Ca o introducere la cele ce urmează, voi aduce în atenția cititorilor o foarte interesantă abordare a lui George Murnu, pe care o voi dezvolta după puterile mele: „Propriu zis, aportul mare al lui Eminescu, cel acceptat și transubstanțiat în sângele națiunii îl datorăm atitudinii lui virile afirmative, și el e covârșitor în opera lui. Prin el Eminescu ne apare ca un adevărat vates, păstor de turmă, profet și cântăreț al aspirațiilor noastre, un mistagog care cu gest sacerdotal oficiază în telesteriile națiunii. Un Moise care se înfurie în fața materializării și degradării norodului și cu trâmbița de aramă trezește într-nsul conștiința demnității și mândriei pierdute”1.
1. În Scrisoarea IV, găsim următoarele versuri, care ilustrează o temă biblică: „Nu vedeți că râsul vostru e în fiii voștri plâns,/ Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stins?”. Tot românul se teme să greșească față de Dumnezeu și veghează asupra faptelor sale, pentru ca păcatele să nu-i fie plătite de cei ce vin după el, de copii. Pentru el este sigur că: „Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții”. Aceasta este o pildă biblică, intrată în tradiția populară a românilor. În Plângerile lui Ieremia se spune: „Părinții noștri au greșit și nu mai sunt, dar noi purtăm fărădelegile lor” (Plângeri V, 7). Lucrurile aveau să se schimbe în istoria sfântă. Astfel, făgăduind poporului iudeu întoarcerea din robia babiloniană, Dumnezeu transmite, prin profetul Ieremia, următoarea schimbare: „În zilele acelea nu vor mai zice: «Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții. Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinții»” (Ieremia XXXI, 29-30). Iar profetului Iezechiel, Dumnezeu i se adresează astfel: „Pentru ce spuneți voi în țara lui Israel pilda aceasta și ziceți: «Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții?» Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot așa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel. Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot așa și sufletul fiului; sufletul care a greșit va muri” (Iezechiel XVIII, 2-4). În poezia sa, Eminescu s-a adresat românilor asemenea unui profet, respectând tradiția, dar cuprins de dorința de a-i face să înțeleagă gravitatea situației în care se afla societatea în care trăiau și cât de mare era responsabilitatea ce le revenea, pentru a pune în rânduială viața neamului lor. Era obligația generației părinților, pentru salvarea generațiilor viitoare!
2. Ecclesiastul biblic, înțeleptul, apare la Eminescu în Scrisoarea I, în persoana „bătrânului dascăl”. Avem înaintea ochilor portretul unui om sărac, portret făcut cu mare tandrețe și cu o subtilă înțelegere:
cu-a lui haină roasă-n coate și de frig la piept/
și’ncheie tremurând halatul vechi,/
Își înfundă gâtu ’n guler și bumbacul în urechi.
Acesta este înțeleptul său. Și nu se putea să fie altfel, căci poetul știa că „unde este multă înțelepciune este și multă amărăciune și cel ce își înmulțește știința își sporește suferința” (Ecclesiast I, 18). Dascălul era un truditor, „căci nici zi, nici noapte ochii lui nu văd somnul” (Ecclesiast VIII, 16). În vreme ce toată lumea dormea, el gândea, căuta, afla câte ceva din taina lumii:
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/
Universul fără margini e la degetul său mic;/
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,/
Noaptea-adânc’a veșniciei el în șiruri o desleagă;/
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr,/
Așa el sprijină lumea și vecia într’un număr.
În Cartea Ecclesiastului găsim această interogație retorică din care, se pare, poetul s-a inspirat: „Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui i se schimbă” (Ecclesiast VIII, 1-2).
Gândurile invadează mintea cercetătoare a dascălului înțelept, căutând răspunsuri la întrebări, cu dorința de a pătrunde taina universului, taina lui Dumnezeu. Ecclesiastul precizează care este rezultatul unei asemenea trudiri: „Atunci mi-am dat seama privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înțeleagă toate câte se fac sub soare, dar se ostenește căutându-le, fără să le dea de rost, iar dacă înțeleptul crede că le cunoaște, el nu poate să le pătrundă” (Ecclesiast VIII, 17).
Urmează, la Eminescu, o descriere a evenimentului Facerii, pe care citind-o, ești cuprins de emoția unică dată de citirea Scripturii:
La’nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/
Pe când totul era lipsă de viață și voință,/
Când nu s’ascundea nimica, deși tot era ascuns,/
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns,/
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/
N-a fost lume pricepută și nici minte s’o priceapă,/
Căci era un întuneric ca o mare făr’ o rază,/
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s’o vază./
Umbra celor nefăcute nu ’ncepuse a se desface,/
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!
Pe acest „pământ netocmit și gol”, în „întunericul de deasupra adâncului” (Facerea I, 2), apare „Duhul lui Dumnezeu Care Se purta pe deasupra apelor”. La Eminescu, momentul este prezentat astfel:
Și deodat’ un punct se mișcă... cel întâiu și singur. Iată-l/
Cum din haos face mumă, iară El devine Tatăl?. Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/
E stăpânul fără margini peste marginile lumii./
... De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii./
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute/
Iată că timpul a intrat în această lume. Numai Creatorul este veșnic, spune Eminescu: „Veșnic este numai râul: râul este Demiurg/” (Scrisoarea IV). Comparația cu râul cel veșnic este în legătură cu spusa din Pildele lui Solomon: „izvorul înțelepciunii este un șuvoi care dă peste maluri” (Pilde XVIII, 4) și Acesta este Creatorul.
Profeții au vorbit mult despre înțelepciunea lui Dumnezeu, care se face cunoscută atât în ordinea naturală, cât și în evenimentele istorice, care revelează planul admirabil prin care Dumnezeu voia să salveze întreaga umanitate. Intervenția lui Dumnezeu în creație era recunoscută și acceptată fără a se încerca o cunoaștere a acesteia, căci omul era conștient că nu poate înțelege mobilul unei astfel de intervenții. Cartea lui Iov afirmă, folosind multe și diverse figuri poetice, că numai Dumnezeu deține Înțelepciunea, că doar El cunoaște și înțelege Legea universală care se manifestă pretutindeni în forme foarte variate. Pentru om, „începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și priceperea este știința Celui Sfânt”, se spune în Pilde (IX, 10).
Omul este muritor, iar înțeleptul, cu toată înțelepciunea sa, moare și el. Dar „bătrânul dascăl” spera la nemurire. O visa pentru scrierile sale:
De-oiu muri – își zice ’n sine – al meu nume o să-l poarte/
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe/
de-a pururi, pretutindeni; în ungherul unor creieri/
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!
Sceptic, poetul atrage atenția că societatea este atrasă mai mult de „toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”, și mai puțin, spre deloc, de toate gândurile înțeleptului. Ecclesiastul atrage atenția asupra faptului că, după moarte, toți suntem egali: „Căci în locuința morților în care te vei duce, nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici știință, nici înțelepciune” (IX, 10).
3. „Ceea ce este a mai fost și ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri, și Dumnezeu cheamă iarăși aceea ce a lăsat să treacă” (Ecclesiast III, 15). Este chiar tema poeziei Glossa:
Tot ce-a fost ori o să fie/
În prezent le-avem pe toate,/
Dar de-a lor zădărnicie/
Tu te-ntreabă și socoate.
Concluzia poetului:
Ce e val ca valul trece,/
Nu spera și nu ai teamă,/
Te întreabă și socoate/
Ce e rău și ce e bine;/
Toate ’s vechi și nouă toate: Vreme trece, trece vine.
4. „Cu fața spre părete mă lasă prin străini,/ Să ’nghețe sub pleoape a ochilor lumini./ Și când se va ’ntoarce pământul în pământ,/ Au cine o să știe de unde-s, cine sunt?”. Tema întoarcerii trupului în pământul din care a fost făcut este temă biblică. Dumnezeu a făcut omul din pământ: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea II, 7). Din cauza neascultării sale, omul a pierdut nemurirea și în el a intrat moartea. Atunci Dumnezeu îi spune: „În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce (Facerea III, 19).
5. În Vechiul Testament, pedeapsa pentru anumite păcate era lapidarea, moartea sub loviturile pietrelor. Prin această pedeapsă, membrii societății arătau lui Dumnezeu și celorlalți oameni că ei respingeau păcatul de care se făuse vinovat condamnatul. Lapidarea era ca o reparație a ofensei aduse lui Dumnezeu și ca o purifiare a întregii comunități. În primul secol al erei creștine, pedeapsa aceasta exista, căci astfel a fost omorât înâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan (Faptele Apostolilor VII, 58). Iisus Însuși a fost amenințat cu pietre: „Multe lucruri bune am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncați cu pietre asupra Mea?” (Ioan X, 32).
Mai înainte, El iertase pe femeia păcătoasă adusă înaintea Lui de farisei și cărturari, pentru a o condamna după Legea lui Moise. Femeia fusese prinsă asupra faptului de adulter (Ioan VIII, 4-5). Iisus a dat sentința: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan VIII, 7). Acuzatorii s-au retras în tăcere, iar Iisus, rămas singur cu femeia, i-a spus: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit niciunul? Iar ea a zis: Niciunul, Doamne. Și Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești” (Ioan VIII, 10-11). Iisus i-a impus deci să se pocăiască. Pocăința este asemenea unei nașteri din nou. Se poate spune că, prin decizia Sa, Iisus a înviat-o din morți pe această femeie. Căci Iisus nu pedepsește păcătosul, ci păcatul. Păcatul trebuie scos din lume, iar păcătoșii trebuie să se pocăiască, botezându-se din nou în baia propriilor lacrimi.
În Evanghelia după Luca, Iisus iartă o femeie păcătoasă și zice: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis ei: Iertate îți sunt ție păcatele. Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca VII, 47-48, 50).
Cu siguranță, Eminescu și-a însușit această abordare, pe care o sesizăm în multe locuri în poezia sa. În iubirea lui Eminescu, se dă o luptă permanentă între păcat/ greșeală și iertare. El ar vrea ca triumful iertării să-i fie recunoscut și apreciat de femeia iubită. Melancolia care îl cuprinde vine din faptul că, după ce a greșit față de el, femeia pleacă, îl părăsește, refuzându-și și refuzându-i parcă iertarea. Căci ea, vai, nu înțelege cât de mare era iubirea lui! Voi aduce în discuție doar Venere și Madonă. După ce o acuză pe femeie de multe și mari păcate, poetul o iartă pentru că inima ei este plină de iubire. Ori, iubirea lui face din ea o sfântă:
Șterge-ți ochii, nu mai plânge! A fost crudă ’nvinuirea,/
A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond,/
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire,/
Și ador pe acest demon, cu ochi mari, cu părul blond.
Abordarea aceasta definește, în fapt, întreaga operă lirică a lui Eminescu, iubirea lui fiind de o puternică trăire emoțională, dar și de o durere surdă, profund asumată. Înainte de a iubi pe cineva, Eminescu ne face să simțim cât de mult a iubit el Iubirea!
6. Eminescu își iubea și respecta poporul ca nimeni altul. Îi cunoștea sufletul, îi aprecia virtuțile, îi înțelegea obiceiurile ce aveau la bază credința în Dumnezeu. Cele mai sugestive comparații, cele mai frumoase metafore, cele mai cuprinzătoare de sensuri cuvinte folosește poetul pentru a-și face cunoscut atașamentul puternic, profund, stabil, plin de evlavie pentru neamul său. Încercăm o scurtă exemplificare: „O fecioară-al cărui suflet era sfânt ca rugăciunea” (Venere și Madonă); „Stoluri, stoluri trec prin minte/ Dulci iluzii: Amintiri/ Cad grele, mângâoiase/ Și se sfarmâ-n suflet trist/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist”/ (Singurătate); „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginii Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană” (Atât de fragedă...); „Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,/ Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,/ Lumina a vieții voastre drum de roze semănat:/ Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră,/ Ce la vântul cald ce-o mișcă cânturi molcome respiră;/ Ochiul vostru vedea ’n lume de icoane un palat” (Epigonii); „Iar tu, Hyperion, rămâi/ Oriunde ai apune;/ Tu ești din forma cea dintâi,/ Ești veșnică minune” (Luceafărul); „Ștefane Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinților/ în sama părinților,/ Clopotele să se tragă/ Ziua ’ntreagă. Noaptea ’ntreagă,/ Doar s’a ’ndura Dumnezeu,/ Ca să’ți mântui neamul tău!” (Doina).
În încheiere, fac trimitere la următorul tablou:
Căci unde-ajunge nu-i hotar,/
Nici ochiu spre a cunoaște,/
Și vremea ’ncearcă în zadar/
Din goluri a se naște./
Nu e nimic, și totuși e/
O sete care ’l soarbe;/
E un adânc asemene/
Uitării celei oarbe
(Luceafărul). Cu genialitatea sa – dar de mare preț făcut doar câtorva dintre oameni – Eminescu ne face cunoscut tărâmul lui Dumnezeu, Împărăția Cerurilor, care este Împărăția Sa. Obosit, epuizat de viața pământească, sperăm ca el să fi aflat acolo sus odihna veșnică!
- 1
Mihai Eminescu, Poezii, introducere și sub îngrijirea lui G. Murnu, cu 12 aquarele-facsimile și numeroase desene de A. Murnu, Editura Națională – S. Ciornei, București, 1929, reeditare București, 1995.