece oceanul lacrimilor sale, fără să verși din lacrimile tale. În fiecare zi sau noapte ochii săi veghetori erau scăldați în lacrimi. Plângea pentru păcatele tuturor, dar și mai mult plângea pentru păcatele sale. Ochii săi lăcrimau atunci când buzele sale vorbeau despre pocăință, păcat sau îndreptarea vieții, dar și când lăuda pe Dumnezeu”17.

La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai iluștri Părinți ai tradiției siriene, oferă de asemenea o descriere deosebit de importantă asupra legăturii dintre rugăciune și întristare. În acest sens, el aduce ca exemplu fapte din viața concretă, sentimente de tristețe ce se regăsesc în existența fiecărui om. Toate acestea nu se pot compara cu lacrimile rugăciunii, care străpung inima și-l așază pe nevoitor în comuniunea iubirii lui Hristos. „Spune-mi dar, de ce forță fizică e nevoie atunci când vine vorba de străpungerea inimii, de rugăciunea veghetoare, de cugetarea la păcate, de lupta împotriva păcatelor și de înfrânarea minții?”18 „Plângi dar și tu pentru păcatul tău” – mai spune Sfântul Părinte – „și să plângi nu oarecum, nici numai să fii văzut, ci cu amar, ca Petru. Din adâncul sufletului să verși izvoare de lacrimi ca, milostivindu-Se asupra ta, Domnul să-ți ierte păcatul. Căci este iubitor de oameni, precum Însuși a spus: «Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu» (Iezechiel XXXIII, 11). Puțină osteneală vrea de la tine, iar El îți va da lucruri mari. O ocazie așteaptă din partea ta ca să-ți dea comoara mântuirii. Adu lacrimi și El îți va dărui iertare; fă pocăință și El va trece cu vederea păcatele tale”19.

În cuprinsul lucrării L.G. această temă este prezentă în cea de-a XVIII-a Omilie. Evidența ei reiese chiar din primele rânduri, unde autorul face distincția între lacrimile izvorâte din plânsul pentru păcate și lacrimile de bucurie. Răsplata lacrimilor vărsate pentru păcate va fi „bucuria întru Domnul”. Meditarea propriilor fapte și cântărirea lor cu nădejdea spre bunătatea și ajutorul Celui Milostiv, constituie începutul despătimirii. Întregul demers duhovnicesc este exemplificat de autor cu ajutorul tablourilor scripturistice: „Înțelegeți ceea ce am de gând să vă spun, fiii mei! Lacrimile răsar atât din întristare, cât și din bucurie, așa cum spune Domnul: «Adevărat, adevărat zic vouă că veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie» (Ioan XVI, 20). Unii plâng pentru păcatele lor și bine fac, căci este scris: «Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte» (II Corinteni VII, 10). Alții și-au învins patimile și s-au îndepărtat de ce este rău pentru a face lucrurile Domnului. Din dragoste pentru Dumnezeu, care i-a binecuvântat cu harul Său, i-a mântuit de moarte și i-a făcut liberi, aceștia au vărsat lacrimi de bucurie, în smerenie și în legea cea sfântă a Lui, după cum zice psalmistul: «Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndreptările Tale, sfatul meu. Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău» (Psalmi CXVIII, 24-25). Să ne bucurăm așadar de această zi a mântuirii! Căci dacă cineva a fost scăpat din moarte, trebuie să-i slujească Domnului cu bucurie și nu cu întristare”20.

Depărtându-se de Dumnezeu din cauza păcatelor sale, omul plânge ca și cum ar fi pierdut cel mai drag prieten. Alungarea păcatului aduce după sine și restaurarea harului în suflet, după cum notează autorul anonim: „când a alungat de tot păcatul din suflet, el plânge de fericirea întâlnirii cu Dumnezeu”21.

Arma nevoitorului în lupta cu „gândurile răutății” este rugăciunea. Ea trebuie făcută după modelul Mântuitorului Hristos Care a spălat cu lacrimile Sale păcatele neamului omenesc, rugându-Se Părintelui Ceresc în Grădina Ghetsimani, înainte de Dumnezeiasca Sa Jertfă. Întregul demers spre desăvârșire este privit ca o luptă continuă cu puterile întunericului. În acest context, lacrimile au atât rol mântuitor, cât și anamnetic, păstrându-i omului conștiința trează. Ieșind din starea de purificare, omul intră în comuniunea harului dumnezeiesc. Din acest moment, tristețea se schimbă în bucuria redobândirii darurilor pierdute prin păcat. Iată cum descrie L.G. această stare: „Să lăsăm în urmă toate lucrurile trecătoare și să alungăm de la noi tot păcatul care vine din afară. Atunci, numai după ce am smuls din rădăcină această buruiană, putem lupta împotriva păcatului care locuiește înlăuntrul nostru – împotriva gândurilor rele pe care patima le sădește în inima noastră. După aceasta putem alerga mai departe în cursa care ne așteaptă, străduindu-ne și mai mult în rugăciune, așa cum Domnul a făcut înaintea noastră: căci (Pavel) ne-a arătat că Iisus «în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte și auzit a fost pentru evlavia Sa, și deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit și, desăvârșindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veșnică» (Evrei V, 7-9). Iar Domnul ne învață la fel: când am ajuns la starea de nepătimire trebuie să ne adâncim și mai mult în această competiție a rugăciunii, după cum El Însuși a spus și a făcut”22.

Intrând în starea de desăvârșire, nevoitorul trebuie să păstreze harul redobândit în rugăciune. În acest sens este amintit îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „stați desăvârșiți și plini de tot ce este voința lui Dumnezeu” (Coloseni IV, 12). Acesta este darul pe care Însuși Fiul lui Dumnezeu l-a câștigat, vărsându-Și sângele pe lemnul Crucii. Întru aceasta, El a pus început luptei noastre împotriva ispitirilor diavolești, făcând lucru „potrivit ca toți cei care sunt întru Dânsul «să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire», să verse lacrimi în dragostea și dorința lor după Dumnezeu, așteptând clipa întâlnirii față către față, după cum este scris: «Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei V, 8)”22.

În continuare, autorul L.G. face trimitere la curățirea inimii în rugăciune. În acest context apare ideea dezrădăcinării păcatului din inimă prin rugăciune și lacrimi. Alături de purificarea prin „focul Sfântului Duh”23, această temă încadrează lucrarea în dimensiunea pnevmatică, specifică misticii siriene. Așezată astfel în context, această idee se leagă de a doua etapă a rugăciunii lacrimilor, cea a „bucuriei în Domnul”: „Inima nu devine curată, până când păcatul nu dispare cu totul dinlăuntrul ei și până când toate gândurile rele, ascunse în puterea păcatului, se vor sfârși. Acest păcat nu va dispărea din inimă și nici gândurile rele izvorâte din păcat dacă nu ne vom ruga Domnului nostru. Numai atunci, după ce ne-am rugat Lui în inima noastră, ne vom umple de bucurie negrăită. Căci ne vom bucura îndelung, când inima noastră nu va mai răspunde păcatului, după ce ne-am făcut deschiși în prezența lui Dumnezeu, împlinind toate poruncile Lui. Adu-ți aminte cum Domnul i-a izbăvit pe părinții noștri din apucătura iadului și cum inimile lor s-au bucurat de Dânsul și de cei ce poartă Numele Cel Sfânt al Lui, așa cum a spus Sfânta Fecioară: «Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile» (Luca I, 46-48). În adâncul sufletului s-a bucurat și, ridicându-și mintea, a găsit har și milă înaintea Lui”24.

Atunci când ostenitorul s-a învrednicit de nepătimire, încălzit de lumina sfințitoare a harului, el varsă lacrimi de bucurie. „De aceea – spune Părintele Stăniloae – lumina din mine nu e o lumină subiectivă, ci tot lumina obiectivă a Duhului Sfânt, pe care am dobândit-o prin purificarea de patimi și prin îndelungatul exercițiu al cugetării la Dumnezeu și al rugăciunii”25. În felul acesta, autorul face trecerea la următorul pas al ascensiunii mistice, iluminarea26. Pentru a se menține în această stare, nevoitorul trebuie să țină cont de două lucruri: examinarea permanentă a conștiinței și aducerea aminte de păcat27. În legătură cu aceasta, Sfântul Efrem spune: „Începutul penthosului este cunoașterea de sine”28, iar Sfântul Ioan Hrisostom completează: „Atunci când lacrimile izvorăsc din Dumnezeu, ele sunt veșnice”29.

V. Rugăciunea dincolo de suferință

Într-o evaluare generală a misticii creștine din primele veacuri, imaginea Mântuitorului Hristos constituie modelul principal pe care creștinul îl urmează și spre care nădăjduiește permanent. Această dorință, manifestată neîncetat și perpetuu în viața nevoitorilor, pendulează foarte ușor de la experiența martirică la lupta cu patimile și gândurile care vin de la vrăjmașul diavol. Ajuns la capacitatea de a păstra pe inimă, ca pe o prescură, pecetea Mântuitorului Hristos, misticul creștin caută neîncetat să exteriorizeze această stare, modelându-o tainic după chipul Binefăcătorului său. El duce martiriul mai departe, îmbrăcându-l de data aceasta în haina suferințelor Domnului său. „Viața martirică se aseamănă în multe privințe vieții ascetice – spune IPS Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei – Astfel, urcușul duhovnicesc realizat pe diferite căi, fie pe linia martiriului, fie pe calea ascetică, este o cunoaștere angajată într-o permanentă ridicare spre cele de sus, înspre unirea cu «Marele Arhiereu, Care a străbătut cerurile». Deci, martirii și asceții, urmând Domnului, «vor străbate cerurile, întrecând nu numai pământul și tainele lui, ci și cerurile și cele ce le înconjoară». În felul acesta, oamenii cuprinși de iubire față de Dumnezeu sunt chemați la purificarea de patimi și de slăbiciuni, spunând cu tărie ca și Sfântul Apostol Pavel: «toate le port întru Cel Ce mă întărește, Hristos Iisus, Domnul nostru»”30.

În L.G. urmarea lui Hristos sau „viața în Hristos”31 are în primul rând un caracter kenotic, vizând în special viețuirea Sa smerită în trup. Astfel, lovirile peste obraz, spălarea picioarelor apostolilor, vindecarea urechii tăiate a slugii marelui preot, rugăciunea pentru cei care L-au răstignit pe Cruce sunt modele de urmat pentru aceia care caută desăvârșirea. Exemplu dat de Sfântul Protomartir Ștefan, de Sfinții Apostoli, de Sfinții Mucenici și de mulți alții care și-au jertfit viața pentru credință, constituie temelia crezului că aceste lucruri nu sunt cu neputință a fi săvârșite32.

Îndemnul de a urma patimilor și suferințelor Domnului formează tema centrală în cea de a XVII-a Omilie a L.G. Așezând Persoana și suferințele Mântuitorului în centrul existenței omenești, autorul pune la inima cititorului îndemnul de a-și rândui viața după modelul dat de Mântuitorul Hristos prin faptele Sale, de la Naștere la Întrupare. Roadele acestei osteneli vor fi concentrate în preamărirea noastră în ceruri33. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om și a suferit pentru păcatele noastre, la rândul nostru, suferind pentru păcatele săvârșite, ajungem să ne asemănăm Lui, dacă acceptăm această stare în smerenie și rugăciune: „Învață din Sfintele Scripturi care sunt suferințele ce se trag din păcate și vei suferi, așa cum Domnul a suferit, ca să te preamărească. Aceasta înseamnă să suferi asemenea Domnului nostru. Chiar și astăzi, Domnul îți stă alături în suferința ta, așa cum a grăit Apostolul: «Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim» (Romani VIII, 17). Ia aminte, oare nu ești încredințat că Domnul a suferit în taină pentru tine? A fost ispitit, dar nu a alungat de la noi ispitirea, suferind laolaltă cu cei care sunt ispitiți”33.

Scopul acestei suferințe mimetice este dirijat de autor spre rugăciunea pentru vrăjmași: „Căci acestea sunt suferințele Domnului, Care neîntorcându-Și fața de la rușinea scuipărilor, S-a rugat pentru cei care-L batjocoreau. Să iei aminte la acestea și, stăpânindu-ți pornirile, să te rogi pentru oricine îți aduce vătămare și să-l ierți pe acesta, căci aceasta înseamnă să suferi cu Hristos și să fii preaslăvit împreună cu El”34. Asemenea Mântuitorului, Care a vindecat neputințele oamenilor, a spălat picioarele ucenicilor la cină, a vindecat ureche slugii arhiereului35, cel drept este îndemnat la stăpânire de sine pentru a ajunge la desăvârșire36. În jertfa lor, Sfinții Mucenici au urmat modelul Mântuitorului Hristos Care S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau37. Având în minte și în inimă întipărit semnul mântuitor al Sfintei Cruci, aceștia au transformat patima în izbăvire. La toate acestea, autorul L.G. conchide: „Dacă vei suferi în acest fel, binecuvântat va fi sufletul tău pentru că inima ta va fi curățită și vei vedea pe Dumnezeu. Și luând aminte cum Sfântul Ștefan se ruga pentru cei care-l loveau cu pietre, zicând: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!» (Faptele Apostolilor VII, 60), cum ai putea crede oare că numai Domnul S-a rugat pentru prigonitorii Săi? Toți Sfinții Apostoli se rugau pentru prigonitorii lor, după cum Domnul făcuse aceasta înaintea lor. Când au fost duși la moarte în afara zidurilor cetății, El le-a stat alături, întărindu-i pentru a dobândi mântuirea. În timp ce erau răstigniți, Domnul îi întărea în credință. Roagă-te, așadar, Domnului nostru Iisus Hristos Care a suferit Cel dintâi, și suferă cu El și în El. Căci, fiind Cel Care a suferit Cel dintâi, S-a făcut model celor care suferă cu El și în El. Slavă Acestuia și binecuvântați să fie cei care i-au urmat exemplul”38.

Calea pe care cel drept trebuie să o urmeze este „strâmtă și cu chinuri”. Pășind pe ea, acesta face legământ înaintea lui Dumnezeu, angajându-se să meargă drept și să nu cadă în ispita celui viclean. Greutatea pașilor parcurși nu se compară nici pe departe cu frumusețea și bogăția Împărăției promise. Pornind de la această miză, ascetul își îmbracă năzuința cu haina smereniei, făcându-se tuturor toate, „ca pe toți să-i câștige”. Suferința sa devine astfel o „povară tămăduitoare”, ancorându-se în dorința de a dobândi cât mai repede comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, am putea spune că intensitatea suferinței este echivalentă cu intensitatea comuniunii cu Hristos. „Cine vrea să trăiască în planul lui Hristos – scrie mitropolitul Nicolae Mladin – trebuie să accepte suferința. Este ca o prelungire a suferințelor Lui în istorie (căci Hristos Însuși e Cel Ce suferă în membrele Sale). Biserica în «veacul de acum» este mai mult Biserica suferinței, a smereniei și a prigonirilor decât Biserica transfigurărilor: e trupul lui Hristos pălmuit de toate josniciile, biciuit de toate calomniile, sfârtecat de toate prigoanele, ținut pe crucea tuturor durerilor. Așa și creștinii, care sunt membrele acestui trup. «Cum ar putea rămâne membrele fără suferință, când ele sunt membrele unui cap încununat cu spini?»”39.

La finalul celei de-a XVII-a Omilii, autorul anonim așază starea imitării lui Hristos în suferință sub imaginea unui drum care duce spre Împărăția lui Dumnezeu. La finalul acestei căutări, pelerinul descoperă bucuria unirii cu Dumnezeu care este împlinirea tuturor nevoințelor sale: „Dacă dorești să cunoști aceste taine, totuși, nu încerca să rogi sau să întrebi orice persoană, sau să disprețuiești pe cineva, căci poate tocmai cel pe care îl disprețuiești ar putea cunoaște adevărul pe care îl cauți. Fii smerit și cu zdrobire de inimă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Aseamănă-te omului care merge într-o țară îndepărtată, nedisprețuind pe copil sau pe vârstnic, nici pe cel slăbănog sau urât la înfățișare, nici pe femeie, ci întrebând pe oricine întâlnește în cale drumul spre limanul căutat. În același fel, pentru că și tu cauți cărarea spre Patria Cerească, să nu disprețuiești pe vreunul dintre acești mai mici ai Domnului (Matei XVIII, 10), ci întreabă cu dragoste până vei găsi pe cineva care să-ți arate drumul cel ceresc, pe care, călătorind, să ajungi la lăcașul slavei și să intri la Domnul, Care îți va da bucurie”40.

• 1

  Echivalent al grecescului kardia sau al latinescului anima.

• 2

  Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2002, pp. 174, 291.

• 3

  Sebastian Brock, The Syriac Fathers on prayer and the spiritual life, Introduced and Translated by Sebastian Brock, Cistercian Publications, Kalmazoo, Michigan, 1987, pp. 43-44.

• 4

  Liber Graduum, e Codicibus Syriacis Parisiis, Londini, Romae, Hierosolymis, alibique asservatis edidit, praefatus est Dr. Michael Kmosko (ed.), în P.S. Pars Prima, Tomus Tertius, L.G. XVIII, 2.

• 5

  L.G. XII.

• 6

  Nichifor Crainic, Cursurile de mistică. I. Teologie mistică. II. Mistică germană, Studiu introductiv și ediție de diac. Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, pp. 251-252.

• 7

  M. Komosko, De Secta Messalianorum deque Libri Graduum ad eam necessitudine, în PS, Pars Prima, Tomus Tertius, pp. CXV-CXLIX.

• 8

  Ioan Bizău, „Domus Ecclesiae între Liturghie și asceză”, în Revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Theologia Ortodoxă, Anul LII, Nr. 1/2007, p. 136.

• 9

  L.G. XII, 2, trad. Ierom. Alexander Golitzin, Mistagogia – experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie, traducere și prezentare diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp. 161-162.

• 10

  L.G. XII, 3.

• 11

  L.G. XII, 4.

• 12

  L.G. XII, 7.

• 13

  Diac. Ioan I. Ică jr., „Argument” la lucrarea lui Irenée Hausher, Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni, ediția a II-a, trad. Mihai Vladimirescu, Ed. Deisis, 2009, p. 5.

• 14

  G. Abbot-Smith, A manual Greek Lexicon of The New Testament, T&T Clark, Edimburgh, 1999, p. 353; Irenee Hausher, Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni, p. 46.

• 15

  Evagrie Ponticul, Capetele despre deosebirea patimilor și a gândurilor, trad., introd., și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia 1, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 60; Idem, În luptă cu gândurile – despre cele opt gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Comentarii ierom. Gabriel Bunge, trad. diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 60.

• 16

  Tomas Spidlik, SJ, The Spirituality of the Christian East. A Systematick Handbook, trans. Anthony P. Gythiel, Cistercian Publications, USA, 1986, p. 194.

• 17

  P.G. 46, 829 D.

• 18

  P.G. 47, 409 sq.

• 19

  Sfântul Ioan Gură De Aur, „Despre rugăciune și trezvie”, în Despre rugăciune și trezvie în învățăturile Sfinților Părinți, trad. Cristea Florentina, Carte tipărită cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă – Egumenița, Galați, pp. 57-58.

• 20

  L.G. XVIII. 1.

• 21

  L.G. XVIII, 2.

• 22a22b

  L.G. XVIII, 3.

• 23

  Vezi aici și Sebastian Brock, Faire from heaven. Studies in Syriac Theology and Liturgy, Ashgate and Variorum, Grand Britain, 2006, p. 254.

• 24

  L.G. XVIII, 4.

• 25

  Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Ortodoxă, p. 254.

• 26

  Ioan Gh. Savin caracterizează această treaptă ca pe o purificare pasivă, ținând cont de faptul că omul nu se poate mântui de unul singur, prin propriile forțe. Iluminarea devine astfel o purificare radicală, asociată în tradiția semită cu „focul Sfântului Duh”, statornicit în sufletul omului de la Botez. Un rol important în această treaptă o au și darurile Duhului Sfânt care „exercită o lucrare de pregătire, de mlădiere, de subțiere și modelare a puterilor sufletești, făcându-le cât mai proprii și mai apte ca să primească darurile mistice speciale, sau cele ale grației actuale” – Ioan Gh. Savin, Mistica și Ascetica Ortodoxă, cu un cuvânt înainte de dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tiparul tipografiei Eparhiale Sibiu, 1996, pp. 128, 132.

• 27

  Tomas Spidlik, SJ, The Spirituality of the Christian East. A Systematick Handbook, trans. Anthony P. Gythiel, Cistercian Publications, USA, 1986p. 196.

• 28

  Assemani (n. 31), Vol. I: 254 f.

• 29

  Homilia 3, in Epistolam ad Philemonem, 4; P.G. 62, 204.

• 30

  †Irineu Popa, Experiențe mistice la Părinții Orientali, Vol. II, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2012, pp. 203-204.

• 31

  Vezi aici: Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, pref. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, studiu introductiv și traducere din franceză de pr. Vasile Răducă, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 226.

• 32

  R. Reux, „The doctrine of Imitation of Christ in the Liber Graduum: between exegetical theory and sotereology”, în Studia Patristica (S.P.), Vol. 30, Peeters, Leuven, 1997, p. 261.

• 33a33b

  L.G. XVII, 1.

• 34

  L.G. XVII, 2.

• 35

  L.G. XVII, 3.

• 36

  „Domnul a vindecat urechea celui ce venise cu sabia să-L omoare. În felul acesta, dacă te poți stăpâni, făcând numai ce este bine înaintea celor ce-ți doresc răul, vei ajunge să fii desăvârșit” – L.G. XVII, 4.

• 37

  Vezi: †Irineu Popa, Experiențe mistice la Părinții Orientali, vol. II, p. 111.

• 38

  L.G. XVII, 8.

• 39

  Nicolae Mladin, Hristos – viața noastră sau Asceza și Mistica Paulină, Ediție îngrijită și prefațată de pr. prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 156.

• 40

  L.G. XVII, 9.