Mormântul lui Stroe Buzescu de la Mănăstirea Stănești

Fosta Mănăstire Stănești-Lunca, din localitatea vâlceană Lungești – astăzi, o simplă biserică de mir cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” –, este un monument istoric de importanță națională1 ridicat pe temelia unei construcții străvechi, din veacul al XV-lea, de către boierii Mogoș ban, un slujitor al lui Mircea cel Bătrân, și Mogoș spătar. La începuturi, a fost o biserică de curte boierească fortificată și transformată în mănăstire, după care, în secolul următor, în urma unui incendiu, i-au fost adăugate un pridvor închis și două galerii laterale, construindu-se alăturat și câteva chilii2. Rectitorirea lăcașului, în anul 1536, i se atribuie urmașilor: Giura logofăt și soției sale, Vilaia.

Mănăstirea a fost transmisă urmașilor lor pe line maternă: frații Buzești. În galeria celor mai faimoase și puternice familii de boieri munteni, Buzeștii ocupă un loc de frunte în sfatul domnesc, reflectat și în denumirile de „primi sfetnici”, vlastelini, jupâni, pani, precum și de întâietatea lor în ierarhia marilor dregători3. Cei trei frați Buzești i-au slujit pe voievozii Mihai Viteazul și Radu Șerban, intrând în legendă cu faptele de mare vitejie arătate în bătăliile pentru apărarea pământului străbun. Preda (m. 1608), care ajunsese mare ban al Craiovei s-a căsătorit cu Cătălina, fiica lui Andrei vistiernicul. Radu Buzescu (m. 1610), mare clucer, s-a căsătorit întâi cu o Stanca din Boldești și apoi cu Preda, fiica banului Mihalcea. Stolnicul Stroe Buzescu (m. 1602), mezinul familiei, a luat-o de soție pe Sima din neamul Rudenilor4.

Foarte multă lume, atât din țară cât și din străinătate, vine la acest fost așezământ monastic vâlcean ca să vadă piatra de mormânt din pronaos sub care se odihnesc osemintele boierului Stroe Buzescu, mare căpitan de oști și minunea cavalerilor noștri din veacul al XVI-lea. Interesul crescut pentru această piatră tombală este acela că pe ea se află încrustat cel mai frumos text de cronică din istoria românilor care vorbește despre faptele de vitejie ale unuia dintre cei mai faimoși căpitani ai domnitorului Mihai Viteazul, cel care i-a salvat viața domnitorului la Vidin (1598) și care fusese propus de boieri să-i urmeze la tron, după uciderea de pe Câmpia Turzii5.

Pagina plină de eroism, dar și de dramatism, a fost descrisă de stolnicul Stroe Buzescu astfel: după asasinarea lui Mihai Viteazul, Movileștii au vrut să-și pună domn în Țara Românească pe unul de-al lor. Radu Șerban, unul dintre apropiații Viteazului, a dus lupte cu Simion Movilă, pretendentul moldav care avea sprijin din partea tătarilor6.

Luptele s-au dat la Ogretin și Teișani (Prahova), în zilele de 13 și 14 septembrie 1602, dramatismul confruntării fiind consemnat în hrisovul voievodului Radu Șerban din 29 iunie/8 iulie 1604, pentru frații lui Stroe Buzescu:

„au venit mulțime de oști de-ale lor asupra noastră a tuturora și au năvălit peste noi și au aruncat ei atât de multe din săgețile lor asupra noastră, încât nu se putea vedea fața soarelui de săgețile lor și de atâta bătălie răsunau codrii și munții de bătălia lor și nu se mai puteau înțelege unul cu altul [...] dacă a văzul el [Stroe] atâta greutate și nevoie asupra capului domniei mele, el s-a luptat cu atât mai mult cu dușmanii domniei mele pentru domnia mea și pentru legea creștinească și pentru patria noastră, ca să ne scoată din mâna dușmanilor noștri”7.

Și pentru că deznodământul bătăliei nu se putea decide pentru niciuna dintre părți, în timpul luptelor, Mârza, cumnatul hanului tătar Ghazi Ghirai al II-lea ibn Devlet Bora din Crimeea, a ieșit în fața liniilor tătare chemând la o luptă individuală pe căpeteniile oștirii muntene. Din partea muntenilor s-a oferit Stroe Buzescu. Se spune că alura uriașă și figura îngrozitoare a păgânului i-a făcut să amuțească pe români când l-au văzut. Cu toate că nu mai era în puterea tinereții, Stroe Buzescu a dovedit mult curaj și abilități deosebite în lupta cu uriașul tătar care a murit înjunghiat de sabia sa, după o luptă crâncenă. Stroe Buzescu l-a învins pe tătar, după care l-a decapitat în fața ochilor îngroziți ai hanului și în entuziasmul oștii române.

Victoria lui Radu Șerban a fost posibilă datorită acestei victorii dar și în urma unei acțiuni diplomatice și militare coroborată cu factorii politici influenți în zonă. Deși victorios, Stroe Buzescu a fost rănit la obraz de arma otrăvită a tătarului. Această rană, infectată cu veninul de viperă cu care fusese unsă sabia tătarului, nu s-a mai putut vindeca, cu toate insistențele doctorilor brașoveni și, după trei săptămâni, eroul de la Teișani s-a stins din viață, la vârsta de 70 de ani, în ziua de 2 octombrie 16028.

Acest trist deznodământ este consemnat și în cronica veche a țării:

„Mai făcut-au Șărban-vodă și alt război în gura Teleajinului, când au venit Simeon-vodă din Moldova asupra lui cu singur hanul și cu mulțime de tătari, ca să-l scoață din țară, să fie el domn. Și acolo s-au bătut foarte tare în trei zile. Atunce, la acel război, au pierit un nepot al hanului, când s-au lovit de față cu Preda Buzescul. Însăși el fu rănit la cap, și trecând la Brașov, să se vindece, acolo au pierit. Atuncea hanul văzând că nu poate strica nimica lui Șărban-vodă, fiind într-o zi, deaca au înserat, s-au mâniiat pre Simeon-vodă și-l puse în hiară pre supt pântecele calului. Purcegând de acolo de cu seară, i s-au făcut ziuoa în Dunăre. Iar Șărban-vodă ș-au venit iar la scaun și domnia foarte bine, că avea pace dăspre toate părțile”9.

Marele istoric Nicolae Iorga se referă la importanța acestei confruntări:

„În bătălia de la Teișani, Stroe Buzescu, ucigându-l pe Mârza, cumnatul hanului, avea să demoralizeze tătarii și să contribuie la victoria valahilor. Din păcate, rănit la obraz de tăișul iataganului tătarului ce era otrăvit, la scurt timp după întoarcerea acasă a murit, chiar dacă au fost aduși medici faimoși de la Brașov”10.

Funestul eveniment a fost versificat de poetul Dimitrie Bolintineanu, care îl confundă pe Stroe cu fratele său Preda11:

„De trei zile lupta n-a mai încetat
Și tătarul pare c-a înaintat.

Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în joc
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc
Strigă cu tărie cetelor zdrobite
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar.
Unde se arată pe întinsa vale
Prin oștirea noastră își deschide cale.
Iar Buzescu Preda [Stroe] cum îl întâlni,
Îi ieși-nainte și-astfel îi vorbi
«Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,
O, tătare! vino să te bați cu mine!»

Ei descălecară atunci amândoi
Și se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda [Stroe] și tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flacările-i albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcorește fruntea lor udată
Și mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade – spadele se frâng;
Și se iau la brațe – se smucesc, se strâng.
Când tătarul scoate o secure mică
Și lovind pe Preda, pavăza îi strică.
Dar el cu măciuca astfel îl lovi
Încât deodată căzu și muri.

Iar după aceasta, oastea românească
Pleacă și învinge horda tătărască”12.

Soția sa, Sima Stolniceasa, i-a luat trupul și l-a îngropat la Mănăstirea Stănești-Lunca din Vâlcea. Pe placa de marmură care-i acoperă mormântul bravului erou a fost reprodusă, în basorelief, scena luptei cu tătarul. După tehnica și simbolurile folosite este foarte probabil ca ea să fi fost realizată într-un atelier săsesc din Transilvania. Inscripția, în românește, alcătuită chiar de soția răposatului în anul 1602, arată războaiele la care a participat stolnicul, dar mai ales cel de la Teiușani și sfârșitul iubitului ei soț:

„În numele Tatălui și Fiului, Sfântului Duh, Amin! Această petră pe gro[apa] jupânului Stroe Buzescul, ce-u fost stolnic la Mihai-Vodă, și au fost la to[a]te războ[aie]le dimpreună cu domnul să[u], ca o slugă credencioasă domănu să[u]; și la războiu diîntâi dob[â]ndi rană la mâna stângă, de turci. Și la războiul de la Giu[r]giu, când să loviră cu hanul, să răni în ochiul stângŭ, de săgeată. Și-au sluji[tu] lu Mihai v[odă], până peri în Țara U[ngu]rească. De aci, să sculară boierii țării și cu Buzeștii râdicară pre Radulŭ vodă. [I]ară Simion vo[dă să sculă cu tătari, moldo]veni, [l]eși mulți făr-sam[ă, de scoase pre Radulŭ vodă și pre Buze]ș[t]i din țara lor, la [Țara Nemț[e]ască, cu oștile lor. De aci, mersă] jupânul Stroe la pă[ratulŭ nemățesc de ceru ajutori, de] eșiră la Țara R[umânească, cu Radu vodă. Și nu-i a[șt]epătă Simion vodă, ci se dusă de adusă leși] și moldoveni și hanul[ŭ cu 160 000 de tătarî. Și eș]iră [de să] loviră în Gura Telej[ănul]ui, la Teiușani, în luna lu săptevrie 14 [zile, anii 7110 (corect 7111 – 1602), luni demineață până sara]. Și făcu[ră] năvală marți demineață de trei ori, în toate părțile. Iară jupânul Stroe, atâta nevoe [pre creștini văzând, stătu înpotr]iva tătarilorŭ, de să lovi cu [cumnatulŭ] hanului și[-lŭ] junghie pre tăta[ru]. Și di[n]tr-acelŭ război să [răni la obraz și peste trei săptămâni s]ă tâ[m]plă moarte”.

Inscripția continuă în dreptul celor două personaje sculptate pe piatra tombală:

„e, în luna lu octovrie 2 zile, v[ă] leato 7110 [corect 7111-1602]. Și nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumănezeu-l erte!”13.

În dreptul fiecărui personaj este scris: „Stroe”, respectiv „Tătarul”.

Sima Stolniceasa, autoarea acestor minunate rânduri în cea mai frumoasă limbă românească, se ruga, apoi, pentru iertarea păcatelor viteazului ei soț și încheia cu o supremă trăsătură testamentară, convinsă că asta este cea mai mare cinste și cel mai înalt privilegiu:

„Scri[u] și eu, jupuneasa Sima a stol[ni]cul[u]i Stroe, deacă voi muri, să mă grupați lângă dumnialui, aicea”14.

Sima Stolniceasa Buzeasca, așa cum o amintesc cronicile și hrisoavele este și ea o figură legendară prin fidelitatea față de soț, cea care ne-a lăsat această unică și minunată capodoperă a limbii române vechi și pe care o putem numi prima femeie cronicar de la noi, va fi înhumată, conform acestei ultime dorințe, alături de bravul ei bărbat.

Gândul testamentar al stolnicesei, săpat adânc în piatră, în substanța lui, vădește nu numai recunoștința, ci și mândria „cernitei văduve”, dimpreună cu privilegiul de a fi fost alături de un mare oștean care a căzut pentru țară și neamul său15.

Despre această dârză olteancă, descendentă din puternicul neam al Rudenilor (a fost fiica lui Gheorghe „pribeagul” Rudeanu din Bogdăneștii Vâlcii16, căsătorit cu Manea a lui Mogoș spătarul din Stănești și nepoata cronicarului Teodosie Rudeanu), se spune că ar fi, de fapt, autoarea Cronicii Buzeștilor.

De cât respect s-a bucurat această femeie de vază vedem dintr-un zapis scris de ea la Drăgoești, pentru Mănăstirea Govora, la 15 iulie 1634: „Dici den boierii cei bătrâni, am rămas numai eu”17. După această dată, Sima îi scrie o scrisoare domnitorului Matei Basarab:

„Alta dau ștere, preamilostive doamne, măriei tale, c-ai fost trimis măria tale la mine pentru rândul sfintei mănăstire de la Govora păntru nește sate ce-au dat nénea Udriște la mo[a]rte[a] lui și 6 sălașe de țigani. Dici ai zis măria ta cum voi ști eu, cu [su]fletul mieu, așa să spui măriei tale. Ci eu mărturisesc eu cu sufletul mieu cá cum iaste scris în carte[a] Mihnei voevod așa știu și eu și mărturisescu cu sufletul meu că sunt date acéle sate și acéi țigani de nénea Udriște la mortea lui, ci le-au ținut sfinta mănăstire orecâtva vréme, iară de la o vréme le-au oprit boiarii de la sfânta mănăstire. Dici măria ta vei tocmi cum te va năstăvi Dumnezeu, că eu așa știu și mărturisescu cu sufletul mieu. Eu roba măriei tale Sima stolniceasa”.

Pe verso, mai scrie: „Zapisul stolnicései pentru Cernețul, de mărturie”18.

Ultimul document al Simei, care ni s-a păstrat, este cel din 23 octombrie 1634 referitor la același litigiu. Este de presupus că Sima stolniceasa s-a stins din viață după această dată. Ea a supraviețuit peste trei decenii după moartea eroică a soțului său. În urma lor nu au rămas descendenți19.

Referitor la piatra tombală de la Stănești, Nicolae Iorga scria:

„În pronaos se află piatra scrisă care acoperă rămășițele lui Stroe Buzescu, mort după lupta lui învingătoare cu nepotul Hanului tătăresc, la 1602, și marmura, cu pisania ștearsă, care acoperă trupul credincioasei lui soții Sima, care s-a așternut bucuroasă la picioarele bunului ei soț. Un sculptor destul de dibaciu a sculptat pe lespedea lui Stroe lupta cu Tătarul: acesta are o căciulă de pâslă, un laț de prins robii, un iatagan; mustăți strașnice-i taie obrazul. La cizme sunt pinteni; două tolbe de săgeți au căzut supt picioarele calului, când mârzacul rănit a primit o lovitură ce-l prăbușește. Stroe, cu calpacul unguresc în cap, mantia lungă și picioarele strâns înfășurate, călare pe un cal cu șea, străpunge pe dușman cu o sabie apuseană. «Și nu fu», spun slovele de pe piatră, «pre voia câinilor de Tătari»”20.

Avea dreptate istoricul și scriitorul Dumitru Almaș, răscolit de tehnica basoreliefului realizată de Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, să pecetluiască imaginea colaborării voievodului cu cei trei sfetnici și luptători:

„Dacă Mihai Vodă a fost un luceafăr în zori, Buzeștii au figurat ca acele astre politice și militare de mărimea întâi, care i-au amplificat și înălțarea spre culmi și strălucirea”21.

Tot în pronaos, pe partea de nord, se mai află mormintele monahiei Va[…] ot[…] (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) și a jupanului Preda postelnicul, fiul lui Giura și al Vilaiei (cca. 1560). În pridvor, pe partea de sud-vest, se află piatra de mormânt a jupanului Dumitru banul (1587).

Maria Băneasa și Preda postelnicul vor închina Mănăstirea Stănești Patriarhiei de Alexandria, la 19 mai 161522. În vremea lui Radu Vodă Mihnea, Dionisie episcopul Râmnicului a fost de față la judecata dintre Sima stolniceasa și rudele soțului ei, Stroe Buzescu, care „se gâlceveau pentru satul Stănești, fapt amintit în hrisovul lui Alexandru Iliaș (1616-1618) din 2 decembrie 1616, în legătură cu același caz23. După o perioadă de de stăpânire, în care Patriarhia arendează moșiile mănăstirii, jupânița Sima stolniceasa reușește să treacă așezământul monastic în administrarea Mănăstirii Segarcea. Din veacul al XIX-lea (legea secularizării averilor mănăstirești, din 1864), până în zilele noastre, lăcașul de la Stănești este biserică de mir.

Povestea acestei ctitorii a vitejilor Buzești se pierde apoi în alte vremi de urgii și pustiiri, deplânse de călătorul sirian Paul de Alep care o vizitase la anul 1657, în calitatea sa de fiu, arhidiacon, istoric și însoțitor al patriarhului Macarie al Antiohiei24.

Ctitoria Buzeștilor este vizitată și de Alexandru Odobescu, la 24 iulie 1860:

„Puțin am urmat drumul olacului și iar am abătut în dreapta; am trecut prin livezi, prin păduri, am urmat un deal și, la scoborâș, am dat de satul Stănești în care se află de o parte afundat într-o vale, unde a fost odinioară heleșteu și mănăstire însemnată, niște ruine de case, un turn înalt și surpat și apoi bisericuța; toate acestea părăsite și în derăpănare. Vitele se adăpostesc în pivniți, în turn și la umbra bisericii. Nici un om nu locuiește pe acolo pe aproape. Mare a fost mirarea mea când am găsit în biserică portretele pe pereți și mormintele familiei Buzescu și chiar al vestitului Stroe. Cele mai multe sunt sparte și literele șterse. Din pisanii, cea mai mare parte e ștearsă. Afară de asta, căldura, lipsa de oameni și sănătatea mea ce nu prea era bună în ziua aceia, m-a oprit a lua calcuri după toate; am însemnat numai ce am putut descifra de pe morminte și din pisănii și am luat calc după mormântul lu Stroe Buzescu. Această mânăstire e schit al Zlătarilor ce este închinat la Patriarhia din Alexandria. Pentru a treia oară, am avut ocazia acum de a vedea cum se poartă călugării greci în țară, la noi; iau veniturile și las în dărăpănare mănăstirile. La Tutana pustiu, la Beșteleiu, pustiu! Dar, niciodată indignația mea n-a fost mai mare decât când am văzut suvenirile istorii noastre, mormintele eroilor noștri lăsate în prada stricăciunii și a desprețului de niște nerușinați cămătari ce specula încă acum cu credința și cu cuceria străbunilor noștri. Văzând ruinele de la Stănești, am jurat o veșnică ură călugărilor greci și m-am făgăduit a combate cât îmi va sta cu putință spre a libera mănăstirile noastre de rușinosul bir ce-l plătesc la acei mișei de greci!”25.

Deasupra mormintelor de la Stănești se află zugrăvite pe frescă portretele lor și ale celorlalți ctitori. Stroe este cu capul descoperit, cu păr castaniu, tuns scurt, barbă scurtă blondă, cu o mantie purpurie pe umăr, brodată cu înflorituri cu fir de aur, pe dedesubt având caftan cafeniu împodobit cu hexagoane lunguiețe aurite. Mâinile sale sunt împreunate pe piept și ține năframa în mână (asta arată că pictura a fost realizată după decesul său). Sima Stolniceasa poartă pe cap o pălărie albă brodată cu fir de aur, iar rochia cu mâneci largi și ilicul sunt, în totalitate, țesute din aur. Ea stă cu mâinile împreunate pe piept în semn de rugăciune26. Valoroasa pictură în frescă, considerată ca a treia ca vechime din Oltenia – după pictura de la Cozia și Bolnița Mănăstirii Bistrița – este acoperită, de multă vreme, de un strat gros de fum.

Fresca de la Stănești-Lunca se constituie totodată într-un veritabil document istoric prin tablourile sale votive și deopotrivă prin sensurile ideologice pe care ctitorul său, Giura logofăt, le imprimă programului iconografic27. Monumentul istoric nu a mai beneficiat de lucrări de consolidare și restaurare din anul 1946, iar pentru restaurarea picturii murale este nevoie de fonduri considerabile, având în vedere complexitatea lucrărilor dar și urgența salvării acestui obiectiv de o mare valoare de patrimoniu cultural național.

Mănăstirea a avut și un epitrahil din aur, argint și mărgăritare, prinse pe o mătase purpurie, cu medalioane cu sfinți dar și cu potretele donatorilor: Stroe Buzescu și Sima Stolniceasa (astăzi se află la Mănăstirea Banja din Serbia).

Faptele istorice și dramatismul acelei confruntări medievale în care a pierit eroic Stroe Buzescu sunt completate și de povestea de dragoste reliefată simbolic de Sima Stolniceasa prin acea floare pe care i-a pus pe meșteri să o sape în dreptul soțului său, ca ultim semn al dragostei ce i-o purtase în viață. Și așa stau ei, nedespărțiți de veacuri, în moarte ca și în viață, în pronaosul bisericuței de la Stănești-Lunca.

• 1

  Este un obiectiv de patrimoniu cultural de categoria B – de importanță locală și regională -, clasat în Lista Monumentelor Istorice din România încă din anul 1991 (cod 39B0260) și care apare în cea mai recentă evidență a Ministerului Culturii (2015), cu codul: VL-II-m-A-09922.

• 2

  Arhiva Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea (în continuare DJCV), Oficiul Județean al Patrimoniului Cultural Național (OJPCN), dosar nr. 3, cuprinzând clasificarea și catalogarea bunurilor mobile și imobile la data de 1 aprilie 1972, B: Parohia Stănești-Lungești, com. Lungești. Scurt istoric al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, f. 266.

• 3

  Ștefan Aftodor, Boierimea în Țara Românească. Aspecte politice și social-economice (1601-1654), de la epopeea lui Mihai Viteazul la epoca lui Matei Basarab, Ed. Istros, Muzeul Brăilei, Brăila, 2014, p. 141.

• 4

  Octav George Lecca, Familiile Boierești Române, – Istoric și genealogie, Ed. Libra Muzeul Literaturii Române, București, pp. 167-169.

• 5

  Florin Epure, Mănăstirea Stănești – Povestea tragică a lui Stroe Buzescu, căpitanul lui Mihai Viteazul, în „Historia”, septembrie 2015.

• 6

  A. D. Xenopol, „Lupta contra elementului grecesc (1601-1633)”, în Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VI, Ed. Cartea Românească, București, 1928, pp. 9-10.

• 7

  Documente privind istoria României, Veacul XVII. B, Țara Românească. vol. I (1601-1610), Ed. Academiei R.P.R., București 1951, pp. 134-135.

• 8

  Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Ed. Ziarului „Universul” S.A., București, 1933, pp. 156-157.

• 9

  Istoria Tării Românești de când au descălecat pravoslavnicii creștini (1290–1688). Letopisețul Cantacuzinesc, Ediție critică de Constant Grecescu și Dan Simionescu, Ed. Academiei RSR, București, 1960, pp. 86-87.

• 10

  Nicolae Iorga, România – Mamă a unității naționale – Cum era până la 1918, vol. 1: România „Munteană”, București, 1939, p. 89.

• 11

  Florin Epure, op. cit.

• 12

  Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, București, 1865, p. 13.

• 13

  Constantin Bălan (coord.), Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), Ed. Academiei Române, București, 2005, p. 910.

• 14

  Ibidem.

• 15

  Constantin Gane, Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane. Boieroaice din Moldova și Țara Românească în veacurile XVI-XIX, Ed. Corint, 2016, București, pp. 23-24.

• 16

  Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (XIV-XVII), Ed. Enciclopedică Română, București, 1971, p. 237.

• 17

  Documenta Romaniae „Historica”, B. Țara Românească, vol. XXIV (1633–1634), Ed. Academiei, București, 1974, pp. 434–435.

• 18

  Ibidem, pp. 435-436.

• 19

  Gheorghe Ionescu-Gion, Din istoria Basarabilor, vol. I: Sima Stolnicesa Buzesca, Atelierul Grafic I.V. Socecu, București, 1903, pp. 61-62.

• 20

  Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. I: România „Munteană”, Ed. Minerva, 1972, București, p. 93.

• 21

  Dumitru Almaș, „Buzeștii”, în Magazin Istoric, nr. 2 (11), februarie 1968, p. 5.

• 22

  DIR, XVII, B, 2, p. 392-393.

• 23

  Ibidem, 3, pp. 60-61.

• 24

  Călători străini în Țările Române, vol. VI. Partea I – Paul de Alep, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, pp. 223-224.

• 25

  Alexandru Odobescu, Opere, II, Scrieri din anii 1860–1870. Antume. Postume. Anexe. Variante. Note. Text critic și variante de Marta Anineanu. Note de Virgil Cândea. Ed. Academiei, 1967, București, p. 399.

• 26

  Virgiliu N. Drăghiceanu, „Monumentele Olteniei (raport din anul 1921)”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (BCMI), XXIV – fasc. 69, (iulie–septembrie 1931), Așezământul tipografic „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1931, pp. 118-119.

• 27

  Laura Carmen Dumitrescu, Pictura murală din Țara Românească în veacul al XVI-lea, Ed. Meridiane, București, 1978, p. 83.