Rugăciunea în literatura patristică timpurie (II)

Este foarte probabil ca practica rugăciunii să fi evoluat de la cea de obște la cea particulară și să nu se fi făcut o distincție atât de pronunțată cum se face astăzi. În această privință, semnificativ este un gând al lui Avva Evagrie, potrivit căruia „călugărul este acela care este deopotrivă despărțit de ceilalți, dar și în legătură nemijlocită cu toți”1, astfel încât rugăciunea sa este deopotrivă particulară și obștească.

În general, în Biserica primară, Ceasurile al treilea, al șaselea și al nouălea erau cu siguranță recomandate pentru rugăciunea cotidiană a creștinului, indiferent de context. Întâlnim ceva similar la alexandrinul Origen. El nu separă nicăieri în mod categoric rugăciunea obștească de cea particulară, ci doar constată cum creștinii se adună pentru rugăciunea la care „biserica pământească se unește cu îngerii și sfinții care au plecat din această lume”2.

Spre deosebire de Origen, Iustin și Tertulian, textul copt al Tradiției apostolice susține, că, totuși, exista o rugăciune zilnică de dimineață la care creștinii se adunau înainte de a-și începe treburile zilei. Potrivit autorului documentului, această rugăciune avea un sens catehetic și la ea participau împreună și catehumenii și cei care primiseră botezul3. Această mărturie este un indiciu clar că aceste adunări de rugăciune nu erau euharistice, deoarece dacă ar fi avut acest caracter catehumenii nu ar fi fost primiți la ele. În fond, Euharistia este taina centrală a Bisericii. Într-o altă parte a textului pe care l-am amintit mai sus se precizează că atunci când rugăciunea de dimineață nu are caracter catehetic, adică nu are un scop didactic, este bine pentru creștin să se roage dimineața acasă4. Așadar, este clar că există diferențe în ciclul liturgic în sine, în Biserica de zi. Sfântul Ciprian al Cartaginei mărturisește în tratatul său Despre Rugăciunea Domnească că imediat după săvârșirea Tainei Botezului, cel nou botezat rostea cu voce tare rugăciunea „Tatăl Nostru” în fața celor prezenți5. Desigur, această rugăciune își are cea mai intensă utilizare în însăși Taina Euharistiei, în cadrul Sfintei Liturghii, unde a fost așezată, probabil, încă din perioada apostolică, imediat după epicleză și înainte de exclamația „Sfintele Sfinților”, „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos”, după care se dă împărtășania. Despre aceasta avem mărturii clare de la Sfântul Chiril al Ierusalimului, în ale sale Omilii catehetice6.

În veacul al IV-lea, izvoarele privind practica rugăciunii în Biserică sunt mai numeroase și oferă ceva mai multe informații, deși încă multe aspecte rămân neclare. Se pare că încă din veacul precedent, odată cu formarea comunităților monahale, a început să se facă o distincție tot mai clară între frecvența și lungimea rugăciunilor folosite de obștile de creștini asceți și cele folosite în așa-numitul cult citadin sau în slujirea din biserici.

Se poate presupune că vechiul imn creștin „Lumină lină” (Φῶς ἱλαρόν) se cânta în timpul aprinderii candelelor în biserici, la Vecernia de sâmbătă. Acesta este cel mai timpuriu imn post-biblic cunoscut în istoria Bisericii, care, însă, își are corespondent în ritualul iudaic de aprindere a luminilor în Templul din Ierusalim. Este pomenit de Sfântul Grigore de Nyssa în Viața Sfintei Macrina7 și de Sfântul Vasile cel Mare în Epistola către Amfilohie, despre Sfântul Duh8, pe Care Îl leagă de proslăvirea Sfintei Treimi. Fiind un imn răspândit în timpul dezbaterilor triadologice, nu se poate ca acestea să nu fi avut un impact asupra interpretării lui. Pe lângă acest imn, avem mărturii potrivit cărora creștinii foloseau în cadrul Vecerniei și Psalmii 63/64 și 140/141, cel din urmă pe care l-am văzut mai sus ca fiind o sursă vetero-testamentară pentru ceasurile de rugăciune ale creștinismului timpuriu9. Din aceeași perioadă provine și informația potrivit căreia diaconul rostea la slujba de seară o rugăciune de mulțumire adusă lui Dumnezeu și o noapte cu pace pentru credincioși10.

În ceea ce privește rugăciunea de dimineață, este clar că erau folosiți Psalmii 63/64, 51/52, 147/148-150/151, precum și imnul „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” (Δόξα ἐν ὑψίστοις Θεοῦ, Gloria in excelsis Deo)11. La un moment dat, în timpul slujbei de seară, se țineau și predici/omilii de către preot, dar nu aceasta era motivul adunării de rugăciune. Mai târziu, atât Sfântul Ioan Gură de Aur cât și Socrate Scolasticul oferă astfel de mărturii potrivit cărora la Vecernie, la sfârșitul veacului al IV-lea, în Antiohia, și în veacul al V-lea, în Constantinopol, exista practica de a se rosti omilii catehetice în timpul aprinderii luminilor de seară în biserici12.

1. Poziția și gesturile la rugăciune

Din câte cunoaștem, rugăciunea la evreii din epoca Noului Testament se făcea în picioare13, dar nu pare să fi fost întotdeauna așa, deoarece în Noul Testament apostolii și Hristos Însuși au practicat și îngenuncherea în timpul rugăciunii. Primul loc din Evanghelie în care se pomenește despre poziția iudaică consacrată este parabola vameșului și a fariseului: „Către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca XVIII, 9-14).

De asemenea, sfatul dat de Iisus Hristos apostolilor cu privire la iertare și milostenie conține informații despre poziția normală de rugăciune la iudei: „Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre” (Marcu XI, 25). „Iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor” (Matei VI, 5).

În paralel, Îl vedem în Grădina Ghetsimani pe Hristos Însuși îngenuncheat într-o rugăciune fierbinte chiar înainte de a fi arestat și învinuit: „Și când a sosit în acest loc, le-a zis: «Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!» Și El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și, îngenunchind, Se ruga, zicând: «Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă»” (Luca XXII, 40-42).

Un aspect asemănător putem afla și din rugăciunea săvârșită de Sfântul Apostol Pavel împreună cu întâistătătorii bisericilor din Efes și Tir: „Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: «Mai fericit este a da decât a lua». Și după ce a spus acestea, [Pavel] plecându-și genunchii, s-a rugat împreună cu toți aceștia” (Faptele Apostolilor XX, 35-36). „Și găsind pe ucenici, am rămas acolo șapte zile. Aceștia spuneau lui Pavel, prin duhul, să nu se suie la Ierusalim. Și când am împlinit zilele, ieșind, am plecat, petrecându-ne toți, împreună cu femei și cu copii, până afară din cetate și, plecând genunchii pe țărm, ne-am rugat” (Faptele Apostolilor XXI, 4-5); vezi și îngenuncherea arhidiaconului Ștefan în timp ce este ucis cu pietre (Faptele Apostolilor VII, 60).

Același lucru a făcut și Sfântul Apostol Petru la săvârșirea minunii cu ucenița lui Hristos, Tavita: „Iar în Iope era o ucenița, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune și de milosteniile pe care le făcea. Și în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit și a murit. Și, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Și fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbați la el, rugându-l: «Nu pregeta să vii până la noi!» Și Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus și l-au înconjurat toate văduvele, plângând și arătând cămășile și hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Și Petru, scoțând afară pe toți, a îngenunchiat și s-a rugat și, întorcându-se către trup, a zis: «Tavita, scoală-te!» Iar ea și-a deschis ochii și, văzând pe Petru, a șezut” (Faptele Apostolilor IX, 36-40).

Aceasta o amintește însuși Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni: „Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care își trage numele orice neam în cer și pe pământ” (Efeseni III, 14-15).

Ultimul pasaj din Noul Testament este citat de Origen ca pildă de îngenunchere în timpul rugăciunii zilnice14. Clement Alexandrinul, în tratatul său Stromatele, mărturisește că creștinii se roagă în picioare, ceea ce este mai degrabă modelul evreiesc mai vechi, și fac asta neîncetat de-a lungul zilei în toate activitățile lor15. Tertulian, însă, precizează că există o altă cale între a te ruga în genunchi sau în picioare, și o pomenește în legătură cu postul16. El spune că pentru creștini, în Ziua Domnului (duminica), când se săvârșește Taina Euharistiei, sunt oprite îngenuncherea și postul. Același lucru, spune Tertulian, se aplică și de Rusalii, el părând să înțeleagă întreaga perioadă a Postului Mare dinaintea Paștelui și până la sărbătoarea Rusaliilor. Cu toate acestea, afirmă autorul african, îngenuncherea este îngăduită la rugăciunea zilnică de dimineață, chiar și în zilele de post17.

Sfântul Ciprian al Cartaginei pomenește episodul din cartea Faptele Apostolilor în care Sfântul Apostol Petru o învie în chip minunat pe Tavita și o dă ca pildă de rugăciune în genunchi în Biserică18. Pe de altă parte, el vorbește în alte epistole despre rugăciunea în picioare, cu respirația cu tot pieptul și cu toată inima, cu concentrare deplină19. Se pare că, influențat iarăși de tradiția iudaică mai veche, un alt nord-african, primul istoric creștin de limbă latină, Lactanțiu, explică rugăciunea în picioare ca fiind cea mai corectă și cu argumente care amintesc mai mult de viziunea filozofică antică asupra omului – că poziția sa verticală este un semn al orientării sufletului și a minții către Dumnezeu20. În literatura antică, însăși etimologia cuvântului grecesc pentru om – ἄνθρωπος – este explicată ca fiind „întors în sus, în picioare”.

Celelalte două documente pe care le-am citat mai sus, care provin de la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea – Învățătura celor doisprezece Apostoli și Tradiția apostolică vorbesc tocmai despre această tradiție a rugăciunii în picioare, dar o fac în contextul rugăciunii de obște21. Aceeași tradiție pare să fi fost subiectul unei controverse, astfel că primul Sinod Ecumenic a plasat-o în canonul oficial:

„Deoarece sunt unii care îngenunchează duminica și în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în același fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare” (Canonul 20).

Documentul anonim Tradiția Apostolică spune, de asemenea, că și creștinii practicau spălarea mâinilor înainte de rugăciune, atât dimineața, cât și la prânz22. Aceasta este o practică care provine din iudaism, unde dimineața devreme, înainte de rugăciune, după ce se trezește din somn, o astfel de spălare este practicată din cele mai vechi timpuri23. În literatura creștină veche există și o critică a acestei practici ca fiind aproape superstițioasă tocmai pentru că provine din iudaism. Exact asta fac atât Clement Alexandrinul24, cât și Tertulian25. Ambii pun accentul pe curăția minții în contrast cu curăția trupească.

De asemenea, din cele mai vechi timpuri avem dovezi ale folosirii pe scară largă a semnului Sfintei Cruci de către creștini. Potrivit lui Origen, toți credincioșii făceau acest semn înainte de orice faptă importantă, înainte de rugăciune și înainte de a citi Sfintele Scripturi26. Un lucru asemănător putem observa în Tradiția Apostolică27, dar acolo se mai menționează că un astfel de semn se face cu un suspin adânc și că se practică înainte de rugăciunea de la miezul nopții, lucru pe care îl spune și Tertulian28.

Spre deosebire de climatul mult mai liber din bisericile din Constantinopol, începând cu mijlocul secolului al IV-lea, comunitatea creștină timpurie a impus reguli mai degrabă conservatoare pentru femeile care intră în biserică pentru rugăciune. Spre deosebire de bărbați, cărora li se prescrie să se roage cu capul descoperit, femeile trebuie să aibă nu numai părul acoperit, ci și o parte importantă a capului. Și Sfântul Apostol Pavel, în cea dintâi Epistolă către Corinteni, vorbește despre un astfel de obicei moștenit, în mod evident, din iudaism: „Dar voiesc ca voi să știți că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos, Dumnezeu. Orice bărbat care se roagă sau proorocește, având capul acoperit, necinstește capul său. Iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul; căci tot una este ca și cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu-și pune văl pe cap, atunci să se și tundă. Iar dacă este lucru de rușine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-și pună văl. Căci bărbatul nu trebuie să-și acopere capul, fiind chip și slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului” (I Corinteni XI, 3-7).

Pornind de la aceste cuvinte, Tertulian, în ultimii ani ai vieții sale, când probabil că era foarte atașat de un rigorism extrem29, recomanda femeilor nu numai să își acopere capul, ci și să se și acopere cu un văl30. Acest lucru nu este neobișnuit, deoarece matroanele romane, femei libere cu stare, mergeau în fața oamenilor acoperite cu voal sau parțial acoperite cu voal, așa că acest obicei nu era deloc străin creștinilor din acea epocă. Acest lucru este valabil, firește, și la intrarea într-o biserică și, implicit, la rugăciune. Cu toate acestea, Tertulian a observat că acest obicei nu mai era larg acceptat, de aceea îndeamnă la respectarea lui; și încă ceva important, despre care avem mărturii indirecte din iconografie: el recomandă ca femeile să-și acopere și mâinile, chiar și palmele, în timpul rugăciunii, ca dovadă de smerenie31. Este foarte probabil ca mâinile și brațele să fi fost privite ca obiect de provocare sexuală. Această informație este confirmată și de scrierea coptă Tradiția apostolică32.

De la același autor african avem informații cu privire la poziția mâinilor în timpul rugăciunii, care pot fi ușor confirmate de iconografie. Potrivit lui Tertulian, creștinii se roagă cu mâinile întinse, precum mâinile întinse ale lui Hristos pe cruce33. Iar Clement Alexandrinul menționează că încă de la sfârșitul secolului II sau începutul secolului al III-lea, în această perioadă, creștinii se întorceau cu fața spre Răsărit. De asemenea, el afirmă că rugăciunea poate fi „cu mintea”, adică tăcută34. În această ordine de idei, merită menționat faptul că mulți dintre cercetătorii creștinismului timpuriu preiau și informații din surse gnostice despre practica rugăciunii din acea epocă, dar, în opinia noastră, acest lucru nu poate fi acceptat ca o abordare legitimă, deoarece gnosticismul reprezintă o tradiție diferită de cea biblică, care își are propriile sale izvoare și direcții de dezvoltare paralele cu cele ale creștinismului. Cu toate acestea, nu este și cazul montanismului. Putem considera pe bună dreptate comunitățile montaniste drept secte creștine. Cu siguranță, aici se practicau rugăciuni extatice și diverse practici profetice pe care Biserica oficială nu le recunoștea, dar care erau inspirate de anumite episoade din Noul Testament interpretate în paradigme caracteristice montanismului35.

2. Rugăciune comună

Unul dintre cele mai remarcabile exemple de rugăciune creștină veche, datând din a doua jumătate a secolului al II-lea, este rugăciunea rostită de condamnatul la moarte prin ardere pe rug, Sfântul Policarp al Smirnei. Iată ce scrie în Martiriul Sfântului Policarp, capitolul XIV:

„Astfel, nu l-au mai pironit, ci l-au legat. Iar el, cu mâinile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi adus jertfă de ardere bineplăcută lui Dumnezeu, privind spre cer, zise: «Doamne, Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului și binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoștința despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea și al întregului neam al celor drepți, care trăiesc înaintea feței Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua și ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieții de veci a sufletului și a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă și bineplăcută, precum m-ai pregătit și mi-ai descoperit și împlinit, Dumnezeule Cel nemincinos și adevărat! Pentru aceasta și pentru toate, Te laud, Te binecuvântez și Te preamăresc prin veșnicul și cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El și cu Duhul Sfânt, Ți se cuvine slavă acum și în veacurile ce vor să fie. Amin»”.

Aici, însă, vedem rugăciunea într-o situație extremă, care are, pe de o parte, un caracter particular, dar, pe de altă parte, stă mărturie în fața păgânilor despre eroismul creștinilor și despre nepăsarea lor în fața morții. Însuși cuvântul prin care traducem „martiriu” înseamnă în limba greacă „mărturie” (μαρτύριον), adică mărturisirea credinței în Adevăratul Dumnezeu cu prețul torturii și chiar al pierderii acestei vieți vremelnice în schimbul vieții veșnice binecuvântate. Fără îndoială, textele martirice creștine sunt inspirate de cărțile macabeilor din Vechiul Testament, expresie a aceluiași impuls religios și a aceleiași intransigențe.

Cu toate acestea, atunci când vorbim despre rugăciunea obștească sau publică, lucrurile par să stea puțin diferit. Aici, Biserica pare să fi stabilit foarte devreme anumite reguli cu privire la cine, cum și în fața cui se puteau ruga mădularele Bisericii lui Hristos. În Învățătura celor 12 Apostoli, a doua parte a scrierii, care este un îndreptar de slujire pentru episcopi, găsim o recomandare foarte clară cu privire la rugăciune:

„Posturile voastre să nu fie ca cele ale fățarnicilor că ei postesc lunea și joia; voi, însă, să postiți miercurea și vinerea. Nu vă rugați ca fariseii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa. Așa să vă rugați: «Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Că a Ta este puterea și slava în veci. Amin»”

Iar cu privire la Euharistie, așa să faceți Euharistia: Mai întâi cu privire la potir: «Ție, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău, Ție slava în veci!». Iar pentru frângerea pâinii: «Îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru viața și cunoștința pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci!» «După cum această pâine frântă a fost împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăția Ta, căci a Ta este slava și puterea prin Iisus Hristos în veci». Nimeni să nu mănânce, nici să bea din Euharistia voastră, ci aceia care au fost botezați în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta, a spus Domnul: «Nu dați ceea ce este sfânt câinilor»”36.

În acest text, recomandarea de a evita rugăciunea „ca fățarnicii” pare a fi focalizată asupra tensiunilor cu comunitatea iudaică. Bineînțeles că aici autorul urmează Evanghelia după Matei (VI, 5-13). Acest îndemn de a ocoli sinagogile și tradițiile iudaice poate fi văzut și la Sfântul Ioan Gură de Aur, care cunoștea bine tradiția iudaică și care a trăit în primii săi ani de viață în Antiohia, unde mulți creștini frecventau în paralel sinagogile37.

Catehumenii sunt altă categorie de credincioși pentru care există prescripții speciale. Potrivit Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, aceștia, ca parte a pregătirii lor pentru Botez, trebuiau să practice rugăciunea stăruitoare38, iar cei deja botezați erau chemați să se alăture imediat rugăciunii obștești a Bisericii39. A existat, de asemenea, o împărțire a credincioșilor în timpul rugăciunii, în funcție de gen. Documentul Didascalia Apostolilor spune că tinerele femei trebuie să stea separat, iar femeile, dacă este loc, eventual în spatele lor, iar cele căsătorite și cu copii, bătrânii și văduvele trebuie să se așeze în grupuri40. Este foarte posibil ca această separare între bărbați și femei să fi fost rezultatul mediului social patriarhal conservator tradițional din lumea antichității târzii mediteraneene. Totuși, acest lucru are o explicație pragmatică. Cultul creștin timpuriu se desfășura în biserici de mici dimensiuni, probabil sub o puternică constrângere în privința spațiului; de asemenea, sărutarea frățească practicată de toți cei care participau la cult a fost un stimulent suplimentar pentru segregarea sexelor în spațiul bisericii. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în Prima Apologie menționează „sărutarea păcii” la încheierea rugăciunilor din timpul Euharistiei post-baptismale41. Origen, în al său Comentariu la Epistola către Romani42 și autorul Tradiției Apostolice43 menționează sărutarea după rugăciunile obștești, aceasta fiind limitată la cei botezați, adică catehumenii nu participau la ea. Având în vedere că sărutarea frățească se făcea cu buzele, aceasta putea cauza complicații pentru persoanele de sexe diferite și, prin urmare, implica în mod evident segregarea în biserică. Despre acest lucru vorbește, în treacăt, chiar Tertulian în scrierea sa Către soție44.

De asemenea, Tertulian45 și autorul Tradiției Apostolice46 recomandă ca în familie rugăciunile să fie rostite împreună de ambii soți. Firește, aceasta este o practică recomandată pe baza logicii că familia este o biserică mică în cadrul Bisericii mai mari, ca familie de creștini al cărei cap este Hristos. Cu toate acestea, această viziune are limitele sale. Origen, cu austeritatea sa ascetică caracteristică, crede, de pildă, că dormitorul familiei nu e un loc potrivit pentru rugăciune47.

Cât privește pe cei excomunicați și schismatici, Învățătura apostolică48 și Sfântul Ciprian al Cartaginei49 recomandă să fie izolați de rugăciunea obștească. Ei nu sunt considerați în mod oficial membri ai Bisericii și nu au ce căuta la rugăciunile acesteia. Însăși rugăciunea din Taina Pocăinței, care este citită de preot deasupra penitentului, presupune că acesta trebuie să se reunească cu Biserica, ceea ce, în mod logic, îl plasează în afara ei înainte de actul de penitență.

3. Concluzii

Sensul profund al rugăciunii creștine se revelează în cel mai înalt grad la părinții pustiei. Deși nu avem o dezvoltare sistematică a temei rugăciunii, aceasta a fost un temei de reflecție încă din cele mai vechi timpuri creștine. Ceea ce se poate constata de la începuturile creștinismului, este că rugăciunea a fost concepută ca expresie a năzuinței spre unirea cu Dumnezeu într-un efort ascetic neîncetat care să ducă la mântuire, adică la cufundarea în viața dumnezeiască a mântuirii și a îndumnezeirii. În acest sens, de o însemnătate deosebită este sfatul Sfântului Apostol Pavel din prima sa Epistolă către Tesaloniceni cu privire la rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Rugăciunea în Biserica primară este o continuare firească a practicii rugăciunii în comunitatea religioasă iudaică. Modelele de rugăciune din Vechiul Testament, atât din Psaltire, cât și din Cartea Proorocului Daniel, au rămas ca teme de interpretare și model pentru apostolii lui Hristos și pentru primii scriitori creștini de după Noul Testament. În acest sens, rugăciunea și închinarea de obște este, fără îndoială, influențată de practica din Templul din Ierusalim din secolul I. Primele imne creștine cunoscute poartă o anumită influență directă a practicilor de la Templul iudaic. Rugăciunea de trei ori în timpul zilei, combinată cu rugăciunea de la miezul nopții, rămâne un model stabil pentru creștinii obișnuiți și începe să se contureze o formă de cult din ce în ce mai elaborată, în care rugăciunea ocupă un loc din ce în ce mai amplu și mai important. Putem vedea acest lucru atât în scrierile sub nume apostolic (deși scrise mai târziu), cât și în operele lui Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian și ale Sfântului Ciprian.

În același timp, rugăciunile particulare pentru orice ocazie, de asemenea întemeiate pe modele din Vechiul Testament, evoluează și primesc o nouă interpretare în contextul învățăturii creștine. Astfel, vedem o serie de exemple din textele Noului Testament, cum ar fi Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Faptele Apostolilor și, bineînțeles, Evangheliile, care au rămas ca modele de practică a rugăciunii, poziții, gesturi și comportamente pentru creștinii din secolele II, III și mai târziu. Nu sunt lipsite de importanță nici restricțiile privind rugăciunile comune și diferitele reglementări privind rugăciunile de obște, care s-au născut din motive pur practice în Biserica din perioada studiată. Astfel, vedem că rugăciunea modernă, deși se desfășoară într-o lume foarte diferită, a păstrat dimensiunile practice de bază ale rugăciunii creștine vechi. Cu toate acestea, vedem în cadrul cultului lărgirea, înfrumusețarea muzicală și îmbogățirea imensă a rugăciunii în forme muzicale, mai ales în cultul ortodox. Ea rămâne și astăzi o sursă valoroasă de spiritualitate nu numai pentru creștinii ortodocși, ci și pentru cei de alte confesiuni.

În acest text, sursele Sfinților Părinți și ale altor autori din antichitatea târzie vor fi citate în funcție de titlul și numărul de identificare din Clavis Patrum Graecorum, t. I-V = CPG; Clavis Patrum Latinorum = CPL, Bibliotheca Hagiographica Graeca = BHG, sau prin denumirile latine general acceptate în știință.

• 1

  De oratione, 124.

• 2

  De oratione, 31.

• 3

  Traditio apostolica, 18. Aici trebuie să remarcăm faptul că rugăciunea Tatăl nostru (Πάτερ ἡμῶν), de pildă, este menționată de Sfântul Ambrozie al Mediolanului ca parte a catehezei mistagogice, adică a introducerii în tainele Bisericii, în tratatul său Despre Taine (De sacramentis, 5.4, CPL 154), scris în jurul anilor '90 ai veacului al IV-lea.

• 4

  Traditio apostolica, 41.

• 5

  De dominica oratione, 9.

• 6

  Vezi Mystagogiae 1-5: 5,7 (CPG 3622).

• 7

  Vita s. Macrinae, GNO, 395 (CPG 3166).

• 8

  De Spiritu Sancto, 73 (CPG 2839).

• 9

  Vezi Constitutiones apostolorum, 2.59 (CPG 1730).

• 10

  Ibid., 8.35-37.

• 11

  Ibid., 8.47.

• 12

  Vezi Ioannes Chrysostomus, Homiliae 1-67 în Genesim, 4.3 (CPG 4409); Socrates, Historia ecclesiastica, 5.22 (CPG 6028).

• 13

  Sidur Vrata Molitvî (Șirei Tifil), pp. XXVI și următoarele.

• 14

  De oratione, 31.2.3.

• 15

  Vezi Idem Stromata, 7.

• 16

  De corona, 3 (CPL 21).

• 17

  Vezi De oratione, 23.

• 18

  De opere et eleemosynis, 6 (CPL 47).

• 19

  Vezi De dominica oratione, 23; 31; De ecclesiae unitate, 13 (CPL 41); Ad Quirinum (Testimoniorum libri III), 1.22 (CPL 39).

• 20

  Divinae institutiones, 21 (CPL 85).

• 21

  Didascalia apostolorum, 2.57 (CPG 1738); Traditio apostolica, 18.

• 22

  Traditio apostolica, 41.14.

• 23

  Vezi documentul iudaic în limba greacă din secolele III-II î. Hr. Epistola ad Aristeam, 304-306. Pentru mai multe informații despre acest document, a se vedea V. Tcherikover, „The Ideology of the Letter of Aristeas”, Harvard Theological Review 51 (1958), pp. 59-85.

• 24

  Stromata, 4.22.

• 25

  De oratione, 13; Ad uxorem, 2.5 (CPL 12).

• 26

  Fragmenta in catenis: Selecta in Ezechielem, 9 (CPG 1442).

• 27

  Traditio apostolica, 41.14-42.2. Din acest document reiese clar că acest semn se făcea la botez și apoi era făcut de cei botezați ca semn de apartenență la Biserică.

• 28

  Ad uxorem, 2.5.

• 29

  Vezi Arhim. Pavel Stefanov, „Tertulian i monahismat”, https://www.pravoslavie.bg (21.04.2022).

• 30

  De oratione, 22; De virginisbus velandis, 17 (CPL 27); De cultu feminarum, 2.7 (CPL 11).

• 31

  De virginisbus velandis, 17.

• 32

  Traditio apostolica, 18.5.

• 33

  De oratione, 14.

• 34

  Stromata, 7.7.

• 35

  Vezi Arhim. Pavel Stefanov, Lirata na Paraklita. Istoria i ucenie na monahisma, Veliko Tarnovo: Faber, 2012, pp. 34-45.

• 36

  Didache, 8-9. Traducere în limba bulgară de Simeon de Varna și Preslav, op. cit. pp. 161-163.

• 37

  Vezi Adversus Iudaeos orations 1-8: 1.1 (CPG 4327).

• 38

  Apologia, 61. Idem în Traditio apostolica, 18. În același document se spune că catehumenii stăteau deoparte și la mesele comune (27).

• 39

  Ibidem, 65. Idem în Traditio apostolica, 21.24.

• 40

  Didascalia apostolorum, 12; o poruncă similară, dar mai scurtă, întâlnim în Traditio apostolica, 18.2.

• 41

  Apologia, 65. Cf. John Meyendorff, Vavedenie v Svyatooteceskoe Bogoslovie. trad. L. Volohonskoi, New York: R.B.R., 1982, pp. 46-47.

• 42

  In Epistolam Pauli ad Romanos libri xv, 10.13 (CPG 1457).

• 43

  Traditio apostoloca, 18.3.

• 44

  Ad uxorem, 2.4.

• 45

  Ibidem, 2.6.

• 46

  Traditio apostolica, 41.13.

• 47

  De oratione, 31.4.

• 48

  Didascalia apostolorum, 15.

• 49

  De ecclesiae unitate, 12.