Dumnezeu, Care l-a zidit pe om și i-a sădit în adâncurile lui puterea de cuprindere a dumnezeirii, îl înconjoară cu iubire negrăită și nu-l mărginește ori limitează spre a dialoga cu Sine, în taina rugăciunii. În această experiență, Dumnezeu, ca iubire fără margini, Se descoperă în mod tainic omului „față către față”. Astfel, omul se alipește cu fața de Dumnezeu și chipul lui devine icoana lui Dumnezeu, întrucât contemplarea lui Dumnezeu îi devine izvor de viață și nemurire.
Nu există altă cale pe care credinciosul să se desăvârșească decât cea care izvorăște din puterea lui Hristos1, Care a asimilat în umanitatea Lui energiile divine nesfârșite, făcându-le energii ale acesteia, dar, în același timp, accesibile nouă. Duhul Sfânt unește pe om cu Hristos și prin aceasta îl face să se împărtășească de sfințenia și de îndumnezeirea infinită care este în trupul lui Hristos sau în firea omenească a Lui. Hristos Însuși este prezent în harul ce ni se comunică prin Duhul Sfânt, iar „unde există relația nemijlocită și intimă cu Hristos și în El cu ceilalți credincioși, există și sfințenia”2. Rolul Duhului Sfânt este acela de a ne face proprii aceste energii ale lui Hristos și darurile care ne apropie de asemănarea cu El3. Prezența Sfințitorului produce o schimbare a simțurilor, nu una naturală, ci una mai presus de fire, datorită căreia „acoperămintele patimilor” au fost îndepărtate de pe „puterea lor înțelegătoare”.
Apropierea noastră de Dumnezeu, ca stare de sfințenie, pe care trebuie să o dobândim, nu se realizează ca o împărtășire sau apropiere de ființa lui Dumnezeu, ci de lucrarea Lui, și aceasta este proprie numai făpturilor raționale4 în care se întipărește, în chip negrăit, puterea Duhului Sfânt, prin Taina Botezului. Așadar, Harul lui Dumnezeu face începutul sfințirii noastre prin Botez, menține starea de sfințenie și ne face să creștem epectatic în ea, spre a dobândi sfințenia, îndumnezeirea.
Sfântul Grigorie Palama considera că îndumnezeirea omului nu reprezintă, simplu, o stare morală la care poate ajunge omul cu ajutorul filosofiei despre Dumnezeu, ci o realitate plină de har care presupune curăția inimii și este împlinită prin împărtășirea de energiile necreate ale dumnezeirii. Oricât s-ar îmbunătăți omul, el nu se poate îndumnezei prin puterile lui. Îndumnezeirea este un dar al lui Dumnezeu către oameni5.
Omul primește Harul necreat și se unește cu Dumnezeu prin împărtășirea de Sfintele Taine și trebuie să rămână apropiat de Trupul lui Hristos, pentru că sfințirea nu se limitează la anumite etape ale vieții6, ci ea se întinde dinamic și acoperă toate fazele și toate formele existenței umane7. În acest sens, libertatea omului se vădește prin conștiența cu care acesta se predă lui Dumnezeu în mod voit, împărtășindu-se de El, „deoarece calea unirii nu este un proces inconștient; ea presupune o veghe neîncetată a minții, o strădanie statornică a voinței”8. În sânul Bisericii, credinciosul este chemat să devină după har ceea ce este Dumnezeu după fire.
Cu totul minunat este faptul că ființa umană poate face experiența realității îndumnezeirii sale încă din viața prezentă. Ca majoritatea teologilor mistici răsăriteni, Sfântul Grigorie Palama lega experiența rugăciunii neîntrerupte, al cărei scop nu este altul decât comuniunea veșnică cu Dumnezeu, de contemplarea Luminii necreate. Lumina dumnezeiască nu constituie un simbol al slavei dumnezeiești, ci mărturia cea mai sigură a îndumnezeirii omului.
Ființa umană poate face experiența realității îndumnezeirii sale încă din viața prezentă. Ca majoritatea teologilor mistici răsăriteni, Sfântul Grigorie Palama lega experiența rugăciunii neîntrerupte, al cărei scop nu este altul decât comuniunea veșnică cu Dumnezeu, de contemplarea Luminii necreate.
Omul se poate uni cu Dumnezeu în două feluri, spune Sfântul Grigorie Palama în Cuvântul său despre rugăciune9: în primul rând prin comuniunea virtuților dumnezeiești și, în al doilea rând, prin rugăciune. Prin prima, omul devine capabil de a primi unirea cu Dumnezeu, fără a și reuși să facă lucrul acesta; doar puterea rugăciunii poate produce efectul unirii cu Dumnezeu.
Rugăciunea îl înalță pe om de pe pământ la cer și, trecând deasupra a tot ce este ceresc și nume și înălțime și vrednicie, îl înfățișează pe om lui Dumnezeu, Celui Care Se află mai presus de toate10.
Susținând că unirea cu Dumnezeu este cultivată și apoi desăvârșită de forța rugăciunii, el nu o atribuie puterii personale a omului, ci o pune în relație cu această virtute care oferă mediul prealabil lucrării de înnoire a ființei umane prin Harul lui Dumnezeu11.
Rugăciunea este un mijloc duhovnicesc de a-l ridica pe om la Dumnezeu: „nici cântarea de psalmi, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin ele însele, ci numai puterea lui Dumnezeu, înaintea Căruia se săvârșesc acestea”12. Noi Îl chemăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre fără încetare, pentru a fi fără încetare cu El13, însă curăția rugăciunii este pe măsura celei a inimii și a minții celui care se roagă. Dacă sufletul omului este stăpânit de patimi, acesta nu se poate apropia de Dumnezeu, nici să primească Harul Său.
Rugăciunea este un mijloc duhovnicesc de a-l ridica pe om la Dumnezeu (…) Însă curăția rugăciunii este pe măsura celei a inimii și a minții celui care se roagă. Dacă sufletul omului este stăpânit de patimi, acesta nu se poate apropia de Dumnezeu nici să primească Harul Său.
Totodată, nimeni nu poate ajunge la rugăciunea desăvârșită dintr-o dată14, care este rugăciunea curată, dacă nu s-a obișnuit să aibă mereu pe Dumnezeu în cuget, dacă nu i-a devenit o dulceață gândul la Dumnezeu. De aceea, rugăciunea curată, spune Părintele Stăniloae, nu e decât „flacăra care se ridică din ce în ce mai sus din focul rugăciunii neîncetate”15.
Prin rugăciunea curată, mintea Îl vede pe Dumnezeu, iar „lumina acestei vederi îi vorbește duhovnicește și în chip tainic celui îndumnezeit”16. Vederea lui Dumnezeu, îndumnezeirea omului și unirea cu El duc la cunoașterea existențială, empirică sau ființială a lui Dumnezeu; numai atunci se poate spune că omul posedă „cunoașterea cu adevărat mântuitoare”. Aceasta nu ține de puterile naturale ale rațiunii și nici de capacitatea imaginației, ci de îndumnezeirea ființei celui care practică rugăciunea neîncetată și asceza. Darul îndumnezeitor al Duhului Sfânt, care este o lumină tainică și mai presus de fire, îi înveșmântează în lumină pe cei ce se învrednicesc de el. Mai mult decât atât, Duhul „le dă cunoștința despre Dumnezeu și viața în Dumnezeu”17.
Urcând pe treapta virtuților, cunoașterea lui Dumnezeu pe care o dobândește este desăvârșită. Împărtășirea din Tainele Bisericii, respectarea poruncilor dumnezeiești, rugăciunea și, mai mult, contemplarea mistică a Luminii necreate, conduc omul nu doar către unirea cu Dumnezeu ci, în mod egal, către cunoașterea Lui, astfel încât adevărata apropiere de Dumnezeu nu se prezintă ca un rezultat al capacităților intelectuale ale ființei umane, ci ca un dar al vieții în Hristos și în Duhul Sfânt18. Această cunoaștere nu este o cunoaștere conceptuală, ci existențială; altfel spus, întreaga ființă se umple de prezența lui Dumnezeu.
…adevărata apropiere de Dumnezeu nu se prezintă ca un rezultat al capacităților intelectuale ale ființei umane, ci ca un dar al vieții în Hristos și în Duhul Sfânt. Această cunoaștere nu este o cunoaștere conceptuală, ci existențială; altfel spus, întreaga ființă se umple de prezența lui Dumnezeu.
Pentru aceasta și mintea trebuie să se ferească „de cele de rușine, rele și în general stricăcioase, apoi de cele care o leagă de cele ce sunt la mijloc și prefac pe om spre mai rău sau spre mai bine, potrivit cu scopul cu care le folosește”19.
Luminat de lumina cea neapropiată, „printr-o unire necunoscută în sens de depășire”, sfântul Îl vede pe Dumnezeu și se unește cu El: „Vederea luminii necreate nu este abstractă; ea este unire și îndumnezeire, și apare în chip minunat și de nepătruns prin harul lui Dumnezeu, după lepădarea minții de toate legăturile cu cele ce sunt; ea e mai presus de minte, ivindu-se numai prin puterea Duhului, în vreme ce încetează orice lucrare a ei”20. Lumina divină, deși nu are formă materială, „nu e ceva difuz, dezorganizat, ci se simte în ea o armonie superioară, o plenitudine de bunătăți și, ca atare, e frumoasă, e chiar frumusețea de model a oricărei frumuseți văzute”21 și este cunoscută de către sfinți ca fiind „negrăită, necreată, veșnică, atemporală, neapropiată, nemăsurată, nesfârșită, nehotărnicită, nevăzută de îngeri și de oameni, frumusețea arhetipică și neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului, raza dumnezeirii. Căci se slăvește trupul deodată cu primirea lui, și slava dumnezeirii se face slava trupului”22. Ca lumină, principiu al manifestării, harul nu poate rămâne în noi imperceptibil23. Noi nu putem să nu-L simțim pe Dumnezeu dacă firea noastră este în stare de sănătate duhovnicească. Devenit el însuși lumină, omul se împărtășește de lumina necreată, întrucât acum cunoaște și ceea ce e mai presus de lumină și neînțeles din Dumnezeu24, întrucât „darul îndumnezeitor al Duhului este o tainică lumină inteligibilă, nematerială și subzistentă, care îi preschimbă în lumină pe cei ce primesc plinătatea ei. Duhul nu numai că îi umple pe aceștia de lumină veșnică, dar le și dă cunoștința lui Dumnezeu și viața în Dumnezeu”17.
Contemplarea luminii necreate este unul și același lucru cu îndumnezeirea omului, care Îl vede pe Dumnezeu prin îndumnezeirea sa – și nicidecum pe calea rațiunii umane25: „Dar încă nu are loc unirea, până ce Mângâietorul nu va lumina de sus celui ce se roagă, șezând în foișorul vârfurilor naturale și așteptând făgăduința Tatălui și până ce nu-l va răpi astfel, prin descoperire, spre vederea luminii”26. Sfântul Grigorie Palama afirma în acest sens că doar prin unirea supranaturală a ființei umane cu Lumina necreată avem posibilitatea unei „teologii sigure”27.
Vederea lui Dumnezeu „mai presus de simțuri și de minte” este împărtășită omului de Duhul Sfânt „prin îndumnezeire”28, căci „Dumnezeu este inaccesibil și abordabil în același timp, după cum se vede clar și limpede în toate textele biblice. Este accesibil prin intermediul teofaniilor. Dumnezeu Se descoperă prin lumină și slavă, iar omul vede această slavă și această lumină și ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și a voii Lui, atât cât este cu putință”29.
Îndumnezeirea nu este o stare abstractă, ci e unire a omului cu Dumnezeu. Cel care contemplă lumina necreată s-a unit cu Dumnezeu. Sfântul o vede atât cu ochii duhovnicești, cât și cu cei trupești, deoarece aceștia au fost preschimbați prin lucrarea lui Dumnezeu. Ochii trupești sunt transfigurați și, astfel, pot vedea Lumina necreată, care reprezintă strălucirea firii divine, Slava Dumnezeirii, frumusețea Împărăției Cerurilor. Lumina este invizibilă simțurilor dacă acestea nu sunt transfigurate de către Duhul Sfânt. „Cel care a rupt din sufletul său toată legătura cu cele de jos și s-a dezlegat de toate prin păzirea poruncilor și prin nepătimirea ce-i vine din aceasta, s-a ridicat peste toată lucrarea cunoscătoare prin rugăciunea stăruitoare, curată și nematerială, și acolo, printr-o unire necunoscută, în sens de depășire, e învăluit într-o strălucire neapropiată, devenit lumină și îndumnezeit prin lumină. Văzând această lumină, cunoaște, în vederea și în împărtășirea de această lumină, și ceea ce este mai presus de lumină și neînțeles din Dumnezeu. Acela socotește pe Dumnezeu nu numai mai presus de puterea înțelegătoare omenească a minții – căci sunt și mai multe din cele create mai presus de ea – ci mai presus și de vederea aceea atotsupranaturală, singura prin care se unește mintea cu cele ce sunt dincolo de cele ale lucrurilor inteligibile, «într-o unire dumnezeiască a minților mai presus de ceruri»”30.
Lumina este invizibilă simțurilor dacă acestea nu sunt transfigurate de către Duhul Sfânt.
Această stare de îndumnezeire este totuna cu unirea și comuniunea omului cu Dumnezeu, este o participare la Dumnezeire și o comuniune îndumnezeitoare.
Îndumnezeirea ființei umane, începută încă din viața aceasta, devine completă și ireversibilă în veacul viitor. Revelația deplină și manifestarea finală a comuniunii reale a oamenilor cu Dumnezeu, care a început în veacul de acum, nu se vor sfârși decât prin învierea lor întru slavă. Învierea va fi pentru toți, însă numai cei ce au pregustat încă din viața aceasta Împărăția lui Dumnezeu, vor ajunge să o și trăiască deplin. Astfel, după Sfântul Grigorie Palama, „îndumnezeirea poate fi reușită aici numai ca arvună, iar desăvârșirea ei se va petrece fără îndoială atunci când Hristos va veni în slava lui Dumnezeu Tatăl și drepții vor lumina ca soarele, și atunci în mod clar îi va îndumnezei pe fiii învierii, care vor fi împreună veșnici și împreună slăviți cu El”31.
Astfel, vederea aceasta „față către față” care a început în veacul acesta va atinge desăvârșirea în Împărăția lui Dumnezeu. Dar nu trebuie prin aceasta să înțelegem că, în veacul ce va să vină, vederea lui Dumnezeu va avea un caracter static: „ca și îngerii, ei vor crește veșnic în vedere”32. Vederea lui Dumnezeu „față către față” nu este o metaforă ci, așa cum arată Sfântul Grigorie Palama, citându-i pe Sfinții Maxim Mărturisitorul și Dionisie Areopagitul, Dumnezeu Se lasă văzut de cei ce sunt vrednici de aceasta33. În comuniune cu harul lui Dumnezeu și, devenind tot mai apți prin această comuniune să primească măreția divină, sfinții vor primi fără încetare har peste har, Dătătorul fiind nesfârșit și inepuizabil34.
Meritul deosebit al Sfântului Grigorie Palama a fost acela de a arăta că Harul este o energie necreată, care izvorăște din ființa dumnezeiască a Celor Trei Ipostasuri și e nedespărțită atât de ființa divină, cât și de Ipostasuri35, iar îndumnezeirea este darul lui Dumnezeu împărtășit omului prin Har, care-i oferă acestuia posibilitatea de a crește epectatic, într-o viață lipsită de păcat, spre a dobândi experiența cunoașterii lui Dumnezeu și spre a crește veșnic în iubirea și comuniunea Preasfintei Treimi.
- 1
„Hristos este sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu. Sfințenia este o însușire a lui Dumnezeu. Creatura nu are sfințenie decât prin participare […]. Oriunde Se manifestă Dumnezeu, se trăiește sfințenia Lui, ca ceva care e cu totul deosebit de lume, dar care și comunică energia harului în vederea purificării, ca un fior de sfială, de venerație, sau de frică a omului în fața lui Dumnezeu, din pricina păcătoșeniei proprii care împiedică deplina participare la sfințenia Lui”, cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 297.
- 2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 278.
- 3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 2003, pp. 316-317.
- 4
„Cum vom ajunge deci noi aproape de Dumnezeu? Oare apropiindu-ne de firea Lui? Dar niciuna dintre toate cele create nu are și nu va avea nicio împărtășire sau apropiere cu firea supremă. Deci dacă a ajuns cineva aproape de Dumnezeu, desigur s-a apropiat de lucrarea Lui. Cum? Ca unul ce se împărtășește de ea în chip firesc? Dar acest lucru e propriu tuturor făpturilor. Prin urmare nu prin puterile firești, ci prin cele primite pe urmă, cu voia liberă, ajunge cineva aproape sau departe de Dumnezeu. Iar voie liberă au numai ființele raționale. Așadar numai acestea dintre toate celelalte ajung aproape sau departe de Dumnezeu, apropiindu-se sau depărtându-se prin virtute sau răutate. Numai acestea deci sunt și în stare de nefericire sau de fericire. Dar noi să credem că vom dobândi fericirea”, cf. Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoștința naturală, 78, în Filocalia, vol. VII, pp. 435-436.
- 5
„Orice virtute și imitarea lui Dumnezeu care este la îndemâna noastră deschid, într-adevăr, celui care le practică stări favorabile pentru unirea cu Dumnezeu, însă numai însuși harul desăvârșește tainica unire” cf. Sfântul Grigorie Palama, Triade III, 1, 27; traducere în John Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 608-609.
- 6
„De aceea, nu numai să ne curățim înainte și așa să ne apropiem, dar să fim atenți la noi înșine și, după ce am dobândit acest dumnezeiesc dar, să arătăm și multă pază, ca să rămânem mai presus de patimi și să vestim virtuțile Celui ce a binevoit a locui în noi plecând de la asemănarea cu El în acestea arătată nouă”, cf. Sfântul Grigorie Palama, Omilia 56. Despre sfintele și înfricoșătoarele lui Hristos Taine, 14, p. 434.
- 7
Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l'être humain, p. 91.
- 8
Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, p. 232.
- 9
Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, în Filocalia, vol. VII, pp. 209-242.
- 10
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a doua. La parabola evanghelică a vameșului și a fariseului, 4, p. 15.
- 11
Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l'être humain, p. 110.
- 12
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a noua. Despre puterea postului și a rugăciunii, 11, în Omilii, vol. I, p. 124.
- 13
Sfântul Grigorie Palama, Triade, II, 1, 30; traducere în J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 284–285.
- 14
„În rugăciune, mintea leapădă treptat relațiile cu cele ce sunt, întâi pe cele care o leagă de cele de rușine, rele și în general stricăcioase, apoi pe cele ce sunt la mijloc, și prefac pe om spre mai rău sau spre mai bine, potrivit cu scopul cu care le folosește, pentru care e toată învățarea și cunoștința lor. De aceea este și un sfat al Părinților «să nu primim cunoștința pe care o face vrăjmașul să răsară în vremea rugăciunii, ca să nu fim jefuiți de ceea ce e mai înalt»”, cf. Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica, p. 238.
- 15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Nota 470, în Filocalia, vol. VII, p. 213.
- 16
Sfântul Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 35, în Filocalia, vol. VII, pp. 308-309.
- 17a17b
Sfântul Grigorie Palama, Triade, III, 1, 35, pp. 626-628.
- 18
Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l'être humain, p. 130.
- 19
Sfântul Grigorie Palama, Despre Sfânta Lumină, 35, în Filocalia, vol. VII, p. 309.
- 20
Sfântul Grigorie Palama, Triade, I, 3, 17, pp. 146-147.
- 21
Pr. Dumitru Stăniloae, n. 10, Filocalia, VII, p. 415.
- 22
„Tomul aghioritic”, în Filocalia, VII, Ed. Humanitas, p. 415.
- 23
„Cel ce are parte de activitatea dumnezeiască și s-a schimbat cu schimbarea dumnezeiască, este el însuși ca o lumină, e împreună cu lumina și împreună cu lumina vede în chip conștient cele care fără acest atât de mare har sunt nearătate pentru toți, ajungând nu numai mai presus de simțurile trupești, ci și mai presus de orice din cele cunoscute de noi prin puterea noastră naturală. Căci pe Dumnezeu îl văd cei curați cu inima, potrivit fericirii nemincinoase spuse de Domnul (Matei V, 8), Care fiind lumină, locuiește și Se arată celor ce-L iubesc pe El”, cf. Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria – prototip al vieții isihaste, p. 213.
- 24
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, p. 402.
- 25
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, p. 403.
- 26
Sfântul Grigorie Palama, „Despre Sfânta Lumină”, 35, în Filocalia, vol. VII, p. 310.
- 27
Sfântul Grigorie Palama, „Triade”, I, 3, 15, pp. 140-141.
- 28
Sfântul Grigorie Palama, 25, în Filocalia, vol. VII, p. 295.
- 29
Nikolaos Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, p. 277.
- 30
Sfântul Grigorie Palama, „Despre Sfânta lumină”, 57, în Filocalia, vol. VII, pp. 341-342.
- 31
Pr. Cristian Chivu, „Studiu introductiv”, în Opera completă, vol. I, p. 60.
- 32
Sfântul Grigorie Palama, Triade II, 2, 11, traducere în J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 340-341.
- 33
Sfântul Grigorie Palama, Triade III, 1, 29 traducere în J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 610-611.
- 34
Sfântul Grigorie Palama, Triade III, 1, 29 traducere în J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, pp. 688-689.
- 35
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 312.